3.6. Templul fertilităţii de la Aluniş




Încă din paleolitic şi mai ales în neolitic, capacitatea femeii de a naşte şi a hrăni copiii din corpul său era considerată sacră, fiind venerată, aşa cum sublinia Marija Gimbutas, ca o metaforă a divinităţii. Este parthenogenetică, generând viaţa din ea însăşi. Este zeiţa-fecioară primordială, auto-fertilizatoare, care a supravieţuit în numeroase forme culturale până astăzi. 
Nu era totdeauna necesar ca întreaga sa figură să fie gravată, deoarece în epocile preistorice era uzual să se redea numai acele părţi ale corpului care emanau puteri generatoare: vulvele, triunghiurile pubiene, fesele sau sânii. Era suficient să se graveze în stâncă vulva, să se găsească o piatră în formă de triunghi sau să se confecţioneze o amuletă de os în formă de sâni sau fese. Asemenea simboluri erau pars pro toto, sugerând zeiţa în întregul ei.
Simbolul vulvei nu dispare o dată cu perioada aurignaciană, ci poate fi identificat din paleoliticul superior, continuând cu neoliticul, chalcoliticul (epoca pietrei şi aramei), apoi cu epoca bronzului şi ajungând până în timpurile istorice. 
Figurinele simbolizând forţele generatoare ale zeiţei sunt totdeauna reprezentate cu vulve sau cu triunghiuri pubiene mari. În toată arta preistorică, vulva nu trebuie interpretată niciodată drept un element pasiv, ci ca un simbol al izvorului vieţii. Este pântecele cosmic, analog unui mugure înflorind, din care se dezvăluie o nouă viaţă şi se prind noi puteri. Peşterile erau considerate analoage pântecului zeiţei, iar animalele pictate pe pereţii peşterilor erau şi ele considerate a fi în pântecul său. Aceste mari sanctuare puteau fi percepute ca metafore ale "mamei născătoare".  
Referitor la sacralitatea pietrelor, Mircea Eliade arăta că nu se poate sti dacă oamenii au adorat pietrele ca pietre doar; devoţiunea se raporta întotdeauna la altceva, ele reprezintă sau imită "ceva", pentru că ele vin de "undeva". Valoarea lor sacră e datorată exclusiv acelui "ceva" sau acelui "undeva", niciodată existenţei lor în sine. Oamenii nu au adorat pietrele decât în măsura în care ele reprezentau "altceva" decât ele însele. Ei au adorat pietrele ori s-au folosit de ele ca instrumente de acţiune spirituală, ca centre de energie destinate propriei lor apărări, a morţii lor, a fertilităţii. Majoritatea pietrelor erau folosite ca instrumente: ele slujeau pentru a obţine ceva şi a-şi asigura acea posesiune. Ele îndeplineau o funcţie magică, mai degrabă decât una religioasă. Înzestrate cu anumite virtuţi sacre datorate originii sau formei lor, ele nu erau adorate ci folosite.
Cultul nu se adresa pietrei în sine, ca substanţă materială, ci simbolului care o consacra: anumite pietre puteau să fecundeze femeile în virtutea formei lor. 

La Aluniş, ultimele raze ale soarelui se preling la picioarele tronului cioplit în piatră şi se contopesc cu flăcările aurii care se ridică încet, încet, din vatra ale cărei pietre sunt dispuse sub forma unei imense flori tripetalate. Pe măsură ce astrul se ascunde după dealuri, flăcările vioaie proiectează pe stâncile gri-galbui ale santuarului umbre unduitoare care, rotindu-se într-un dans tot mai sălbatic, se ridică în jurul stâncii pe al cărei vârf, vulva dublă, tot mai luminată, anunţă începutul ritualului sacru.

Drumul către sanctuar porneşte chiar de la baza peretelui abrupt al stâncii în vârful căreia este amplasat locul sacru. După un scurt urcuş pe cărarea accesibilă, care uneori îşi face loc direct prin piatra dură, se ajunge la o platformă masivă. Aceasta este uşor înclinată iar cele şapte trepte săpate în stâncă, pentru a uşura şi a face mai sigură deplasarea, sunt o dovadă a faptului că ritualurile sacre se desfăşurau noaptea, cel mai probabil în perioada lunii pline, indicând un posibil cult lunar. Încă din paleolitic, sensul şi virtuţile magice ale fazelor lunii erau definitiv cunoscute, luna fiind prestigiul fertilităţii, al creaţiei periodice, al vieţii inepuizabile. Trepte similare săpate în stâncă, pe drumul de acces către sanctuar au fost descoperite la Perperikon, Bulgaria, un loc sacru utilizat încă din mileniul al V-lea î.e.n. şi posibilă locaţie a faimosului Templu al lui Dyonisos.
Coborând pe câteva trepte abia percepute, mai mult nervuri accentuate ale rocii, spre platoul unde este amenajat locul sacru, privirea este acaparată de stâncile sancuarului şi se opreşte fascinată pe tronul şi vatra din piatră. Dovezile arheologice au permis reconstituirea faptului că una dintre practicile religioase importante din neoliticul Vechii Europe era dirijarea ritualurilor şi ceremoniilor de pe un tron, probabil de către o preoteasă.
Piatra tronului mai păstrează încă urmele de prelucrare, prin rizurile adânci şi paralele, vizibile mai ales la spătarul tronului. Însă, forma rotunjită de la baza tronului poate indica faptul că acesta făcea parte din categoria pietrelor denumite de "dragoste" sau de "căsătorie", cu toate că cel mai corect ar fi să se numească de "naştere", fiind un bun exemplu al schimbării semnificaţiei unui rit, piatra de fecundare devenind piatră de naştere. Această formă concavă, săpată în piatra tronului, asigură manevrarea facilă şi în siguranţă a fătului, în momentul naşterii. Abia începând cu anii 80, scaunul de naştere a revenit în medicina modernă, acesta fiind apreciat de gravide pentru că permite gravitaţiei să asiste expulzia copilului. Studiile demonstrează că naşterea pe scaun poate decurge mai rapid, confortul este mai ridicat iar poziţia îngăduie muşchilor să fie folosiţi în procesul naşterii la potenţial maxim.
În faţa tronului şi la buza platoului stâncos, într-o poziţie de unde putea fi zărită de la baza peretelui abrupt al stâncii dar şi să-şi arunce văpăile asupra actului creaţiei, se află vatra tripetalată.
Stâncile masive şi netede puteau sta la baza obiceiului cunoscut sub denumirea de "alunecuşul": pentru a avea copii, tinerele femei se lăsau să alunece de-a lungul unei pietre consacrate. Exista şi credinţa în posibilitatea de "fertilizare" directă a pietrelor, fie datorită duhului strămoşului care se găseşte în ele, fie în virtutea formei.
Dominând întregul sanctuar, poziţionată central şi la înălţime, se distinge acel "ceva" care a dat măsura sacralităţii locului: vulva dublă. Dublă pentru că doi are mai multă putere procreativă decât unu, iar în arta Vechii Europe, din neolitic până la sfârşitul culturii minoice, se regăseşte deseori motivul dublului: apar frecvent două spirale, doi şerpi, două falusuri, două omizi, două seminţe, două fructe. Şi, după cum arăta Mircea Eliade în Sacrul şi profanul, se poate presupune că, într-un trecut foarte îndepărtat, toate organele şi toate experienţele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă.
La mai puţin de 3 km spre est, la Nucu, grota Fundul Peşterii prezintă şi alte omologări, care implică un simbolism mai elaborat şi un întreg sistem de corespondenţe microcosmice şi macrocosmice, ca de pildă asimilarea pântecului sau a uterului cu peştera şi a Zeiţei regenerării cu forme sugerând organele de reproducere feminine, cum este vulva. Cercetări recente demonstrează că grota a început să fie folosită în scopuri culturale cu mare probabilitate în neoliticul târziu sau eneoliticul timpuriu. Pentru a intra sau a ieşi din acestă grotă, trabuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru. Un sanctuar similar, datând din secolul al XI-lea î.e.n., este Peştera Utroba, Bulgaria, cunoscută sub numele de Peştera Uterului. Pântecele este o fantă orizontală naturală formată în rocă, tăiată şi modelată ulterior de către om, pentru a se obţine o formă cât mai fidelă unui uter. Potrivit specialiştilor, peşterile de tip Pântece datează din epoca pietrei, din mileniul al IV-lea î.e.n. Construcţia lor a fost asociată cultului fertilităţii şi de mai mulţi ani arheologii caută astfel de peşteri menţionate de autorii greci antici.





























































Un studiu recent, desfăşsurat în cadrul Grotei Fundul Peşterii, din Complexul Rupestru Nucu-Bozioru, a demonstrat că locul acela ar fi unicat pe plan mondial, venind cu manifestări spirituale înca din Neoliticul Final ( 4000 de ani i. Hr.). Aspectul vulvar, însă, şi prezenţa unui falus modelat în piatra autohtonă, au dovedit că grota ar fi îndeplinit funcţia de templu al fertilităţii.
(sursa: Misterele aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului. Ce simboluri creştine şi precreştine au fost scrijelite pe pereţii grotelor Citeste mai mult: adev.ro/pbbw5m)

Grota Fundul Pesterii, Nucu-Bozioru, grotă natural amenajată pentru locuire, sub aspect ştiinţific, cea mai importantă din punct de vedere istoric dintre toate aşezările rupestre din cadrul faimosului ansamblu religios Aluniş-Nucu-Rugionoasa, un vechi templu al fertilităţii, o adevărată nestemată ce atinge valoare mondială prin arta parietală rupestră realizată aici. Vine cu manifestări spirituale incă din neoliticul final (4000 ani î.Hr.) şi se remarcă printr-o mare varietate de reprezentări (aprox. 137 incizii), diverse tipuri de arme, îndeosebi pumnale, vârfuri de lănci, vârfuri de suliţă, lame cu franjuri, halebarde, desene solare, dar şi desene şi inscripţii de ordin creştin, spaţiul fiind folosit, începând cu sec. IV d.Hr., de mai multe generaţii de călugări.
(sursa: Cununa de daruri a Luanei.(Alunis, Nucu, Ruginoasa)( calatorie 28, 29 sept 2019))

Ultimele studii demonstreaza ca grota, de varsta tertiara, incepe sa fie utilizata in scopuri culturale, foarte probabil, in timplul neoliticului tarziu sau eneoliticului timpuriu(4000-3500, i. Hr. ), odata cu primele manifestari aparand incizii pe peretele sudic, intai desenul unor linii verticale, dupa care ar fi fost adaugate doua lame cu franjuri si cateva gravuri unghiulare. Mai tarziu, confectionarea pumnalelor din metal determina aparitia de noi gravuri pe peretele sudic, dar, cele mai multe reprezentari se descriu pe peretele nordic, eneoliticul si bronzul timpuriu (3500\3000-2300\2100 i.Hr.). Apar si gravuri care ar putea corespunde trecerii de la bronzul mijlociu la bronzul tarziu (2100-1500 i.Hr.).
Sustin specialistii "din neoliticul final si pana in bronzul mijlociu, ea a adapostit tineri veniti sa parcurga drumul intineririi" ( Un monument din Carpatii Orientali cu reprezentari din Preistorie si Evul Mediu, Nucu-"Fundul Pesterii", Judetul Buzau).


(sursa: Muntii Buzaului intre mister si realitate)

(sursa: Bisericile rupestre din Munţii Buzăului)


(sursa: DRUMEȚIE DE 6 ORE ÎN ȚARA LUANEI PE LA AȘEZĂRILE RUPESTRE DE LA BOZIORU, ÎN MUNȚII BUZĂULUI)

JUDETUL BUZĂU are semnalat un alt triunghi magic iniţiatic şi energetic alcătuit din câteva schituri, mănăstiri şi locuinţe rupestre apropiate localităţilor Aluniş–Nucu–Ruginoasa având în centru comuna Bozioru. Complexele monastice, situate în zona de SE a Carpaţilor (munţii Ivăneţu şi Siriu) şi Subcarpaţilor de Curbură (dealurile Botanului) ocupă o suprafaţă de 80 kmp. Acestea cuprind circa 30 de aşezăminte, multe megalitice datând din epocile Bronzului şi prima epocă a Fierului (î.C.), iar altele de sorginte dacică. Toate au fost preluate de călugării ortodocşi isihaşti şi anahoreţi, care le-au transformat în sihăstrii şi schituri. Regiunea, cunoscută drept unul din cele mai importante centre ale creştinismului românesc, se află în bazinul râului Buzău, care datorită poziţiei sale de vale transversală peste munţi şi dealuri a asigurat din totdeauna circulaţia oamenilor şi bunurilor între provinciile româneşti, Dunăre şi mare. În afara autohtonilor daci, pe acolo au trecut romanii şi numeroşi migratori eurasiatici. Zona bogată în zăcăminte de chihlimbar de cea mai bună calitate, aflate adesea la suprafaţă, a făcut parte din Drumul chihlimbarului/ ambrei considerată “piatra soarelui” cu virtuţi magice. Pe acest traseu se angajau şi ambarcaţiunile feniciene sosite în scop comercial via Marea Neagră – Dunăre – Buzău. O serie de însemne necunoscute azi, aflate pe stânci, marcau posibil această rută antică, care a fost concomitent şi o cale a schimburilor spirituale. Regiunea Munţilor Buzăului era cunoscută din vechime drept Ţara Luanei după numele unui rege legendar civilizator şi taumaturg. O piatră gigantică cu o scriere necunoscută s-a găsit în zona adăposturilor rupestre, grupate de cercetători în patru categorii corespunzătoare perioadelor în care au fost săpate şi locuite. Fundu Peşterii/ Peştera - sec. VI-IV î.C .este cel mai vechi şi important sit, amenajat şi ocupat continuu de-a lungul multor perioade istorice. Peşteri săpate în sec. III-VI d.C. – Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Dionisie Torcătorul, Gaura Tătarilor, complexul rupestru Aluniş – o bisericuţă şi chilii. Peşteri utilizate în sec. XIII-XIX – Motănău, Sf. Gheorghe, Găvanele/ Găvanul. Peşteri descrise de învăţătorii satelor (1871-92) - parţial sau total distruse de factorii naturali sau de om – cele 4 aşezări de la Aluniş, Nucu, Colţii de Jos, Agatonul Vechi, Ghereta, Căsoaia ş.a. Prezentarea acestor situri a fost transmisă scriitorului şi istoricului Alexandru Odobescu (1871) şi lui Bazil Iorgulescu (1892), pedagog, jurist şi geograf din municipiul Buzău. Al. Odobescu a vizitat zona împreună cu pictorul elveţian Henri Trenk, care a realizat un album de acuarele aflat în Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Scriitorul, care a studiat monumentele megalitice din regiune, a publicat studii valoroase pe această temă, precum şi lucrarea Tezaurul de la Pietroasa (3 vol.; 1899-1900) descoperit în localitatea omonimă pe dealul Istriţa (alt. 749 m), unde s-au decopertat scobite în piatră necropole dacice mai vechi de 2 000 ani. Pe raza comunei Pietroasele se găsea şi un castru roman (sec. IV). Arhitecta Silvia Păun arată că “în Muntenia era cel mai vechi centru călugăresc din Carpaţi cu mărturii de prezenţă paleocreştină (sec. IV-VII) în Munţii Buzăului în arealele satelor Nucu-Aluniş-Găvanele”. Originile dacice precreştine ale multor situri sunt probate de către gravuri şi urmele lăsate de folosirea daltei zimţate pentru scobirea sanctuarelor – Aluniş, Agatonul Nou, Piatra Îngăurită şi Fundătura.
Fundul Peşterii/ Peştera (sec. VI-IV î.C) .este cea mai veche şi mai importantă aşezare istorică amenajată, locuită şi refolosită în feudalismul timpuriu. Pereţii acesteia au incizate 137 de simboluri: solare, un arc cu săgeată, vârfuri de lance, lame franjurate, halebarde, o mână ce marchează luarea în posesie şi protecţia, ramuri. Se observă însemnele unui scris arhaic neolitic codat, ce aminteşte şi uneori chiar precede tăbliţele inscripţionate în spaţiul carpato-danubian la Turdaş, Tărtăria, Homorâciu, dar şi din îndepărtatul Sumer etc. Unei epoci mai târzii îi-aparţin gravurile cu pumnale akinakas folosite de către daci, sciţi şi perşi, iar altele cu săgeţi, peşti, cruci. Cercetătorii consideră situl un loc de iniţiere a războinicilor şi de cult al fertilităţii datorită aspectului vulvar începând cu intrarea, unde se află sculptat în stâncă un falus uriaş. În jurul cavernei au apărut şi alte grote ocupate de călugări. Situl este considerat unicat pe plan internaţional. Apropiat satului Nucu se află următoarele sanctuare rupestre:
Bisericuţa din Peştera lui Iosif (sec. III-IV; X-XIII) este atestată în 1588 printr-un document al voievodului Dan II. Evaluată drept cea mai bine conservată sihăstrie, aceasta are o singură încăpere scobită la baza unei stânci piramidale prăbuşită pe versantul sudic al Culmii Spătarului. Deasupra intrării laterale este incizat peştele – simbol paleocreştin, şi, o arcatură cu traseul frânt, care decorează şi freastra. Totodată, acolo s-au descoperit obiecte din sec. IV î.C.
Peştera/ Chilia lui Dionisie Torcătorul, (sec. IV-V; XVI-XVII), aflată la 1 km faţă de precedenta şi 150 m de Fundu Peşterii, a fost săpată într-o stâncă izolată din Poiana Cozanei. Accesul în chilia aflată la 5 m înălţime de la sol se face pe o scară de lemn. Încăperea (6 x 2 m), ce păstrează urme de lutuială, a fost separată în două lăcaşe - unul la intrare cu altarul într-o nişă, iar celălalt destinat odihnei şi lucrului - tors şi ţesut la un război vertical. Dionisie a fost un ocupant târziu şi temporar în sec. XIX. Inscripţii preistorice şi mărturii vizuale precum Crucea de Malta şi Crucea cu raze ar situa vechimea sitului în sec. IV-V. Până la mijlocul sec. XX la peşteră se urca pe un prepeleac (brad uscat cu ramuri alcătuind o scară primitivă).
Alte chilii şi schituri izolate (atestate sec. XVI-XVII) cu o singură încăpere sunt: Bucătăria (sec. XVI) de pe versantul NV al Culmii Spătarului, la 7 km N de satul Nucu. Schitul Fundătura, săpat într-o stâncă prăbuşită de pe Culmea Spătarului, este atestat de către Voievodul Gh. Duca (1678). Acolo s-a refugiat de turci Sf. Teodora de la Sihla. La 250 m sub situl precedent este Schitul Porfirie, folosit din neoliticul târziu, are gravuri cu pumnale akinakes (sec. VI-IV î.C.); atestat în 1639 a funcţionat până în sec. XVIII. Piatra Îngăurită are inciziate cruci de Malta (sec. V-VI); atestare în sec.XVI-XVII). Piatra Şoimului (sec. XVI-XIX), Ghereta (sec. XVI-XVII); Gaura Fetei (4x4 mp.), Poiana Cozanei - o stâncă cu o fereastră, uşă şi horn, Uşa Pietrei, Văgăuna ş.a.
Schitul lui Agaton, atesat în 1587, se află pe marginea unui versant al Culmii Spătarului (altit. 200-300 m) la 4,5 km de satul Nucu. Ansamblul cuprinde Agatonul Nou, Agatonul Vechi şi Crucea Spătarului. Agatonul Nou (datat indirect 1524) cu hramul Sf. Ioan Zlataust/ Gură de Aur este situat în partea inferioară a unei stânci în care s-au scobit cinci încăperi dintre care trei includ altarul, naosul şi pronaosul, a patra sală este pe latura altarului, iar a cincea aflată sub naos servea drept beci. Pereţii au numeroase înscrisuri aparţinând unor etape istorice diferite, cele mai vechi de sorginte neolitică, similare simbolurilor de la Fundu Peşterei, pledează însă pentru existenţa unui centru cultic arhaic. Pomelnicele grafitate în altar încep cu Neagoe Basarab şi primul episcop de Buzău. Agatonul Vechi/ Dărâmătura, cu datare incertă probabil precreştină, are trei încăperi excavate într-un martor de eroziune. Acesta a funcţionat după dezafectarea Agatonului Nou. În 1578 Mihnea Turcitul a făcut danii mănăstirilor Motănău, Agaton etc.
Complexul Aluniş, care numără aproape 1 000 de ani de istorie documentată, este situat pe valea Sibiciului lângă satul omonim de la poalele Vf. Zboiul (alt. mx. 1115 m) şi la 6 km de Colţi. După unele opinii zona a fost locuită de geto-daci înaintea creştinismului. Bisericuţa cu hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul a fost săpată conform tradiţiei orale de ciobanii Vlad şi Simion (1277), care au avut viziunea icoanei Maicii Domnului aflată în interiorul stâncii. La sanctuarul rupestru aparent masiv, atestat documentar în 1352, se ajunge pe un drum de acces şi un altul de fugă. Acesta are cavităţi de suprafaţă şi subterane amenajate pe două nivele cu ferestre, naos, pronaos, absida altarului (2,55 x 3,20 m) şi nişe pentru candele. Alăturat bisericii în Culmea Martirei sunt cioplite 7 chilii cu paturi şi o sobă de piatră, care încălzea două încăperi. În vecinătate, pe o stâncă se văd 7 trepte orientate N-S, urmele unui zid medieval, postamentele sculptate cu doi lei ale coloanelor de marmură aflate odinioară la intrarea în biserică, turnul clopotniţă, cruci de vârste diferite şi numeroase inscripţii, dintre care una aminteşte de misionarul creştin Sf. Sava Gotul (334-372) născut într-un sat apropiat râului Buzău. Acesta a fost martirizat şi înecat acolo de goţii păgâni conduşi de Athanaric. Moaştele mucenicului, devenit ocrotitorul Buzăului, au fost trimise în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare. Sihăstria cu 12 eremiţi, a devenit ulterior mănăstire de obşte cu 240 de călugări, iar în 1864 biserică de mir pentru sătenii din Colţi. De-a lungul timpului Alunişul a fost înzestrat cu moşii, turme de vite, daruri scumpe şi minele de chihlimbar donate de Mihnea Turcitul (1580). La 800 m pe creasta stâncii în care este săpată biserica, s-a sculptat Jilţul lui Dumnezeu pe o platformă rectangulară lângă un altar de sacrificiu precreştin. Ideea de justiţie în faţa poporului o dovedesc şi cele trei Scaune ale Spătarului/ Scaunele lui Negru Vodă de lângă Nucu, modelate pe vârful unei stânci piramidale, care reprezintă primul divan domnesc.
În zona satului Ruginoasa, Peştera Policiorii (sec. XVI-XVII) din masivul Piatra Arsenia, folosită adesea ca adăpost, are două terase din gresie cu podeaua plină de semne, multe grupate, ce sugerează sori, brăduţi, spice, fulgi de zăpadă, turnuri cu 12 trepte, figuri umane stilizate, biserici cu trei turle. Alte peşteri apropiate sunt: Culmea Pietrei (1414); Gaura Tătarilor (sec. XVI-XVII) fost refugiu pentru populaţie lângă satul Mlăjet, înglobat actual de localitatea Nehoiu.
Megaliţii arhaici, ce poartă amprenta intervenţiei antropice, au nume sugestive precum Starostele un menhir cu simboluri pictografice de pe stânca Ţurţudui (1024 m altitudine); Piatra cu semne – are desenate urme de animale ale pădurii – lup, vulpe, urs cu rol idolatru şi didactic pentru instruire; Falusul – sugerează cultul fertilităţii etc. Un interes aparte îl prezintă stânca izolată Piatra Însemnată (com. Colţi) cu o scriere necunoscută, triunghiuri, pătrate şi stele. Arealul Ulmetu-Bozioru are numeroşi trovanţi din gresie cu forme ciudate aidoma unor reprezentări sacre. Invazia tătară din 1596 a distrus o mare parte a mănăstirilor şi a împrăştiat călugării. Voievodul Mihai Viteazul a ctitorit în acelaşi an Mănăstirea Sf. Gheorghe la marginea satului Nucu cu scopul de a coordona şi reorganiza viaţa monahală a schiturilor.
Majoritatea sanctuarelor rupestre muntene fac parte dintr-un brâu de sihăstrii de sorginte dacă, încreştinate ulterior, care înconjură Carpaţii. Modele de continuitate şi suprapunere culturală, acestea au elaborat şi adaptat totodată prototipuri arhitecturale, decorative şi o scriere străveche parietală stâncilor, elemente vizibile şi în vechiul imperiu bizantin - Peninsula Balcanică (Grecia - Athos, Meteora; Bulgaria), Caucaz (Armenia, Georgia) până în Orientul Apropiat (Palestina, Siria, Iordania, Egipt), cu care se întreţineau schimburi de natură spirituală.
(sursa: Sanctuare rupestre muntene)

Complexul Rupestru Aluniş, Colţi cu:
Aluniş A, Biserica săpată in piatră, biserică rupestră, tăiată in piatră de doi păstori la “leat 1274”, cu hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. Este cel mai complet loc, unde se conservă bine nu doar biserica, ci şi locuinţele.
Aluniş B, Locuinţă cu două încăperi. Aici se presupune că ar fi trăit ieroschimonahul, cel mai sporit duhovniceşte dintre toţi schimnicii. Prima încăpere a funcţionat drept bucătărie, fiind prevazută cândva cu o vatră, ce transmite, printr-un orificiu din perete, căldură intr-o a doua sobă oarbă, al cărei cămin se păstrează în a doua încăpere, ce servea odihnei.
Aluniş C, locuinţă etaj, unică încapere, ce prezintă urmele unei vetre, urme de funingine, scrieri chirilice, dar şi urmele unei vechi icoane, pictată pe piatră.
Aluniş D, locuinţă incepută şi neterminată din motive neştiute. Alexandru Odobescu, după cercetările din anul 1871, făcea menţiunea existenţei a încă altor trei locuinţe, astăzi de neidentificat.
Altar păgân, o platformă rectangulară pe care se profilează semeţ un jilţ cioplit în piatră, numit Scaunul lui Dumnezeu. Cam la acelaşi nivel, se conturează urmele unui probabil templu.
Prezenţa crucii de Malta, denotă viaţă creştinească începând cu sec. IV-VI d. Hr.. Urmele de dăltuială ( aceleaşi ca la Şinca Veche, Corbi de Piatră, Cetăţeni, Nămăieşti, Sarmizegetusa, dar perpetuată şi în arta prelucrării pietrei la Năeni, veche aşezare dacică, motivul fiind unul foarte vechi ), locuinţa cu două încăperi, urmele templului şi altarul păgân, ne pot vorbi despre o vechime mult mai mare.
Complexul Rupestru Aluniş Locuinţe Aluniş
  
Scaunul lui Dumnezeu Calea către templu
 
(sursa: “Tara Luanei” Proiect realizat de diana-liana gavrila, ghid turistic- muntii Buzaului)

Putem presupune că, într-un trecut foarte îndepărtat, toate organele şi toate experienţele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă. Acest lucru este de la sine înţeles, pentru că toate comportamentele umane au fost inaugurate de Zei sau de Eroii civilizatori in illo tempore: aceştia nu numai că au întemeiat numeroasele munci şi feluri de a se hrăni, de a face dragoste, de a se exprima, dar chiar şi gesturi în aparenţă neînsemnate.
Am întâlnit exemplul clasic al femeii asimilate gliei şi Pământului-Mamă, cel al actului sexual asimilat hierogamiei Cer-Pământ şi semănatului. Omologările om-Univers sunt însă mult mai numeroase. Unele par uşor de stabilit, ca de pildă cea dintre ochi şi Soare, sau dintre cei doi ochi şi Soare şi Lună, sau dintre calota craniană şi Luna plină, sau dintre respiraţie şi vânt, oase şi pietre, păr şi iarbă etc.
Istoricul religiilor întâlneşte şi alte omologări, care implică un simbolism mai elaborat şi un întreg sistem de corespondenţe microcosmice şi macrocosmice, ca de pildă asimilarea pântecului sau a uterului cu peştera, a intestinelor cu labirinturile, a respiraţiei cu ţesutul pânzei, a venelor şi arterelor cu Soarele şi Luna, a coloanei vertebrale cu Axis mundi etc.
(sursa: Mircea Eliade, Sarcrul şi profanul)




(sursa: womb cave)

Finlanda.



(sursa: Bob Bert Hans)

(sursa: Bulgaria Photo: TATUL)

(sursa: Perperikon)


(sursa: SITUL ARHEOLOGIC DE LA PERPERIKON, BULGARIA)

(sursa: Perperikon: The City of Stone)

(sursa: Rhodopes mountain and The ancient Thracian city of Perperikon, Kardzhali Region, Bulgaria)





(sursa: ПЕРПЕРИКОН - светилището на Дионис)

Se pare ca si templele getice aveau altare, ca bisericile, doar ca e mai greu de stabilit daca se aflau numai spre rasarit sau si in alte puncte cardinale, in functie, poate, de divinitatea careia ii erau destinate. Astfel, in biserica de la Alunis, o firida sapata inspre miazanoapte ar fi putut fi un altar inchinat unei divinitati nocturne, iar cel actual, dinspre rasarit, sa fi fost sapat ulterior, de unde a ramas si o legenda a locului, relatata mai la vale.
(sursa: Misterioasele temple rupestre)

În 2001, ruinele unei așezări din epoca bronzului au fost găsite în afara micului sat nordic macedonean Kokino. Pe fondul semnelor ocupației, cum ar fi bucăți de vase și arme, cercetătorii au descoperit, de asemenea, pietre uriașe aranjate în modele nedumeritoare, la o altitudine de peste 3.300 de picioare. Cu studii ulterioare, aceștia au identificat aceștia drept marcatori de piatră folosiți pentru a urmări modelele soarelui și lunii, făcând site-ul un observator megalitic antic, datând de aproape 3.800 de ani.
Două platforme, separate de o înălțime de aproximativ 62 de picioare, sunt situate în centrul rămășițelor observatorului. Patru tronuri masive de piatră, orientate spre direcția estică, alcătuiesc platforma inferioară. Platforma superioară este formată din markeri sculptați în roci de andezit maleabile, care indicau evenimente astronomice semnificative, cum ar fi solstițiile de vară și de iarnă, precum și echinocțiile de primăvară și toamnă.
În timp ce stătea așezat pe tronuri, în special cel de-al doilea, mișcarea exactă a luminii în aceste zile putea fi văzută. Cel mai puternic membru al comunității își lua locul de obicei pe acest scaun special și observa lumina care curgea prin marcajele cioplite și îmbibată în energia soarelui. Ritualurile bazate pe aceste schimbări solare au avut loc la observator.
Informațiile despre schimbarea anotimpurilor au fost transmise printr-un incendiu imens, vizibil oamenilor care locuiesc în zonele înconjurătoare. Apariția acestei flăcări le-a spus oamenilor când a venit timpul să înceapă să planteze, să arate sau să recolteze, permițându-le să-și planifice calendarul agricol. Calendarele lor lunare au urmat un ciclu de 19 ani, unde, în primii 12 ani, fiecare an avea 12 luni - 6 luni de vară și 6 luni de iarnă. Restul de 7 ani au fost împărțiți în 13 luni fiecare.
Kokino, cu funcția sa duală de sit științific și ritualic, este de mare interes pentru cercetătorii de arheoastronomie, care studiază ritualurile cerului din societățile antice prin prisma antropologiei și a astronomiei moderne.

Numărul mare de artefacte, descoperite în unități arheologice speciale, precum și unele caracteristici topografice (poziția dominantă a dealului deasupra împrejurimilor imediate, o rază mare de vizibilitate din vârful acestuia, la care se poate ajunge pe o pantă ușoară iluminată de soare pe latura sa de sud-est), confirmă utilizarea sa ca un sanctuar montan, unde locuitorii din epoca bronzului din zona înconjurătoare făceau câteva ritualuri „montane”.
Aproape toate artefactele arheologice au fost găsite în partea cea mai înaltă a sitului și puțin mai jos, pe versantul nordic al dealului. În timpul săpăturilor arheologice, au fost identificate două tipuri de structuri rituale: gropi rituale și structuri circulare de piatră.
(sursa: kokino)


(sursa: Kokino)




Imaginile fertilizării de mai jos provin din templul Varamurtheeswarar de la Ariyathurai, Tamilnadu. Se pretinde că Templul are o vechime de 6000 de ani pe baza unor aspecte legendare (având în vedere legătura legendară cu înțelepții Romar și Mukunthan). Dar o estimare rezonabilă este de aproximativ 1000 de ani. Regele Kunjara Cholan a făcut completări la templu. Templul a existat cu siguranță în epoca Chola (vechi de aproximativ 1000 de ani). Prin urmare, cifrele fertilizării sunt sculptate cu mult înainte de descoperirea microscopului.







(sursa: Naresh Shenoy)

(sursa: Child Birth in Ancient TamilNadu)

RCP, o procedură pentru a revigora inima unui copil a fost în practică în India, cu 1000 de ani înainte
(sursa: The science of fertilization without a microscope in ancient India)





Comments