PICTOGRAFIA



 

    De obicei, respectand legea nescrisa a tacerii pictorilor ma feresc sa-mi fac ,,autocritica’’,disecandu-mi propriile picturi. Poate din superstitie si din frica de a nu  stirbi din ,,aura’’ lucrarii, vaduvind-o de impact in dialogul direct cu privitorul si de misterul aproape samanic al actului facerii, dar mai ales din teama de a opri privitorul in a o completa cu propria sensibilitate.

    Din acelasi motiv refuzam sa-mi numesc lucrarile altfel decat compozitie sau studiu. In contextul nenumaratelor ,,de ce’’-uri legate de cromatica grava, ma vad  nevoit  sa scriu  cateva cuvinte in sprijinul demersului plastic existent in expozitie.

     « Transcendentul si abisalul functioneaza doar in conexiune » ar putea fi tradus grosier cam asa: raiul si iadul nu exista unul fara celalalt. Linistile si nelinistile metafizice sunt o constanta personala in evadarea din noianul de indiferenta si intoleranta inconjuratoare. In acelasi timp, aceste nisipuri miscatoare din lumea umbrelor sunt singurul pamant pe care-mi pot aseza  casa picturii  si pe care-l pot cultiva. Fara credinta ca ar avea proprietati curativ-exorcizante sau apotropaice si fara pretentia absurda de a putea figura in vreun fel lumea de dincolo de lume, pictografiile expuse cauta sa transmita starile pe care le incerc in vecinatatea  necunoscutului  (similare poate a acelor experiente copilaresti de a cunoaste marea cufundand degetul in apa ): o lume a umbrelor strabatuta de o lumina precosmica, o lume reconstituita pe hartie din fragmente de portret, peisaj,   figura umana in care se  pot distinge sugerate pamantul, apa, aerul, focul, o lume bidimensionala sau cu iluzia profunzimii, ce transcede dreptunghiul conventional.    

         In vecinatatea melancoliei maladive, a nostalgiei dupa vremurile anteBabel (turnul- simbol al mandriei in fata oamenilor si a dumnezeirii,dar in acelasi timp cel mai frumos vis al omenirii ce traverseaza toate civilizatiile: un vehicol ce ne ajuta sa atingem cerul cu mana), a asteptarii   cuminecarii cu dragoste,bunavoire si ingaduinta, in zumzetul nelamurit al lumii ce ne invadeaza si ultima intimitate, materia picturala  se asterne pe hartie nelinistita , pastrand tensiunile cu care incarc pensula impotriva vointei mele, impietrind o parte din energia gestului pictural. Daca dezbracam negrul de simbolistica  doliului din civilizatia europeana, putem descoperi ca ne induce subtil frumusetea misterioasa a peretilor pictati ai bisericilor acoperiti  sute de ani  cu fum , a noptilor adanci fara stele, a ceramicii de Marginea si a nelinistii profunde in fata necunoscutului. Rosul pur golit de vitalitatea sangelui si a caldurii  dicteaza incisiv patima, generand un abis carnal, pasional, sau flacarile Gheenei.  

      ,,Nu in involburarea  norilor ci in seninul cerului  gasim profunzimile  universului’’ spunea  Herman Hesse.  Totusi, fara negrul norilor si al furtunii  nu stiu daca am aprecia pertinent frumusetea albastra a seninului cerului.  Numai pentru atat  si tot nu se merita sa intoarcem spatele maretiei norilor si zbuciumului furtunii.