3.1.9. Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?

Free Website Translator


"Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?"
(titlul unui capitol din lucrarea "Lumea gotică", scrisă în anul 1688 de Matthaeus Praetorius, pastor protestant de origine lituaniană iar mai târziu preot catolic, istoric şi etnograf, care a trăit între anii 1635-1707)


Parcă dorind să confirme vorbele marelui Vasile Părvan, care scria în "Getica" sa: "Da­­cii nu sunt la Vistula o excepţie, ci ei sunt foarte numeroşi şi în legătură unii cu alţii", în ultimii ani au fost efecuate în Polonia peste 50 de desco­periri a unor diferite artefacte de in­spi­raţie sau pro­ve­­nienţă dacică. Acestea sunt reprezentate de numeroase vase, felurite figurine ceramice sau metalice, printre care un superb cap de bou reliefat în argint, capace de oale, cupe cu pi­cior înalt, precum şi podoabe tipic dacice, care se întind pe un interval de datare de mai bine de 300 de ani, înainte şi după anul 0 al erei noastre, şi pe o suprafaţă uriaşă, de peste 400 de kilometri pătraţi. Peste 20 de brăţări din argint, care în arheologia poloneză au primit mereu interpretări greşite, fiind declarate de influenţă celtică, dar care sunt brăţări dacice cu nodozităţi şi cu "ferestre", de tipul 3 Şimleul Silvaniei, au fost descoperite în sudul Poloniei, în jurul Cra­coviei, şi în centrul ţării, în jurul Var­şoviei. Dar asemenea podoabe, descoperite mai cu seamă în zona cetăţilor din Ardeal şi considerate însemne ale puterii, fiind purtate, cel mai probabil, de nobilii daci, au fost descoperite şi în zone unde era greu de bănuit influenţa dacilor: la Marea Bal­tică, la Lalendorf, în Germania, sau lângă Gdansk, în Polonia, peste drum de Scandinavia, şi la doi paşi de Lituania. Acestea sunt rezultatele a doi arheologi polonezi, Iwona Florkievicz (Universitatea din Rzeszow, în prezent în Ger­mania) şi Marcin Rudnicki (Universitatea din Varşovia), care şi-au dedicat ultimii ani clasificării, organizării şi analizării urmelor dacice din zona Poloniei. Ca o concluzie a studiului întocmit de specialistul Marcin Rudnicki, ponderea nu prea mare, însă remarcabilă, a caracteristicilor ceramicii dacice, observată în inventarul ceramic al populaţiei culturii Tyniec, confirmă nu atât de mult existența unei forme de "contact", cât prezența fizică a dacilor în regiunea Cracovia. Arheologul săt­mărean Robert Gindele consideră că prezenţa dacică din nor­dul continentului a fost consolidată mult după răz­boa­iele daco-romane, când mai multe grupuri de daci s-au retras către nord din faţa trupelor romane, respec­tiv în perioada răz­boaielor marcomanice (160-180 d. Hr.), şi mai apoi, în urma pătrunderii masive a van­da­­lilor în spaţiul nord-vestic al României. Un argument în acest sens este şi identificarea în nord-vestul României a unui imens centru de producţie ceramică al dacilor liberi din Câm­pia So­meşului, la Medieşu Aurit, unde, pe 18 hectare, sunt amplasate circa 200 de cuptoare pentru ars cera­mică, situl devenind, astfel, cel mai mare centru in­dus­trial cera­mic din spaţiul european aflat în afara gra­niţelor Im­periului Roman. Cu greu ne putem imagina că vasele brute din lut ars, lucrate manual, ca de exemplu ceaşca dacică, ar fi putut reprezenta obiecte de schimb pentru comerţul la distanţă; în schimb, avem convingerea că grupurile de populaţie dacică, în migraţia lor, au dus ceva mult mai valoros: ştiinţa legată de ceramica la roată şi construcţia cuptoarelor pentru ars ceramica. Exact în această perioadă încep să producă marile centre ceramice din zona Cra­co­viei de azi şi, ca o curiozitate, toate cuptoarele sunt de modelul celor de la Medieşu Aurit.
Această masivă deplasare a populaţiei dacice este prezentată de Carlo Troya în teoria migraţiei inverse a goţilor, expusă detaliat în lucrarea "Fasti Getici o Gotici", publicată în anul 1844, conform căreia, la venirea hunilor, daco-geţii, denumiţi şi goţi, care pătrunseseră până în actualele regiuni ale Poloniei, Prusiei, Scandinaviei, şi în toate celelalte situate în jurul Balticei, s-au văzut lipsiţi de orice cale de comunicare cu patria lor de la Dunăre şi de la Pontul Euxin. În nordul Europei locuiau popoarele baltice (lituanienii, letonii, vechii prusieni), care prezentau multe similitudini lingvistice cu limba daco-geţilor, iar Mircea Mihai Rădulescu, în lucrările lui, susţine că limba tracă este strâns înrudită cu limbile baltice, înregistrându-se 63 de corespondente frapante, plus 69 de corespondente în domeniul toponimelor şi al antroponimelor. Limbile baltice erau vorbite la acea vreme pe un teritoriu de şase ori mai întins decât teritoriul Lituaniei şi al Letoniei, ajungând la sud până dincolo de Varşovia iar la est până dincolo de Kiev şi Kursk; de asemenea, geţii se întindeau tot până la aceste hotare. 
În acest sens, pentru a da doar câteva exemple:
Vasile Pârvan scrie: „Geţii s-au întins până în Boemia, până la cursul mijlociu al Oderului şi până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaştinile Pripetului şi până la cataractele Niprului”;
Dudo de San Quintin, istoric normand, decan de Saint-Quentin (965-1043), a scris între 996 și 1015 lucrarea "Historia Normannorum", în care se citeşte: dacii sunt numiţi de către ai lui danai;
- în Cronica după Langebek - "Cronica regum danorum" pentru perioada 846-1300, tipărită de Dushesne, se citeşte: Maestrul Hugues de Saint Victor a spus că normanzii au venit din Sciţia Inferioară, care, după Isidor, este numită Ţinutul Barbar. La origine sunt dani sau danai, fiindcă au plecat din Dacia;
- Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini, Papa Pius II (1405-1464) afirma în lucrarea "De Europa", publicată în anul 1450, că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: "Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes";
istoricul Philip Cluver (1580-1622), născut în Prusia Regală, o fostă provincie a Regatului Poloniei, scria în lucrarea "Germania Antiqua" (1616) că goţii nu sunt identici cu scandinavii, ci cu prusienii, iar pentru un alt istoric originar din această regiune, Matthaeus Praetorius (1635-1707), în "Orbis Gothicus" (1688), goţii au locuit, la începuturi, în Polonia. Geţii, identici cu sarmaţii, sunt, de fapt, goţi, şi nu suedezi, conchide autorul în capitolul "Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?";
- într-un document creat în timpul lui Carol cel Mare, după cum precizează lucrarea "Carolus Magnus", ediţia originală publicată în 1851, în enumerarea provinciilor catolice din Europa, Asia şi Africa, figurează provincia denumită "DATIA". Cel mai probabil se citea "daţia", aşa cum apare menţionată în secolul XVII, în lucrările cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin: "Mulţi zic Ţării Moldovei şi Ţării Muntănişti, streinii: Daţia", dar şi în secolul XIX, prima publicaţie în limba română, tipărită la Leipzig în anul 1827, numindu-se "Fama Lipschii pentru Daţia". Sunetul "Ţ", la fel ca sunetele "Î", "J", "Z", cu care se pot reda autentic zgomotele din natură, lipsesc cu desăvârşire în majoritatea limbilor europene şi astfel onomatopeele lor sunt extrem de puţin apropiate de sunetele reale din natură. Folosirea sunetelor din natură pentru descrierea, reprezentarea şi exprimarea unor fenomene din natură, a dus la compunerea primelor cuvinte rumâneşti, după cum a demonstrat în mod strălucit Lucian Iosif Cueşdean în lucrarea "Limba rumânilor nu se trage de la Roma", iar Paul Lazăr Tonciulescu sublinia în lucrarea "De la Ţara Luanei la Ieud" faptul că vechii eleni nu aveau în alfabetul lor grafemul/semnul corespunzător românescului "Ţ" şi nici fonemul/sunetul "Ţ", în mare parte înlocuindu-l prin "TZ". DATIA, citit "daţia", este menţionată în harta lumii întocmită de Claudiu Ptolemeu în anul 140 e.n. şi inclusă în opera lui, Geographia, dar şi în hărţile întocmite în secolele XV-XVI de cartografii germani Nicolaus Germanus şi Martin Waldseemuller
- pe harta Scandinaviei întocmită de cartograful german Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425, Peninsula Iutlanda şi sud-estul Peninsulei Scandinave sunt denumite "DATIA", iar în cea mai exactă hartă a ţărilor nordice, care oferă detalii şi nume de locuri, Carta Marina, publicată în anul 1539 de către scriitorul suedez Olaus Magnus, peninsula Iutlanda apare cu numele de "DACIA - SIVE DENNEMARCA". Denumirile "DATIA" sau "DACIA" apar şi pe hărţile întocmite în secolele XV-XVI de erudiţii nordici Laurent Fries, Johannes Ruysch, Peter Apian, Sebastian Münster, dar şi de cartograful veneţian Benedetto Bordone, a cărui hartă reflectă opiniile şi ideile Veneţiei în secolul XVI şi în care "DATIA" apare lângă Norvegia, situaţie posibilă doar în cazul în care ar reprezenta Danemarca de azi.
Geţii, după cum scrie Carlo Troya, s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă Ostrogoţie şi o nouă Vestrogoţie, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Au adus aici toate instituţiile lor şi au numit "Dacia" totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate. Vizigoţii şi ostrogoţii au reprezentat doar o parte a poporului plecat din regiunile Dunării, o altă parte revărsându-se în zona Mării Baltice; însă cel mai mare număr de geţi sau goţi a rămas în vechile aşezări de dincolo de fluviu, ca în vremurile antice.
Getae illi qui et nunc Gothi, scria Paulus Orosius la începutul secolului V, iar istoricii de mai târziu nu vor trece cu vederea această indicaţie clară. Astfel, la începutul secolului al VII-lea, pe când goţii erau de mult în Spania, Sfântul Isidor din Sevilla, episcop hispanic şi învăţător al Bisericii, în lucrările istorice "Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum", sau "Historia Gothorum" şi "Etimologii", va enunţa teoria a cărui punct de plecare este tot afirmaţia lui Orosius că goţii erau geţii de altădată şi care, într-un rezumat condensat cu care se finalizează Istoria sa, sună astfel: "Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lângă împărăţia scitică unde sunt munţi înalţi, ei stăpâneau [aceşti munţi] împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputând suporta nedreptăţile acestora, mânioşi îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galliei şi trecând fără împotrivire Munţii Pirinei, ajung în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor".
În drumul lor vijelios de la Istru până în Spania, în nordul Italiei, legendarul Teodoric cel Mare, rege al ostrogoţilor şi regent al vizigoţilor, a transformat Ravenna, capitala regatului ostrogot, într-unul dintre marile centre ale Occidentului, împodobit cu biserici, baptisterii şi mausolee a căror decoraţiuni interioare au devenit minunile lumii occidentale. Aceste monumente „rămân în afara zonei de influenţă a picturii constantinopolitane şi sunt rodul unei şcoli locale”, după cum consideră artistul rus Vladimir Lazarev. Bogăţia şi complexitatea ornamentelor arhitectonice, a desenelor şi mozaicurilor, relevă obsesiv simbolismul getic bazat pe regenerarea ciclică a naturii, ceea ce l-a determinat pe Giorgio Vassari, istoric, arhitect şi pictor italian să exclame exasperat: "Porţile ornate cu coloane împletite şi atât de subţiri, încât nu au forţa de a susţine vreo greutate; piramide, unghiuri şi frunze păreau a fi făcute din hârtie şi nu din piatră sau marmură. Şi făceau atâţia cârcei de viţă, console şi gravuri, încât lucrarea devenea disproporţională. Puneau atâtea ornamente unul peste altul încât, mergând atât de mult în înălţime, capătul de sus al porţii atingea tavanul".



Goții (în Gotică: , "Gutans") au fost un popor germanic răsăritean. În lucrarea De origine actibusque getarum, Iordanes afirma că goții au părăsit Scandinavia, s-au așezat în apropiere de gurile Vistulei (astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în Sciția, Dacia de est și părți din Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru Imperiul Roman, începând cu momentul retragerii lui Aurelian din Dacia. După anul 200 s-au împărțit în vizigoți (goții de vest) și ostrogoți (goții de est), și au fondat mai târziu state succesive puternice în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică.
(sursa: wikipedia)

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12000 ani în urmă) s-a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).
Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n-au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană. Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium.
Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n-a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.
(sursa: GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe)

(sursa foto: ADRIANOPLE: TWILIGHT OF THE LEGIONS)

La venirea hunilor, daco-geţii sau goţii care călăuziţi sau trimişi de Ermanaric pătrunseseră până la Marea Baltică, adică la tărmul venedic al lui Ptolemeu, s-au văzut - după victoriile asupra venedilor - lipsiţi de orice cale de comunicare cu patria lor de la Dunăre şi de la Pontul Euxin. Aici începe istoria lor septentrională, care pentru o lungă perioadă de vreme a zguduit structura Europei meridionale, făcându-se să se creadă că cuceririle goţilor zamolxieni ai lui Ermanaric în Scandinavia ar trebui puse în legătură cu epoci foarte îndepărtate şi nebuloase, inainte de Berig, iar cultul lui Zamolxe ar fi apărut în Suedia. Aşa au pretins Carolus Lundius şi alţi învăţaţi suedezi, care vedeau o mare asemănare între religia din Suedia şi cea a geţilor lui Zamolxe şi Deceneu. Asemănarea este adevărată, dar explicaţia este falsă; căci cultul lui Zamolxe nu a pornit din Suedia, ci a pătruns aici odată cu goţii lui Ermanaric; cărora această doctrină le fusese împărtăşită în Tracia, după Herodot.
Goţii sau Geţii, care după moartea lui Ermanaric s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă Ostrogoţie şi o nouă Vestrogoţie, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Au adus aici toate instituţiile lor şi au numit "Dacia" totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate.
[...]
Aşadar vizigoţii şi ostrogoţii formau doar o parte din poporul lui Ermanaric, plecaţi din regiunile Dunării; cel mai mare număr de geţi sau goţi a rămas în vechile aşezări de dincolo de fluviu, ca în timpurile antice; o altă parte s-a revărsat în actualele regiuni ale Poloniei, Prusiei, Scandinaviei, şi în toate celelalte situate în jurul Balticei.
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene)

Prof. Flemming Kaul - Arheolog la Muzeul de Istorie din Copenhaga, specialist în perioada fierului din epoca pre-romană:
Se ştie că au existat contacte între lumea aceea şi cea de aici, mai ales prin partea sud-estică. Mărturii ale acestor contacte au fost descoperite încă din epoca bronzului, aşa că o vizită la rudele din nord nu este ex­clusă! E clar că dacii mai fuseseră aici cândva, cu­noş­teau drumurile şi aveau contacte. Dacă ne referim strict la legătura dintre Dacia şi zona scan­dinavică, aceste cupe cred că sunt unul dintre cele mai elocven­te exemple ale legăturilor. Nu ştiu dacă putem vorbi de o migraţie, dar cu siguranţă ele atestă nişte relaţii cla­re între Dacia şi Danemarca. Cam în aceeaşi peri­oa­dă avem multe similitudini şi în ceramica desco­pe­rită la noi, foarte asemănătoare cu cea din cultura Poie­neşti. Este greu de spus dacă a fost o migraţie ma­sivă, pentru că nu avem evidenţe clare. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe către Skatiski, peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu Ro­mânia, prin Timişoara. Au fost poate războinici sau comercianţi. Ce este im­portant, însă, este că aceste urme există, deci, cu sigu­ranţă au trecut pe aici.

Arheologii Iwona Florkievicz (acum în Ger­mania, pe atunci la Universitatea din Rzeszow) şi Marcin Rudnicki (Universitatea din Varşovia) sunt doar doi dintre cercetătorii polonezi care şi-au dedicat ultimii ani clasificării, organizării şi analizării urmelor dacice din zona Poloniei: numeroase vase, felurite figurine ceramice sau metalice, printre care un superb cap de bou încastrat în argint, capace de oale, cupe cu pi­cior înalt. Iwona Florkiewicz gă­seşte toate aceste artefacte, de in­spi­raţie sau pro­ve­­nienţă dacică, în jumătatea de sud a Poloniei, de-a stânga şi de-a dreapta ma­lu­rilor fluviului Vistula, care se varsă în nord, la Marea Baltică (exact cum afir­mase şi marele Va­sile Pârvan, în "Getica" sa: "Da­­cii nu sunt la Vistula o excepţie, ci ei sunt foarte numeroşi şi în legătură unii cu alţii"). E vorba despre nu mai puţin de 50 de desco­periri diferite, care se întind pe un interval de datare de mai bine de 300 de ani, înainte şi după anul 0 al erei noastre, şi pe o suprafaţă uriaşă, de peste 400 de kilometri pătraţi! La rândul său, după ce a găsit urme de brăţări dacice pe un şantier din Polonia, arheo­logul Marcin Rud­nicki a publicat, într-unul din­tre studiile sale recente, o hartă a prezenţei aces­tora în Polonia şi în împrejurimi. O hartă impre­sionantă, pe care o desfăşoară în biroul său. E plină Polonia de astfel de brăţări dacice, din care au fost deja identificate aproape 20. Cele mai multe dintre ele sunt reprezentate pe harta lui Marcin, de puncte negre, înghesuite în sud, în jurul Cra­coviei, şi în centrul ţării, în jurul Var­şoviei. Dar câteva dintre ele se găsesc în zone unde era greu de bănuit influenţa dacilor: la Marea Bal­tică, la Lalendorf, în Germania, sau lângă Gdansk, în Polonia, peste drum de Scandinavia, şi la doi paşi de Lituania. Marcin a fost intrigat de aceste "piese" metalice, cu care alţi colegi de-ai săi nici măcar nu şi-ar fi bătut capul. "În arheo­logia poloneză, acest tip de brăţări au primit mereu interpretări greşite. Mulţi le-ar fi declarat brăţări de influenţă celtică şi cu asta, basta!". Dar Marcin nu lucrează aşa. A studiat atent spe­cificul lor şi a încercat să afle unde se mai gă­sesc brăţări de acest fel. Aşa a aflat că sunt "bră­ţări tip 3 Şimleul Silvaniei", brăţări cu nodo­zi­tăţi, cu "ferestre", cum li se mai spune cer­curi­lor de pe suprafaţa lor, nişte podoabe tipic dacice. Marcin a luat legătura cu arheologi români şi a aflat că e plină Transilvania de astfel de brăţări, care erau un semn al puterii şi erau purtate, cel mai probabil, de nobilii daci, fiind des­coperite mai cu sea­mă în zona cetăţilor din Ardeal. Dar marea surpriză a fost să găsească o mulţime de fragmente de brăţări dacice, de acelaşi gen, în vreo alte 17 locuri din nor­dul Germaniei şi al Poloniei, cele mai îndepărtate de Dacia antică fiind cele găsite pe ţărmul Mării Baltice. A studiat aliajul din care erau făcute, iar concluzia a fost că ele nu puteau fi produse în zona Poloniei, deci provenienţa lor clară era Dacia.
Interesat de istoria "dacilor liberi", arheologul săt­mărean Robert Gindele crede că prezenţa dacă din nor­dul continentului a fost consolidată mult după răz­boa­iele daco-romane, când mai multe grupuri de daci s-au retras către nord din faţa trupelor romane, respec­tiv în perioada răz­boaielor marcomanice (160-180 d. Hr.), şi mai apoi, în urma pătrunderii masive a van­da­­lilor în spaţiul nord-vestic al României. "În ultimii ani, în nord-vestul României am identificat un imens centru de producţie ceramică al dacilor liberi din Câm­pia So­meşului, la Medieşu Aurit. Pe 18 hectare, au fost iden­tificate vreo 200 de cuptoare de ars cera­mică, situl devenind, astfel, cel mai mare centru in­dus­trial cera­mic din spaţiul european aflat în afara gra­niţelor Im­periului Roman. Grupuri de populaţie de daci liberi au pornit atunci spre nord, ducând atât marfa pro­dusă la Medieşu Aurit, cât şi ştiinţa legată de cera­mica la roată. Exact în această perioadă încep să producă marile centre ceramice din zona Cra­co­viei de azi: toate cuptoarele sunt de modelul celor de la Medieşu Aurit".


Conexiuni între locuitorii Daciei și popoarele care locuiesc pe teritoriul Poloniei de astăzi, pe parcursul epocii fierului, au fost semnalate în literatura arheologică pentru prima dată relativ devreme. Cu toate acestea, un interes mai mare pentru acest subiect a fost acordat abia în anii 1970. Acest lucru este valabil mai ales pentru sudul și sud-estul Poloniei, unde au fost înregistrate cel mai mare număr de dovezi cu impact pentru zona de sud-est a Europei. 
În anul 1986, Karol Pieta a observat că cele mai timpurii elemente dacice aparţinând ceramicii descoperită în inventarul culturii Tyniec este datată anterior celei descoperite pe teritoriul culturii Púchov. Același cercetător a identificat elemente dacice din vestul Poloniei Mici, în aşezările aparţinând culturii Przeworsk, databile în epoca romană timpurie.
Începutul anilor 1990 au adus noi descoperiri şi publicarea materialelor dacice descoperite din sudul Poloniei.
Punctul de plecare pentru actualele reflecții asupra acestui subiect a fost furnizat de materialul provenit din munca de teren arheologică desfăşurată de autor și predecesorii săi la Pełczyska, situl unei bogate şi complexe aşezări multiculturale. 
Un fragment dintr-o brăţară din bronz aparţinând tipului Șimleu Silvaniei a fost descoperit printre materialele arheologice. Descoperirea altor două fragmente de tipul Șimleul Silvaniei în Polonia Centrală a oferit oportunitatea de a formula argumente noi cu privire la apariția acestor ornamente pe teritoriul culturii Przeworsk. La rândul lor, aceste argumente ne-a încurajat să facem o reevaluare mai amplă a naturii contactelor care legau locuitorii din Dacia preromană și cei din centrul Poloniei, în perioada preromană şi epoca romană.
Cu siguranță, design-ul acestei forme de brățară poate fi întâlnit anterior, în metalurgia celtică, dar, după declinul culturii La Tene, a continuat să evolueze în mediul dacic.
Descoperirile brăţărilor de tipul Șimleul Silvaniei/Rustoiu au o amplă distribuție în centrul Europei barbare. Unul dintre punctele cele mai vestice pe harta distribuției acestora este o brăţară de tipul Rustoiu descoperită la Lalendorf, în Mecklenburg, Germania, bine cunoscută în literatura de specialitate arheologică.
Un exemplar perfect conservat a fost descoperit în situl de la Krásný Les, în apropiere de localitatea cehă Nakléřov, lângă granița cu Saxonia. [...] Tipul de ornamente de interes pentru noi este reprezentat, de asemenea, în inventarul descoperirilor din sud-vestul Slovaciei.
Dacă ne uităm la harta de distribuție a descoperirilor brăţărilor de tipul Șimleul Silvaniei, devine evident că grupurile comunităţilor aparţinând culturii Tyniec care locuiau în această regiune trebuie să fi jucat rolul unei legături de tranzit cheie, având un rol esențial în răspândirea acestor ornamente mai departe, spre nord și nord-vest. O confirmare clară a acestei ipoteze este prezența în regiune a cel puțin patru descoperiri de brățări de tip Șimleul Silvaniei (la Nowe Brzesko, Jakuszowice și două la Pełczyska). Inventarul arheologic al grupului Tyniec ar reflecta multiculturalitatea sa și, probabil, caracterul multietnic. Pe lângă cele mai dominante elemente cantitative est germanice care pot fi atribuite culturii Przeworsk, vom găsi în acest inventar urme ale unei prezențe celtice (ceramică pictată, emisiune monetară), precum și a prezenței reprezentanților altor culturi, ca de exemplu cultura dacică. Ponderea nu prea mare, însă remarcabilă, a caracteristicilor ceramicii dacice, observată în inventarul ceramic al grupului Tyniec, confirmă nu atât de mult existența unei forme nedeterminate de "contact", cât prezența fizică a dacilor în regiunea Cracovia în timpul fazelor LT D2/Roman-B1a. La urma urmei, ne putem imagina cu greu că vasele brute lucrate manual, ca de exemplu, ceştile dacice descoperite la Pełczyska sau Podłęże, ar putea reprezenta obiecte de schimb pentru comerţul la distanță (!).
Forma și ornamentația acestui vas ceramic (descoperit în cimitirul de la Großbeeren, Brandenburg, Germania) prezintă caracteristici, de altfel tipice, geto-dacice și, în același timp, cu totul străine pentru tradiția culturii din nordul regiunii Elba. Prezența sa în nord-estul Germaniei indică faptul că relațiile comunităţilor locale cu o populație rezidentă în Transilvania au fost de natură bilaterală.
Dacă luăm în considerare locația descoperirii ceramicii descrisă aici, și, de asemenea, a brățărilor de tip Șimleul Silvaniei, putem vedea în mod clar că, de lângă Drumul Chihlimbarului care făcea legătura dintre Marea Adriatică şi țărmul Mării Baltice, prin teritoriul Poloniei de astăzi, a existat o altă cale de schimb la distanță. Aceasta începea în Dacia și ducea spre nord, dincolo de vestul Poloniei Mici și regiunea centrală a Poloniei, ajungând spre vest până în Mecklenburg și Brandenburg.
Cu toate acestea, nu este prea devreme pentru a examina fenomenele asociate cu traseul de schimb la distanţă care leaga Dacia preromană cu regiunea de nord a Carpaților și Munţii Sudeţi, folosind termenul "Daco-Lugian Road".

Verigă din bronz cu nodozităţi, specifică secolelor II î.e.n. - I e.n., descoperită în zona Braşovului şi predată la Muzeul de Istorie din Braşov:

Verigă din argint cu nodozităţi, descoperită în zona Braşovului:

Brăţară cu nodozităţi decorate încadrate de proeminenţe nedecorate, confecţionată din bronz, datată în secolul III î.e.n., descoperită la Pişcolt, judeţul Satu Mare:

Verigă din bronz, circulară în secțiune și decorată cu trei grupe de câte două nodozități, așezate la distanțe egale, datată în secolele V-III î.e.n., descoperită într-o groapă "menajeră" din aşezarea dacică de la Olteni, comuna Bodoc, judeţul Sfântu Gheorghe:
(sursa: Vatra Stră-Română Etnogeneză și Continuitate)

Fragment de torques din aur, datat în secolele I î.e.n. - II e.n., descoperit cea mai nordică fortificaţie care a aparţinut regatelor dacice, Mala Kopanya, Ucraina:

(sursa: DACIA)

După Philip Cluver (1580-1622), în Germania antică (1616), goţii nu sunt identici cu scandinavii, ci cu prusienii. Pentru un alt istoric originar din această regiune, Matthaeus Praetorius (1635-1707), în Lumea gotică (1688), goţii au locuit, la începuturi, în Polonia. Geţii, identici cu sarmaţii, sunt, de fapt, goţi, şi nu suedezi, conchide în capitolul "Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?"

Spre sfârșitul secolului IV, poetul latin Claudius Claudianus (370 – 404 AD), scria în lucrarea „In Rufinum” (Flavius Rufinus a fost prefectul pretorian al Imperiului Roman de Rasarit):
Mărșăluiește împotriva noastră o hoardă mixtă de Sarmați și DACI, Masageții care-și rănesc cu cruzime caii, ca sa poată bea sângele lor, Alanii care sparg gheață si beau apele lacului Maeotis, Gelonii care-și tatuează membrele: aceștia formează armata lui Rufinus. Și el împiedică înfrângerea lor; el crează întârzieri și amână sezonul potrivit pentru luptă. Căci atunci când mâna ta dreaptă, Stilicho, a împrăștiat triburile Getice și a răzbunat moartea fratelui tău general, atunci când o secțiune din armata lui Rufinus a fost astfel slăbită și făcută o pradă ușoară, atunci acel trădător, care a conspirat cu Getii, l-a păcălit pe împărat și a amânat imediat ziua de luptă, plănuind să se alieze cu Hunii, care, așa cum știa el, doreau să lupte și să se alăture de grabă dușmanilor Romei.
(sursa: Claudian with an English Translation by Maurice Platnauer)

Moștenirea antică care părea pierdută în cuceririle barbare era încă destul de bine cunoscută în Evul Mediu. De exemplu, lista provinciilor romane datată în jurul anului 314 şi cunoscută sub numele de aşa-numita Laterculus Veronensis sau Verona Lista este formată din aproximativ o sută de provincii romane, organizate în 12 regiuni (sau dioceze). Dioceza Moesia (Moesiae) era constituită din 11 provincii: Dacia [Mediterranea], [Dacia Ripensis], Moesia Superior/Margensis, Dardania, Macedonia, Thessalia, [Aheea], Praevalitana, Epirus Nova, Epirus Vetus, Creta.
La rândul său, documentul care a fost creat în timpul lui Carol cel Mare se referă la provinciile catolice din Europa, Asia şi Africa, şi, evident, se corelează cu Veronensis Laterculus: In Illirico sunt provincie numero XIX. Dalmatia supra mare. Pannonia I, in qua est Firmium. Pannonia II. Valeria. Prevales. Missia superior. Epirus ventus. Epirus nomina. Pampica Noricus Ripevus supra Danubium. Noricus mediterranea. Favia. Dardania. Hermodontus. Datia. Scythia. Creta insula. Achaia. Macedonia. Thessalia.

În a doua jumătate a secolului VI - Sfântul Martin din Dumio, apostolul suevilor, de origine pannonică (Pannoniis genitus, după propriul său epitaf), scria despre Martin din Tours, originar tot din Panonnia, căruia compatriotul său îi închina veneraţia lui şi îi dedica versuri, lăudând activitatea de apostol a acestuia şi enumerând neamurile "felurite şi rele" - immanes variasque gentes - pe care sfântul le adusese la creştinism: "... Alamanus, Saxo, Toringus, Pannonius, Rugus, Sclavus, Nara, Sarmata, Datus, Ostrogothus, Francus, Burgundio, Dacus, Alanus, Te duce nosse Deum gaudent. Tua signa Suevus Admirans ..." (Alamanul, saxonul, turingul, pannonianul, rugul, slavul, narul, sarmatul, datul, ostrogotul, francul, burgundul, dacul, alanul se bucură să-l cunoască pe Dumnezeu sub îndrumarea ta. Semnele tale admirându-le, suevul ...) 
Era, într-un amestec fără rânduială, noua configuraţie etnică a Europei, pe care o întâlnim şi la alţi autori ai timpului. [...] Fără vreo relaţie geografică reală, Martin din Dumio îi amintea pe daci între alanii Sciţiei şi burgunzii din Apus. Nu ne putem îndoi însă că el i-a cunoscut de aproape, dacă nu pe cei de la nordul Dunării, măcar pe cei din Dacia lui Nicetas [Dacia Mediterranea].
Nu încape îndoială că Martin din Dumio, care îşi petrecuse tinereţea în ţinuturi învecinate cu Dacia, trebuie să fi cunoscut de aproape şi să fi admirat activitatea şi opera lui Nicetas [apostol al dacilor la sfârşitul secolului al IV-lea]. Trebuie s[ fi cunoscut chiar Dacia.
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis) 

The Foundation for Medieval Genealogy (FMG) was established in 2001 to promote the study of genealogy and prosopography for the period before 1500 AD, and to publish the results of those studies. Although we are based in the UK our membership is world-wide.
DENMARK, KINGS
Kings of Denmark are recorded in Carolingian Frankish sources, including the Royal Frankish Annals, the Annales Fuldenses, and the works of Einhard, for most of the 9th century. Some of the details are corroborated by Adam of Bremen. 
[...]
Sveno's Brevis historia regum Dacie, written some time between 1185 and 1202 by a nephew of Archbishop Eskil, surviving in a text printed in 1642 and another later one, reconstituted text collated in 1915 by Gertz. This source has not yet been consulted.
[...]
GODEFRID (-murdered 810). Godefrid is shown in Europäische Stammtafeln as the son of King Halfdan, but the primary source on which this is based has not yet been identified. He succeeded as GODEFRID King of the Danes. King of Vestfold, Hedeland, Vaermland, Westmare and Hedemarken. The Annales Ryenses record that "Karolus Imperator" came with all his army against "Godefrith regem Daciæ" in 776, although the dating would be questionable if this refers to the same King Godefrid.
[...]
CARL ([1084]-murdered Bruges 2 Mar 1127, bur Bruges, St Donatien, later Saint-Sauveur). Saxo Grammaticus names him as his father's legitimate son. "Carolus filius Canuti, regis Dacie, ex filia primogenita Robert Frisonis et Gertrudis" is named in the Cartulaire de Saint-Bertin. "Caroli regis Danorum filii" is named in the donation to Saint-Bertin of "Balduinus Flandrensium marchisus" dated 1119. His mother took him to Flanders for safety after the murder of his father in 1086. He made a pilgrimage to Palestine [1107]. He was received in Flanders in 1111 by Count Robert II. He succeeded in 1119 as CHARLES "the Good" Count of Flanders. 
[...]
The burial records of Ringsted record that "sanctus Kanutus dux Dacie, filius regis Erici Egothæ in Cypro" was killed "VII Id Jan…in silva Harelstæthæ" in 1130 by "Magno filio Nicolai tunc regis Danorum" and was buried at Ringsted. 
[...]
The necrology of Lüneburg records the death "6 May" of "Sophia regine Dacie". The Icelandic Annals record the death in 1199 of "Sophia Danorum Regina". The burial records of Ringsted record the burial at Ringsted of "sanctus Kanutus dux Dacie…filius suus Waldemarus primus, ampliator huius ecclesia" and the burial next to him at Ringsted of "regina Sophia uxor sua filia Swerchonis regis Suetie" who died "III Id Mai" in 1198.
[...]
SOPHIE ([1159]-1208). Her origin is confirmed by the Chronica Godefridi Coloniensis which names "Albertus comes de Urlemunde, filius sororis…regis [Dacie]". 
[...]
The Annales Stadenses refers to the betrothal of "Heinricus dux filiam suam" and "Daciæ regi" in 1171.
[...]
INGEBJÖRG (1174-Priory of Saint-Jean-en-l’Ile, near Corbeil, Essonne 29 Jul 1236, bur Saint Jean-en-l'Ile). The Chronicle of Ralph of Coggeshall records the marriage of King Philippe in 1193 and "sororem regis Daciæ…Ingelburgh" and his repudiation of her after the wedding. 
[...]
The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines records the death in 1237 of "senior regina Francie…Guineburgis sive Indeburgis de Dacia" specifying that she was "domna Aurelianensis".
[...]
The burial records of Ringsted record the burial at Ringsted of "sanctus Kanutus dux Dacie…filius suus Waldemarus primus, ampliator huius ecclesia" and the burial next to him of "regina Sophia uxor sua filia Swerchonis regis Suetie" and of "filius ipsorum Cristoferus dux Jutie" who died "III Id Apr" in in 1166.
[...]
The Annales Stadenses record the death "1241 V Kal Apr" of "rex Daciæ Waldemarus". The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines records the death "1240…in cena Domini" of "rex Dacie Waldemarus".
[...]
The Genealogica Wettinensis names "Vredislaum et filias tres" as children of "Odacarus qui postea fuit dux Bohemie" and his wife Adelheid, specifying that one daughter married "regi Dacie".
[...]
A 13th century genealogy refers to the two daughters of "rex Boemie Otaker" and his wife Adelheid, specifying that "unam" married "rex Dacie"
[...]
The Annales Stadenses record the death in 1231 of "iunioris regis Daciæ" within a few weeks of his wife
[...]
The De Rebus Hispaniæ of Rodericus Ximenes names "Alienor" as daughter of "Aldefonsum" & his wife, specifying that she married "Regi Daciæ" but died childless.
[...]
The Annales Stadensesrecord the death in 1231 of "uxor iunioris regis Daciæ".
[...]
The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines names (in order) "regem Ericum, ducem Abel et comitem Christophorum" as the three sons of "rex Dacie Waldemarus".
[...]
The Cronica Principum Saxonie names "Iuttam [uxor] Ericus rex Dacie" as daughter of "Albertus dux" & his first wife Agnes. The Annales Stadensesrecords the marriage "1239 die Dyonisii" of "Ericus rex Daciæ [frater Abel]" and "filiam ducis Alberti de Anehalt".
[...]
JUTTA ([1246]-[1286/95]). Abbess of St Agneta in Roskilde 1266. She left the convent in 1271. "Anundi Haraldi filii et --- sacerdotis, nuntiorum regis Norvegie" sent letters, undated but placed with documents dated to 1284 or after in the compilation, relating to the property of "domicellarum Juttæ et Agnetis, filiarum Erici quondam Daciæ regis".
[...]
AGNES ([1249]-[after 1296]). She founded the Convent of St Agneta in Roskilde, becoming Abbess there [1266]. She left the convent in 1271. "Anundi Haraldi filii et --- sacerdotis, nuntiorum regis Norvegie" sent letters, undated but placed with documents dated to 1284 or after in the compilation, relating to the property of "domicellarum Juttæ et Agnetis, filiarum Erici quondam Daciæ regis".
[...]
ABEL (1218-killed in battle in Friesland 29 Jun 1252, bur Schleswig). The Chronica Jutensis names "Waldemarum, Ericum, Abel et Christoferum" as the four legitimate sons of "Waldemarus rex". TheAnnales Ryenses name "Berengaria" as mother of "regum Erici, Abel et Cristophori". The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines names (in order) "regem Ericum, ducem Abel et comitem Christophorum" as the three sons of "rex Dacie Waldemarus". The Annales Stadenses record that "comes Adolfus de Scowenburg" appointed "generum suum Abel ducem Daciæ" as tutor of his young children when he became a monk, a later passage recording that he renounced the appointment in Hamburg in 1241. 
[...]
The Annales Erphordenses record that "Abel rex Dacie" was killed "1252 pridie Kal Iul" by the Frisians.
[...]
 ABEL (1252-Svendborg 2 Apr 1279, bur Svendborg, Franciscan Abbey). The Cronica Principum Saxonie names "Erichum et Abel" as the two sons of "Abel, filius Woldemari regis Dacie" & his wife.  
[...]
The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines names (in order) "regem Ericum, ducem Abel et comitem Christophorum" as the three sons of "rex Dacie Waldemarus".
[...]
ERIK ([Lolland 1249]-murdered Finderup, near Viborg 22 Nov 1286, bur Viborg Cathedral). The AnnalesHamburgenses name "Ericus" as son of "Christoforus rex Daciæ" when recording that he succeeded his father in 1259.
[...]
The Icelandic Annals record that "Ericus rex Danorum et eius frater dux Christophorus" arrested and imprisoned "Johannem archiepiscopum Lundensem" in 1295, for which Denmark was excommunicated. The AnnalesColbazienses record the death in 1319 of "rex Dacie et uxor eius".
[...]
TheAnnales Colbazienses record the death in 1319 of "rex Dacie et uxor eius".
[...]
MARGRETE ([1305]-Berlin [19 Mar/31 May] 1340, bur Berlin Church of the Franciscan Order). TheChronica Pragensis (Chronicon Francisci) records the betrothal in 1323 of "Ludwicus Rex filio suo prinogenito" and "Cristafori Regis Daciæ filiam". The marriage contract between "Ludouicum, marchionum Brandenburgensem, primogenitum…Ludouici Romanorum Regis" and "Christoforus…Danorum Saluorumque Rex, Dux Estonie…Margaretham filiam nostram" is dated 13 Jul 1323, witnessed by "…filium nostrum dominum Erycum". The Chronicon Elwacense in 1323 records that "rexLudwicus marchiam Brandenburgensem filio suo contulit" and his marriage to "filiam regis Daciæ". 
[...]
The Chronicle of Adam de Usk records that “Rex” married “duas filias suas, unam 
regi Daci
 et alteram [filio] ducis Bavarie tunc imperatoris electi”.
SWEDEN, KINGS
SVERKER, son of --- (-murdered 24/25 Dec 1156). Sverker's parentage is not known. According to Saxo Grammaticus, he was "of modest origins". Under King in Östergötland. He was installed as SVERKER I King of Sweden in [1133/34] in succession to Magnus Nielsson of Denmark. 
[m firstly as her third husband,] ULVHILD Haakonsdotter, widow first of INGE II Halstensson King of Sweden and secondly of NIELS King of Denmark, daughter of HAAKON Finsson & his wife --- (-before 1143). The primary source which confirms her first marriage has not yet been identified. Her second marriage is referred to by Saxo Grammaticus who states that "Ulvildam Noricam", wife of "Nicolaus", was secretly abducted by King Sverker but their "connection was accepted as a marriage". 
m secondly (after 1143) as her third husband, RYKSA [Swantosława] of Poland, widow firstly of MAGNUS I"den Stærke/the Strong" King of Denmark and secondly of VLADIMIR Vsevolodich Prince of Novgorod, daughter of BOLESŁAW III "Krzywousty/Wrymouth" Prince of Poland & his second wife Salome von Berg-Schelklingen ([1116/17]-after 25 Dec 1155). The Chronicle of Alberic de Trois-Fontaines names "Rikissam" as the only daughter of "dux Vergescelaus de Polonia" and his wife Agnes, specifying that "primo fuit regina Suecie", that by her second husband "regi Russie nomine Musuch" she was mother of "Sophiam reginam Dacie et Rikissam", the latter marrying "imperatoris Castelle Alfunso"[121]. This appears to be a confused account which contradicts other sources in many aspects. She was known as RIKISSA in Sweden.
[...]
INGEBORG (-5 Aug 1319, bur Ringsted Church). The Annales Lubicenses record the marriage in 1297 of "Ingeburgem sororem Birgen regis Sweorum" and "Ericus rex Danorum". Nun of St Klara at Roskilde 1318. The Annales Colbazienses record the death in 1319 of "rex Dacie et uxor eius". The burial records of Ringsted record "Ericus rex, filius Erici regis" and "Ingeburgh uxor sua filia Magni regis Suecie" who died "Non Apr" in 1319. m (Hälsingborg [Jun] 1296) ERIK VI "Mændved" King of Denmark, son of ERIK V "Klipping" King of Denmark & his wife Agnes von Brandenburg (1274-Roskilde 13 Nov 1319, bur Ringsted Church).






Este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului și are o organizație cu legi nu prea bune; locuiește prin sate și e aplecat spre o viață mai mult păstorească.
Țara lor începând din Ardeal, Dacia peonilor, se întinde până la Marea Neagră. Întinzându-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar la stânga țara așa-numită Bogdania. De Peonodacia îi desparte un munte ce se întinde mult, numit al Brașovului. Vecini îi mai are această țară, pe o întindere nu mică, pe sciții nomazi (tătarii), neam mult și bogat, supus împăratului Cazimir; acestuia fiindu-i supuși și sciții nomazi, merg ca ostași, unde îi duce, acesta fiind în război de o vitejie remarcabilă. Spre miazănoapte de aceștia sunt polonii, spre răsărit însă sarmații (rușii).
Dacii însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat întru atâta și deosebit, încât italienii greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate deslușit, încât să prindă înțelesul, ce ar putea să spună. De unde deci cu acel grai și având obiceiuri de ale romanilor, au ajuns în această țară și s-au așezat aici cu locuințele, nici pe altul nu l-am auzit spunând ceva lămurit, nici eu însumi nu mă pot pronunța, cum au fost aduși cu locuințele în aceste locuri. Se spune ce-i drept că în multe chipuri venind neamul acesta s-a așezat aici cu locuințele, fără însă să se aducă vreo dovadă ce ar fi vrednică oarecum de semnalat și în istorie. Se aseamănă însă cu italienii și în alte privinți și în întocmirea traiului de toate zilele și se folosesc de aceleași arme și de aceleași unelte încă și acuma ca și romanii.


Ardealul sau Ţara de jos Ungurească să chiamă Ţara peste Munte, carea coprinde o parte de Daţiia şi piste munte. Direptu acéia-i zicu Ţara peste Munte, căci este încunjurată de toate părţile cu munţi şi cu păduri, cum ar fi îngrădită.
(sursa: Letopiseţul ţărâi Moldovei, Grigore Ureche)

Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. 1691) a fost un cronicar moldovean, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura română.
1672 - Este perioada în care compune poemul filosofic Viiaţa lumii.
(sursa: wikipedia)

Istoricii, adecă scriitorii de cursul anilor acestor părţi, carii pomenescu de descălecatul cel dentăiu a ţărâi noastre şi Ţărâi Munteneşti:
Bonfin, mare istoric, de Dachia, sau Daţia - latin.
Dionu, la viaţa lui Traian împăratul - latin.
Topeltin, ungur; iară pre aceşti doi au urmat.

Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, – Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii (despre daci, romani şi români)
(de la rândul 7) "Iară la ce an s-ar fi aşezat daţii pre aceste locuri de la zidirea lumii, cu greu este a să adeveri, de vreme că nimea ales anii nau scris; iară de au şi scris, însă nu să tocmăsc: când într-un chip grecii, într-alt chip rămleanii socotesc anii de la zidirea lumii; iară, căt s-au putu afla, nu s-au lăsat nescris. Cum s-au scris mai sus, înmulţindu-să neamurile în câmpii despre Marea Neagră, atâta că nu mai putea încăpea pre acele locuri, ci s-au împrăştiat în toate părţile lumii. Atuncea gheţii, daţii cărora le zice Curţiliu, ce au scris viaţa lui Alexandru Machidon: dahi, sahi, gheti, masagheti, fiind cursul anilor de la zidirea lumii 5400, au nemerit pre aceste locuri, unde acum sănt moldovenii şi muntenii [...]
(de la rândul 3) Iară hotarăle Daţii despre răsărit era apa Nistrul (la istoricii cei vechi Tiras să numeşte); despre amiazăzi Marea Neagră şi Dunărea; despre apus Panoniia, ţăria Budei; despre miazănoapte Morava şi Podoliia a crăiia leşască, unde iaste şi Cameniţa. Sănt o seamă de istorici, care dau şi Podoliia şi cămpii preste Nistru pănă la apa Buhului, şi preste Dunăre Misiile amândoo, care să numeşte Dobrogea, şi o parte de Ilirii, să fie fost tot Daţiia. De aceşti daţi scrie şi Cvint Curţius, istoricul de lucrurile lui Alexandru Machedon, precum s-au scris anapoi, însă nu Alexandrie mincinosă, precum iaste pre limba rumănească plină de basne. El scrie sahi, dahi, gheti …, tot un niam era, precum s-a scris, când lumea era rară de oameni [...] 
(de la rândul 3) Aşezănd Traiian Înpărat Domni pre la cetăţi, precum zic la leaşi caştalan, cine care Domn cu al său, iar pre la toate marginile şi locurile au pus oşteni, cu numele acestor ţări Moldova şi Ţara Muntenească, Daţiia de Gios; iară Ardealul şi părţilor celorlalte Daţiia de Sus, precum s-au scris la hotarăle Daţii. Şi acest nume au fost la aceste ţări pănă la a dooa descălecare cu Dragoş vodă. Mulţi zic Ţării Moldovei şi Ţării Muntănişti, streinii: Daţia. Însă neamul lăcuitorilor nu ş-au schimbat numele, ce tot rumănii sau romani, şi ţările deprinpregiur … acest neam de la Italiia, cării ţări îi zic streinii vlah, vloh, unii zic valios, unii ulah. După vloh, italiianul au zis vlah, iară latinul Valahiia [...]” 

(sursa: Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, – Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii (despre daci, romani și români))

În stratul de mijloc al Şcolii Ardelene se poate întâlni la nivelul exponenţilor o simplificare şi o echilibrare a aceloraşi idei, mai accentuată decât la nivelul corifeilor. Ne exemplificăm cu protopopul cărturar Sava Popovici din Răşinari, care la 22 august 1792 ţine o predică, al cărei manuscris din fericire s-a păstrat şi în care reflectă idei daciste, mai tranşante chiar decât I. Budai – Deleanu. Sava Popovici, la îndemnul circular al Consistorului ortodox din Sibiu, expune în faţa sătenilor descendenţa lor etnică: „aflăm în istoriile noastre pre un viteaz craiu al Daţii, adică al Ardealului, numele lui Decebal, sau Duciubal, stăpânind cu mare vitejie sub schiptrul orînduirii sale toată Daţia, sau tot Ardealul”.
Apoi compune prestigioase portrete istorice, atât lui Decebal, cât şi lui Traian, şi face legătura dintre cele două neamuri, care convieţuiau: „atâta vreme cât au fost râmlenii sălăşluitori în pământul acesta, s-au înrudit cu alte neamuri, adică cu ardelenii (daţii), râmlenii au luat în căsătorie fiice de ale Daţilor. Eşind dară râmlenii din pământul acesta mulţi din cei ce s-au rudit şi s-au căsătorit cu daţii au rămas în pământul acesta şi aşa vedem o rămăşiţă a vestiţilor râmleni în ţara Ardealului până în ziua de astăzi”.

Lascăr Rosetti, 'Cevaş de armeni şi de literatura lor cea bună.' Faima Lipscăi pentru Daţia, nr. 7, Leipzig, 8 nov 1827 apud Cristea 1967.

FAMA LIPSCHII PENTRU DACIA, prima publicație în limba română. A apărut săptămânal, la Leipzig, în iun.-dec. 1827, din inițiativa și cu finanțarea unui grup de boieri, în frunte cu Dinicu Golescu. Redactori: I.M.C. Rosetti și A.I. Lascăr. Unicul număr păstrat datează din nov. 1827.
(sursa: dexonline)



Iuții (în latină Eutii, Euthiones; în engleză veche Yte, Eotas; în nordică veche Jotar) au fost un trib germanic numit dupǎ teritoriul pe care l-a populat, și anume peninsula Iutlanda (în latină Cimbria, Iutia, Iutlandia). După cucerirea peninsulei de cǎtre danezi în secolul al V-lea o parte din iuți s-au dizolvat în poporul danez, pe când alții s-au strǎmutat împreună cu Anglii și saxonii în Marea Britanie, creând astfel Regatul Kent. Creștinarea iuților a avut loc la în secolul al IX-lea. Iuții au adus o contribuție importantǎ în limba engleză veche, mai ales impactul lor este mare în dialectul limbii engleze din Kent. Posesiunile iuților în Anglia au fost în principal Kent și Insula Wight.
(sursa: wikipedia)

Primele menționǎri despre Danezi, ca trib germanic provin de la Procopius și Iordanes, dupǎ cei doi aceste triburi populeazǎ Iutlanda și Scania, precum și insulele vecine. Cronicarii franci în secolul VIII îi gasesc conduși deja de regi.
(sursa: wikipedia)

498-517 - Menţionarea Danilor la Procopius, Iordanes, Grigore din Tours.

566 - Venanzio Honoriu Clementianus Fortunat (poet latin la curtea merovingianăepiscop al Bisericii Catolice timpurii, n. 530 - d. 600/609), scria: "quem geta, vasco tremunt. Danus, estio, saxo, britannus" "geta, daca, britanus".

690 - Beda Venerabilul, (Venerabilul Beda) (călugăr benedictin în mănăstirea Sf. Petru și Sf. Paul în Wearmouthn, în Anglia, și la Jarrow, Northumberland, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale, a fost unul dintre cei mai invățați oameni din Europa acelei epoci, n. 672 - d. 735), scria la începutul secolului al VIII-lea: "Ecgberg in Hibern ... proposuit sibi multis adesse evangelizando gentibus: quarum in Germania plurimas noverat; a quibus angli vel saxones qui nume Britanniam incolunt; genus et originem duxisse noscuntus: unde adeo hodie a vicina gante britonum corrupte garmani: nuncupantur. Sunt autem fresones, rugini, danai (danesi), hunni, antiqui saxones boructari et alii perplures, adhuc paganis ritibus servientes" (Ecgbert şi-a propus în Hibern ... ca, evanghelizându-le, să fie de folos multor seminţii: dintre acestea, cunoştea foarte multe în Germania. Se ştie că anglii sau saxonii, care acum locuiesc în Britania, şi-au tras neamul şi originea de la ele: de aceea sunt numiţi în mod greşit "germani" până astăzi, după neamul vecin al britonilor. Există însă fresoni, rugini, danesi, huni, vechii saxoni boructari şi mulţi alţii care încă au ritualuri păgâne).

700? - Un geograf anonim din Ravenna scria: "Spatiosissimae sunt patriae, quae dicuntus DATIA Prima et Secunda, quae et Gipidia appelatur; ubi modo uni, qui et avari inhabitant ... Per quas dacorum patrias traseunt plurima flumisia ... quae omnia in Danubio merguntur" (Există patrii foarte întinse, care se numesc Datia Prima şi Secunda, cea de-a doua numindu-se şi Gepidia. Aici locuiesc când hunii, când avarii ... Prin aceste patrii ale dacilor trec foarte multe râuleţe ... care se varsă toate în Dunăre)

Ravennatis Anonymi Cosmographia, hartă întocmită pe la 1119 după un original realizat de un cleric anonim, aproximativ în jurul anului 700:

Baladă normandă publicată în "Le roman de Rou et des ducs de Normandie":
Ou de Danube un flum mult grant,
K’Ester claiment, cler e luisant,
Ki le regnes vait devisant,
A cele part torne en corant
Furent cil apele Dani,
Ki esteient ancieis Daci 

(sursa: Le roman de Rou et des ducs de Normandie)
Unde Dunărea, un fluviu mult grandios
Care este ?, clar şi luminos,
Care domina ?…?….
La acea parte întoarce alergând
Fură deci numiţi Danezi,
Care erau anticii Daci …

700? - "Patria, quae dicitur Dania ... Sed ubi est Danus? Quae Dania modo normannorum dicitur patria" (Patria, care se numeşte Dania ... Dar unde este Danus? Se spune că numai această Dania este patria normanzilor). Parcă ar fi vrut să spună că nu mai rămăseseră în Dania vechii dani sau danezi după cucerirea lor de către normanzi [...]

808 - Regino Prumiensis (cleric benedictin care a servit ca stareț al Prüm între 892-899 și mai târziu a Sfântului Martin la Trier, cronicar a cărui lucrare Chronicon este o importantă sursa pentru istoria carolingiană târzie, a murit în anul 915), a scris despre războaiele danilor împotriva lui Carol cel Mare din anul 808, menţionând "Denemarca".

808 - Hermannus Contractus (savant romano-catolic, compozitor, matematician şi astronom, n. 1013 - d. 1054), scria cu referire la anul 808: "Godefridus, Rex danorum et northmannorum".

Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti. Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.

„[824] DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.” 

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică.
(sursa: De ce francii vorbeau despre DACI in anul 800 iar istoria oficiala ne invata altceva?)

Caeterum legatos Abodri*torum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam (Datiam) Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit:

După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „...s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi...”. Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790.

Carolus… per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.:
(sursa: Annales veteres Hunnorum Avarum & Hungarorum)

Harta Europei din vremea lui Carol cel Mareal francilor (747 ‒ 814 e.n.), reprodusă de o hartă a lui Ortelius în jurul anului 1600 de către editorul Ioannes Iansonius și gravorul Petrus Kaerius Calavit, la Amsterdam:
(sursa: DACIA ‒ Hărțile neștiute ale Imperiului Austro-Ungar)

878 - Tratatul lui Alfred cel Mare cu Gotrun, regele dacilor din Iutlanda. De la acest tratat încoace s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia, şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei, şi Dacia o parte din Suedia.

887 - "Gens danorum, qui et northanni, vacantur". Aşa spune Marianus Scotus (apud Pistorium). Coexistau, deci, în acelaşi timp, denumirile de dani, danai, daci şi normanzi. Dar cel al Daciei apare acum foarte frecvent pentru a indica Danemarca şi mai ales Iutlanda.

Hartă prezentată în lucrarea "Annales veteres Hunnorum Avarorum et Hungarorum, ab Anno ante natum Christum CCX. ad Annum Christi CMXCVII." (între 210 şi 997), publicată la Viena în anul 1761 de György Pray (de asemenea: George Pray, 11 septembrie 1723 - 23 septembrie 1801), abate iezuit maghiar, bibliotecar al bibliotecii universitare din Buda și istoric important. Harta se referă la anul 889:

1000 - Dudo de San Quintin (istoric normand, decan de Saint-Quentin, n. 965 - d. 1043), a scris între 996 și 1015 Historia Normannorum, în care se citeşte: "daci, nuncupantur a suis danai ... hi daci, relato ritu expulsi olim a suis" (dacii sunt numiţi de către ai lui danai ... aceşti daci au fost alungaţi odinioară de ai lui, într-un mod asemănător).

DACI = UNGURI !?

Videoclip YouTube


Într-o hartă din 1120, Dacia este poziţionată între Sciţia şi Suevia, iar la vărsarea Dunării în mare, apare Gothia:

1140 - Cronica după Langebek - "Cronica regum danorum" pentru perioada 846-1300, tipărită de Dushesne, unde se citeşte: "Dixit Magister Hugo de Sancto Victore quod northmanii venerunt de Scythia Inferiori, quae secundum Isidorum vocatur Terra Barbarica. Sunt origine dani (o danai), quia de Dacia egressi sunt" (Maestrul Hugues de Saint Victor a spus că normanzii au venit din Sciţia Inferioară, care, după Isidor, este numită Ţinutul Barbar. La origine sunt dani sau danai, fiindcă au plecat din Dacia).

1186 - Sven, fiul lui Aggon, coleg cu Saxus Grammaticus (istoric danez, teolog şi autorul primei istorii complete a Danemarcei, n. 1150 - d. 1220), scria: "Tira, cujus danorum est parta et aucta libertas, a danis non immertito decus Daciae nominabatur" (Tira, prin care s-a născut şi a fost sporită libertatea danilor, era numită, nu pe nedrept de către dani, podoaba Daciei).

1450 - Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II, n. 1405 - d. 1464) afirma în lucrarea "De Europa", pag. 425, că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: "Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes", "Post Prutenos incipit nomen saxonicum ... plagam aquilonarem davi obtinent et Mare Baltheum".
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene, traducere: Ana-Maria Moraru)

Nicolaus Germanus (n. 1420 - d. 1490) a fost un cartograf german care a publicat ediţia în latină a Geografiei lui Ptolemeu, tradusă de Jacopo d'Angelo.
Harta lui Nicolaus Germanus, publicată în anul 1467, copie după harta lumii a lui Ptolemeu:
(sursa: Ptolemys)
Harta lui Nicolaus Germanus, publicată în anul 1482, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus:
Harta lui Nicolaus Germanus, publicată în anul 1482:
(sursa: Nordenkart)
Harta lui Nicolaus Germanus, publicată în Cosmografia lui Ptolemeu, datată în anul 1482:
(sursa: wikipedia)

Harta lui Nicolaus Germanus, publicată în Geographia lui Ptolemeu - ediţie revizuită, în anul 1482:



Martin Waldseemuller (n. 1470 - d. 1520) a fost un cartograf german care, împreună cu Matthias Ringmann, este creditat că a utilizat pentru prima oară cuvântul "America", în anul 1507, pe harta Universalis Cosmographia, în onoarea exploratorului florentin Amerigo Vespucci.
Harta lui Waldseemüller, publicată în Universalis Cosmographia, datată în anul 1507:
(sursa: wikipedia)
Harta lui Waldseemüller, datată în anul 1507:
(sursa: artefaktnadzis)
Harta lui Waldseemüller, datată în anul 1507:
Harta lui Waldseemüller, datată în anul 1513:
Harta lui Waldseemüller, datată în anul 1520:
Harta Scandinaviei întocmită de cartograful Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425:
Hartă atribuită lui Martin Waldseemuller 1470-1520:
(sursa: yaplog)

Harta lui Laurent Fries (1485-1532), fizician şi matematician francez născut în Alsacia, la limita dintre lumile latină şi germană, publicată în anul 1522:

Harta lui Johannes Ruysch (1460?-1533), explorator, cartograf, astronom, grafician pentru manuscrise și pictor din Țările de Jos, publicată în anul 1507:

Harta lui Peter Apian (1495-1552), umanist german, cunoscut pentru lucrările sale în matematicăastronomie și cartografie, publicată în anul 1520:

Harta lui Sebastian Münster (1488-1552), cosmograf, umanist și teolog născut în Renania, publicată în anul 1555:

Harta întocmită în anul 1528 de Benedetto Bordone (1460-1531), miniaturist și cartograf, născut în Padova, devenită ulterior parte a Republicii Veneția:
(sursa: Again about Skaryna in Padua: Circumstances)

Olaus Magnus (1490-1557) a fost un scriitor suedez şi teolog catolic, care a întocmit Carta Marina, cea mai exactă şi detaliată reprezentare a Scandinaviei.
Harta Scandinaviei inclusă în Carta Marina, întocmită de Olaus Magnus în anul 1539:

DACIA - SIVE DENNEMARCA
SIVE - o națiune, un corp mare de oameni uniți prin descendență comună, istorie, cultură sau limbă, care populează un anumit stat sau teritoriu.
(sursa: wikipedia)


Tabel cu populaţiile care provin din Scandinavia, cu referire la autori precum Iordanes, Paulus Diakonos, etc.:



Ptolemeu, Geografia, Cartea III-a, Capitolul VIII, 140 e.n.:
"Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu aceea parte a Sarmaţiei europene care se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras, care – cum s-a spus – se află la gradele 56° 49°30′, la apus cu iazigii metanaşti, pe lână râul Tibiscos [Tisa], iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru […]
Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarţii şi teuriscii şi costobocii, iar dedesubtul lor vin predavensii şi ratacensii şi caucoensii, tot aşa, mai jos de aceştia sunt biefii, buridavensii şi cotensii şi mai jos de ei albocensii, potulatensii şi sensii, după care sunt, în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii şi piefigii."
Harta lumii, după Ptolemeu:

Harta lumii executată la jumătatea secolului XV după o traducere în latină, din anul 1406, a Geografiei lui Ptolemeu:

"DATIA", Viena, 1541, 50,5 x 32 cm.
Dacia - în viziunea lui Lorenz Friez; această xilogravură colorată face parte dintr-o ediţie Ptolemeu, apărută în anul 1522 şi republicată:
(sursa: Muzeul National al Hartilor Vechi)

Harta medievală inspirată de Geografia lui Ptolemeu (140 e.n.):

Harta medievală executată în secolul XV şi inspirată de Geografia lui Ptolemeu (140 e.n.)
(sursa: wikipedia)

Harta medievală executată în anul 1552 de Sebastian Münster şi inspirată de Geografia lui Ptolemeu (140 e.n.):

DACIARVM, MOESSIARVM: QUE, VETVS DESCRIPTIO, approx. 1595, 44 x 37 cm.
Hartă a Daciei, inclusă de Ortelius în secţiunea istorică a atlasului Theatrum Orbis Terrarum, executată în anul 1595:
(sursa: Muzeul National al Hartilor Vechi

Hartă tipărită la 1650 de către Petrus Kaerius, la Amsterdam:
(sursa: facebook)

S-a afirmat că ţinutul numit de Homer "Kabessos" ar fi fost stăpânit de agatârşi dar fără argumente substanţiale. Harta marelui geograf din Alexandria, Ptolemeu îi aşează pe agatârşi în nordul Europei, la fel ca şi Dionysos Periegetul. Or, acolo locuiau popoarele baltice (lituanienii, letonii, vechii prusieni), care prezentau multe similitudini lingvistice cu limba daco-geţilor. De aceea, în mod eronat, agarârşii au fost identificaţi cu akatzirii şi cu chiazarii turcici. Dar, limbile baltice au mulţi termeni care se regăsesc în română. În această situaţie găsim chiar cuvântul "doină", care, în limbile popoarelor baltice se referă la nişte cântări scurte, de patru versuri. De asemenea, la lituanieni, la letoni şi la vechii prusieni existau barzi vizionari, despre care am putut arăta că erau ucenici de-ai lui Zalmoxis (vide infra). Aceştia, consideraţi de Mircea Eliade drept şamani, erau numiţi în textele latine care ne-au parvenit tulissones sau ligaschones şi ei făceau elogiul morţilor la banchetele funerare, pretinzând că i-au văzut zburând pe cai prin aer, către cealaltă lume. Astfel că nu este imposibil ca dacii (după numele ce li s-a dat în vremea romană), ulterior cuceririi romane, să se fi refugiat în regiunile baltice, unde locuiau populaţii înrudite cu ei.
Se cunoaşte încă de demult că limba tracă este înrudită cu limbile baltice însă, în ultimul timp, s-a pus în evidenţă că înrudirea este mult mai apropiată decât s-a crezut. Lucrările lui Mircea – Mihai Rădulescu, au demonstrat că o serie importantă de termeni consideraţi de origină iliră sau dacă îşi au corespondente în limbile baltice, ceea ce arată o înrudire destul de strânsă între aceste limbi. Mircea Mihai - Rădulescu a arătat că termeni ca moş, doină, zână, strungă, stânga, mal etc. se regăsesc şi în limbile baltice. Între vocabularele limbii dacilor şi cele ale limbile baltice se găsesc 47 de corespondenţe frapante, plus 43 de alte cuvinte asemănătoare ca structură, din domeniul toponimelor şi al antroponimelor. Pe de altă parte, limba tracă, susţine acelaşi autor, este strâns înrudită cu limbile baltice, înregistrându-se 63 de corespondente frapante, plus 69 de corespondente în domeniul toponimelor şi al antroponimelor. Limbile baltice erau vorbite la acea vreme pe un teritoriu de şase ori mai întins decât teritoriul Lituaniei şi al Letoniei, ajungând la sud până dincolo de Varşovia iar la est până dincolo de Kiev şi Kursk. De asemenea, geţii se întindeau tot până la aceste hotare. În acest sens, Vasile Pârvan scrie: „Să tragem concluziile din consideraţiile enumerate mai sus. 1. Geţii s-au întins până în Boemia, până la cursul mijlociu al Oderului şi până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaştinile Pripetului şi până la cataractele Niprului.” Astfel, în acea epocă, geţii se învecinau cu popoarele baltice şi erau în strâns contact cu ele, fiind chiar vecine. Desigur, prin aceste contacte şi prin această vecinătate, s-au putut produce numeroase influenţe culturale şi religioase. Astfel, se constată că numele lui Zalmoxis se regăseşte şi la baltici (lituanieni), sub forma apelaţiei „Zemeluk”. Este destul de probabil ca acest zeu să fi fost preluat de baltici din religia geto-dacilor fiindcă Zalmoxis este menţionat de Herodot cu cel puţin un mileniu înainte de a fi atestat ca zeu la baltici. În plus, după nimicirea statului dac de către romani, o parte din daci, dacii liberi, care n-au vrut să se supună Romei, s-au retras spre nord, unde i-au putut întâlni pe balticii cu care, de altfel, erau întrucâtva înrudiţi.


211e.n. - DAMNATIO MEMORIAE GETA
[...] damnatio memoriae (condamnarea memoriei), o hotărâre oficială prin care o persoană «nu trebuia ţinută minte». Acest fapt a avut consecinţe complexe: proprietăţile condamnatului erau confiscate, numele său era şters şi statuile sale «prelucrate»; uneori, cine îndrăznea să îi pronunţe numele, risca chiar şi pedeapsa cu moartea.
În Roma, această sancţiune putea fi aplicată chiar şi împotriva unui individ ale cărui crime erau considerate o ruşine pentru societate, pentru a păstra onoarea oraşului. La început, Senatul şi, mai apoi, Imperatorul, au avut dreptul legal exclusiv să pronunţe o astfel de hotărâre extremă.
O astfel de decizie este extrem de bine documentată în cazul lui Geta, fiu al lui Septimius Severus şi frate al lui Caracalla. Când acesta din urmă a ajuns la puterea supremă, el a ordonat ca fratele său mai tânar să nu fie niciodată amintit, iar mii de inscripţii şi portrete au fost şterse, de la simple monede la bijuterii imperiale şi de la simple dedicaţii la monumente oficiale.

Era de ajuns, de pildă, ca cineva să scrie sau numai să rostească numele de « GETA » pentru a fi de îndată pierdut ! Aşa că poeţii nu mai foloseau scest nume în comediile lor, ţinând seama că până şi bunurile din testamentul celor în care se afla scris acest nume au fost confiscate …
(sursa: Cassius Dio, LXXVII, 3)

(sursa: Ancient Origins)


(sursa: O vizită imperială la Apulum: anul 214 d.Chr.)


(sursa: Roma Antiqua)



366-414 - Episcopul Paulinus din Nola, prieten cu Nicetas din Remesiana, apostol al dacilor la sfârşitul secolului al IV-lea, despre care scria:  "Te patrem dicit plaga tota Borrae, / ad tuos fatus Scytha mitigatur / et sui discors fera, te magistro, / pectora ponit. / Et Getae currunt et uterque Dacus, / qui colit terrae medio, vel ille / divitis multo bove pilleatus / accola ripae." (Pe tine te numeşte părinte întregul ţinut de la miază-noapte; La glăsuirile tale se îmblânzeşte scitul şi, învrăjbit cu ai săi, îşi lasă din piept sălbatica pornire, avându-te pe tine ca maestru. Aleargă la tine şi geţii şi dacii - de un fel şi de altul - şi cel care trăieşte înlăuntrul pământurilor [în Dacia Mediterranea] şi cel încuşmat [în original pilleatus, semn al nobleţei şi libertăţii], sălăşluitor pe malul cel bogat în multe vite [în Dacia Ripensis, ambele provincii fiind cele care au luat fiinţă după Aurelian, în sudul Dunării]).
Pârvan a arătat că, în vreme ce prin Getae trebuie înţeleşi goţii de pe ambele maluri ale Dunării, sciţii, "potrivit uzului limbii literare a vremii", nu sunt decât "locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru", care pot fi goţi sau daci.
Nicetas este de origine din Dacia Mediterranea, una din cele două provincii înfiinţate în Moesia Superioară după retragerea lui Aurelian din Dacia Traiană (Dacia Mediterranea şi Ripensis).
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis) 

Sfântul Paulinus din Nola (născut Meropius Pontius Anicius Paulinus, episcop și teolog din Occident, n. 353 - d. 431): "Şi nu au avut frică de goţi (pe scurt ca geţi)", "Şi geţii care deja ameninţă la porţile Oraşului".

Magnus Felix Ennodius (retor şi poet roman, episcop de Pavia în 514, n. 473 sau 474 - d. 17 iulie 521), foloseşte în mod egal şi cuvântul "goţi" şi cuvântul "geţi": "Geticum robus" (Forţa getică), în Panegiricul lui Teodoric, "Tholosae alumnos Getas" (Pe discipolii geţi de la Toulouse), în Viaţa Sfintei Epifania.

Sfântul Avito din Viena (Episcop al Vienei în Rodan), în Epistola 78: "Regele geţilor prevesteşte dezastrul iminent (se referă la regele Alaric al II-lea ucis de Clovis".

Aratore (poet roman, hirotonisit diacon de către Papa Vigilio, n. 480/490 - d. ...): "Ai mângâiat urechile getice cu cuvinte fericite".

Marcellinus Vine (Contele Marcellin, cronicar din secolul al VI-lea, născut în Iliria, a murit probabil în 534): "Cavalerii geţi au prădat până la Termopile şi străvechiul Epir".

Procopius din Cezareea (savant proeminent bizantin din Palestina. A însoțit pe generalul Belisarius în războaiele împăratului Iustinian I, el a devenit principalul istoric din secolul al VI-lea, a scris "Războaiele lui Iustinian" , "Realizările lui Iustinian" și celebra "Istorie secretă". El este considerat a fi ultimul mare istoric al lumii antice), în De Bel. Goth. Cartea I, cap. 24: "Oracolul Sibilin, precum că Roma nu ar trebui să se mai teamă de nimic din partea geţilor în luna iulie; deci, nimic din partea ostrogoţilor".

Veche inscripţie sepulcrală la Aimoino, aşezată de regele Childebert I la Sf. Vicenţiu, sau mai bine spus la S. Germain din Paris: "Căruia şi allobrogii se temeau să-i încalce legile. Dacul, ..., gotul, iberul etc." Vizigoţii învinşi de Clodoveo, tatăl lui Childebert I, numiţi "daci" în Epitaf.

Iordanes (istoric got romanizat, originar din Moesia, mijlocul secolului VI), în lucrarea De origine actibusque Getarum - capitolul XI, afirmă că a durat până în zilele lui (usque nunc conscriptas), în folosinţa ostrogoţilor, Legile Belagine scrise de Deceneu. În capitolul XII, 74: "Haec Gotia, quam Daciam appellavare maiores, quae nunc, ut diximus, Gepidia dicitur ..." (Aceasta este Goţia, pe care înaintaşii o numeau Dacia, cea care, precum am spus, se numeşte acum Gepidia ...), iar în capitolul XII, 73 "Daciam dico antiquam, quam nunc Gepidarum populi possidere noscuntur" (Vorbesc despre Dacia cea de demult, despre care se ştie că o stăpânesc acum popoarele gepizilor).

Claudius Claudianus (poet roman, n. 370 - d. 404): "Stau bătrânii cei pletoşi, Senatul geţilor, îmbrăcaţi în piei (se referă la vizigoţii lui Alaric)".

Sfântul Ieronim (născut Sophronius Eusebius Hieronymus, important teolog creștin, considerat unul din cei patru părinți ai Bisericii de Apusdoctor al Bisericii, n. cca. 347, Stridon, azi Strigova, Croația - d. 30 septembrie 420BetleemPalestina): "Prin limba cea barbară a geţilor, armata (creştină) de geţi caută adevărul ebraic".

Inscripţie pe Arcul Triumfal al lui Honorius (împărat roman în Imperiul Roman de Apus în perioada 395 - 423), în Roma, după războiul getic al lui Flavius Stilicho (general de rang înalt magister militum) în armata romană, care a devenit, pentru un timp, cel mai puternic om din Imperiul Roman de Apus): "neamul geţilor potolit în toate veacurile".

Poemul providenţei: "Chiar şi tu, prăfuit, printre carele şi armele geţilor (se referă la vizigoţii din Galia)".

Rutilius Numatianus (poet și politician roman de la începutul secolului al V-lea, păgân, autor al unui poem care narează întoarcerea sa de la Roma în Galia, De Suo Reditu): "Îndurând prin foc şi sabie armatele getice (se referă la vizigoţii din Roma)"

Flavius Merobaudes (poet şi retor roman din secolul al V-lea, probabil originar din Baetica, Spania), cu referire la vizigoţi, îi numeşte în prefaţa panegiricului lui Aetius când geţi, când goţi: "Şi deşi amestecă brazda cu plugurile getice, fuge de asocierea barbară cu neamul vecin".

Sidonius Apollinaris (poet, diplomat și episcop,  n. 5 noiembrie dintr - un an necunoscut, probabil 430 - d. august 489): "[...] ştiinţa de guvernământ a lui Teodoric, regele goţilor (Cartea I, Epistola 2)", "Getides anus (Cartea VIII, Epistola 3) (cu referire la vizigoţi)".

411 - Paulus Orosius (istoric creştinteolog şi discipol al lui Augustin de Hipona din Gallaeci, n. circa 375, d. 418?) spune că goţii nu erau alt popor decât geţii şi distinge cu luciditate Dacia, unde situează Goţia, de Germania. În lucrarea „Historiarum Adversum Paganos Libri VII” („Şapte cărţi de Istorie împotriva păgânilor”), pe care a scris-o ca răspuns la credinţa că declinul Imperiului Roman a fost rezultatul adoptării creştinismului, scria: "ab Oriente Alania est, in medio Dacia, ubi et Gothia; deinde Germania est, ubi plurimam partem Suebi tenent" (înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia, unde e şi Goţia; apoi vine Germania, unde cea mai mare parte o stăpânesc suevii), "nam Dacia trans Danubium in perpetuum aufertur" (... căci Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna) - pasaj plasat în vremea lui Gallienus (împărat roman între anii 253 - 268), "Modo autem Getae illi, qui et nunc Gothi, quos Alexander evitandos pronuntiavit, Pyrrhus exhorruit, Caesar etiam declinavit, ..." (Iar nu de mult, geţii, care se numesc astăzi goţi, de care Alexandru a rostit că trebuie să te fereşti, de care Pirrhus s-a îngrozit şi chiar şi Cezar i-a ocolit ...). 
Pentru el Dacia nu era o provincie invadată de barbari, ci era Goţia însăşi - Dacia, ubi et Gothia - ieşită de sub stăpânirea romană şi pierdută pentru totdeauna de Imperiu. De acolo porneau năvălirile care invadau răsăritul Imperiului şi care mai târziu aveau să înghită şi Italia şi Spania.
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis)

477 - Enea din Gaza aminteşte despre sacrificiile pe care şi acum unii geţi sau goţi, neconvertiţi la creştinism şi rămaşi dincolo de Dunăre, le mai aduceau lui Zamolxe.

Jumătatea secolului al VII-lea - Sf. Eugeniu cel Tânăr, episcop de Toledo, care a trăit sub regii vizigoţi Cindasvind şi Recesvind, scria în lucrarea "Hexastichus de inventoribus litterarum" (Şase versuri despre inventatorii literelor): "Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultimas (sc. litteras)" (Wulfila a dat la iveală ultimele [litere], pe care le vedem, ale geţilor [= goţilor]).
Iar printre goţi, apare şi numele de Geta, împrumutând celui care îl poartă un aer de distincţie şi nobleţe. În Conciliile de la Toledo, la sfârşitul sec. VII, un prelat andaluz semna: Geta, episcop de Elepla.
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis)

Cassiodorus (om politic şi scriitor roman, c. 485 - c. 585), în plin Senat comenta bogăţia limbii materne a Amalasunthei (regină a ostrogoţilor între 526 şi 534, n. cca. 495 - d. 30 aprilie 534/535: "Regina se laudă cu bogăţia limbii natale", Var. Lib. XI, Epist. 1.

517 - Ioan de Lidia (scriitor bizantin , născut în 490 în Philadelphia în Lydia) scria că geţii erau aceiaşi cu goţii.

Sfântul Isidor din Sevilla (episcop hispanic, învăţător al Bisericii, n. cca. 560, Cartagena, Spania - d. 636, Sevila), în lucrarea istorică "Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, sau Historia Gothorum" scria: "gothorum antiquissimam esse gentem certum est, quorum originem de Magog ... quidam auspicantur. Romani autem eos getas ... appellant" (este cert că neamul goţilor e foarte vechi, şi sunt unii care le trasează originea din Magog ... Însă romanii îi numesc geţi), "Isti - gothi - enim sunt quos Alexander vitandos pronuntiavi, Pyrrhus pertinuit, Caesar exhorruit" (Căci aceştia - goţii - sunt cei despre care Alexandru a spus că trebuie evitaţi, către care Pyrrhus a ţintit şi de care Caesar era îngrozit), "Sed quis poterit tantum geticae multis gentibus vix precum causam et munerum regna reliquerit?" (Dar cum e cu putinţă să fi lăsat domnia Geţiei celei atât de mari şi cu atâtea neamuri, cu greu, datorită rugăminţilor şi darurilor?). Mai scrie că gotul, devenit arian, începuse să ridice noi biserici dincolo de Dunăre, dar de data aceasta după noua sa dogmă: "ecclessias sui dogmatis sibi construxerunt".
În Biblioteca Vaticană, într-un codice isidorian din sec. al VIII-lea, se păstrează şi o hartă, faimosul Mapamondi găsit printre manuscrisele rămase de la arhiepiscopul sevilian. Nu s-ar putea spune dacă această hartă se datoreşte lui Isidor însuşi. În orice caz, ea a trecut prin mâna lui sau cel puţin a fost executată mai târziu după indicaţiile din Etimologiile sale. Este imaginea cea mai completă a Universului cunoscut de un om învăţat la începutul secolului VII. [...] Într-o copie mai târzie a hărţii apare menţiunea ştiută: Dacia ubi et Gothia.
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis)

680 - Ervigi (rege vizigot al Regatului Toledo între 680-687), reconstruieşte podul din Merida, Spania, sculptând aici o inscripţie în versuri care purta titlul de Rege al geţilor: "Potentis getarum Ervigii regis ... studuit magnanimis factis extendere nomen ..." (S-a străduit să extindă vechiul nume al puternicului rege al geţilor, Eurigius, prin fapte mărinimoase ...).

820 - Alvaro Cordoba (savant biblic, teolog şi poet mozarab, n. 800, Cordoba - d. 861), got din Cordoba şi prieten cu Sfântul Eulogius de Cordoba (unul dintre cei 48 de martiri creştini care au fost executaţi sub conducerea cuceritorilor musulmani), se lăuda de a se fi născut din sângele geţilor sau dacilor. Cu cât sarazinii îi asupreau mai mult pe vizigoţi şi pe romanii mozarabi, cu atât aceştia deveneau mai îndrăzneţi, fapt ce-l făcu pe Alvaro să-şi amintească despre geţi sau daci, obişnuiţi să derâdă moartea şi să-şi elogieze rănile: "Ut me, qui sim ipse, cognoscas et amplius me tacendo devites, audi, mortem contemnunt, laudato vulnere, getae ... hinc dacus premat, inde getes occurant" (Ca să mă cunoşti pe mine, care sunt acelaşi, şi, pe deasupra, să scapi de mine tăcând, auzi, dispreţuiesc moartea, lăudând rana, geţii ... de aici să preseze dacul, de acolo să apară geţii). 
Învăţatul mozarab care, în biografia sf. Eulogiu ştia încă să vorbească literar despre "vuietele mării Euxine" şi lăuda în versuri biblioteca din Leovigild pentru că strălucea de "getică lumină", răspundea adversarului său Eleazar, convertit la iudaism, prin cuvinte în care sarcasmul se asocia cu orgoliul polemistului pentru originea sa "getică". [...] Respinge apostrofele apostatului, trimiţându-i la rându-i săgeţi şi recurge tot la erudiţia lui Isidor pentru a-şi proclama dreptul la respect şi a-l preveni pe cutezător de ceea ce poate urma: "Dar ca să mă cunoşti bine - exclamă el - şi să te fereşti mai mult de mine închizând gura, ascultă-l pe Vergiliu [versuri atribuite eronat lui]: Mortem contemnunt laudato vulnere Getes (sic) (Geţii dispreţuiesc moartea, lăudând rănile [primite]), precum şi aceasta: Getes, inquit, quo pergit equo (Getul, zice, încotro porneşte călare ...), de unde şi acest vers rămas de la poet: Hinc Dacus premat, inde Getes occurrat." Şi într-o explozie de orgoliu genealogic, scriitorul adaugă, parafrazând cuvintele binecunoscute ale lui Orosius: "Eu sunt, da, su sunt cel de care Alexandru a spus că s-a ferit, de care Pirrhus s-a temut şi Cezar a avut groază. Despre noi (despre geţi) a spus şi Ieronim al nostru: Are corn în frunte, să fugi departe de el (Cornu habet in fronte, lunge fuge)". [...]
Un simplu mozarab putea să fie nesocotit de un renegat îndrăzneţ; dar un got de viţă getică era mai presus de o astfel de insultă şi poeţii antici stăteau mărturie pentru a confirma virtuţile lui. [...]
Comentatorii au tras concluzii din aceste argumente, în privinţa originii gotice a lui Alvaro. Dar nu e mai puţin interesant e subliniat valoarea specială căpătată de cuvântul get şi getic, care, pe temeiul teoriei lui Isidor, ajunge să constituie un titlu de nobleţe şi să împodobească genealogii.
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis) 

821 - Walafrid Strabon (călugăr de la Reichenau, numit de Walafrid Hilduin în 829 să fie tutorele fiului lui Ludovic cel Pios, unul dintre cei mai buni poeţi de epocă carolingiană, n. 808 sau 809, Suabia, în regiunea Lacului Constanţa - d. 849), a scris cartea "Chestiuni Ecleziastice", în care, numindu-se bărbat teotisc, afirma că limbajul teotisc era cel vorbit de geţi sau de goţi, adică de către triburile scitice din zona Tomisului: "Multa nostros (theotiscos) utilia didicisse, praecipue a getis, qui et gothi, cum eo tempore quo ariani effecti sunt (licet a vera fide aberraverint), in Graecorum Provinciis commorantes, nostrum, idest theotiscum, sermonem habuerunt. Et, ut historiae testantur illius gentis (geticae), divinos libros transtulerunt, quorum adhuc Monumenta Apud Nonnullos Habentur. Et fidelium fratrum maxime apud tomitanos eadem locutione adhuc divina celebrantur officia" (Multe lucruri folositoare au învăţat ai noştrii (theotiscii = germanii), mai cu seamă de la geţi, care, deşi goţi, întrucât s-au format în acelaşi timp cu arienii (cu toate că s-au îndepărtat de adevărata credinţă), rămânând în provinciile grecilor, au vorbit limba noastră, adică theotisca. Şi, după cum o dovedeşte istoria acelui neam (getic), au tradus cărţile sfinte, ale căror semne amintitoare se găsesc încă la mulţi. Iar din relatarea credincioşilor noştri fraţi am aflat că, la unele neamuri ale Sciţiei, şi mai cu seamă la tomitani, ritualurile religioase sunt celebrate până acum în aceeaşi limbă).

875 - Ulmar din Arras (călugăr), datorită înmulţirii incursiunilor normanzilor în Franţa (normanzii fiind un amestec de popoare alcătuit în principal din populaţii de origine gotică), îi numeşte pe aceştia geţi, nume care de fapt le aparținea; de pildă, în 912 ducele Rollo al Normandiei (după cum a rămas consemnat în Istoria Normanzilor din 1619) a fost un "Dacigena" - adică din Dacia - și vorbea limba Dacă: el descindea dintr-un rege care a avut odată în posesie atât Regatul Alaniei, cât și al Daciei. 
Un alt nume similar, Rolis, este menţionat pe inelul tracic descoperit la Ezerovo, Bulgaria. 
Remarcabil este faptul că 50% dintre persoanele care posedă acest nume provin din Letonia, popor care prezintă multe similitudini cu limba daco-geţilor. 
Mircea Mihai-Rădulescu a arătat că limba tracă este strâns înrudită cu limbile baltice (lituaniana, letona) înregistrându-se 63 de corespondente frapante, plus 69 de corespondente în domeniul toponimelor şi al antroponimelor, iar numele lui Zalmoxis se regăseşte şi la baltici (lituanieni), sub forma apelaţiei „Zemeluk”.
Dudo de San Quintin (istoric normand, decan de Saint-Quentin, n. 965 - d. 1043), a scris în Historia Normannorum despre faptul că în anul 941, aflându-se în Germania de peste Rin, Ducele Wilhelm I - Spadă lungă - îl auzi pe Hermann - Ducele Saxonilor, vorbind în idiomul dacic: "dux saxonum, coepit affari dacica lingua Willelmum, Ducem Northman  - norum". Dudo mai prezintă faptul că Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de limba dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul, pe Richard I, la Baieux, pentru a fi educat de către normanzi, în idiomul dacilor: "quoniam Rothomagensis civitas Romana potius quam Dacisca utitur eloquentia, et Baioacensis frequentius. Fruitur Dacisca quam Romana, volo ut puer at Baioacensis deferatur ut educetur, fervens loquacitate dacisca" (Căci cetatea Romei foloseşte mai curând elocienţa din Rothomagus decât pe cea din Dacia, iar pe aceea din Baioa încă mai des. Se bucură mai mult de cea din Dacia decât de cea din Roma. Vreau ca băiatul să fie dus la cel din Baioa ca să fie educat, aprins de locvacitate dacică). Aşadar, Richard I învăţă limba dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Casa lui Dumnezeu, spunea Richard I, trebuie să depăşească toate vârfurile oricărei construcţii. 
Istoricul normand Dudon de Saint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne spune, în secolul al X-lea, că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție ca fiul lui să învețe limba… DACĂ.
Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poata discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.

secolele X-XI - Waltario - unul dintre primii romancieri, de origine longobadră, descriind unele obiceiuri ale vremii sale, scria: "insigni merito et geticae de stirpe senatus" (consiliu cu merite deosebite de origine getică).

secolul XI - Adamus Bremensis (cronicar german medieval, faimos pentru cronica sa Gesta Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum - Faptele Episcopilor Bisericii din Hamburg), scria despre cultul Semizeilor şi Eroilor vizigoţi şi ostrogoţi: "colunt et deos hominibus factos, quos pro ingentibus factis immortalitate donant".

1242 - Iordanus, după Rainaldum, în Manoscrotto Vaticano num. 1960, scria: "In partibus Aquilonius tartari vestant Russiam ... Gotiam, Ziquiam, Alaniam, Poloniam et caetera regna usque ad XXX; et usque ad fines Germaniae prosiliunt" (Prin părţile aquilonilor, tătarii devastează Rusia ... Goţia, Ziquia, Alania, Polonia şi celelalte regate până la XXX; şi se aruncă până la hotarele Germaniei). Se observă faptul că Goţia şi Alania încă existau la jumătatea secolului XIII, iar autorul le situează în afara Germaniei.

Din secolul al XIII-lea datează şi o compilaţie isidoriană în limba castiliană, intitulată Mapa-Mundi şi publicată de Antonio Blazquez după cele două copii manuscrise existente în Biblioteca de la Escorial şi Biblioteca Naţională din Madrid. [...] Mai departe apare şi Dacia, tot după textul sf. Isidor: De la tierra de Alania e de Datia fasta Germania: En esta tierra de Ticia [Sciţia] es una tierra que disen en latyn Alania et otra tierra que disen datia et desy del rrio Danuvio fasta los Alpes es tierra de Germania la mayor (Despre ţara Alania şi Datia până la Germania: în această ţară a Ticiei [Sciţiei] se află o ţară numită în latineşte Alania şi altă ţară numită Datia, iar de aici de la râul Danuvio până la Alpi este ţara Germaniei cea mare).
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis) 

1450 - Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II, n. 1405 - d. 1464) scria în lucrarea "De Europa", Cap. I, pag. 388: "... getae, quos partium valachos partium transylvanes nominat, hungarorum subiere imperium" (geţii, în parte valahi, în parte se numesc transilvăneni, cu care Ungaria a intrat în imperiu)
Pius al II-lea, pe numele civil Enea Silvio de' Piccolomini, latinizat Aeneas Sylvius (n. 18 octombrie 1405, în apropiere de Siena - d. 14 august 1464, Ancona) a fost un gânditor erudit, papă din 1458 până în 1464.
Este cunoscut și ca istoric. Astfel, în lucrarea Cosmografia (apărută în 1501) culege informații referitoare la Țările Române de la călugării dominicani și franciscani.
(sursa: wikipedia)
În mod sigur despre el nu se va putea spune că a fost un umil copist al erorilor geografice ale celor vechi, sau că nu văzuse ţările despre care vorbea.
Iată deci mărturia solemnă a unui om de o atât de înaltă clasă ca Pius al II-lea, care călătorise mult în Nordul Europei.
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene, traducere: Ana-Maria Moraru)



Dar este locul să afirm că secolul al XIII-lea e aproape un "secol getic" în istoria Spaniei.
Către sfârşitul acestui secol al XIII-lea, ideea getică, concretizată în figura lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio. Cine citeşte istoria goţilor din Cronica Generală şi capitolul De los sabios le los Godos y de los sos conseieros (Despre înţelepţii goţilor şi despre sfetnicii lor), îşi dă seama că pentru acest rege pacific, care întemeiază cultura spaniolă şi cultivă toate ştiinţele şi artele, de la poezie şi muzică până la astronomie şi astrologie, Diçeneo sau Dicineo, filosof şi aproape un sfânt, nu este numai un sfetnic înţelept al lui Boruista, ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, în enumerarea didactică a activităţilor lui Deceneu împrumutată de la Iordanes, dar interpretată de el, expune propriul său program, urmărit metodic şi realizat în mare parte, ceea ce i-a şi adus, pentru contemporani şi pentru istorie, nu alt titlu decât acela pe care i-l dă el lui Deceneu: el Sabio ("Înţeleptul"). [...]
Când Iordanes a fost cunoscut în Spania (abia în sec. al XIII-lea), dacii au intrat definitiv în istoria şi genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica a veneratului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada şi prin Cronica General a lui Alfonso el Sabio. Goţii erau acum departe. Trăia după ei numai amintirea. Dar rămăsese ideea, şi o nostalgie eroică ce împingea poporul la războiul sacru, Reconquista. În vremea aceea, Cronica Regelui Înţelept trebuie să fi fost ca o biblie a războinicilor şi cavalerilor. Multe frunţi nobile se vor fi plecat asupra întinselor pagini care vorbeau despre strămoşii din îndepărtata Daçia sau Goçia, despre Dunăre şi despre acel enigmatic Zamolxen, de care "povestesc istoriile că a fost minunat de înţelept în filosofie", despre marele rege Boruista "care a luat pământurile germanilor", despre învăţatul Dicineo, sfetnic al lui Boruista şi aproape un sfânt. [...]
Dacii au intrat şi în heraldica spaniolă, şi anume în cea mai glorioasă, pe care noi, străinii, ne şi sfiim s-o atingem. Când s-a compus stema Regilor Catolici, în secolul al XV-lea, a fost nevoie ca, pe lângă Acvilă, Leul Leonului şi Turnul Castiliei, să se înscrie şi însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze nobleţea şi dreptul lor de suveranitate. Aceste însemne sunt Jugul şi Săgeţile. De unde veneau ele? Nu figuraseră în nici o stemă de regi spanioli; [...] Aceste însemne erau simboluri ale dacilor. [...] E destul să spunem că heraldiştii Regilor Catolici nu inventau nimic. Heraldica, în forma ei înaltă, nici nu admite invenţii. Ea este legată întotdeauna de tradiţii. Iar tradiţia regilor Spaniei era gotică, adică getică, adică dacică. Izvoarele heraldiştilor erau autori hispanici: Lucan, Seneca, sf. Isidor, Jimenez de Rada şi alţii. Lucan pomenise de faima arcului getic iar versul său fusese repetat de Isidor şi alţi autori - Armeniosque arcus Geticus intendite neruis. Seneca vorbise de teribila săgeată getică zburând spre cer - talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu; Jimenez de Rada explicase că geţii "făceau arcuri cu coarde cu mare măiestrie", iar sf. Isidor citase versuri din sf. Paulinus din Nola către episcopul Nicetas din Remesiana, când acesta se întorcea din Dacia, versuri care aminteau de geţi, de dacul pileatus şi de bogăţia de vite de pe malurile Dunării:
... Et Getae currunt et uterque Dacus
qui colit terrae medio, vel ille
diviti multo bove pileatus
accola ripae ...
O versiune puţin alterată a acestei tradiţii heraldice o culegea în secolul al XVII-lea, în relatarea sa de călătorie prin Spania, Cosimo de Medici - din familia Medicilor de la Florenţa - care, vorbind de scutul regilor de la San Juan de los Reyes din Toledo, explica: "... vi son per ornamento l'insegne de' Goti cioe saette e giogo all usanza degli Sciti, come Quinto Curzio riferisce, dicendose che i Re di Castiglia volessero conservar segno di discendenza da medesimi Goti" (Se află, ca podoabă, însemnele goţilor, anume săgeţi şi un jug, folosite de sciţi, cum relatează Quintus Curtius, astfel că se spune că Regii Castiliei vor să păstreze urma descendenţei lor din aceşti goţi anume). Este evident că sciţii intră aici printr-o confuzie. E vorba de goţi, şi deci de geţi. 
(sursa: Alexandru Busuioceanu, Zamolxis) 

Regatul Spaniei (1479-1873)
Casa de Trastámara
Ferdinand II de Aragon (1492-1516) şi Isabela I a Castiliei (1492-1504) - stema:


515 - Eutaric al amalilor se căsătoreşte cu Amalasuntha, fiica lui Theodoric, şi se mută la Ravenna. Arhitecţii goţi, atât din Spania cât şi din Goţia galică erau deja vestiţi pentru lucrările lor. De aceea se numeau lucrări de Mână gotică. Eutaric a adus cu el probabil asemenea arhitecţi în Italia; unde în anul căsătoriei au început să se înalţe nu puţine construcţii ariene, îndeosebi temple ale acestei secte, în frunte cu aşa numita Biserică a Goţilor, construită în 515 de Episcopul arian Unimund. S-au mai ridicat pe urmă încă şapte biserici ariene doar în Ravenna sub goţi. Ceea ce ne sugerează câte altele s-ar fi ridicat probabil în Sicilia, în Dalmaţia, în Panonia, în Noricum, în Goţia Galică, în Spania şi în tot restul ţării goţilor de pe vremea lui Theodoric.

517 - Sfântul Avitus din Viena (poet latin şi Episcop de Viena, n. cca. 470 - d. 517 sau 519), convoacă un Conciliu în Epaona, Burgundia, Franţa, unde promulgă 41 de canoane. Unul dintre acestea prevede ca bazilicile eretice (ariene) trebuiau să fie dărâmate, neconciliind cultului catolic: "basilicas haereticorum, quas tanta execratione habemus exos, ut pollutionem earum purgabilem non putemus, sanctis usibus applicare despicimus, sane quas per violentiam nostris abstulerunt, possumus revocare" (privim cu dispreţ aplicarea rânduielilor sfinte la bisericile ereticilor, pe care le socotim excluse printr-un blestem atât de mare, încât nu credem că pot fi purificate de pângărirea lor. Putem restabili, de bună seamă, cele pe care ni le-au răpit prin violenţă). Astfel a pierit aproape total o arhitectură care nu a vrut să semene celei catolice.

1659 - Alexander von Wiltheim (umanist şi preot al ordinului iezuit, este considerat "părintele arheologiei din Luxemburg", n. 1604, Luxemburg - d. 684), vorbeşte despre perpetua viaţă a arhitecturii gotice: "hinc haud dubie efficitur, habuisse gothos ... quamquam a Chlodoveo subacti ... habuisse, inquam, genus aedificandi proprium" (de aici rezultă fără urmă de îndoială că goţii aveau ... deşi supuşi de Clodoveus (Clovis) ... aveau, zic, un mod propriu de a construi).
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene, traducere: Ana-Maria Moraru)

Trecuse un secol şi jumătate de când Adam din Bremen scrisese despre chestiunea gotică. Băile edificate în Ravenna în timpul lui Theodoric purtau încă numele de Băi Gotice, aşa cum reiese din Bula Pontifului Alessandro al III-lea din 10 iulie 1169: "Monasterium sancti Stephani ad Balneum Gothorum". Gotică deci se numea Biserica ce a fost edificată în Ravenna, în jurul anului 515 de către soţul vizigot al reginei ostrogote Amalasunta; [...] În anul 1254 se reformă Statutul Municipiului Ravennei şi se stabili o penalitate de 50 de lire împotriva oricui ar fi adus atingere Bisericii Gotice: "Ne ecclesia gothorum possit destrui, nec destruatur". (Să nu poată fi distrusă biserica goţilor, nici să nu se distrugă).
[...]
Cu toate încercările de conservare a acesteia, în 1457 Biserica Goţilor căzu.
Cine ar putea să nege, că goţii sau creştinii sau idolatrii nu ar fi avut o arhitectură particulară, care era cunoscută de toată lumea sub numele de Gotică sau că stilul ogival ar fi prezent doar în monumentele nu mai vechi de secolele al X-lea sau al XII-lea? Repet că ogiva nu era singura sursă de diferenţiere între Greco-Romană şi Gotică. Amploarea bisericilor, elevaţia zidurilor, turnurile, rozetele, sunt calităţi ce separau arhitectura unui popor de a altuia, în aşa fel încât şi cea mai inexpertă privire în disciplinele arhitectonice să le poată nota; [...] Aşa cum am arătat deja, după Conciliul Epaonense din 517, mare parte din Bisericile Ariene din Regatul Burgundic au dispărut sau au fost modificate. O destrucţiune mai vastă au suferit însă cele vizigotice din Hispania, prin mâna arabilor; [...] 
Aşadar, dacă voi fi întrebat dacă a existat ogiva în Biserica Gotică din Ravenna, voi răspunde: cu siguranţă!
[...]
Giorgio Vassari, născut în 1512, a petrecut mult timp în Ravenna şi a văzut efigiile Bisericii Gotice, precum şi alte ruine de edificii, construite de vizigoţii lui Eutharic - Băile Gotice, astăzi dispărute; scrise despre acestea în 1550, la 25 de ani după Tratatul Geometric al lui Albrecht Dürer, în lucrarea Viaţa Pictorilor.
[...]
Iată cuvintele lui Vassari, care interpretă arhitectura gotică şi mai apoi germană, din prisma lui Beule:
"Iată un alt fel de lucrări numite germane, ale căror ornamente şi proporţii sunt foarte diferite de cele antice, dar şi de cele moderne. [...] Porţile ornate cu coloane împletite şi atât de subţiri, încât nu au forţa de a susţine vreo greutate; piramide, unghiuri şi frunze păreau a fi făcute din hârtie şi nu din piatră sau marmurăŞi făceau atâţia cârcei de viţă, console şi gravuri, încât lucrarea devenea disproporţională. Puneau atâtea ornamente unul peste altul încât, mergând atât de mult în înălţime, capătul de sus al porţii atingea tavanul. Această manieră era de origine gotică [...]
Aceste puţine cuvinte conţin de fapt adevărata istorie a arhitecturii gotice sau, cum se spune astăzi, sinteza istoriei. Goţii au transmis arcul acut germanilor, iar germanii l-au adus în Italia. 
[...] siguranţa afirmaţiilor sale demonstrază că el a avut desenele Templului Gotic din Ravenna.
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene, traducere: Ana-Maria Moraru)



Baptisteriul Arienilor din Ravenna
Ridicat între sfârşitul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea de cãtre regele ostrogot Theoderic cel Mare (493-517) şi contemporan cu basilica Sant’ Appolinare Nuovo, monumentul este o mărturie a creştinismului timpuriu în formã arianã. În 565, dupã condamnarea finalã a sectei, mica structurã octogonalã din cãramidã a fost transformatã într-un oratoriu sub numele de Sfânta Maria. Cãlugãrii i-au adãugat o mãnãstire în timpul exarhatului Ravennei (sec.VI – 751), dedicatã Sfintei Maria in Cosmedin. În jurul anului 1700 construcţia trece în domeniul privat, iar în 1914 este achiziţionatã de guvernul italian.
Deşi nu s-a pãstrat la fel de bine ca duplicatul sãu ortodox, ce a rãmas ne permite sã observãm cã parţial a fost inspirat de clãdirea precedentã. Nicio sursã istoricã nu-l menţioneazã. Prima informaţie despre el o avem de la Agnellus, care povesteşte cã pe vremea sa era o mãnãstire patronatã de Fecioara Maria in Cosmedin, conţinând un altar al Sfântului Nicolae. Mozaicurile sunt bine prezervate, ca şi cele din Sant’ Apollinare Nuovo, şi sunt supuse interpretãrilor în vederea gãsirii unor urme de teologie şi iconografie arianã. În pofida varietãţii de interpretare, s-a încercat totuşi sã se realizeze o distincţie între mozaicurile de aici şi cele de la Baptisteriul Ortodox şi de a le conferi însemnãtate pentru ostrogoţii sau romanii care se botezau aici.
(sursa: Baptisteriul Arienilor din Ravenna)

Aceste teme au fost reluate în baptisteriul pe care Teodoric (493-526), doritor să lase catolicilor ortodocşi dreptul de a se folosi de edificiile cultului lor, a pus să fie construit spre sfârşitul secolului al V-lea, la sud-vest de catedrala pe care o ridicase la Ravenna pentru poporul său de goţi care îmbrăţişase arianismul. Cupola, mai mică decât cea din baptisteriul catedralei lui Ursus, nu a mai fost împărţită decât în două zone. În medalionul central, unde se înscrie scena Botezului, râul Iordan nu mai este o mică figură alegorică, aşa cum fusese în baptisteriul precedent, ci, spre a echilibra mai bine compoziţia, capătă aceeaşi amploare ca şi celelalte două personaje. Atitudinea lui Ioan-Botezătorul, în aparenţă stângace, cu piciorul drept îndoit, este fără îndoială acea proskynesis (prosternare), preambul al ritualului aulic, şi s-ar putea să fie un omagiu adus lui Hristos ca împărat. Din lipsă de loc s-a suprimat zona periferică de arhitecturi şi, pentru a vesti "cea de-a doua venire", artiştii s-au mulţumit să îndrepte procesiunea apostolilor, conduşi tot de sfinţii Petru şi Pavel, spre un tron bătut în pietre scumpe şi cu o pernă purpurie dinaintea căreia se ridică o cruce purtând mantia de purpură a lui Hristos.
Uniformitatea mai accentuată a atitudinilor, numărul mai mare de figuri frontale, mişcarea mai potolită, cutele mai rigide ale veşmintelor dau procesiunii apostolilor din această cupolă un aer solemn mai hieratic şi, prin aceasta, mai bizantin. Culorile sunt mai reci şi cu o gama mai redusă. După dinamismul care - în baptisteriul catedralei - se manifestase în colorit, în atitudini, în diversificarea portretelor, în fantezia arhitecturilor, urmează o artă mai austeră şi mai puţin savantă. Mozaicarii au înlocuit fondul albastru, moştenit de la tradiţia romană, cu fondul de aur, practicat mai înainte în regiunile răsăritene ale Imperiului şi care avea să predomine de acum înainte.

Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arată că Hristos nu este un simplu om: la Botez un înger se află lângă El. Pe tronul care se vede în ceruri este reprezentată Sfânta Cruce, iar Tatăl nu este nicăieri. Cu alte cuvinte, Hristos nu este de aceeaşi natura cu Tatăl, El are un loc privilegiat, dar nu cu Dumnezeu-Tatăl. În acelaşi sens, al negării întrupării Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura trupului, astfel încât cultul Sfinţilor constituia un alt aspect care diferenţia arianismul barbar de creştinism. Goţii arieni aveau propriul calendar liturgic şi păstrau formulele tradiţionale ale clerului: episcopi, preoţi, diaconi. În momentul intrării în graniţele Imperiului, multor popoare barbare nu le-a fost greu să renunţe la păgânism, excepţie făcând francii şi suevii, care şi-au menţinut credinţa păgână timp de o generaţie. Până la urmă arianismul nu a avut prea mari şanse de supravieţuire, deoarece după secolul al IV-lea era asociat barbariei. Sensul civilizator a generat trecerea creştinismului arian spre creştinismul ortodox.





Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden ... Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un râu ieşea din Eden şi uda grădina şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe.
(sursa: Geneza 2:8-10)
Pomul Vieţii sprijinindu-se pe o sferă albastră ce simbolizează raiul:



Bazilica San Vitale din Ravenna, Italia este unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii şi artei bizantine din Europa Occidentală.
Construcţia bisericii a fost începută de către episcopul Ecclesius în 527, când Ravenna era sub dominaţia ostrogoţilor şi terminată de cel de-al 27-lea episcop al Ravennei, Maximian în 547 în timpul Exarhatului din Ravenna. Arhitectul bisericii rămâne necunoscut.
O serie de mozaicuri pe timpan, deasupra traforului, înfăţişează sacrificii din Vechiul Testament; povestea lui Avraam şi Melchisedec, sacrificiul lui Isaac, povestea lui Moise şi a Rugului aprins, profetul Ieremia şi Isaia, reprezentări ale celor 12 triburi evreieşti, precum şi povestea lui Cain şi Abel.
Au fost terminate când Ravenna era încă sub dominaţia gotică.


Bogăţia şi complexitatea desenului mozaicurilor se distinge cel mai bine pe tavanul absidei. Aici Mielul lui Dumnezeu străluceste pe un cer înstelat, încadrat de o cunună circulară susţinută de patru îngeri aflaţi pe sfere albastre.
(sursa: Catedrala San Vitale din Ravenna)



Similitudini:
Mozaic, Bazilica San Clemente din Roma, secolul XII:






Mai jos de aceasta prezenţa iradiind, pe peretele din stânga, apostolii Ioan şi Luca stau aşezaţi de o parte şi de alta a unei deschideri în arc triplu, având în spate un peisaj cu stânci. Simbolurile care îi reprezintă, vulturul şi bivolul, stau deasupra lor ca nişte semne heraldice; ei îşi ţin evangheliile ridicate şi privesc în sus ca pentru a cere inspiraţia divină. În intervalul dintre scene se află o izbucnire de verdeaţă, viţe de vie ieşind din vase, încărcate cu struguri albi şi negrii, păuni şi porumbiţe.






În centru, cuprinzând cu privirea biserica şi însoţit de îngeri, se află figura maiestuoasă a lui Hristos stând pe o sferă albastră ce simbolizează raiul. Cu veşmântul de purpură, părul scurt şi faţa fără barbă, el pare un împărat roman, dar unul ce domneşte peste întregul univers.
Ravenna


În creştinism, păunul reprezintă înviere, nemurire, reînnoire asociată cu învăţămintele spirituale ale religiei. Paunul în creştinism reprezintă de fapt biserica omniprezentă şi atotştiutoare.






Grifoni afrontaţi faţă de Vasul Plin, ca substitut al Pomului Vieţii:

Similitudini:




Sarcofagului lui Isacio (625-643), exarh al Ravennei, aflat în Basilica San Vitale din Ravenna. Sarcofagul a fost executat anterior anului 643 e.n.:

Adoraţia magilor şi Daniel în groapa cu lei, pe sarcofagul lui Isacio:

Daniel în groapa cu lei. Detaliu al unui sarcofag datând din perioada de început a creştinismului, existent la Bazilica San Vitale din Ravenna:
(sursa: wikimedia)

Relicviarul Sfintelor Quiricus şi Judith, datat în anul 450 e.n., provenind de la Bazilica San Vitale din Ravenna, aflat în prezent la Muzeul Arhiepiscopal din Ravenna. Adoraţia magilor şi Daniel în groapa cu lei: 

Fotografie executată înainte de anul 1923 de către William Henry Goodyear (1846–1923), istoric de artă şi arhitectură, curator al muzeului; în prezent fotografia se află în custodia arhivei Muzeului Brooklyn, New York. 
(sursa: wikimedia)

Alte exemple:
Sarcofagul paleocreştin de la Layos, Provincia Toledo, Spania, datând din secolul IV e.n., aflat în prezent la Muzeul Frederic Marès din Barcelona:

Adoraţia Magilor, reprezentată pe placa funerară din marmură de la mormântul Severei, descoperită în catacombele creştine din Priscilla, Roma, datată în anul 330 e.n., aflată în prezent la Muzeul Pio Christian din Vatican:

Detaliu al sarcofagului Adelphia, datat în anul 340 e.n., descoperit în Catacombele Sf. Ioan din Siracuza, aflat în prezent la Muzeul Arheologic din Siracuza, Sicilia:

Detaliu al sarcofagului Crispina, datat la jumătatea secolului IV e.n., aflat în prezent la Muzeul Pio Christian din Vatican. Magii poartă bonete frigiene, tunici scurte şi pantaloni sub cămăşi:

Închinarea Magilor, frescă, secolul al IV-lea, catacomba San Callisto, Roma.
Scena din catacomba San Callisto reia, într-o formă redusă Închinarea celor Trei Magi. Semnificative sunt fragmentele de vestimentaţie (bonetele frigiene), care, de altfel, se repetă ca un laitmotiv în toate aceste compoziţii omonime. 
(sursa: ÎNCHINAREA MAGILOR ÎN ICONOGRAFIA CREȘTINĂ. STUDIU DE CAZ. DE LA PICTURA DIN CATACOMBE ȘI PÂNĂ LA RENAȘTERE )

Închinarea Magilor, mozaic, secolul al V-lea, Basilica Santa Maria Maggiore, Roma.
Magii sunt redaţi tineri, în veşminte colorate, purtând de asemenea căciula frigiană:

Relief pe uşă din lemn, executat în jurul anului 431, Bazilica Santa Sabina, Roma:
(sursa: La Theotokos)

Medalion din aur, originar din Ţara Sfântă, datând din jurul anului 600 e.n., în prezent aflat la British Museum:

Inspirată din Sfânta Scriptură (Sfântul Evanghelist Matei (2, 1-22) tema Închinarea Magilor o întâlnim în iconografie încă din veacul al II-lea. Dintre elementele caracteristice ale tipologiei scenei reţinem: figuraţia Mariei şi a Pruncului ce apare din profil şi care se va dezvolta spre o redare frontală; prezenţa stelei; reprezentarea magilor ce în vestimentaţie vor înregistra haine persane (bonete), începând din secolul al III-lea.
În tradiţia românească, magii sunt numiţi craii de la răsărit şi sunt în număr de trei: Melchior, Baltazar şi Gaşpar. În Sfânta Scriptură, numărul şi numele acestora nu este menţionat, dar pentru faptul că au adus Pruncului Iisus trei daruri: aur, tămâie şi smirnă în cultura populară se afirmă că ar fi fost trei. Conform Bisericii Romano-Catolice, Melchior, Baltazar şi Gaşpar sunt consideraţi sfinţi şi sunt sărbătoriţi pe data de 6 ianuarie. Numele crailor de la Răsărit a fost menţionat într-o evanghelie a Bisericii Armeneşti, aici menţionânduse şi rangul lor: Melkon, Regele Persiei, Gaspar, Regele Indiei si Baltazar, Regele Arabiei. Relicvele celor trei magi sunt păstrate în Domul din Köln.
(sursa: ÎNCHINAREA MAGILOR ÎN ICONOGRAFIA CREȘTINĂ. STUDIU DE CAZ. DE LA PICTURA DIN CATACOMBE ȘI PÂNĂ LA RENAȘTERE )



Basilica Sfântul Apolinarie Nuovo este una dintre cele mai vechi biserici creştine din Ravenna, Italia. Numele acestei basilici, "cea Nouă", nu se datorează faptului că este mai nouă decat sora ei din Classe, ci aceluia că este a doua basilică închinată Sfântului Apolinarie, în aceasta fiind mutate cinstitele sale Moaşte.
Sfântul Apolinarie, episcop şi mucenic al Bisericii lui Hristos, a fost ucenic al Sfântului Apostol Petru. El a fost primul episcop al Bisericii din Ravenna. L-a propovăduit pe Hristos toată viaţa, iar la sfârşit a primit cununa mucenicească din mâna pagânilor. Este praznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 23 iulie.
În anul 504, biserica ariană a fost închinată "Mântuitorului Hristos". Biserica a fost resfinţită în anul 561, în timpul împăratului bizantin Iustinian I cel Mare, primind numele "Sfântul Martin din Cerul Auriu". Suprimându-se cultul arian, biserica a fost închinată Sfântului Martin de Tours, un mare apărător al dreptei credinţe, împotriva arienilor.
Potrivit tradiţiei locale, papa Grigorie cel Mare ar fi cerut ca mozaicurile din catedrală să fie acoperite cu un pigment de culoare, pe motiv că frumuseţea mozaicurilor aurite le atrăgea prea mult atenţia credincioşilor adunaţi la sfintele slujbe.
În anul 856, când cinstitele Moaşte ale Sfântului Apolinarie au fost luate din Basilica din Classe şi aduse în acest loc, din pricina atacurilor săvarşite de piraţii din Marea Adriatică, această biserică a fost iarăşi redenumită. De-a lungul timpului, în absidă şi atrium au avut loc mai multe lucrări de modernizare.
Primele lucrări au avut loc în secolul al VI-lea, când mai multe mozaicuri au fost îndepărtate cu bună ştiinţă. Unele dintre ele reprezentau motive ariene, iar altele cinsteau faptele regelui ostrogot. Din fericire, se păstrează încă intacte mozaicurile originale care îmbracă pereţii laterali, sprijiniţi pe o serie de douăzeci şi patru de coloane simple, încununate cu capiteluri corintiene.
Cele douăzeci şi patru de coloane din marmură au fost aduse din Constantinopol. Pe capitelurile acestora pot fi văzute multe iniţiale şi monograme greceşti. Acestea sunt semnăturile atelierelor în care au fost confecţionate. Pe unele dintre coloane mai pot fi zărite şi astăzi părţi din mozaicurile îndepărtate în vremurile bizantine, şi anume veşminte şi mâini ale unor goţi de la curtea împăratului Teodoric.
Mozaicurile care îmbracă pereţii laterali, spre tavan, datează încă din secolul al VI-lea. Unele dintre ele datează din vremea regelui Teodoric, când basilica era ocupată de creştinii arieni. În douăzeci şi şase de tablouri este înfăţişată viaţa lui Hristos, alături de Palatul lui Teodoric, din Ravenna, şi portul Classe. Iniţial, absida basilicii era şi ea îmbrăcată în mozaicuri, însă în secolul al XVI-lea, acestea s-au pierdut.
(sursa: Basilica Sfantul Apolinarie Nuovo - Ravenna)

Theodoric, doritor să lase ortodocşilor dreptul de a se folosi de edificiile cultului lor, a pus să fie construit spre sfârşitul secolului al V-lea la Ravenna, un baptisteriu pentru poporul său de goţi care îmbrăcase arianismul.
Episcopul Petru al II-lea (499-519) contruieşte de asemenea în palatul său de la Ravenna o capelă pe care o decorează cu mozaicuri.
Tot epocii lui Teodoric (493-526) îi aparţin şi majoritatea mozaicurilor din biserica pe care conducătorul got a construit-o alături de palatul său întru cinstirea lui Hristos şi care a primit apoi numele Sant’Apollinare Nuovo atunci când episcopul Ioan al VII-lea a mutat aici, pe la mijlocul secolului al IX-lea, spre a-l feri de ameninţarea sarazinilor, trupul sfântului, păstrat până atunci în sanctuarul maritim de la Classis, vechiul port al Ravennei.
După V. Lazarev aceste monumente „rămân în afara zonei de influenţă a picturii constantinopolitane şi sunt rodul unei şcoli locale”, ceea ce nu înseamnă însă că n-au acţionat „puternice influenţe bizantine asupra artiştilor ravennaţi”, motiv care justifică pe deplin includerea lor în aria artei bizantine.



[...] apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes daci, având pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne.
O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpânul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Ia, fota şi marama acestor costume sunt, fiecare, un exemplu de performanţă tehnologică şi măiestrie artistică. Maramele din Muscel şi Argeş impresionează prin lungimea şi decorul ales cu fir auriu, bumbac alb şi mătase colorată. Lacămăşi, modul de structurare a decorului pe mâneci, respectă totdeauna poziţia altiţei, încreţului şi a râurilor dar introduce totuşi unele elemente de particularizare, care ilustrează principiul unităţii în diversitate. Pânza cu margini portocalii, mânecile foarte lungi şi motivul “fuşti”, lucrat cu arnica negru sau roşu şi fir auriu sau argintiu, sunt emblemele Muscelului. Mâneca răsfrântă, încreţul policrom urmat de râuri sau oblană de motive, potenţate vizual prin adăugare de paiete şi mărgele, definesc zona Argeş. În ceea ce priveşte fotele, în ambele zone decorul este plasat pe poale şi pulpene, fiind ales cu fir auriu şi argintiu pe fond negru, roşu, albastru sau alb (Muscel). Pentru eleganţa şi preţiozitatea materialelor, iile, fotele şimaramele muscelene, au fost adoptate în multe zone ale ţării ca embleme ale costumului naţional.
(sursa: Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti")


Ravenna, Basilica Sfântul Apolinarie Nuovo: detaliu al mozaicului din registrul inferior al peretelui din dreapta, reprezentând Palatul lui Teodoric (azi dispărut) din care pleacă procesiunea Sfinţilor Martiri:




Capitel de coloană, secolele VI-VII e.n., descoperit în situl arheologic Justiniana Prima, oraş bizantin care s-a dezvoltat între anii 535-615, lângă Leskovac, sud-estul Serbiei:
(sursa: ArcheoSerbia)

Baptisteriul lui Neon este cel mai vechi monument creştin din Ravenna (începutul sec. V ) şi conţine unele dintre cele mai impresionante mozaicuri bizantine păstrate în acest oraş. Baptisteriul Neonian mai este numit şi Baptisteriul Ortodox pentru a-l diferenţia de Baptisteriul Arian din Ravenna, ridicat în acelaşi secol, de către regele got Teodoric.
(sursa: Baptisteriul lui Neon - Ravenna)

Ca şi la Sfântul Gheorghe de la Salonic, cupola era împărţită în trei zone: în medalionul central, o teofanie, aceea a Botezului lui Hristos; în zona următoare, apostolii şi, în sfarşit, în cercul exterior, arhitecturi fanteziste. Procesiunea apostolilor, condusă de Sfinţii Petru şi Pavel, avea un caracter triumfal. Îmbrăcaţi cu o tunică şi cu o mantie, alternativ colorate în aur şi în argint, ei înaintează pe un teren verzui, fiecare ţinând în mâinile acoperite de mantie, în semn de respect, o cunună aurită, emblemă a victoriei pe care au repurtat-o asupra morţii prin martiriul lor.
Candelabrele în formă de tijă de acant care îi separă unul de altul apăruseră adesea, în arta păgână, în scenele de glorificare a împăraţilor sau a defuncţilor. Capetele apostolilor identificaţi după inscripţii sunt individualizate cu o vigoare expresivă demnă de cele mai bune portrete din Occidentul roman şi contrastează prin aceasta cu chipurile mai idealizate din "mausoleul" Gallei Placidia.
Zona exterioarăa este împărţită în opt panouri separate prin candelabre în formă de tijă de acant.
Comments