3.1. Interpretarea simbolurilor neolitice

FWT Homepage Translator


O completare a acestui material:





I. SIMBOLUL NEOLITIC "MAMA-PĂMÂNT"

Unul dintre simboluri este comun inelului sigilar, cât şi plăcuţei discoidale descoperită la Tărtăria.
   

... Atari analize confirmă funcţia rituală a semnelor şi a figurilor paleolitice. Pare acum evident că aceste imagini şi aceste simboluri se referă la anumite „istorii", adică la anumite evenimente având legătură cu anotimpurile, obiceiurile vânatului, sexualitatea, moartea, puterile misterioase ale anumitor fiinţe supranaturale şi ale anumitor personaje („specialişti ai sacrului"). Reprezentările paleolitice pot fi considerate un cod semnificând atât valoarea simbolică (deci „magico-religioasă") a imaginilor, cât si funcţia lor în ceremoniile care se referă la anumite „istorii".

Venus din Willendorf - paleolitic:
front

Femeia cu corn - paleolitic:
front

Deoarece femeile au avut un rol principal în cultivarea plantelor, ele devin stăpânele câmpurilor cultivate, ceea ce le ridică poziţia socială şi creează instituţii caracteristice, ca de pildă matrilocaţia, prin care soţul era obligat să locuiască în casa soţiei sale. Fertilitatea pământului este solidară cu fecunditatea feminină; prin urmare, femeile devin responsabile de belşugul recoltelor, căci ele cunosc „misterul" creaţiei. Este vorba de un mister religios, pentru că guvernează originea vieţii, hrana şi moartea. Glia este asimilată femeii.
Un simbolism complex, de structură antropocosmică, asociază femeia şi sexualitatea cu ritmurile lunare, cu pământul (asimilat matricei), şi cu ceea ce se poate numi „misterul" vegetaţiei.

În imaginile care urmează se observă că triunghiul pubian este reprezentat foarte vizibil în arta culturilor neolitice. 
Cultura Cucuteni:


  

  


  

Cultura Vinca-Turdaş:

Cultura Sălcuţa

Cultura Gumelniţa (Dobrogea)
  
Nudul rigid - "Moartea" sau Doamna albă. Este reprezentată cu braţele strânse la piept şi cu picioarele tot strânse ori îngustate la vârfuri. Este în poziţie stând în picioare, uneori în poziţie şezând. Atenţia este atrasă de triunghiul pubian mare şi supranatural (Marija Gimbutas):

    




Conform Marijei Gimbutas în The Civilization of the Goddess:
ZEIŢA PROCREATOARE. ZEIŢA DĂRUITOARE A VIEŢII ŞI STĂPÂNA ANIMALELOR
Zeiţa care personifică forţele generatoare ale naturii. 
În această categorie intră diversele aspecte de dăruire a vieţii, de naştere, de menţinere şi de stimulare a ei.
Zeiţa din paleolitic şi neolitic este parthenogenetică, generând viaţa din ea însăşi. Este zeiţa fecioară primordială, auto-fertilizatoare, care a supravieţuit în numeroase forme culturale până azi.
Prin funcţia genetică, ea este mama tuturor fiinţelor, inclusiv a animalelor. În calitate de mamă născătoare a animalelor sălbatice, epifaniile ei principale erau cerbul, elanul şi ursul.


A. ZEIŢA GESTANTĂ A CULTURILOR AGRICOLE - MAMA GLIE
Este reprezentată naturalist ca un nud cu mâinile pe pântecul umflat. Partea abdominală a corpului este totdeauna accentuată. Pântecul gravid era probabil asemuit fertilităţii pământului în epoca de început a agriculturii. Imaginea ei era asociată cu romburi, triunghiuri, şerpi şi cu două sau patru linii... Deşi este atestată în paleoliticul superior, imaginea ei nu devine Mama-glie (Terra mater) mai devreme de epoca neolitică, atunci când apare încoronată pe tron. Este imaginea dominantă în fazele timpurii ale neoliticului. (Marija Gimbutas - Civilizaţia Europei Străvechi)
La începutul perioadei neolitice, această străveche divinitate fecundă a fost preschimbată într-o zeiţă a culturilor agricole, protectoare a tuturor roadelor câmpului, dar mai ales a grânelor şi a pâinii. Pământul fiind considerat o mamă, gestantă primăvara, apoi trecând la stadiul de recoltă, viţele sale încărcate de roade sunt văzute ca un cordon ombilical şi apoi sunt sărbătorite toamna - toate acestea sunt credinţe străvechi, multimilenare.
Sclupturile neolitice ale zeiţei gravide erau decorate cu simboluri ale energiei vitale: spirale, şerpi, patrulatere, triunghiuri şi romburi.
Timp de cel puţin 8000 de ani, animalul consacrat Mamei Glie a fost porcul (scroafa), probabil deoarece este un animal inteligent, cu creştere rapidă, uşor de îngrăşat. Creşterea şi propificitatea acestui anumal au fost asemuite abundenţei recoltelor.

Prin asocierea dintre sacralitatea feminină, maternă şi fertilitatea pământului, populaţiile neolitice au creat simbolul magic care îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie. Acest simbol este reprezentat pe două obiecte, încărcate de semnificaţii sacre, descoperite în România: plăcuţa discoidală cu rol de amuletă, de la Tărtăria şi inelul sigilar de de la Seimeni.

În religiile agricultorilor, originea cerealelor este divină. Dăruirea de cereale oamenilor este adesea pusă în relaţie cu o hierogamie între zeul cerului (sau al atmosferei) şi Mama-Pământ. Inelul reprezintă, ca şi plăcuţa de la Tărtăria, un obiect purtător şi transmiţător de semnificaţii magico-religioase, de putere creatoare. 
 
Mama-Pământ este reprezentată ca un triunghi cu vârful în jos, asemănător reprezentării triunghiului pubian pe statuetele-idoli create în arta neolitică. Această zeiţă a fost jertfită iar corpul sfârtecat a fost îngropat în pământ. Plantele alimentare sunt sacre pentru că se nasc şi cresc din trupul acestei divinităţi. 


B. ZEIŢA-PASĂRE ŞI SIMBOLURILE SALE 
Zeiţa generatoare apare în chip de pasăre - raţă sau lebădă - cu cioc sau cu nasul arcuit, gât lung, sâni de femeie, uneori exageraţi, aripi sau proeminenţe ce sugerează aripile şi fesele femeieşti bine reliefate. 
Ea este zeiţa apei şi a aerului, căci pare a fi existat o legătură între această divinitate şi umiditatea divină din cer şi din pământ.
Simbolurile sale sunt meandrele şi căpriorii, care pot să-i decoreze corpul ori sunt reprezentate pe obiecte asociate zeiţei.

Animalul consacrat zeiţei-pasăre era berbecul, care a căpătat importanţă simbolică în neolitic, atunci când oaia a devenit o importantă sursă de hrană.
Motivul berbecului se găseşte frecvent pe ceramica rituală şi pe opaiţe.
Semnificaţia berbecului în folclorul modern este de animal magic ce aduce abundenţă, asemănătoare celei atribuite păsării acvatice.

Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în
 Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
"V"-uri, căpriori (chevron) - Emblema zeiţei pasăre, derivată probabil din triunghiul feminin. Ca semn, "V"-ul există deja în paleoliticul superior; ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare.

Simbolul V
În opinia lui Harald Haarman, simbolul actualei litere V, a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizații Europene ca simbol inițiatic, care reprezenta trecerea de la perioada, oamenilor vânători - culegători la cultivatori !
Ulterior acest simbol avea să devină un simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească.
                                                                        (sursa: Harald Haarmann și povestea „Descoperirii Scrisului” !)

Vas semisferic, neolitic, Podgori, Albania:
(sursa: pinterest)

Câteva modificări ale simbolului V, conform lui Harrman (1995), Inventar de semne Proto-Europene:
(sursa: Old European Script)

Catalog de ​​semne colectate de Marija Gimbutas, care prezintă semne de bază, la stânga şi semne derivate la dreapta formate prin adăugarea unor puncte, linii, curbe sau orientări alternative; conform "The Civilization of the Goddess":

(sursa: Sacred Script: Ancient Marks from Old Europe)

Semne de pe figurine, vase ornitomorfe şi alte obiecte de cult redând caracteristici ale zeiţei-pasăre:
Aceste semne specifice sunt asociate zeiţei-pasăre, născătoarea şi dătătoarea de viaţă, a cărei epifanie este o pasăre acvatică şi al cărui tărâm este apa. V-ul este o schematizare a vulvei, a triunghiului pubian, unul dintre cele mai vechi simboluri cunoscute în arta preistorică.
Simbolul vulvei nu dispare o dată cu perioada aurignaciană, ci poate fi identificat din paleoliticul superior, continuând cu neoliticul, chalcoliticul (epoca pietrei şi aramei), apoi cu epoca bronzului şi ajungând până în timpurile istorice.
Acesta este redat ca un triunghi, romb sau oval supranatural, adesea însoţit de semne acvatice - meandre, zigzaguri, linii ondulate paralele - sau ca seminţe cu un punct în centru.
(sursa: Marija Gimbutas, The Civilization of the Goddess)

Zeiţa regenerării - era bine cunoscută la Porţile-de-Fier, în mileniul VI î.e.n. Ades purta mască în chip de pasăre acvatică, de unde şi numele ei de "zeiţa-pasăre". Purta veşminte cu semne cultice, cu unghiuri în zigzag, într-un anume mod aşezate. Numai în cazuri deosebite, rare, avea înfăţişare antropomorfă, după chipul şi înfăţişarea trăitorilor supuşi ei. Avea o arie largă de influenţă în zona în care era recunoscută ca entitate cu puteri protectoare, era stăpână în nucleul carpatic şi mult peste limitele acestuia. Pe tot parcursul existenţei ei în conştiinţa muritorilor era responsabilă de transformare şi perpetuare în vederea regenerării a tot ce era viu. Răspundea de tors şi ţesut, de modelarea vaselor cultice, de frământarea aluaturilor pentru ritual, de ofrande, fie acestea cântece, dansuri, hrană, veşminte, apă sau lumină. Tot ce se vedea pe Pământ, tot ce se imagina în Cer era ţinut de marea preoteasă în dreapta-i cumpănă respectând cu stricteţe conceptele duale. Ţinea deopotrivă cumpăna între Cerul-Tată şi Pământul-Mamă. Prin prezenţa ei în conceptele cultice antrena laolaltă Cerul şi Pământul, Soarele cu focul, cu lumina şi apa, ca din această îngemănare să răsară şi să se menţină viaţa în veşnicia ciclică. Zeiţa regenerării, zeiţa-pasăre, a fost cea mai influentă dintre cele peste zece entităţi existente atunci în Spaţiul Carpatic.
La nord de Dunăre se simţea acasă, de vreme ce aici îşi îmbrăca spiritul protector în alte odoare, se lăsa văzută cu alte veşminte şi cu altă înfăţişare, cu alte semne. A luat înfăţişarea de şarpe, de vietate deopotrivă acvatică şi de uscat, inofensivă şi veninoasă, purtătoare de semne bune. În chip de şarpe a fost protectoare a locuinţei omului, duh apărător al casei.
(sursa: Virgil Vasilescu - Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni)







II. SIMBOLUL NEOLITIC "ZEUL CERULUI"

Zeul cerului (sinonim cu Soarele, bolta înstelată sau Cer ploios) este reprezentat pe inel prin stele sau picături de ploaie. Aşa cum a observat domnul Marco Merlini, stelele (picături) sunt împărţite în patru cadrane, astfel:
- primul cadran - 3 stele (picături);
- al doilea cadran - 4 stele (picături)
;
- al treilea cadran - 5 stele 
(picături)
;
- al patrulea cadran - 6 (8) stele 
(picături)
.

"Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului , ca elemente generatoare.” 
(Nicolae Densuşianu)
Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor zeilor şi oamenilor.
(sursa: Sacrul feminin

Împărţirea locuinţei între cele două sexe (obicei atestat deja în paleolitic) avea probabil o semnificaţie cosmologică. Diviziunile de care fac dovadă satele cultivatorilor corespund în general unei dihotomii în acelaşi timp clasificatoare şi rituală: Cer şi Pământ, masculin şi feminin etc. şi aparţin totodată la două grupe rituale antagonice

Cerul este conceput ca un imens cort susţinut de un stâlp central: ţăruşul cortului sau deschizătura superioară pentru evacuarea fumului sunt asimilate Stâlpului Lumii sau „Găurii cerului", Steaua Polară. Această deschizătură este numită, de asemenea, „Fereastra Cerului". Tibetanii numesc deschiderea din acoperişul caselor lor „Soarta Cerului" sau „Poarta Cerului".







III. SIMBOLUL NEOLITIC AL APEI CURGĂTOARE

Apa mitică se manifestă în mod benefic şi vital pentru fertilitatea pământului, prin ploaia care se acumulează sub forma apelor curgătoare (reprezentate pe inel prin semicercul-val şi liniile paralele-direcţia de curgere a apei). El stropeşte Mama-Pământ, asigurând fecunditatea pământului şi, implicit, obţinerea unui rezultat îndepărtat, niciodată sigur (mai ales la început): recolta. 
Astfel, inelul sigilar reprezintă drama mitică implicând împreunarea sexuală, moartea şi învierea.

Simbolul din partea de jos a inelului poate fi interpretat şi ca pieptene, în acest caz, fiind asociat tot cu apele curgătoare
:

Încă din preistorie, ansamblul Apă-Lună-Femeie era intuit ca un circuit antropocasnic al fecundităţii. Pe vasele neolitice (aşa-numita cultură din Walternienburg-Bernburg) apa era reprezentată prin semnul zig-zag care este şi cea mai veche hieroglifă egipteană pentru apa curgătoare. 
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Femeie născând, reprezentată pe o bucată de os veche de 9000 de ani, descoperită în Polonia:

Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
Pieptene - Asociat cu vulva, cu apele curgătoare, simbol al succesului şi abundenţei. Atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare.
Linii paralele - ploaie sau cursuri de apă

Statuetă cu pieptene pe partea dorsală, după M. Gimbutas 1989:
(sursa: PEŞTERA WERTEBA DE LA BILCZE ZŁOTE)

Pieptene din neolitic, descoperit în Gullrum, Gotland, Suedia:
(sursa: Archaeology Archives Oxford)

Pieptene din os, cu o vechime de 3000 de ani, descoperit în nordul Italiei:
Bone comb from N. Italy.

Pieptene din epoca bronzului, descoperit în Suedia:
(sursa: wikimedia)

Pieptene din os, din prima perioadă a fierului, descoperit în Suedia:

Pieptene din os, din epoca fierului, descoperit în Danemarca:
 Iron Age bone comb found in Denmark. Worsaae, J. J. A. (1883). The Industrial Arts of Denmark. Covent Garden: Chapman & Hall, pg. 33

Pieptene din os, epoca migraţiilor, descoperit la Sântana de Mureş - Cerneahov:
(sursa: Europeana API)








IV. SIMBOLUL PRE-NEOLITIC BUCRANIUL SAU 
     REPREZENTAREA UTERULUI

Simbolul neolitic incizat în partea centrală a inelului sigilar descoperit la Seimeni reprezintă un bucraniu (cap descărnat de taur).
Bucraniul incizat pe inel este realizat din două volute opuse, dispuse în oglindă.
Doi are mai multă putere procreativă decât unu, iar în arta Vechii Europe, din neolitic până la sfârşitul culturii minoice, se regăseşte deseori motivul dublului. 
Apar de asemenea frecvent două spirale, doi şerpi, două falusuri, două omizi, două seminţe, două fructe.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)


Bucraniul este prezent pe tăbliţa dreptunghiulară descoperită la Tărtăria:
Tăbliţa dreptunghiulară cu orificiu este împărţită în mai multe câmpuri şi are semne şi simboluri. Recunoaştem după ritualul din sanctuare o cupă care stă să curgă deasupra unui vas - ne imaginăm că este vorba despre ofranda cu lichid sacru. Lânga ea, un bucraniu - simbol al taurului, al forţei, al divinităţii, al zeului furtunii; cele două câmpuri se leagă logic: după cum ştim din Iliada şi Odiseea, în momentul în care plecau la vânăoare, bărbaţii luau grăsimea din fruntea celui mai mare taur şi o ardeau pe altarul Dianei, zeiţa vânătorii, sau în cinstea zeităţii protectoare a cetăţii respective.

Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri  
[motive ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi securea dublă aveau, 
desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important în toate religiile Orientului Apropiat antic. 
La 
 
Çatalhöyük 
 (aprox. 7000), în Anatolia, ..., principala 
 
divinitate este zeiţa, prezentată sub trei aspecte: femeie tânără, mamă dând naştere unui copil (sau unui taur) şi bătrână (întovărăşită, adeseori, de o pasăre de pradă). Divinitatea masculină apare sub forma unui băiat sau 
 
adolescent — copil sau amant al zeiţei — şi a unui adult cu barbă, călărind uneori animalul său sacru, taurul. Simbolistica sexuală este absentă, dar sânul femeii şi cornul taurului — simboluri ale vieţii — se întrepătrund deseori. Un sanctuar (în jur de ~ 6200) conţinea patru cranii umane aşezate sub capete de taur fixate în perete.

Bucraniul este un craniu real de bou sau o reprezentare plastică a acestuia, folosite ca element decorativ în arhitectură. Prin extensie, termenul se referă la orice utilizări ale unor reprezentări frontale, mai mult sau mai puțin stilizate, ale capetelor de bovine (în formă descărnată sau nu) ca motive ornamentale, adesea repetitive și împodobite cu ghirlande de fructe și flori sau panglici. Utilizarea bucraniilor își are originea în culturile preistorice, în care ele îndeplineau probabil funcții magice și religioase, dar motivul decorativ s-a răspândit mai ales în arhitectura clasică greco-romană, fiind reluat apoi în arhitectura Renașterii și în stilurile ulterioare clasicizante.
(sursa: Bucraniu - wikipedia)


Göbekli Tepe [ɡøbe̞kli te̞pɛ] este un sanctuar Neolitic ridicat pe o creastă de munte din sud-estul Anatoliei, aflat la circa 15km, nord-est, de orașul Șanlıurfa. Acesta este cea mai veche structură religioasă cunoscută realizată vreodată de om. Cel mai probabil, sanctuarul a fost construit de către vânători-culegători în cursul mileniului al X-lea î.Hr., situl fiind excavat de către arheologi turci și germani încă din anul 1994. Împreună cu Nevalı Çori, acest sit a revoluționat statutul Neoliticului Euroasiatic.
Bucraniu scluptat pe una dintre enormele pietre în formă de "T" de la Göbekli Tepe:

Un taur (animal sacru în Turania) este reprezentat pe o altă piatră. Cele trei imagini de animale scluptate la Göbekli Tepe (taurul, lupul şi pasărea sacră Crane, numită şi "Tanru") ar putea fi reprezentări religioase ale zeităţilor turanice:



Dikili Tash sau Dikili Taș (în turcă, Dikili Taş; în greacă, Ντικιλί Τας / Dikili Tas sau Δίκελλα / Dikella) este un tell (colină artificială) de așezări preistorice de peste 16m înălțime situat în câmpia Drama, din estul Macedoniei, la circa 1,5 km est de orașul antic Filippi (astăzi, în Grecia).
Tellul este un sit arheologic important pentru perioada neolitică și epoca bronzului (circa. 5000-1200 î.Hr.), cunoscut din secolul al XIX-lea și escavat actualmente, în colaborare, de Școala Franceză din Atena și de Societatea Arheologică din Atena.
Printre descoperirile notabile de aici, se remarcă mai ales construcțiile cu incinte din lemn și argilă din perioada neoliticului târziu. Una dintre acestea era decorată cu un craniu de bou acoperit cu un strat de lut (bucraniu), în aceeași manieră ca în modelul de locuință descoperit în situl arheologic de la Promachonas, pe frontiera greco-bulgară, aparținând aceleiași perioade.
Bucraniu ornamental descoperit în 1995 în stratul neolitic târziu de la Dikili Tash:


Sanctuarul Neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent laMuzeul Banatului din Timișoara.
Sanctuarul a fost descoperit în anii '70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri deTimișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.


Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 îen şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.H. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi ...) şi Carpaţi. În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent.

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.e.n. Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.
Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primi indo-europeni.

Cultura Gumelniţa-Kocadermen-Karanovo:

 

Câteva obiecte din aur din cele aproximativ 600 de piese, descoperite în necropola de la Varna (294 morminte):




Simbolul bucraniului apare şi în cultura Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa care a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic. Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni și o ceramică dintr-o culturăneolitică din China. Între cele două culturi este o distanță de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu față de cea de la Cucuteni.

Capete de taur realizate în Cultura Cucuteni:

Vas ceramic pe care este reprezentat un cap de taur în relief (în jumătatea superioară) şi pictat un bucraniu stilizat (în jumătatea inferioară), descoperit în Ucraina, într-un templu din anul 4000 î.e.n aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie:
Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații. S-au găsit și figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.
(sursa foto: Cucuteni y el Op-art)


Reprezentarea bucraniului în epoca bronzului, mileniul al II-lea î.e.n.:


Documentaţia arheologică de pe teritoriul României şi nu numai, este invocată în favoarea demonstrării existenţei unei zeităţi masculine neo-eneolitice reprezentate sub formă de taur. Această problematică se poate prezenta foarte pe scurt. Astfel, în sanctuarul culturii Vinča de la Parţa, statuia de dimensiuni mai mici a avut coarne de taur, iar într-un soi de banchete de lut ce divid sanctuarul, erau încastrate coarne naturale de bovine (Monah 2001: 180). Spătarul unor scăunele (tronuri) de lut din complexele rituale precucuteniene descoperite la Poduri-Dealul Ghindaru (jud. Neamţ) şi Isaiia (jud. Iaşi) se termină sub forma unor coarne (Monah 1997: 191). Bucraniile folosite ca protomă sau aplicate pe pereţii vaselor sunt întâlnite frecvent, de exemplu, pe vasele cucuteniene. De curând, ansamblul vas-protomă a fost interpretat chiar ca o figurare explicită a hierogamiei, necesară în desfăşurarea unor ritualuri (Bodi 2010: 215). Faţada reprezentării clădirii de cult de la Truşeşti (jud. Iaşi) are reprezentările feminine încadrate de coarne (PetrescuDîmboviţa, Florescu şi Florescu 1999: 527-30, fig. 372/7). Modelul de sanctuar de la Căscioarele are protuberanţe în formă de coarne situate deasupra faţadelor fiecărei locuinţe. Acestea 
decorează şi lateralele cadrului pe care stau locuinţele (Dumitrescu 1968: 384-5). Machetele de 
sanctuar de la Ghelăieşti (jud. Neamţ) au intrările flancate de coarne (Cucoş 1993: 59-80). La cele tripoliene din colecţia Platar, acoperişul este decorat tot cu astfel de elemente. Pandantivul de aur descoperit de Vladimir Dumitrescu la Gumelniţa poate fi considerat de asemenea 
din categoria ‘coarnelor de consecraţie’ (Dumitrescu 1925: 99, fig. 75). La fel obiectele de podoabă în 
formă de coarne găsite în necropola de la Varna (Biegel 1986: 81, pl. 129). 

Tratarea liniară a problemei privind semnificaţia ‘coarnelor de consecraţie’ existente în neo-eneoliticul românesc se poate compara cu demersul făcut în această direcţie de cercetătorii culturilor epocii bronzului din Grecia. Se remarcă faptul că, în momentul descoperirii primelor ‘coarne de consecraţie’ în România, arheologii au făcut imediat legături cu obiectele de acest fel din lumea creto-miceniană (Ştefan 1925: 187-8). Pentru neolitic, semnificaţia lor a fost considerată de către Marija Ghimbutas chiar una dintre ideile filosofice de bază a religiei ‘Vechii Europe’ (Ghimbutas 1982: 93).
Cronologic, aceste piese apar în Creta încă de la nivel de neolitic, existând un exemplar considerat drept un precursor al ‘coarnelor de consecraţie’ (Evans 1921: 57, pl. 16/c). În epoca bronzului le întâlnim în Creta, în perioada primelor palate 2000-1600 î. Chr. (Shelmerdine 2010: 165). O dată cu instaurarea stăpânirii miceniene la Knossos, ele sunt păstrate alături de alte simboluri: păsări, şerpi, securea dublă. În perioada miceniană, ‘coarnele de consecraţie’ au fost preluate ca elemente de simbolism şi pe continent, fiind întâlnite la Micene, unde au fost lucrate în aur, la Pylos sau Gla, în piatră ori la Tirint, în lut (Dikinson 1994: 285-93). 
Pe un sigiliu descoperit la Vapheio apar doi demoni ce flanchează o plantă 
destul de înaltă, posibil un palmier (Evans 1901b: 101). Aceştia poartă, în labe, vase pentru libaţii. 
Palmierul se găseşte în centrul unor ‘coarne de consecraţie’ ce sunt aşezate pe un altar. Pe o gemă 
descoperită în peştera Ida este reprezentată o persoană ce suflă dintr-un triton peste trei 
plante (Evans 1901b: 141-142, fig. 25). Două dintre acestea flanchează nişte ‘coarne de consecraţie’ 
iar a treia se găseşte chiar între ele. Tot ansamblul este aşezat pe un altar dublu concav. Impresiunea 
unui sigiliu descoperit în sanctuarul central Knossos are în prim plan o zeitate feminină 
(considerată, de Evans, Rhea minoică) ce are de o parte şi de alta doi lei (Evans 1901a: 29, fig. 9; 
1930: 463, fig. 323). În faţa acesteia este aşezat un adorator, posibil o zeitate masculină, iar în spate 
este o clădire care are pe faţadă şi pe acoperiş câte două perechi de ‘coarne de consecraţie’. Din 
aşezarea de la Kydonia, situată în nord-vestul Cretei, provine un sigiliu pe care este redat 
un zeu aşezat între ‘coarne de consecraţie’. Personajul are în partea stângă a sa un demon iar în 
dreapta, o capră înaripată (Marinatos 1993: 169, fig. 160). Pe un inel descoperit la Micene
, dar de factură cretană, sunt reprezentate trei personaje feminine, posibil zeităţi ce se află în faţa 
unei clădiri care are pe acoperişul plat un ‘corn de consecraţie’ (Evans 1901: 184, fig. 58). 
De lângă palatul din Knossos provine un altar miniatural cu înălţimea maximă 
de 15 cm. Pe acesta sunt sculptate patru securi duble. Ele stau în centrul unor ‘coarne de consecraţie’ 
(Evans 1935: 200-201, fig. 154). Tot în acelaşi sit s-a găsit un model de sanctuar din teracotă,
 pictat. El are pe acoperiş o succesiune de patru ‘coarne de consecraţie’ (Evans 1921: 220-21, fig. 
166/A). Acestea corespund laturilor construcţiei. Piese miniaturale ce au legătură cu acest simbol mai 
provin de la Haghia Triada şi Petsofas. Din primul sit este cunoscută o piesă miniaturală întreagă 
în formă de coarne. Obiectul, împreună cu alte 23 de descoperiri de acest gen, sunt 
considerate de arheologi ofrande votive (D’ Agnata: 90-92, fig. 14). Din al doilea sit provine un model 
de sanctuar diferit total de cel de la Knossos (Marinatos 1993: 120-21, fig. 86). Are forma 
a două perechi de ‘coarne de consecraţie’, poziţionate una în cealaltă. Clădirea are trei uşi, cea din 
centru având deasupra şi în lateral - stânga şi dreapta - câte un ‘corn de consecraţie’.
În mormântul al patrulea din Cercul A de la Micene Henry Schliemann a descoperit un 
sanctuar miniatural lucrat din foiţă de aur în tehnica repoussé (Schliemann 1978: 267-8, 
no 423). Edificiul este tripartit, cu ‘coarne de consecraţie’ modelate în cele trei cellae şi pe acoperişul 
lor. Cele de pe compartimentele laterale au redate şi câte o pasăre, posibil porumbei.
‘Coarne de consecraţie’ descoperite în aşezările de la Vităneşti (1-6, 8-12) şi Surduleşti (7):
1. Machetă de sanctuar de la Căscioarele; 2. Faţadă de templu de la Truşeşti; 
3. Machetă de sanctuar de la Ghelăieşti; 4. Aplice de aur de la Varna; 5. Vas cu protomă zoomorfă de 
la Poieneşti; 6. Set de figurine şi scaune de la Isaiia (1, 2, 5, 6 după Wullschleger 2008; 3, 4 după 
Anthony 2010):
1. Sigiliul de la Vapheio (după Evans 1901b); 2. Sigiliul de la Kydonia (după Marinatos 
1993); 3. Sigiliu descoperit în peştera Ida (după Evans 1901b); 4. Sigiliul de la Knossos (după Evans 
1901a); 5. Imaginea de pe un inel de la Micene (după Evans 1901); 6. Altar miniatural de la Knossos 
(după Evans 1935); 7. Coarne de consecraţie miniaturale de la Hagia Triada (după D`Agnata 1997); 
8. Sanctuar miniatural de la Knossos (după Evans 1921); 9. Model de sanctuar de la Petsofas (după 
Marinatos 1993); 10. Sanctuar miniatural de aur de la Micene (după Schliemann 1978):

Constelaţia Taurului a marcat punctul vernal (de primăvară) a echinocțiului în perioada calcolitică și epoca bronzului timpuriu, de la circa 4000 î.Hr. la 1700 î.Hr., după care acest punct s-a mutat în constelația vecină, a Berbecului.
(sursa: wikipedia)
Deoarece echinocţiul vernal a traversat aceste stele între aprox. 4500-2000 în.Ch, toate marile culturi antice s-au raportat la ea ca la o constelaţie de mare referinţă. De altfel, cultul taurului şi taurul ca animal sacru, ca totem, s-a dezvoltat foarte mult în societăţile tradiţionale, formele lui fiind prezente până în evul mediu timpuriu. Dintre multele legende ale întemeierii statelor, unele menţionează taurul sau bourul sacru (un animal uriaş, de culoare albă, simbol al apartenenţei la o origine celestă) care indică pământul benefic pentru naşterea unui popor sau pentru aşezământul lui politic. Legenda Moldovei, de exemplu, este una dintre acestea. În Egipt găsim taurul sacru Apis, la greci apare taurul alb ca ipostază divină, în culturile indice apare taurul ca vehicul al lui Vishnu, ipostaza divină de menţinător al vieţii din triada sacră Brahma-Vishnu-Shiva. Vikingii, popor nordic, prin căştile războinice cu coarne de taur pe care le purtau, îşi afişau astfel originea civilizaţiei în intervalul apogeului Erei Taurului, când echinocţiul de primăvară se sărbătorea când Soarele atingea 00º00’ Taur.
Stelele de pe capul figurii celeste formează una dintre cele mai puternice zone ale Cerului iar constelaţia Taurului este extrem de bogată în stele fixe. Culturile antice s-au raportat permanent la aceste stele şi la planeta guvernatoare a Taurului zodiacal, Venus. Şi, deloc curios pentru acea dată, la steaua fixă Sirius, care se pare ca a traversat Taurul zodiacal cam între 3500-2500 î.Ch.
Este posibil ca această constelaţie să semnifice sfârşitul unei ere de întemeieri şi aşezăminte durabile şi stabile, mutarea punctului vernal în constelaţia Berbecului anunţând un alt început şi o altă şansă spirituală pentru omenire.
(sursa: mirabilys magazin)
Taurul simbolizeaza, in primul rand forta bruta, impulsul instinctiv irezistibil, dinamismul masculin navalnic, dar si potentialitatea creatoare (Taurul este una dintre zodiile fertile). In traditia greaca, taurul neimblanzit simboliza dezlantuirea violentei, luand forma chiar si a infricosatorului Minotaur, paznicul labirintului. Miturile antice ne vorbesc despre boii lui Apollo (in forma imblanzita acest animal avea virtuti legate de armonie, frumusete, noblete, atribute specifice atat zeului Soarelui, cat si acestei zodii).
In perioada corespunzatoare Erei Taurului (aproximativ 4000 - 2000 i.d.Ch.) acest animal era venerat de vechii egipteni ca un simbol al Divinitatii supreme, sub forma Boului Apis. Unele reminiscente ale acestui cult s-au pastrat si mai tarziu, in Era Berbecului (aprox. 2000 i.d.Ch. - inceputul Erei Christice), cand a aparut iudaismul, instituit, prin revelatie, de marele profet Moise. Astfel, evreii, in absenta lui Moise (care primea Legea pe Muntele Sinai), au inceput sa venereze vitelul de aur, simbol al idolatriei, al atasamentului obsesiv de valorile materiale, al inradacinarii furibunde in pamant, care ii impiedica sa se ridice spre cer. Taurul si bovinele, in general, simbolizeaza in religiile indo - mediteraneene pe zeii ceresti, exprimand ideea de fecunditate inepuizabila, dar si spiritul masculin si combativ (care s-a pastrat, intr-o anumita forma, si in intrecerile moderne de tip corida sau goana dupa tauri de la Pamplona, obiceiuri specifice ibericilor).
Coarnele constituie un alt simbol ezoteric al Taurului. Ezoteristul Rene Guenon observa caracterul solar al coarnelor de berbec si caracterul lunar al coarnelor de taur. Scriitorul O. Menghin remarca: "Coarnele bovinelor sunt emblema divinei Magna Mater. Peste tot unde apar, fie in culturile neolitice, fie in iconografie, fie purtate de idoli cu infatisare de bovine, ele marcheaza prezenta Marii Zeite a fertilitatii." Cornul are semnificatia de eminenta, elevatie, putere. De asemenea, cornul simbolizeaza phallusul, deci forta masculina sau virilitatea. Coarnele au si o semnificatie negativa, fiind si o podoaba a fiintelor malefice (dupa cum vedem in reprezentarile acestora); in acest caz, coarnele orientate spre cer reprezinta dualitatea si revolta impotriva Divinitatii (careia I se neaga unicitatea, trimitand la vechea razvratire luciferica, care a condus la prabusirea in abisuri a ingerilor rebeli).

(sursa: astrologie medicala)
(sursa: 1700 BC)



Simbolul central de pe inel mai poate fi interpretat şi ca reprezentarea Zeiţei morţii şi regenerării, într-o formă sugerând uterul: 
Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
Taur - Izvor al vieţii, apă, lună. Origine în paleoliticul superior; de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu, când bucraniul a devenit o reprezentare a uterului.
Uter - Pântecele zeiţei, peşteră, mormânt, peşte, broască, arici, bucraniu, simboluri ale regenerării. Rădăcini în paleoliticul superior, cu dezvoltări în neolitic.

Zeiţa care reprezintă regenerarea apare în forme sugerând organele de reproducere feminine: 
- triunghiul pubian, exprimat ca triunghiuri, forme de clepsidră (triunghiuri duble) şi linii în zigzag;
- vulva, redată ca un oval cu un punct şi o linie în centru, cu seminţe şi muguri ori alte reprezentări înrudite;
- uterul, redat ca peşte sau arici;
- feţi reprezentaţi ca broaşte ori iepuri.

Cap de taur cu coarne mari, redat în relief pe un vas antropomorf de marmură ţinând loc de uter. Cicladicul timpuriu, aproximativ sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n.:
Pântecele feminin cu canalele sale fallopiene - descrise pentru prima oară de anatomistul italian Gabrielle Fallopio (1523-1562) - se aseamănă cu cap de taur cu coarne, ceea ce duce la ideea că acest motiv reprezintă regenerarea.
... Un simbol încă mai esoteric al pântecului regenerării este capul de taur sau craniul acestuia (bucranium). Asemănarea dintre bucranium şi forma uterului, cu tuburile sale fallopiene, a fost recent semnalată de graficiana Dorothy Cameron la Catal Huyuk. 
Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă referitoare la importanţa acestui motiv în simbolistica din Vechea Europă, din Anatolia şi din Orientul Apropiat. Pe vasele antropomorfe, capetele sau coarnele de bou sunt reprezentate uneori în locul uterului. În cele mai timpurii situri neolitice ale Orientului Apropiat, precum şi în sanctuarele de la Catal Huyuk s-au găsit bucranii de lut. Pe de altă parte, vasele în formă de taur se întâlnesc în epoca neolitică şi a bronzului. În arta ceramică de la începutul neoliticului până la sfârşitul culturii minoice capetele de bou au fost frecvent asociate regenerăii şi energiei. Motivul capului de taur apare pe ceramica pictată a culturii Cucuteni, iar pe ceramica Butmir apar adesea în relief capete de taur miniaturale. În sanctuarele culturii Vinca apar bucranii acoperite cu un strat de lut. Motivul capului de taur din hypogeele (locuinţele subterane) din Sardinia este predominant, fiind un simbol al regenerării. Acestea au fost pictate deasupra sau chiar în apropierea intrării, iar în unele peşteri chiar intrarea era în formă de cap de taur, deasupra profilându-se coarnele lungi. Pentru a intra sau a ieşi din acest sanctuar subteran, trabuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru. 
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)


Înrudirea strânsă dintre capul de bou sau de taur şi pântece este confirmată şi de legătura intimă dintre bou şi ape, fântâna vieţii. În legende, boul răsare din apă, în timp ce norii şi lacurile apar din boi. Sclupturile de boi din neolitic şi din culturile minoică şi miceniană au fost decorate cu motivul plasei sau cu ouă acoperite cu motivul plasei, aceasta din urmă simbolizând apa vieţii sau lichidul amniotic. Coarnele abundenţei pe care le găsim începând cu mileniul al V-lea î.e.n., spacifice mai ales culturii minoice cretane, perpetuează şi ele simbolismul pântecelui şi regenerăriiDupă îndelungi observaţii asupra bucraniilor din sanctuarele de la Catal Huyuk, ea (Dorothy Cameron) a ajuns la concluzia că acestea nu erau, de fapt, capete de bou redate natural; în schimb, aveau o izbitoare asemănare cu ilustraţiile reprezentând organele de reproducere feminine, aşa cum puteau fi observate într-un manual de medicină. Ca atare, Cameron a identificat bucraniul cu uterul, iar coarnele cu tuburile fallopiene. În această situaţie, asocierea bucraniului cu zeiţa regenerării devine evidentă. Ca simbol al regenerării, capul sau craniul de bou este întâlnit în sud-estul european şi în Orientul Apropiat şi, frecvent, în arta Vechii Europe. Acest simbol îşi are probabil originea în paleolitic, când era utilizată excarnarea cadavrelor umane. Expunerea organelor umane ar fi putut oferi ocazia să se observe o asemenea asemănare. Toate celelalte simboluri juxtapuse bucraniilor din templele de la Catal Huyuk sunt ale regenerării: triunghiuri, faguri, crisalide şi fluturi, "perii" şi conturul mâinii.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

"Zeiţa de la Sultana", civilizaţia Gumelniţa (4.400-3.950 a. Chr.): coarnele de taur sunt reprezentate sub forma uterului, ca o continuitate a triunghiului pubian, încadrând în acelaşi timp ombilicul:

Un uter stilizat, pus în evidenţă prin încadrarea într-un chenar, este reprezentat pe statueta antropomorfă a unei femei stând, descoperită la Kyustendil, Bulgaria, şi datată în prima jumătate a mileniului al V-lea î.e.n.:
Şi pe inel, uterul, împreună cu semnul derivat din "V" şi simbolul pieptenului, este pus în evidenţă prin încadrarea într-un chenar octogonal.

Idol antropomorf, Cultura Karanovo IV, calcoliticul târziu, mileniul V î.e.n.

Tot un uter stilizat, reprezentat în mod identic, a fost incizat pe modelul din lut a templului descoperit la Gradešnica (nord-vestul Bulgariei), aparţinând culturii Vinca şi datat la începutul mileniului al VII-lea î.e.n.
Uterul este amplasat la intrarea în templu care, astfel, este substituit pântecului Marii Zeiţe şi, aşa cum a constatat Marija Gimbutaş, pentru a intra şi a ieşi din templu (a cărui model este prezentat) trebuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru, însuşi templul, devenind astfel trupul zeiţei.


Un alt exemplu de reprezentare a simbolului de regenerare-fertilitate bucraniu-uter pe figurine antropomorfe, în zona abdomenului, este tezaurul de la Moigrad.
Tezaurul de la Moigrad (judeţul Sălaj) este un tezaur constituit din piese de aur, din epoca neolitică, unul dintre cele mai vechi descoperite pe teritoriul României şi unul dintre cele mai vechi tezaure din lume. Tezaurul se află în prezent la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Datarea cu mijloace moderne a tezaurului l-a încadrat ca fiind confecţionat în prima jumătate a mileniului IV î. Hr., deci în neolitic (epoca nouă a pietrei), având în consecinţă o vechime de cca. 6.000 ani. Această vechime îl plasează nu numai între cele mai vechi tezaure din ţară, dar şi din lume.
Tezaurul, realizat din aur masiv, e compus din patru piese, singurele care s-au păstrat după descoperirea din anul 1912.
Simbolul bucraniu-uter este similar celui incizat pe una dintre statuetele antropomorfe confecţionate din lut, aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie:

Putem presupune că, într-un trecut foarte îndepărtat, toate organele şi toate experienţele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă. Acest lucru este de la sine înţeles, pentru că toate comportamentele umane au fost inaugurate de Zei sau de Eroii civilizatori in illo tempore: aceştia nu numai că au întemeiat numeroasele munci şi feluri de a se hrăni, de a face dragoste, de a se exprima, dar chiar şi gesturi în aparenţă neînsemnate.
Am întâlnit exemplul clasic al femeii asimilate gliei şi Pământului-Mamă, cel al actului sexual asimilat hierogamiei Cer-Pământ şi semănatului. Omologările om-Univers sunt însă mult mai numeroase. Unele par uşor de stabilit, ca de pildă cea dintre ochi şi Soare, sau dintre cei doi ochi şi Soare şi Lună, sau dintre calota craniană şi Luna plină, sau dintre respiraţie şi vânt, oase şi pietre, păr şi iarbă etc.
Istoricul religiilor întâlneşte şi alte omologări, care implică un simbolism mai elaborat şi un întreg sistem de corespondenţe microcosmice şi macrocosmice, ca de pildă asimilarea pântecului sau a uterului cu peştera, a intestinelor cu labirinturile, a respiraţiei cu ţesutul pânzei, a venelor şi arterelor cu Soarele şi Luna, a coloanei vertebrale cu Axis mundi etc.
(sursa: Mircea Eliade, Sarcrul şi profanul)




Este foarte probabil ca simbolurile reprezentate pe idolii antropomorfi să fi fost în realitate tatuaţi pe pielea femeilor, iar ulterior şi pe pielea bărbaţilor:
Tatuajul ca formă de artă, dar şi cu funcţie ritualică - după cum arată şi Romulus Vulcănescu, cunoscutul specialist etnolog - a fost practicat de omenire din cele mai vechi timpuri. Etnologul precizează că însăşi pe teritoriul actual al Românie, arta tatuajului are o tradiţiei milenară. Triburile epocii fierului, în special celţii, germanii, ilirii, tracii şi sciţii practicau tatuajul ritualic. Toate aceste populaţii se învecinau cu triburile geto-dace, care nu au făcut excepţie. 
Numeroşi autori antici au lăsat mărturii detaliate privind tatuajul la triburile trace, sud şi nord-dunărene. Astfel, în „Lexiconul” lui Hesychios, autor grec din secolul al VI lea îHR, în capitolul „Istriene”. Aristofan numeşte „istriene“ figurile sclavilor din „Babilonienii”, fiindcă sunt tatuaţi. Locuitorii de lângă Istru ( n.r. Dunăre) se tatuează şi se îmbracă în veşminte colorate. „Dionisiu afirmă că atunci când cineva mai mare la Istrieni este numit „cel alb“ este un mod de a-l ironiza, ca şi cum ar avea fruntea curată şi albă; trebuie dimpotrivă să înţelegi că este tatuată”, spune autorul antic. Istoricii susţin că avem de-a face cu cea mai veche dovadă scrisă a faptului că geto-dacii se tatuau şi în special, facial. 
„Este posibil ca Aristofan să se fi referit la geţi numindu-i istrieni (locuitori din zona Istrului). Am avea în acest fel cea mai veche ştire cu privire la tatuajul geţilor”, scrie cunoscutul arheolog Ion Horaţiu Crişan în lucrea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”. Alte mărturii ale anticilor vin să sprijine tradiţia tatuajului la geto-daci. Îşi acoperă tot trupu,l dar şi faţa cu însemne totemice. De exemplu, Herodot spune în „Istorii” că tot neamul tracilor se tatuează, inclusiv cei din nord. „Se tatuează întocmai ca toate neamurile ilirice şi trace”, afirmă istoricul grec. 
Mărturiile continuă cu Pliniu cel Bătrân, care spune că dacii îşi fac semne de înfrumuseţare pe trupuri. „La populaţiile barbare, femeile îşi ung una alteia faţa, la daci şi sarmaţi până şi bărbaţii îşi fac semne pe trup”, precizează autorul antic. Istoricii nuanţează şi spun că există dovezi antice, prin care este suţinută ideea că doar bărbaţii nobili şi războinicii îşi tatuau trupul şi faţa. „De la Dion Chrysostomos aflăm că în Tracia există ”femei libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate , cu cât se arată a fi mai nobule şi din părinţi mai de ispravă. S-ar putea trage concluzia că la traci erau tatuaţi bărbaţii de neam ales şi femeile nobile, iar numărul de semne era proporţional cu gradul de nobleţe.[....] Texte antice, însă printre care se enumără măturia lui Strabon, despre care ştim că era bine informat, ne spun limpede că se tatuează ”toate neamurile trace” bineînţeles nu în sensul tuturor tracilor, ci că acest obicei este practicat la toate semiţiile.[....] Se impune dar concluzia că la geto-daci unii dintre oamenii de seamă, bărbaţi, femei sau copii se tatuau şi că tatuajul constituia o podoabă şi un semn de nobleţe”, scrie Horaţiu Crişan. 
„Bărbaţii îşi tatuau întregul corp, mai ales faţa.[...] Bărbaţii se tatuau mai ales pentru practicarea magiei medicale şi războinice”, scria Romulus Vulcănescu în lucrarea sa „Mitologie română”. Femeile în schimb, conform aceloraşi tradiţii de sorginte neolitică, primitivă, dar probabil continuate până în primele secole după Hristos, îşi tatuau în special organele genitale. „Spre deosebire de bărbaţi care-şi tatuau întregul corp, femeile îşi tatuau numai părţile ce le scotea în evidenţă gracilitatea: pieptul, sânii, pubisul,fesele, coapsele şi pulpele”, scria Vulcănescu în aceeaşi lucrare. Reputatul etnolog face precizarea că aceste obiceiuri neolitice s-au extins la triburie geto-dacice care le practicau, existând şi dovezi arheologice în acest sens. „Din cultura dacă se pot urmări resturi de tatuaj facial gravate pe cnemide de argint aurite, descoperite la Hagighiol, Constanţa”, adaugă Vulcănescu. În acest caz este vorba de mormântul princiar tumular, descoperit la Hagighiol, Constanţa. Mormântul are un bogat inventar; a aprţinut cel mai probabil unui războinic nobil geto-dac numit Cotys care a trăit în secolul al IV-lea. Pe cnemidele (apărători ale gambelor) descoperite în mormânt apare imaginea unui războinic tatuat facial.
Mircea Eliade vorbeşte în „De la Zalmoxis la Ghenghis Han” despre existenţa în societatea dacică a unor iniţiaţi „războinici-lup”, care aveau ca animal totemic lupul şi după încercări trecute în sălbăticie, aceştia împrumutau în luptă din comportamentul animalului care ”îi poseda”, în acest caz lupul. Se bănuieşte că şi aceşti războinici avea corpul acoperit cu tatuaje, dar care să-i apropie de lup, de animalul totemic care-i proteja. Istoricii bănuiesc că dacii au deprins obceiul tatuajului din timpuri imemoriale de la triburile care au locuit de-a lungul timpului în spaţiul carpato-danubiano-pontic, încă din neolitic. În acest sens sunt folosite simboluri totemice, animaliere şi vegetale. Dar şi de la populaţiile lângă care au locuit şi care practicau arta tatuajului pe scară largă. 








SIMILITUDINI

Evidenţa unor detalii de vestimentaţie pe figurinele de lut sugerează un stil bogat în ornamente al veşmintelor masculine şi feminine. În figurinele lor ca şi în picturile şi relifurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, "vechii europeni" au recreat lumea lor mitică ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. ...
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Vinca - ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş - prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea "veche europeană"  este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.

Analiza internă a semnelor din 29 de aşezări ale culturii Vinca a fost prezentată în teza de doctorat a lui Shan M. M. Winn The sign of the Vinca culture (1973). Winn a catalogat 210 semne, simboluri, simboluri modificate, linii, puncte şi curbe identificabile ca atare. El a presupus că acestea derivă din cinci elemente de bază:
1. o linie dreaptă
2. două linii drepte intersectate în centru
3. două linii împreunate la un capăt
4. un punct
5. o linie curbă
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Catalogul semnelor (210 semne) din cultura Vinca întocmit de Shan Winn în 1973 şi publicat în 1981:

Simboluri ale civilizaţiei Dunărene, incizate pe o figurină descoperită la Jablanica, complex Vinca (după Winn 1981):

O figurină de la sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n. care are incizate pe talie şi pulpă două simboluri identice dar cu orientare diferită - un triunghi echilateral orientat în jos, cu un rând de patru linii verticale paralele


"V"-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare:

Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu:

Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare:

“Această tăbliță stă foarte bine în mâna stângă; are o curbură, în dreapta nu se așează în mână. Dacă tăblița era pusă în mână femeia era, spunem noi, o preoteasă. Am mai observat că celelalte două tăblițe aveau niște găuri. Dacă se pun în șnur cele două orificii, o parte e acoperită. Și atunci am ajuns la concluzia că celelalte două erau purtate la gât și ceremonialul era în mână”.
Mi-au trebuit 6 ani ca să ajung la concluzia că ce îi interesa pe acești oameni era luna și calendarul lunar, dar de ce? Ca să țină cont de ciclul femeilor, îi interesa înmulțirea”.
Asta e interpretarea noastră: tăblițele sunt o scriere religioasă, ca preoteasa să memoreze ce are de făcut, când se aduc ritualuri, toate legate de fertilitate”.

Tăbliţele de la Tărtăria erau utilizate în diferite practici religioase şi ritualuri de trecere şi întemeiere importante din Vechea Europă:
- măcinarea rituală a grânelor şi coacerea pâinii sacre, apoi ofrande cu felii din această pâine aduse zeiţei fertilităţii pământului. Pe tăbliţa discoidală se află incizat un simbol derivat din simbolul V al Marii Zeiţe, reprezentată ca un triunghi cu vârful în jos, asemănător reprezentării triunghiului pubian pe statuetele-idoli create în arta neolitică. Simbolul îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie, fiind o asociere dintre fertilitatea pământului (triunghiul) şi belşugul recoltelor (spicele care "răsar" din latura triunghiului). Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este reprezentat un spic, simbolizând bogăţia recoltelor, asocierea dintre femeie cu "misterul" vegetaţiei; 
- ritualuri de trecere şi regenerare - de separare de lumea anterioară, de trecere propriu-zisă şi de agregare în lumea nouă. Simbolul V era considerat simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiască, simbol de regenerare, emblema zeiţei-pasăre. Pe tăbliţa discoidală este reprezentat simbolul pieptenelui-periei asociat cu apele curgătoare - un pieptene obţinut dintr-un os de peşte. Acest simbolism se bazează pe ideea calităţilor vitale şi regeneratoare ale apei. Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este reprezentat bucraniul-uter, simbol de regenerare de importanţă deosebită;
- ritualuri de fertilitate şi fecunditate. Una dintre tăbliţele dreptungiulare era utilizată cu precădere în aceste ritualuri. Tăbliţa prezintă incizate trei simboluri, printre care o femeie aflată în poziţia naşterii, cu picioarele flexate şi sprijinindu-se în mâini - unele femei au un instict puternic de a trage sau a împinge ceva în timpul travaliului, mai ales atunci când împing afară copilul; simbolul ar putea reprezenta Zeiţa naşterii şi a vieţii, frecvent întâlnită în arta paleolitică şi ulterior, în Vechea Europă, reprezentată în poziţia realistă a naşterii. Alte două simboluri sunt reprezentate de un spic - simbol al belşugului şi bogăţiei recoltelor, şi o pereche de capre - invocând bogăţia turmelor, sporirea lor, protecţie pentru a se păstra mana animalelor, pentru a fi sănătoase şi a da mult lapte;
- libaţii ceremoniale şi împărţirea băuturii. Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este posibil să fie reprezentat un vas din care se toarnă un lichid pe un altar bitronconic;
- ceremoniale de hotărnicie a lumii invizibile a forţelor oculte ale naturii şi vieţii, şi de interferenţă a acesteia cu lumea vizibilă a forţelor sociale ale omului. Pe una dintre plăcuţele dreptunghiulare este posibil să fie reprezentată Coloana Cerului arborigenă-arborescentă în formă de Y, obţinută prin prelucrarea pe viu a arborelui sacru, fără a fi desrădăcinat, şi obţinerea unui capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.

Primele două tăbliţe descoperite la Tărtăria conţin simbolul V al Marii Zeiţebucraniul-uter şi pieptenele-perie:
(sursa foto: Enigma tăblițelor cu semne pictografice de la Tărtăria)



(sursa foto: Wilderness Grooming)

Pe a treia tăbliţă sunt reprezentate o pereche de capreun spic şi o femeie în poziţia naşterii:
(sursa: descopera.ro)

Observaţiile domnului Profesor Gheorghe Lazarovici susţin ipoteza că cele două simboluri reprezintă o pereche de capre şi o femeie în poziţia naşterii:
[...] o capră cu cinci picioare, deasupra sunt mai multe coarne.
[...] poziția figurii e un pic şezândă [...]
(sursa: Semnificația "tăblițelor" de la Tărtăria)


(sursa foto: Healthy Birth Practices: Walk, Move, and Change Position)

Fertilitatea şi fecunditatea animalelor - este sugerată prin perechea de capre. În planul apropiate este reprezentată o capră mai mică, care are coarne mai mici - o femelă, iar în plan îndepărtat este reprezentată o capră mai mare ("cu un cap mai înaltă"), care are coarne mai mari - atribut al masculilor. Perechea de capre face trimitere la posibilitatea de înmulţire a lor, comunicând astfel către Divinitate dorinţa vitală a oamenilor din acele vremuri, şi anume de a avea multe animale sănătoase care să furnizeze hrană pentru comunitate, pe întreaga perioadă a anului.
Fertilitatea şi fecunditatea feminină - este sugerată de femeia aflată în poziţia naşterii, ideograma transmiţând către Divinitate dorinţa de a se naşte mulţi copii sănătoşi în comunitate. Poziţia de naştere a femeii - sprijinită în mâini de o stâncă sau un copac - era utilizată în acele vremuri pentru avantajele oferite, atât femeii, cât şi pruncului. Femeia putea naşte chiar şi singură, iar în situaţia în care era asistată de moaşă, aceasta putea avea acces mult mai facil pentru a acorda ajutor; pruncul putea beneficia la naştere de forţa gravitaţională, evitând astfel să fie tras, moment în care pot apărea luxaţii sau alte probleme. Pe continentul american există locuri sacre - stânci ale naşterii - unde, în perioada preistorică, femeile năşteau sub protecţia Divinităţii. În stâncă sunt practicate două cavităţi de forma palmelor, în care femeile se propteau în mâini pentru a împinge pe durata travaliului.
Belşugul grânelor - este sugerat prin faptul că pe plăcuţă a fost incizat un spic supradimensionat - transmiţând către Divinitate dorinţa de a obţine grâne sănătoase, multe şi de bună calitate.




Recenta lucrare a d‑lui prof. Virgil Vasilescu, Semiotică română, ca şi alte lucrări, anterioare, ale d‑sale pun în evidenţă, şi la noi, fenomenul firesc al trecerii de la pictograme la ideograme şi apoi la foneme (litere), în paralel cu persistenţa, până azi, a unor tulburătoare simboluri – argumente puternice de străvechime, autohtonie, unitate şi continuitate în Spaţiul carpatic –, argumente care „vin” din Paleoliticul superior şi se dezvoltă în epocile următoare.







[...] acest ansamblu Cer ploios-Taur-Mare Zeiţă constituia unul din elementele de unitate ale tuturor religiilor protoistorice din arta euro-afro-asiatică. Fără îndoială, accentul cade aici pe funcţia genezic-agrară a zeului tautomorf al atmosferei.
Cerul este, înainte de toate, regiunea unde "mugeşte" tunetul, se adună norii şi se hotărăşte rodnicia ogoarelor, adică regiunea care asigură continuitatea vieţii pe pământ. 
Zeii meteorologici (trăsnet, furtună, ploaie) şi genezici (taurul) îşi pierd autonomia celestă, suveranitatea lor absolută. Fiecare dintre ei este însoţit, şi uneori dominat, de o Mare Zeiţă, de care depinde, în ultimă instanţă, fecunditatea universală.
Tot ce se află în legătură cu fecunditatea aparţine, în chip mai mult sau mai puţin direct, vastului circuit Lună-Ape-Femeie-Pământ.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)



Uimitoare este asemănarea până la identitate dintre simbolurile prezente pe ceramica decorată produsă de civilizaţia neolitică a Vechii Europe, pe figurinele antropomorfe feminine, descoperite în necropolele amplasate pe dune de nisip, pe malul Dunării, în siturile arheologice aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, şi simbolurile incizate pe inelul sigilar din bronz, descoperit pe dealul Seimeni, tot pe malul Dunării. 
Simbolurile sunt redate în aceaşi ordine, atât pe inel cât şi pe idoli: deasupra bucraniului se află amplasat "V"-ul iar dedesupt liniile paralele unite printr-o altă linie (pieptenele sau peria).

Inel din bronz, executat prin tehnica turnării, secolele V-VI e.n., cultura Arbërore, descoperit în Kamenicë, Regiunea Korçë, Albania, dimensiuni: diametrul 5,4 cm, lăţime 0,51 cm:












Comments