3.1.9.2. Dragonul getic de la capătul curelelor anglo-saxone

FWT Homepage Translator



Piesele denumite "strap-end", capete de curea, erau concepute pentru partea terminală a unei curele plate din material textil sau piele. Aveau un rol multiplu: acela de a împiedica cureaua să se desfacă în mod accidental şi nedorit, erau articole ornamentale şi decorative, precum şi, foarte probabil, erau utilizate ca amulete, cu rol de protecţie. Sunt realizate din aliaj de cupru iar una sau ambele fețe pot fi decorate. În general, există două părţi: un capăt terminal iar la partea opusă un capăt destinat ataşării de curea prin intermediul unor nituri. Practic, două plăci metalice turnate prindeau la mijloc cureaua, fiind apoi nituite împreună. Această parte metalică proteja capătul liber a curelei şi asigura o greutate care determina capătul benzii din pânză sau a curelei din piele să stea întins, în poziţie verticală şi astfel împiedicând cureaua să se desfacă.
Primele reprezentări ale acestor piese - capete de curea - se află în manuscrisele carolingiene (Biblia Viviană, Evangheliile de Aur), fiind ataşate la curelele de legătură care compuneau centurile de care erau prinse săbiile războinicilor descrişi la mijlocul secolului al IX.
Conform unei clasificări în funcţie de tipologie şi perioada în care au fost produse, întocmită de Gabor Thomas, lector la Universitatea din Kent - Departamentul de Studii Clasice şi Arheologice, în lucrarea "A Survey of Late Anglo-Saxon and Viking-Age Strap-Ends from Britain", cea mai comună varietate a acestor piese este reprezentată de clasa capetelor de curea cu terminaţie zoomorfă (strap-end Class A), caracterizată prin prezenţa capului de lup, văzut de sus, căruia i s-a acordat o atenţie deosebită, în special caracteristicilor faciale, inclusiv urechilor, ochilor şi botului. O altă trăsătură stilistică este elaborarea zonei cuprinse între niturile care prindeau cureaua şi protoma zoomorfă, o zonă similară coamei lupului din alcătuirea brăţărilor getice. Această zonă a păstrat, ca într-o capsulă a timpului, scopul iniţial al acestor obiecte a căror formă sugerează dragonul getic, şi anume acela de obiecte utilizate în ritualuri magico-religioase. Acest spaţiu este încărcat de elemente ale simbolisticii de regenerare infinită, de nemurire: romburile pielii de şarpe, rozeta spiralată sau stelată, palmeta, rinceau, cerbul sau căprioara.
Dacă lăsăm imaginaţia să zboare, putem vedea capul de lup reprezentat la extremitatea acestor piese, coama purtând simbolistica Pomului Vieţii şi cureaua din piele sau material textil, "fluturând" în timp ce războinicul se mişca cu repeziciune în iureşul luptei. Iar centura era împodobită cu o mulţime de asemenea "dragoni" care, asemenea urletului dragonului getic, zăngăneau lovindu-se unul de celălalt, producând un sunet asemănător armelor încleştate.
Aceste piese - capete de curea (strap-end), produse şi utilizate încă din perioada saxonă timpurie şi, în continuare, de-a lungul întregii perioade anglo-saxonă şi vikingă, între anii 700 şi 1050, încorporează într-un singur artefact o imensă bogăţie de date variate, suficiente pentru a susţine o gamă largă de observaţii referitoare la civilizaţia anglo-saxonă.
În anul 2011, lângă satul Silverdale, în nordul Lancashire, a fost descoperit al patrulea cel mai mare tezaur viking din Marea Britanie, datat, după monedele pe care le conţinea (printre care şi monede emise în timpul lui Alfred cel Mare), în jurul anului 900 e.n. Printre cele 201 piese din argint este o bratara triplă, formată din trei inele concentrice, dispuse unul în interiorul celuilalt, executată într-un stil decorativ sintetizând în principal elemente anglo-saxone. Tezaurul, considerat printre cele mai importante descoperite în acest secol, indică faptul că vikingii au început să colonizeze aşezări din Marea Britanie în jurul anului 870 e.n.
Caracteristic acestei brăţări este faptul că inelul cel mai mare (cel din exterior) este alcătuit, similar brăţărilor getice, din aceleaşi trei părţi: capul de lup, cu detaliile faciale atent incizate, având urechile ciulite, urmat de coamă, delimitată de semiove înlănţuite (oul este adăugat la simbolurile şi emblemele reînoirii Naturii şi vegetaţiei prin prezenţa acestor ove - motiv decorativ realizat dintr-un şir de elemente de forma unei semisfere sau a unui semiovoid), încadrând astfel coama, şi de registrul energiei regeneratoare, care la brăţările getice este reprezentat de palmete, iar la această brăţară este reprezentat prin cel mai timpuriu simbol al regenerării - pielea de şarpe, evidenţiată prin V-uri alternante, dispuse în rânduri paralele
Dacă se elimină din alcătuirea brăţărilor getice tija plurispiralică se obţine o brăţară formată doar din capul de lup, coamă şi registrul energiei regeneratoare (dispuse în oglindă, astfel încât capetele de lup sunt afrontate), similară brăţării vikinge şi executată într-un stil eminamente anglo-saxon. Posibil ca cele trei inele concentrice ale brăţării vikinge, toate ornamentate cu simbolismul pielii de şarpe, să substituie, astfel, prin concentricitate, tija plurispiralică a brăţărilor getice.
Invazia anglo-saxonă a Britaniei a reprezentat migrația popoarelor germanice din Europa continentală în Britania în timpul Evului Mediu timpuriu, în special sosirea anglo-saxonilor în Britania, după prăbușirea stăpânirii romane, moment în care Constantin III a retras rămăşiţele armatei, ca reacţie la invazia barbară a Europei. Invazia saxonă a început în jurul anului 450 și a continuat pe tot parcursul secolului V.
Diviziunea tradițională a migranților în englezi, saxoni și iuți - popoarele din Angeln, Saxonia și din Iutlanda - provine de la Historia ecclesiastica gentis Anglorum, o istorie latină din secolul al VIII-lea scrisă de Venerable Bede despre creștinismul din Regatul Angliei. Un număr mic de anglo-saxoni locuiau în Britannia, chiar și înaintea plecării romanilor. După ce aceștia au plecat, britanii rămași se pare că au angajat mai mulți mercenari anglo-saxoni ca răspuns la amenințarea pe care o reprezentau picții din nordul Scoției, în prima jumătate a secolului V.
Cunoscuți sub numele de saxoni sau anglo-saxoni, aceștia erau de fapt anglii (din Schleswig-Holstein în sudul Danemarcei/nordul Germaniei), saxonii (din nordul Germaniei) și iuții (din Iutlanda, pe coasta Germaniei/Olandei).
Iuții (în latină Eutii, Euthiones; în engleză veche Yte, Eotas; în nordică veche Jotar) au fost un trib germanic numit dupǎ teritoriul pe care l-a populat, și anume peninsula Iutlanda. După cucerirea peninsulei de cǎtre danezi în secolul al V-lea o parte din iuți s-au dizolvat în poporul danez, pe când alții s-au strǎmutat împreună cu anglii și saxonii în Marea Britanie, creând astfel Regatul Kent.
Aşa cum arată Carlo Troya în lucrarea "Fasti Getici o Gotici", din anul 878, când a fost încheiat pactul dintre Alfred cel Mare, rege anglo-saxon al regatului Wessex, şi Gothrun, regele danezilor, "s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia, şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei, şi Dacia o parte din Suedia".
Această denumire s-a păstrat nealterată, astfel încât în anul 1450, Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II) afirma în lucrarea "De Europa" că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: "Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes", "Post Prutenos incipit nomen saxonicum ... plagam aquilonarem davi obtinent et Mare Baltheum".
































Invazia anglo-saxonă a Britaniei a fost invazia și migrația popoarelor germanice din Europa continentală în Britania în timpul Evului Mediu timpuriu, în special sosirea anglo-saxonilor în Britania, după prăbușirea stăpânirii romane în secolul al V-lea. Invazia saxonă a început în jurul anului 450 și a continuat pe tot parcursul secolului V.
Diviziunea tradițională a migranților în englezi, saxoni și iuți - popoarele din Angeln, Saxonia și din Iutlanda - provine de la Historia ecclesiastica gentis Anglorum, o istorie latină din secolul al VIII-lea scrisă de Venerable Bede despre creștinismul din Regatul Angliei. Un număr mic de anglo-saxoni locuiau în Britannia, chiar și înaintea plecării romanilor. După ce aceștia au plecat, britanii rămași se pare că au angajat mai mulți mercenari anglo-saxoni ca răspuns la amenințarea pe care o reprezentau picții din nordul Scoției, în prima jumătate a secolului V.
Cunoscuți sub numele de saxoni sau anglo-saxoni, aceștia erau de fapt anglii (din Schleswig-Holstein în sudul Danemarcei/nordul Germaniei), saxonii (din nordul Germaniei) și iuții (din Iutlanda, pe coasta Germaniei/Olandei).



Iuții (în latină Eutii, Euthiones; în engleză veche Yte, Eotas; în nordică veche Jotar) au fost un trib germanic numit dupǎ teritoriul pe care l-a populat, și anume peninsula Iutlanda (în latină Cimbria, Iutia, Iutlandia). După cucerirea peninsulei de cǎtre danezi în secolul al V-lea o parte din iuți s-au dizolvat în poporul danez, pe când alții s-au strǎmutat împreună cu Anglii și saxonii în Marea Britanie, creând astfel Regatul Kent. Creștinarea iuților a avut loc la în secolul al IX-lea. Iuții au adus o contribuție importantǎ în limba engleză veche, mai ales impactul lor este mare în dialectul limbii engleze din Kent. Posesiunile iuților în Anglia au fost în principal Kent și Insula Wight.
(sursa: wikipedia)

Primele menționǎri despre Danezi, ca trib germanic provin de la Procopius și Iordanes, dupǎ cei doi aceste triburi populeazǎ Iutlanda și Scania, precum și insulele vecine. Cronicarii franci în secolul VIII îi gasesc conduși deja de regi.
(sursa: wikipedia)

878 - Tratatul lui Alfred cel Mare cu Gotrun, regele dacilor din Iutlanda. De la acest tratat încoace s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia, şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei, şi Dacia o parte din Suedia.
887 - "Gens danorum, qui et northanni, vacantur". Aşa spune Marianus Scotus (apud Pistorium). Coexistau, deci, în acelaşi timp, denumirile de dani, danai, daci şi normanzi. Dar cel al Daciei apare acum foarte frecvent pentru a indica Danemarca şi mai ales Iutlanda.
1450 - Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II, n. 1405 - d. 1464) afirma în lucrarea "De Europa", pag. 425, că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: "Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes", "Post Prutenos incipit nomen saxonicum ... plagam aquilonarem davi obtinent et Mare Baltheum".
(sursa: Carlo Troya, Argumente pentru rescrierea istoriei europene, traducere: Ana-Maria Moraru)

Pe harta Scandinaviei întocmită de cartograful german Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425, Peninsula Iutlanda şi sud-estul Peninsulei Scandinave sunt denumite "DATIA", iar în cea mai exactă hartă a ţărilor nordice, care oferă detalii şi nume de locuri, Carta Marina, publicată în anul 1539 de către scriitorul suedez Olaus Magnus, peninsula Iutlanda apare cu numele de "DACIA - SIVE DENNEMARCA". Denumirile "DATIA" sau "DACIA" apar şi pe hărţile întocmite în secolele XV-XVI de erudiţii nordici Laurent Fries, Johannes Ruysch, Peter Apian, Sebastian Münster, dar şi de cartograful veneţian Benedetto Bordone, a cărui hartă reflectă opiniile şi ideile Veneţiei în secolul XVI şi în care "DATIA" apare lângă Norvegia, situaţie posibilă doar în cazul în care ar reprezenta Danemarca de azi.

Olaus Magnus (1490-1557) a fost un scriitor suedez şi teolog catolic, care a întocmit Carta Marina, cea mai exactă şi detaliată reprezentare a Scandinaviei.
Harta Scandinaviei inclusă în Carta Marina, întocmită de Olaus Magnus în anul 1539:

DACIA - SIVE DENNEMARCA
SIVE - o națiune, un corp mare de oameni uniți prin descendență comună, istorie, cultură sau limbă, care populează un anumit stat sau teritoriu.
(sursa: wikipedia)


Tabel cu populaţiile care provin din Scandinavia, cu referire la autori precum Iordanes, Paulus Diakonos, etc.:

Aceste piese denumite "strap end" sunt concepute pentru a finaliza o curea plată din material textil sau piele. Ele sunt realizate din aliaj de cupru iar una sau ambele fețe pot fi decorate. În general, există două părţi: un capăt terminal iar la partea opusă un capăt destinat ataşării de curea:
(sursa: Strap ends)


(sursa: i.pinimg.com)

(sursa: The Viking Age)



Copper alloy (brass alloy) strap-end; narrow tongue-shaped; cast Borre Style interlace and relief animal mask decoration; attachment shanks at back; 9thC-10thC; Europe, Scandinavia, Sweden, Gotland; The British Museum:

Anglo-Saxon England, c. 8th-9th century AD. Great bronze strap-end engraved with stylized animal figures, incised details around. The tip in the form of a wolf's head with ears back. Two small rivet holes for attachment. 45mm (1 3/4") with dark green patina:
(sursa: ancientresource)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.

(sursa: 
finds.org)


Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

DCF 1.0
(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

Early-medieval strap-ends between c. 775 and c. 925 AD.
(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)


(sursa: ebay)


(sursa: finds.org)



(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: artfund)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

DCF 1.0
(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)


(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

(sursa: finds.org)

Anglo-Saxon Silver Zoomorphic Stap End; Antiquities - Anglo-Saxon and Viking:
(sursa: timelineauctions)

Brăţara din argint, descoperită la Silverdale, Marea Britanie:







Comments