3.1.3. Marea Zeiţă jumătate femeie - jumătate Pom al Vieţii

FWT Homepage Translator

MAREA ZEIŢĂ JUMĂTATE FEMEIE-JUMĂTATE POM AL VIEŢII ŞI VECHEA CREDINŢĂ TRACĂ ÎN PLANTE-ZÂNE
CULTURA IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI - PENKOVKA - MOŞTENITOAREA ACESTEI TRADIŢII
După venirea şi aşezarea sciţilor în stepele nordpontice şi alungarea cimerienilor din acele regiuni, aşa cum prezintă Herodot în volumul IV al Istoriilor, între noii veniţi şi lumea mai veche a tracilor se va ajunge în cele din urmă la formarea unui hotar natural, reprezentat de Dunăre la vărsarea ei în Marea Neagră. Acest echilibru s-a păstrat în tot cursul secolului V î.e.n.
Începând cu secolul al IV î.e.n., în Dobrogea avem de a face cu o aşezare statornică a sciţilor sub conducerea lui Ateas, iar după înfrîngerea acestuia de către Filip II, puternicul lider militar macedonean, supravieţuitorii, respectiv masa populaţiei, au continuat să rămână în Dobrogea unde se vor manifesta militarmente şi politic în a doua jumătate a secolului IV şi în secolul III î.e.n. În felul acesta a avut loc procesul istoric care a dus la acordarea numelui de Sciţia Mică regiunilor dobrogene.Astel, în regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I î.e.n. au avut loc contacte intense între sciţi, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,,problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol.
Enigma născută în jurul problemei complexe şi controversate privind mormintele regale tracice şi cele ale elitei scitice din secolele V-IV î.e.n. este dezbătută de Gocha R. Tsetskhladze, lector universitar la Institutul de Arheologie din America şi arheolog specializat în perioada colonizării greceşti și arheologia Mării Mediterane, Mării Neagre, Caucaz, Anatolia, și Europa Centrală și de Est pentru mileniul I î.e.n., în articolul "Who Built the Scythian and Thracian Royal and Elite Tombs?" publicat în Oxford Journal of Archaeology. Similitudinile dintre aceste morminte sunt prea mari pentru a fi explicate pur şi simplu printr-o coincidenţă. Autorul consideră că, deşi sursa de inspiraţie pentru construirea acestui tip de mormânt este locală, arhitectura, pictura şi multe alte caracteristici sugerează că meşteri greci ionieni le-au ridicat pentru elita locală scitică. Această concluzie este susţinută de către autor prin existenţa unor mari similitudini între mormintele tracice şi cele ale conducătorilor şi elitei scitice din Peninsulele Kerch şi Taman din nordul Mării Negre. Conform opiniei specialiştilor, mormintele tumulare, aparţinând secolelor IV-III î.e.n., prezintă elemente combinate ale riturilor funerare greceşti clasice şi autohtone. Într-unul dintre puţinele morminte din Kekuvatskogo, care a supravieţuit jefuitorilor, arheologii au descoperit un bogat sarcofag cu decoraţiuni aurite în formă de grifoni. Persoana înmormântată, identificată a fi un lider militar scitic, purta pe cap o coroană din aur, împodobită cu ornamente considerate a fi de insipraţie grecească. Însă, această ornamentică este bazată pe cultul Pomului Vieţii şi este similară cu reprezentările acestuia care împodobesc armamentul, scuturile şi coifurile tracice. Ornamentul prezintă simbolismul arborelui sacru fără să excludă atributele formal-concrete ale acestuia: o coloană - axă de simetrie - terminată la partea superioară cu o ramură sugerând simbolul V poziţionat cu vârful în sus; de-o parte şi de alta coloanei sunt trei-patru perechi de ramuri iar la bază, protejând coloana cu energia regeneratoare, perechea de volute, opuse şi dispuse în oglindă.
Una dintre zeităţile cele mai importante venerate de sciţi, pe lângă Tabiti - Marea Zeiţă - patroana sau zeiţa focului şi a vetrei, dar şi cea care investea cu putere pe conducătorii triburilor, era Pământul-Mamă, zeiţa pământului roditor - API. Cultul acestei zeiţe nu este nicăieri mai răspândit ca în nordul Mării Negre.
Interesantă este asemănarea dintre reprezentările acestei zeiţe adorată de sciţi şi reprezentările tracice a Marii Zeiţe jumătate femeie - jumătate Pom al Vieţii.
Asocierea dintre Marea Zeiţă şi Arborele Vieţii era cunoscută şi în Egipt. Un relief o înfăţişează pe Hathor într-un arbore ceresc (fără îndoială, al nemuririi), dând sufletului mortului băutură şi hrană - adică, asigurându-i continuitatea vieţii, supravieţuirea. Aceeaşi asociere mitică şi culturală în Mesopotamia. Ghilgameş întâlneşte într-o grădină un arbore miraculos, iar lângă el divinitatea Siduri (i.e. "tânăra") denumită sabitu, "femeia cu vin". De fapt [...] Ghilgameş o întâlneşte lângă un butuc de vie; viţa de vie era identificată de paleo-orientali cu "iarba vieţii", iar semnul sumerian pentru "viaţă" era, iniţial, o frunză de viţă. Motivul femeie nudă-viţă de vie s-a transmis şi în legendele apocrife creştine. De pildă, în întrebări şi răspunsuri (CXXVII), compilaţie tardivă tradusă din slavonă în română înainte de sec. al XVII-lea se povesteşte cum Pilat şi-a găsit soţia goală într-o vie, lângă un butuc care răsărise din veşmintele ei pătate de sângele lui Cristos şi făcuse rod în chip miraculos.
Toate aceste asociaţii mitice şi iconografice nu sunt întâmplătoare şi nici lipsite de valoare religioasă şi metafizică. Ce vor să spună aceste ansambluri: Zeiţa-Arbore, Zeiţă-Viţă de vie înconjurată de embleme cosmologice şi animale heraldice? Anume că acel loc este un "centru al lumii", că acolo se află izvorul Vieţii, al tinereţii şi nemuririi. Arborii reprezintă Universul în neîncetată regenerare; dar în centrul Universului se află întotdeauna un arbore - acela al Vieţii veşnice sau al Cunoaşterii. Marea Zeiţă este personificarea izvorului nesecat de creaţie, al acestui fundament ultim al realităţii. (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
După mai bine de un mileniu, simbolismul ansamblului Marea Zeiţă-Pomul Vieţii a fost actualizat de către populaţia autohtonă din spaţiul nord dunărean, şi în special de reprezentanţii culturii Ipoteşti-Cândeşti (din România) sau cultura Penkovka (aşa-numită în partea sa ucrainiană). Această comunitate sedentară, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creşterea animalelor, ceramica de tradiţie romană) sunt caracteristice populaţiilor proto-româneşti, s-a dezvoltat între secolele V-VII e.n. în România, Republica Moldova şi Ucraina.



Cel mai reprezentativ exemplu, susţinut de date arheologice, a credinţei străvechi a tracilor în zâne (zeiţe) în ipostaza de plante, precum şi a procedeului artistic prin care Marea Zeiţă era reprezentată jumătate uman-jumătate pom a vieţii sub forma palmetei, datează de la începutul secolului III î.e.n. 
Atunci, procedeul antropomorf prin care se îmbinau două credinţe trace, care izvorau încă din neoliticul european (venerarea Marii Zeiţe şi a Pomului Vieţii) a fost utilizat pentru decorarea mormântului princiar de la Sveshtari, Bulgaria.
După o mie de ani, în prima jumătate a secolului al VI e.n., primele grupuri slave treceau Dunărea, intrând în contact cu grupurile trace compacte din zonele muntoase, unde limba tracă, precum şi vechile credinţe şi ritualuri religioase erau încă vii. Odată cu procesul firesc al influenţei civilizaţiei trace asupra celei slave, a fost împrumutat şi acest procedeu artistic specific tracilor, precum şi credinţa în zâne-plante.
Astfel, fibule care prezintă în modul lor de realizare o siluetă feminină, având o jumătate umană, cealaltă fiind reprezentată de două volute dispuse de-o parte şi de alta a unui ax real sau imaginar, sugerând pomul vieţii, sau având incizat pe corpul fibulei reprezentarea pomului vieţii, au fost descoperite în zona de influenţă a cvilizaţiei trace (areal ce cuprinde teritoriile României, Republicii Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru), fiind datate în secolele VI-VII e.n. 

Ştim azi că anumite grupuri trace au supravieţuit romanizării, iar o ramură est-carpatică a acestora (dar nu numai aceştia), carpii, a pus adesea probleme majore administraţiei romane din Dacia. Carpii au supravieţuit, conform surselor antice tardive, până cel puţin prin secolul al VI-lea e.n. Din punct de vedere arheologic însă, artefacte de tip carpic ori traco-dace tardive sunt identificate până în secolul al VI-lea e.n., acestea dispărând complet abia în secolul al VII-lea e.n. Chiar dacă sursele tac, la un moment dat, ne putem imagina că şi alte grupuri trace, nord şi sud dunărene, vor fi supravieţuit încă mult timp, poate şi după secolul al VI-lea e.n. De altfel, tracologii bulgari, mai ales, susţin, cu argumente tot mai bine conturate, că primele grupuri slave, care au trecut Dunărea înainte de jumătatea secolului al VI-lea e.n. (aşadar înainte de anul 550), ar fi întâlnit încă grupuri trace compacte în zonele muntoase ale Bulgariei de azi.
Dacă aşadar acceptăm ipoteza susţinută de date documentare şi arheologice, că limba tracă era încă vie în secolele IV-VII e.n., posibil şi mai târziu, acest detaliu impune reconsiderarea întregii problematici a moştenirii (trace, traco-dace)a limbii române şi a întregului areal sud-est european. Consecinţele sunt majore şi în înţelegerea influenţei credinţelor trace asupra credinţelor vechi româneşti, în particular, şi asupra credinţelor tuturor popoarelor sud-est europene, în general. Fie că acceptăm aceste influenţe ca directe, din tracă asupra popoarelor sud-slave, fie prin intermediar vechi românesc, răspândirea lor pe un areal vast, care corespunde aproximativ răspândirii antice a tracilor, este în firea lucrurilor.
Cum grupuri trace sunt atestate până prin secolele IV-V d. H., iar unele manifestări culturale chiar mai târziu, ni se pare evident că supravieţuirea limbii trace mult după secolele II-III d. H. implică practicarea unor culte specifice în chiar limba tracă.
"Proto-slavii" reprezintă nucleul de tip sudbaltic care, alături de elemente vest-iranice şi nord-trace, au fost cunoscuţi ulterior, începând cu secolul al VI-lea e.n., drept slavi.
(sursa: Mitologia tracilor)

La răsărit se găseşte Alania, la mijloc Dacia unde e şi Ghotia (im medio Dacia ubi et Ghotia), apoi se află Germania. [...] geţii aceia, care acum sunt goţi (Getas illi qui et nunc Gothi). (Paulus Orozius, 413 e.n.)
Geţii locuiesc în Tracia pe lângă fluviul Istru. (Enea din Gaza, mort în 518 e.n.)
Geţia, ţara geţilor. [...] Goţii care au locuit mai înainte lângă [lacul] Moetic, dar mai târziu s-a strămutat în teritoriul Traciei. [...] Dacia ţară aproape de Boristene. Daci, pe care îi numim dai, căci geţi [îi numim] pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, înspre Germania şi izvoarele Istrului. (Ştefan de Bizanţ, Nume de popoare, în jurul anului 520 e.n.)
Goţii îşi aveau la început sălaşurile dincolo de Istru şi se mândreau cu puterea peste barbarii de acolo, dar au fost izgoniţi de huni şi au trecut înlăuntrul graniţelor romane. (Nicephoros Callistos Xantopoulos, între anii 1256-1317)

Plantele-zâne şi atestarea cuvântului trac. Sânziene se numeşte popular şi o specie de cucută numită ştiinţific Galium. Iată câteva forme semnificative demersului nostru (citate după Dicţionarul etnobotanic al lui Borza, 1968, 74-75): 
Galium mollugo Sânziene, Sânzănie, Sânzenie albă, Sânziană albă, Sânziene albe 
Galium schultesii Cucută de pădure, Sânziene de pădure 
Galium varium Sânziene, Samziene, Sănziene, Sâmziene, Stânjene 
Aceste denumiri populare, care se leagă, încă o dată, de străvechi credinţe, explică (şi, totodată, sunt explicate de) atestarea – neaşteptată întrucâtva – a zânelor în ipostaza de plantă.

Attis - Zeu frigian al cărui copac sacru pinul. În reprezentarea iniţială era dendromorfic (în formă de copac), apoi a căpătat un loc central în cult, aşa cum descrie Ovidius, Fastes 4, 182–186; 237–244. Caracteristica pinului sunt frunzele în formă de ace. Asocierea sa formelor ascuţite ne conduce apoi spre asocierea cu zeiţa Kotys, Cotys
Kotys - Zeiţa vegetaţiei, adesea imaginată cu contururi proeminente, în formă de con; venerarea sa căpăta uneori forme orgiastice. Forma este probabil înrudită cu rom. ciot. Limba română ne ajută să reconstituim pronunţia originală tracă *Čot-is sau Čot-iš. Zeiţa „asista” la rituri itifalice (ephoros aischrōn). În insula Corint, era venerată sub numele de Kotyt(t)ō sau de Kottō, care par variante sau deformări grafi ce ale rădăcinii de bază čot-. Este atestat şi regele Kotys I, cu nume teoforic (la odrişi, secolul al IV-lea î.e.n.). Numele ar putea fi asociat şi înrudit cu numele de plantă cotiata (Triticum sau Agropyrum repens, vezi Dečev 1929: 25); numele uzual în română al acestei plante este iarbă tare, din ie. *kwod- ‘ascuţit; a înţepa’. Numele plantei era probabil pronunţat *čotyata sau *čotsata.

Pe o treaptă superioară a totemismului arboricol s-a ridicat în viaţa spirituală din perioada comunei primitive cultul arborilor. În acest stadiu cultural, arborii au fost consideraţi că exprimă o formă superioară de comunicare cu omul, transsimbolizată mitologic printr-o ritologie specială.
Arborii puternici, impresionanţi prin forţa lor botanică, devin acum instrumente ale creaţiei primitive în forţe suprafireşti, care acţionează direct prin ei. Arborii capătă noi valenţe sacre, deoarece prin ei se credea că se face cunoscută oamenilor voinţa divină. Freamătul ramurilor şi foşnetul frunzelor lor exprimă mesajul iminent al unui zeu sau demon vegetal.
În credinţele şi tradiţiile tuturor popoarelor lumii, consemnate în Mythology of All Races, sunt trecute în revistă peste 20 de specii fantastice de arbori sacri, după funcţiunea lor mitică. Dintre aceşti arbori sacri, mai semnificativi pentru cultul lor sunt însă: arborele ceresc, arborele lunar, arborele stelar (îndeosebi al stelei polare), arborele luminos, arborele de foc, arborele-stâlp, arborele-zeu şi arborele-om.
Arborii individuali, priviţi ca atribute ale forţei divine, ca receptacule ale unei divinităţi sau ca metamorfoze ale vieţii unei divinităţi, sunt adoraţi de toate popoarele lumii în perioada primitivă. Reminiscenţe ale acestei adoraţii persistă până în plină perioadă feudală, dacă nu şi mai târziu.
În basmele românilor transpar, în aceste condiţii, aspecte retardate din cultul arborilor sacri la autohtoni.
În aceeaşi lucrare, (Basmele române în comparaţie cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele populare învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice) [...] Lazăr Şeineanu trece în revistă câteva specii ale cultului arborilor în credinţele poporului român, paralel cu al altor popoare civilizate. Ciclul femeia-plantă de tipul Daphne prezintă pe erou sau eroină rezidând temporar într-un arbore considerat sacru în urma unei metamorfoze, accident sau blestem [...] Arborii aceştia sacri, socotiţi expresii plastice ale unei metamorfoze sau receptacule mitice ale unui zeu, au fost trataţi în imaginaţia mitopeică a poporului român cu o atenţie venerată.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

ZÂNE-PLANTE - POMUL VIEŢII: MAREA ZEIŢĂ, BUCRANIU, PIEPTENE (APA MITICĂ) - REGENERARE:
Despre Zâne se spune că se năşteau din flori şi se făceau oameni. Această linie genealogică duce la identificarea Zânelor cu florile, element de care trebuie să legăm şi identificările lor cu arborii ce apar frecvent în creaţiile folclorice. Toate aceste elemente mitice sunt animate de credinţele străvechi în existenţa unor duhuri care posedă fiecare plantă ori arbore.
Sunt în general prezentate ca 
fiinţe fără de moartefecioare mereu tinere fără a cunoaşte bătrâneţea.
Se deplasează în văzduh zburând uneori într-un car tras de cai de foc sau păsări fantastice: uneori carul lor este de piatră. Alt mijloc de locomoţie este 
buşteanul lelelor, folosit uneori şi de muritori pentru a ajunge în împărăţia lor.
Fiinţe ambivalente, ele dau şi iau 
fertilitateafecunditatea, bogăţia, trimit dar şi vindecă bolile, cauzează calamităţi naturale dar le şi previn.
Fecioare mereu tinere, 
stăpâne ale apelor pământului, lor li se atribuie şi păzirea apei tinereţii. Naraţiunile multor basme se realizează în jurul Zânei care păzeşte fântâna apei vieţii ale cărei ape dădeau tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte celor care se scăldau în ea. Aceste naraţiuni mitice se realizează tot pe ideeacalităţilor vitale şi regeneratoare ale apei: apa care dă nemurirea, apa care conferă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Multe dintre Zânele Pădurii 
vieţuiesc în interiorul arborilor.
Legăturile Zânelor cu arborii sunt generate nu doar de caracterul lor de divinităţi foreste ci şi de natura lor demonică, de 
fiinţe care realizează trecerile dintre lumea umană şi cea non-umană. Arborii permit şi ei trecerile dintre lumi. Cu rădăcinile înfipte în lumea subpământeană, cu trunchiul pe pământ, în lumea
umană, cu crengile în văzduh printre astre şi duhuri aeriene, arborii sunt ei înşişi culuare de trecere între lumea oamenilor şi cea a duhurilor, între lumea viilor şi cea a morţilor (copacul care trece sufletul omului în cealaltă lume). Tot de aceste particularităţi se leagă şi un mic detaliu: "buşteanul lelelor"- trunchi de
copac, vehicol folosit de acestea, poate fi folosit şi de muritori pentru a trece în lumea de dincolo.
Zânele stăpânesc toate plantele şi mai cu seamă pe cele medicinale cărora le dau sau le iau virtuţile salutifere. În puterea lor se află şi plantele miraculoase de tipul "iarba fiarelor", plante care indică prezenţa comorilor, plante care luminează în noaptea ori plante care permit deschiderea tuturor lacătelor şi ferecăturilor. 
Unele plante poartă chiar nume de lele: sânziană, drăgaică. zânioară, zânişoară, iazmă, nălucă, zmeoaică ori derivate: ciurul zânelor, sita zânelor, coarda ielelor.
Sunt 
divinităţi ale fertilităţii şi fecundităţii, legate de mana câmpului şi a animalelor.
Sunt implicit legate de fecunditatea femeilor
, de naşterile şi creşterea copiilor (date fiind şi legăturile lor cu Ursitoarele).
În mitologia românească se pot observa două tipuri de circumstanţe în care apar Zâne şi personaje similare: ciclul vieţii- care priveşte individul (gestica rituală fiind săvârşită în familie, în grupul înrudit) şi ciclul naturii, al anotimpurilor- care priveşte colectivitatea (obiceiurile implică întreaga comunitate). În fiecare din aceste cicluri se disting 
circumstanţe "de trecere" care sunt momente privilegiate pentru manifestările acestor fiinţe: naşterea, căsătoria, moartea, trecerea între două anotimpuri. În funcţie de aceste circumstanţe se operează o distincţie în cadrul Zânelor. Astfel, ciclul vieţii căruia îi aparţin riturile naşterii, căsătoriei şi cele funerare este dublat de mitologia Ursitoarelor (Zâne ale destinului). Ciclul anotimpurilor, cu diversele rituri calendaristice, rămâne apanajul Zânelor.
Tocmai de aceea 
Zânele sunt frecvent legate de spiritele morţilor şi de sărbătorile cu caracter funerar.
Un alt obicei de Rusalii vizează prosperitatea turmelor de vite: '"boul înstruţat"- un bou împodobit cu flori este purtat în zori, în afara satului de o ceată de feciori mascaţi în costume vegetale. În timpul procesiunii ţăranii stropeau boul cu apă ca să li se înmulţească vitele (ceremonia apare în unele regiuni ale ţării în timpul sărbătorii de Sânziene). 
Integrarea boului în această sărbătoare patronată de Zâne, se bazează şi pe alte afinităţi ale animalului cu făpturile divine. În colinde, animalul apare purtând între coarnele sale o Zână, o "preafrumoasă fată" pe care o poartă prin cer sau o trece peste ape.

Cultul morţilor şi al fertilităţii, cu statuetele zeiţelor feminine (asimilarea femeie-glie-plantă) şi ale zeităţii paredre (taurul ceresc, cu epifaniile sale - bucraniul, coarnele cu simbolistică falică) constituie speranţa unei postexistenţe, o cosmogonie comportând simbolismul unui «centru al lumii» şi spaţiul locuit ca un «imago mundi».

Asocierea dintre Marea Zeiţă şi Arborele Vieţii era cunoscută şi în Egipt. Un relief o înfăţişează pe Hathor într-un arbore ceresc (fără îndoială, al nemuririi), dând sufletului mortului băutură şi hrană - adică, asigurându-i continuitatea vieţii, supravieţuirea. Această reprezentare trebuie pusă în legătură cu seria iconografică înfăţişând mâinile încărcate cu daruri ale zeiţei, sau bustul ei răsărind dintr-un arbore şi dând să bea sufletului mortului. O serie paralelă este aceea a zeiţei destinului aşezată pe crengile de la poalele unui arbore enorm simbolizând cerul, crengi pe ale căror ramuri sunt înscrise numele faraonilor şi destinul lor. Acelaşi motiv îl regăsim în credinţa popoarelor altaice: la piciorul Arborelui Vieţii, care are şapte ramuri, stă "Zâna Vârstelor".
Aceeaşi asociere mitică şi culturală în Mesopotamia. Ghilgameş întâlneşte într-o grădină un arbore miraculos, iar lângă el divinitatea Siduri (i.e. "tânăra") denumită sabitu, "femeia cu vin". De fapt [...] Ghilgameş o întâlneşte lângă un butuc de vie; viţa de vie era identificată de paleo-orientali cu "iarba vieţii", iar semnul sumerian pentru "viaţă" era, iniţial, o frunză de viţă. Această plantă miraculoasă era consacrată marilor zeiţe. Zeiţa Mamă era numită la început "Mama-butuc-de-vie" sau "Zeiţa-butuc-de-vie". [...] Siduri avea înfăţişarea feciorelnică, purta văl, era încărcată cu ciorchini de struguri şi sălăşuia în locul de unde porneau cele patru izvoare.
Motivul femeie nudă-viţă de vie s-a transmis şi în legendele apocrife creştine. De pildă, în întrebări şi răspunsuri (CXXVII), compilaţie tardivă tradusă din slavonă în română înainte de sec. al XVII-lea se povesteşte cum Pilat şi-a găsit soţia goală într-o vie, lângă un butuc care răsărise din veşmintele ei pătate de sângele lui Cristos şi făcuse rod în chip miraculos.
În domeniile egeean şi grec, ansamblul Zeiţă-Arbore-Munte-Animale heraldice este de asemenea frecvent. Să amintim marele inel de la Micene, care înfăţişează o scenă cultuală în care Zeiţa, cu mâna pe pieptul gol, stă aşezată sub Arborele Vieţii, lângă o serie de embleme cosmologice: labrys-ul soarele, luna, apele (cele patru izvoare).
Toate aceste asociaţii mitice şi iconografice nu sunt întâmplătoare şi nici lipsite de valoare religioasă şi metafizică. Ce vor să spună aceste ansambluri: Zeiţa-Arbore, Zeiţă-Viţă de vie înconjurată de embleme cosmologice şi animale heraldice? Anume că acel loc este un "centru al lumii", că acolo se află izvorul Vieţii, al tinereţii şi nemuririi. Arborii reprezintă Universul în neîncetată regenerare; dar în centrul Universului se află întotdeauna un arbore - acela al Vieţii veşnice sau al Cunoaşterii. Marea Zeiţă este personificarea izvorului nesecat de creaţie, al acestui fundament ultim al realităţii. Ea nu e decât expresia mitică a intuiţiei primordiale că sacralitatea, viaţa şi nemurirea se află într-un "centru".
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)



În mormântul princiar de la Sveshtari, Bulgaria, descoperit în anul 1982 şi datând de la începutul secolului al III î.e.n., cariatidele, de la înălţimea tăriilor unde sunt postate pe întreg perimetrul camerei mortuare, protejează cu vârtejul regenerator al unui dans ritual, trupul regelui get.

(sursa: Ancient thracians)



În regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I a. Chr. au avut loc contacte intense între sciţii iranieni, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,,problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol.
Vecinătatea celor două populaţii este confirmată şi de solii sciţilor, care transmit agatirşilor că Darius ,,are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.
Thukydides (460-396 a.Chr.) aminteşte pe ,,geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”. El ne mai face cunoscut că ,,geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”. Unele arme şi obiceiuri comune la geţii sud-dunăreni (iar prin extensie, probabil şi la unii geţi nord-dunăreni) şi sciţi dovedesc înrâuririle reciproce ale celor două popoare învecinate, care pot să-şi aibă premizele în evenimentele de la sfârşitul secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea a.Chr., sau în altele, despre care nu avem nici o informaţie.
La mijlocul secolului al IV-lea a.Chr., Skylax din Carianda preciza că ,,după Tracia vine neamul sciţilor şi aşezările greceşti de la ei” , ceea ce dovedeşte că în această perioadă Dunărea reprezenta încă o graniţă între sciţii nord-pontici şi populaţiile de la sud de fluviu. Abia mai târziu, Apollonios din Rhodos (295-215 a.Chr.) va aminti despre ,,sciţii cei amestecaţi cu tracii”, fără să-i localizeze cu precizie. În cazul în care textul nu este o simplă formulă de stil, el poate reprezenta prima menţiune scrisă despre un amestec traco-scitic.
Unii cercetători consideră că se poate vorbi de prezenţa unor comunităţi scitice în Dobrogea încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea a.Chr., sau chiar mai devreme. Dacă această ipoteză pentru Dobrogea are încă puţine argumente arheologice, pentru a putea vorbi de o prezenţă scitică numeroasă chiar din această vreme, cei mai mulţi cercetători admit că spre sfârşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea a.Chr. se întâlnesc grupuri de sciţi în partea estică a regiunii, spre litoral (mai ales între Mangalia şi Varna), fapt relevat atât de apariţia în acest spaţiu a cunoscutelor monede cu efigia ,,regilor” lor, cât şi de unele izvoare literare şi epigrafice. Cam în aceeaşi vreme, o parte a Dobrogei, probabil cea estică, a fost denumită pentru prima dată Sciţia, nume căruia i se va adăuga de multe ori apelativul de Mică, pentru a o deosebi de Sciţia propriu-zisă, nord-pontică.
Constatăm că sciţii au reprezentat aproape o constantă în cadrul informaţiilor referitoare la zona inferioară a Dunării de Jos şi la cea nord-vest pontică, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, până în secolul al II-lea a.Chr., uneori şi mai târziu. Aceste realităţi au fost determinate de lungile contacte scito-greco-trace, începând din sec. VI-V a.Chr., când sciţii ocupaseră zona stepelor nord-pontice, până la sfârşitul existenţei Sciţiei Mici în perioada elenistică.
Totuşi, în unele regiuni, în perioada arhaică se constată o locuire comună a sciţilor şi tracilor (sau a geţilor). Aceasta se datorează probabil, deplasărilor unor grupuri mici de populaţii şi mariajului dintre reprezentanţii lor, având drept consecinţă formarea unor grupuri reduse de populaţii eterogene39 . Procesul a fost mai intens între Bug şi Nistru şi în aşezările din vecinătatea oraşelor greceşti, unde s-a descoperit un procent semnificativ de ceramică scitică şi tracică, cu predominarea celei dintâi.
Vecinătatea îndelungată a geţilor cu populaţia agricolă semi-nomadă a sciţilor nu a determinat modificări substanţiale în cultura lor materială şi spirituală, dar a influenţat legăturile economice, devenind un factor care ar fi contribuit, după unele opinii, la realizarea unei anumite simbioze etnice.

(sursa: CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE SCIŢI, GEŢI ŞI COLONIILE GRECEŞTI DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLELE VI-IV A.CHR.)

După venirea şi aşezarea sciţilor în stepele nordpontice şi alungarea cimerienilor din acele regiuni, între noii veniţi şi lumea mai veche a tracilor se va ajunge în cele din urmă la formarea unui hotar natural, reprezentat de Dunăre la vărsarea ei în Marea Neagră. Această delimitare în linii generale dintre cele două mari ramuri indo-europene, pe care o constatăm la sfârşitul secolului VI şi în tot cursul secolului V î.e.n., nu va avea însă un caracter static, ci va fi dinamică, fiind supusă unor fluctuaţii temporare.
Acest echilibru s-a păstrat în tot cursul secolului V î.e.n. 
Începând cu secolul al IV î.e.n., în Dobrogea avem de a face cu o aşezare statornică a sciţilor sub conducerea lui Ateas
[...] după înfrângerea sciţilor şi moartea lui Ateas, supravieţuitorii, respectiv masa populaţiei, au continuat să rămână în Dobrogea unde se vor manifesta militarmente şi politic în a doua jumătate a secolului IV şi în secolul III î.e.n. În felul acesta a avut loc procesul istoric care a dus la acordarea numelui de Sciţia Mică regiunilor dobrogene.

De altfel, element important pentru înţelegerea fenomenelor istorice, trebuie amintit că zona Dobrogei era numită de către greci Sciţia Minor (Sciţia Mică), ceea ce ne confirmă faptul că orice civilizaţie existentă la nord de Dunăre şi până la Marea Caspică era asimilată ca populaţie scitică. Opinia generală a istoricilor este însă că aceşti misterioşi sciţi erau o uniune de triburi care habitau în spaţiul nord pontic, învecinându-se cu dacii la limita râului Nistru, iar la estul Mării Negre cu proto-armenii (Ucraina de azi şi partea sud vestică a Rusiei).
Mult menţionatele descoperiri scitice făcute pe teritoriul ţării noastre nu sut chiar "scitice", avându-se în vedere faptul că, la acea vreme, ca şi în ziua de azi, pe lângă relaţiile politice, existau şi legături comerciale, culturale, multe tradiţii fiind preluate şi adoptate de triburile care se învecinau.

(sursa: Geţi, Agatarşi, Sciţi şi persani 550-341 î. Hr.)

Enigma născută în jurul problemei complexe şi controversate privind mormintele regale tracice şi cele ale elitei scitice din secolele V-IV î.e.n. este dezbătută de Gocha R. Tsetskhladze, lector universitar la Institutul de Arheologie din America şi arheolog specializat în perioada colonizării greceşti și arheologia Mării Mediterane, Mării Neagre, Caucaz, Anatolia, și Europa Centrală și de Est pentru mileniul I î.e.n., în articolul "Who Built the Scythian and Thracian Royal and Elite Tombs?" publicat în Oxford Journal of Archaeology. Similitudinile dintre aceste morminte sunt prea mari pentru a fi explicate pur şi simplu printr-o coincidenţă. Autorul consideră că, deşi sursa de inspiraţie pentru construirea acestui tip de mormânt este locală, arhitectura, pictura şi multe alte caracteristici sugerează că meşteri greci ionieni le-au ridicat pentru elita locală scitică. Această concluzie este susţinută de către autor prin existenţa unor mari similitudini între mormintele tracice şi cele ale conducătorilor şi elitei scitice din Peninsulele Kerch şi Taman din nordul Mării Negre. Conform opiniei specialiştilor, mormintele tumulare, aparţinând secolelor IV-III î.e.n., prezintă elemente combinate ale riturilor funerare greceşti clasice şi autohtone. Într-unul dintre puţinele morminte din Kekuvatskogo, Peninsula Taman, nordul Mării Negre, care a supravieţuit jefuitorilor, arheologii au descoperit un bogat sarcofag cu decoraţiuni aurite în formă de grifoni.Persoana înmormântată, identificată a fi un lider militar scitic, purta pe cap o coroană din aur, împodobită cu ornamente considerate a fi de insipraţie grecească. Însă, această ornamentică este bazată pe cultul Pomului Vieţii şi este similară cu reprezentările acestuia care împodobesc armamentul, scuturile şi coifurile tracice.
Ornamentul prezintă simbolismul arborelui sacru fără să excludă atributele formal-concrete ale acestuia: o coloană - axă de simetrie - terminată la partea superioară cu o ramură sugerând simbolul V poziţionat cu vârful în sus; de-o parte şi de alta coloanei sunt trei-patru perechi de ramuri iar la bază, protejând coloana cu energia regeneratoare, perechea de volute, opuse şi dispuse în oglindă.

(sursa: Находки из курганов Кекуватского и Акбурунского)


Toponomia Daciei a conservat un caracter trac accentuat, chiar în regiunile ocupate de sciţi. De altfel persistenţa onomasticii traco-frigiene (cimerinene) în nordul Mării Negre, acolo unde sciţii se aşezară în număr mare începând cu secolul al VIII-lea, demonstrează strălucit fenomenul supravieţuirii elementului aborigen sub dominaţia unei minorităţi militare iraniene. Astăzi se consimte la reducerea proporţiilor, mai degrabă modeste, ale aportului sciţilor la cultura dacă. 
(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)
 
Una dintre zeităţile cele mai importante venerate de sciţi, pe lângă Tabiti - Marea Zeiţă - patroana sau zeiţa focului şi a vetrei, dar şi cea care investea cu putere pe conducătorii triburilor, era Pământul-Mamă, zeiţa pământului roditor - API. Cultul acestei zeiţe nu este nicăieri mai răspândit ca în nordul Mării Negre.
Interesantă este asemănarea dintre reprezentările acestei zeiţe adorată de sciţi şi reprezentările tracice a Marii Zeiţe jumătate femeie - jumătate Pom al Vieţii.
Pe o plachetă din aur descoperită într-un mormânt tumular scitic din Mogilatov, Regiunea Poltava, Ucraina, datat între secolele V-IV î.e.n., asemănările cu reprezentările Marii Zeiţe din mormântul princiar trac de la Sveshtari, Bulgaria, descoperit în anul 1982 şi datat la începutul secolului al III î.e.n. sunt frapante. Din şoldurile zeiţei se dezvoltă trei perechi de volute redate ca trei perechi de gâturi lungi, finalizate cu capete de leu, grifon şi şarpe, iar din capul zeiţei se înalţă un Pom al Vieţii sub forma palmetei care se revarsă din "Vasul Plin":

O reprezentare interesantă a zeiţei este cea de scoperită în mormântul tumular de la Tsymbalivka, Regiunea Hmelnîțkîi, Ucraina, datat în secolul V î.e.n. Din capul zeiţei creşte un Pom al Vieţii în formă de palmetă:
(sursa: ZEIŢA SCITICĂ A PĂMÂNTULUI - API)


În cazul cariatidelor din mormântul tracic de la Sveshtari, pe capul acestora este reprezentat doar "Vasul plin", pe care se sprijină blocurile de calcar, fiind omisă "planta vieţii" care se revarsă din vas, aşa cum este reprezentată în mormintele tumulare scitice, contemporane cu cele tracice.

"Vasul plin" este întotdeauna ţinut de un zeu sau un semi-zeu, niciodată de un om.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

În reprezentarea descoperită în mormântul tumular din Peninsula Kerch, Crimeea, zeiţa este înfăţişată într-o rochie lungă şi uşoară, dintr-o ţesătură fină, strânsă cu o curea pe talie. Din zona şoldurilor se revarsă perechi de volute finalizate cu capete de grifoni şi şerpi; tot capete de grifoni au şi gâturile lungi, poziţionate în spatele zeiţei, redate ca o pereche de volute şi având probabil funcţionalitatea de aripi. În mâna dreaptă zeiţa ţine un pumnal (akinakes) iar cu mâna stângă ţine de păr un cap bărbos retezat.
(sursa: ZEIŢA SCITICĂ A PĂMÂNTULUI - API)

În peninsula Taman, Ținutul Krasnodar, Rusia, în nordul Mării Negre, zeiţa reprezentată pe o aplică are aripi în loc de braţe, iar pe cap este reprezentat "vasul plin":
(sursa: ZEIŢA SCITICĂ A PĂMÂNTULUI - API)

Există analogii cu falera de la Melitopol, Ucraina:
şi o altă faleră scitică:

Sub mânerul unui vas mare de argint descoperit în mormântul tumular de la Chertomlyk, Regiunea Dnipropetrovsk, Ucraina, este reprezentată zeiţa scitică Api, cu braţele ridicate, într-o postură similară Marii Zeiţe din mormântul tracic de la Sveshtari; pe capul zeiţei este reprezentat "vasul plin", fiind încadrat între două rozete petalate - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar.
(sursa: ZEIŢA SCITICĂ A PĂMÂNTULUI - API)

(sursa: ИНТЕРЕСНА ФОРМАЛНА АНАЛОГИЯ)


O reprezentare a zeiţei scitice Api, descoperită într-unul din mormintele tumulare de la Alexandropol, Regiunea Dnipropetrovsk, Ucraina, este aproape identică cu reprezentarea Marii Zeiţe executată pe o placă din argint care face parte din tezaurul dacic descoperit în satul Lupu, comuna Cergău, judeţul Alba, datat în secolul II î.e.n. Zeiţa scitică, similar Marii Zeiţe dacice, este încadrată de două animale fantastice - doi şerpi în cazul zeiţei scitice, un şarpe şi un alt animal, în cazul Marii Zeiţe. Zeiţa scitică ţine şerpii în mâini.
(sursa: ZEIŢA SCITICĂ A PĂMÂNTULUI - API)


Relaţiile dintre femeie şi şarpe sunt multiforme, însă ele nu pot fi în nici un caz explicate global printr-un simbolism erotic simplist. Şarpele are semnificaţii multiple şi printre cele mai importante se cuvine să considerăm "regenerarea" sa. Şarpele e un animal care se "transformă". 
Se cunosc divinităţi mediteraneene reprezentate ţinând un şarpe în mână (Artemis arcadiană, Hecate, Persefona, etc.) [...]
Acelaşi simbolism central de fecunditate şi de regenerare supuse lunii şi distribuite de astru însuşi sau prin forme consubstanţionale (Magna Mater, Terra Mater) explică prezenţa şarpelui în iconografia sau riturile Marilor Zeiţe ale fertilităţii universale. Ca atribut al Marii Zeiţe, şarpele îşi păstrază caracterul lunar (de regenerare ciclică) unit cu caracterul teluric.
Şi, prin faptul că aceste zeiţe sunt totodată divinităţi funerare (morţii se duc sub pământ sau în lună spre a se regenera şi a reapărea sub o formă nouă), şarpele devine animalul funerar prin excelenţă, încarnând sufletele morţilor, strămoşul etc. Tot prin acelaşi simbolism de regenerare se explică prezenţa şarpelui în ceremoniile de iniţiere.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Trei figurine reprezentând Zeiţa Şarpe minoică. Statuetele, datate în anul 1600 î.e.n. au fost găsite în sanctuarul subteran din Cnossos, Creta:
(sursa: kamakala)


Spre sud, Marea Zeiţă jumătate zeiţă, jumătate pom al vieţii sub forma palmetei este reprezentată în mozaicul descoperit în oraşul antic Vergina, amplasat în nordul Greciei. Mozaicul a fost datat în a doua jumătate a secolului IV î.e.n.



La momentul descoperirii, reprezentarea Marii Zeiţe jumătate zeiţă, jumătate pom al vieţii sub forma palmetei a fost considerată o realizare artistică unică, însă mai multe piese de tip fibulă, descoperite pe ambele maluri ale Dunării, confirmă faptul că acest procedeu artistic era larg utilizat în zona dunăreană, şi încă se mai utiliza după mai bine de o mie de ani. 

După cum menţionează Dumitru Berciu în lucrarea "Arheologia preistorică a Olteniei", în judeţul Dolj, la nici 20 km de Dunăre [...] încă din 1925 se cunoaşte o fibulă de bronz de la Pleniţa, cu placa superioară semicirculară prevăzută cu şapte braţe, iar cea inferioară terminată cu mască. Motivele decorative au un caracter geometric. Aparţine sec. VII d. Chr. 
(sursa: Arheologia preistorică a Olteniei)
Fibula din bronz este executată în mod similar cariatidelor de la Sveshtari:


O fibulă executată într-un mod similar, a fost descoperită la Lăceni, judeţul Teleorman, la 43 km nord de Dunăre:
Fibula digitată ce este expusă, a fost descoperită la sfârşitul anilor ‘60 pe teritoriul satului Lăceni, la circa 500 metri nord de uzina de apă ce deserveşte oraşul Alexandria, de către personalul acesteia.
Fibula, păstrată într-o bună stare, a fost lucrată în totalitate din bronz, fiind turnată într-un tipar monovalv. Are o lungime de 5,4 cm şi o lăţime maximă de 3,2 cm. Placa superioară, semicirculară, este prevăzută cu cinci butoni semisferici de 0,5 cm lungime. Piciorul plăcii inferioare este în formă de liră. La capătul arcului de legătură dintre placa superioară şi cea a piciorului, de o parte şi de alta, fibula este prevăzută cu câte două proeminenţe aviforme. Pe placa semidiscoidală şi pe cea a piciorului, ca şi pe arcul de legătură dintre ele, sunt prezente ornamente formate din nervuri paralele ce urmăresc conturul fibulei. Acestea au fost realizate în tehnica basoreliefului. Apendicele terminal al plăcii piciorului este ornamentat cu o proeminenţă-buton semisferic, delimitat de zona plăcii piciorului prin trei şănţuiri. Fibula păstrează resortul în întregime, urechile de fixare a acestuia şi portagrafa în formă de cârlig.
Fibula descoperită la Lăceni face parte din tipul „cu liră” şi este considerată o fibulă slavă, fiind datată spre sfârşitul sec. VI d.Chr. şi prima jumătate a sec. VII d.Chr. 

În partea de vest a satului Enisala şi la 7 km sud de Sarichioi (judeţul Tulcea), la săparea fundaţiei unei case, a fost descoperit un schelet al unei femei, lângă care se aflau două fibule din bronz, executate similar dar cu decor diferit. Fibulele au fost datate în secolul VI e.n.


La Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, în anticul teritoriu al carpilor, a fost descoperită o fibulă din bronz realizată în mod similar. Pe corpul fibulei este incizat un pom al vieţii. Fibula datează din perioada premedievală.
Fibulă "digitată", cu mască umană pe picior şi placa piciorului trapezoidală, din seria Coşoveni-Veţel. Placa superioară semi-discoidală este mărginită de 7 butoni. Placa piciorului este trapezoidală, alungită, capătul rotunjit pe care a fost stilizată o mască umană greu vizibilă. Piciorul trapezoidal se termină cu capete de pasăre stilizate. Pe mijlocul piciorului sunt 2 butoni laterali, iar alţi 2 butoni mai mici spre capătul cu mască umană. Plăcile sunt ornamentate cu spirale, motive florale şi geometrice.


(sursa: Fibulă "digitată")


Cultura Penkovka (așa-numită în partea sa ucraineană) sau cultură Ipotesti-Candesti (din România) este o cultură arheologică răspândită în România, Republica Moldova şi Ucraina. 
Grupul de culturi arheologice Praga-Penkov-Kolochin identificat cu populaţia proto-slavă din secolele VI-VII:
Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti.
(sursa: Cum au uitat romanii un mileniu de istorie)

Pe corpul celei de-a doua fibule este reprezentat simbolul de regenerare bucraniu-uter:
(sursa foto: Фибулы)
Pe corpul celei de-a doua fibule este incizat simbolul aparţinând neoliticului sud-est european - svastica, iar pe corpul ultimelor două fibule sunt incizaţi pomi ai vieţii sub forma bradului:
(sursa foto: Фибулы)
(sursa foto: Фибулы)
(sursa foto: Фибулы)
Pe corpul celei de-a doua fibule este reprezentat simbolul de regenerare bucraniu-uter:
(sursa foto: Фибулы)
Şi o superbă fibulă din argint, descoperită la Martinovka, aproape de Kiev, Ucraina, aparţinând culturii Ipoteşti-Cândeşti - Penkovka, pe al cărui corp sunt incizaţi mai mulţi pomi ai vieţii în reprezentarea bradului a cărui tulpină este protejată de cele două volute opuse, dispuse în oglindă. Fibula este datată în secolele VI-VII e.n.:
(sursa foto: pinterest)
(sursa foto: Slavic FibulaMedieval Serbian Archeological Collection)





Comments