3.1.2. Ritualul de nemurire - bazat pe Pomul Vieţii

FWT Homepage Translator


CREDINŢA GETO-DACILOR ÎN NEMURIRE SE BAZA PE CARACTERISTICA DE REGENERARE A POMULUI VIEŢII
Funcţia de regenerare a pomului vieţii se manifesta şi prin asigurarea unei "tinereţi fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Într-un exemplu al unui rit de trecere similar, prezentat de Romulus Vulcănescu în Coloana Cerului, viaţa omului este substituită pomului vieţii - ca simulacru al coloanei cerului - într-un ritual, am spune pozitiv, de trecere din nefiinţă în fiinţă (considerând ritualul negativ cel de trecere din fiinţă în nefiinţă):
Coloana cerului mai pierea forţat prin raptul ei de către magicienii satului, pentru a fi îngropată într-un loc "sub numele şi cu îmbrăcămintea celor ce urmăreau astfel să le piară moartea".
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu) 

[...] o viaţă violent întreruptă se continuă printr-o altă modalitate de existenţă.
Într-adevăr, suma energiei vitale, care rămâne disponibilă prin întreruperea unei existenţe departe de sfârşitul ei, este "creatoare" în sensul că este susceptibilă de a însufleţi orice obiect fabricat de mâna omului
(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)
Post-existenţa luptătorilor geto-daci, deci nemurirea lor, este asigurată tocmai de moartea lor violentă. "Existenţa" lor se continuă prin prelungirea simbolică a "activităţii lor profesionale" de luptători. Conform credinţei luptătorilor, armele erau însufleţite, iar prin îndoire sau rupere, deci prin distrugerea lor în această lume, vor putea urma cu mai multă uşurinţă sufletul luptătorului, care şi acesta se desprinde mai uşor de trupul incinerat. Iar reprezentările Pomului Vieţii asigurau regenerarea sufletului într-un alt trup, într-o altă lume. 

Pomul vieţii este reprezentat pe armele geto-dacilor, în mod special pe coifuri şi scuturi, pentru ca o parte din energia regeneratoare a acestuia să fie transferată asupra acestor ultime paveze în calea armelor duşmane şi astfel, trupul luptătorului să fie protejat. Conştientizarea acestei energii protectoare furniza eliberarea de teama morţii şi canaliza încrederea în nemurire spre un comportament de "berserkr" - luptători nordici care aveau furia unui urs şi luptau fără teamă de moarte, complet goi şi uneori fără armuri.

După Strabon, dacii se numiră mai întâi daoi. O tradiţie conservată de Hesychius ne informează că daos era numele frigian al "lupului". P. Kretschmer explicase acest cuvânt prin rădăcina *dhau: "a apăsa, a strânge, a sugruma". Dintre vocabulele provenite din această rădăcină, notăm lidianul Kandaules, numele zeului trac al războiului, Kandaon, ilirianul dhaunos (lup), zeul Daunus etc. 
Deci dacii se numeau ei înşişi mai demult "lupi" sau "cei care sunt asemeni lupilor", cei care seamănă cu lupii. 
Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Mai precis, acest dapt nu poate fi înţeles decât ca o expresie a unei concepţii religioase arhaice. 
Sunt deci de reţinut două fapte: 1) pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special cel al lupului; 2) se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fei pentru a semnifica preschimbarea în "lup".
[...] se obţinea transformarea în lup prin îmbrăcarea rituală a unei piei, operaţie precedată sau urmată de o schimbare radicală de comportament. Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heroicus dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor.
(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)

Geto-dacii, prin ornamentica bazată pe energia regeneratoare a Pomului Vieţii, prezentă pe echipamentul militar, erau, mai ales în momentele în care îşi puteau pierde viaţa în orice clipă, într-o permanentă conexiune cu Cerul şi Pământul, cu divinitatea supremă Zamolxis.
Un exemplu a unei concepţii similare este prezentată de Mircea Eliade în lucrarea "De la Zalmixis la Genghis-Han":
Dar noţiunea unui "Centru" prin care trece acel axis mundi şi care, în consecinţă, face posibilă comunicarea între Cer şi Pământ se găseşte deja într-un stadiu mai vechi de cultură. Australienii Achilpa poartă cu ei întotdeauna în peregrinările lor un stâlp sacru şi determină direcţia de urmat după înclinarea lui. Mitul povesteşte că fiinţa divină, Numbakula, după ce a "cosmizat" teritoriul viitorilor Achilpa, l-a creat pe Strămoşul lor şi le-a întemeiat instituţiile, dispăru în felul următor: din trunchiul unui arbore de cauciuc el modelă stâlpul sacru, îl unse cu sânge şi se urcă pe el până la cer, Stâlpul sacru reprezintă axa cosmică şi instalarea lui într-un teritoriu echivalează cu o "cosmizare" pornind dintr-un centru de iradiere. Altfel zis, australienii Achilpa, cu toate continuele lor deplasări, nu se îndepărtează niciodată de "Centrul Lumii": ei sunt mereu "centraţi" şi în comunicare cu Cerul în care a dispărut Numbakula.

Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite, alţii mai cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa, decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi noii născuţi; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. (Pomponius Mela, în jurul anului 1 e.n.)
La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, ... (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, +21 î.e.n.)
[Zamolxis] a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului [...] a făcut cunoscut geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el, nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunătăţile [...] Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce [...] Aduc jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se va întoarce. (Hellanicos, în prima jumătate a secolului V î.e.n.)
[...] ei cred că nu mor şi acel care dispare din lumea noastră se duce la demonul Zamolxis. (Herodot, 484-425 î.e.n.)

Elementul sau aspectul deosebit de frapant al religiei geto-dacilor în antichitate era felul cum concepeau şi trăiau ei credinţa în nemurire. Aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, scriitorii antici nu uită să adauge calificativul de „nemuritori”. Părintele istoriei, Herodot, relatând expediţia lui Darius în Tracia, nu se poate abţine să termine fraza fără a adăuga şi a anunţa acest „miracol trac”. 
Viaţa de dincolo de mormânt pe care o asigură nemurirea getică nu are aspectul sumbru al şeolului sau al infernului, ci: acei care îşi dau sfârşitul „vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”. De aceea, cum informează Pomponius Mela (sec. I î.Hr. şi I d.Hr.), „la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”. Iar Suidas (sec.X), transmiţând o informaţie de la Hellanicos, spune că geţii „jertfesc şi fac praznice ca şi cum mortul se va întoarce înapoi”. 
Credinţa puternică în nemurire, pe care geto-dacii o considerau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit, a vieţii terestre, era pentru ei suportul unei intens optimism şi curaj în viaţă, constituind într-un fel, geniul lor, cunoscut şi admirat de antichitate. Vitejia lor deosebită – potrivit unei explicaţii din antichitate – era legată de această credinţă în nemurire: „ei sunt cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite”. Iar împăratul Iulian Apostatul (361-363) pune în gura împăratului Traian (98-117) aceste cuvinte referitoare la nemurirea geţilor şi la vitejia lor: „…am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă doar locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.

BONAVENTURA VULCANIUS (1538-1614) cunoscut, printre altele, că a publicat și tradus ARGENTEUS CODEX scris în ''lingua getarum'' (getică):
“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” 
(Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

Meglena Parvin, arheolog la Kazanlăk, spune despre traci: Ei credeau în viața de apoi și în nemurirea sufletului, ca urmare îşi îngropau conducătorii decedaţi împreună cu caii şi câinii lor, arme, cupe pentru băut și chiar zaruri. Regii erau consideraţi fii ai Marii Zeițe Mama Pământ și ritualurile de înmormântare erau puternic încărcate simbolic. Când termina călătoria în această lume, regele trebuia să se întoarcă în pântecele mamei sale. Acesta este motivul pentru care tracii au construit movilele artificiale în jurul structurilor funerare.

"Planta nemuririi şi a tinereţii" [...] era concepută cu totul diferit în India şi în lumea semită. Semiţii erau însetaţi de nemurire â, de viaţă fără de moarte; indienii căutau planta care regenerează şi reîntinereşte.
Aceleaşi concepţii întâlnim şi la greci: ei nu aspirau la nemurire, ci la tinereţe şi viaţă lungă.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)



În imperiul vegetal care se întindea din Pelopones până în Carpaţii Nordici şi din stepa ucraineană până în pusta dintre Tisa şi Dunăre, încă din comuna primitivă, autohtonii au edificat aşezări, sanctuare şi drumuri. Totemizarea arborilor locali a devenit pentru ei, prin forţa lucrurilor, un mod de reflectare spirituală a vieţii desfăşurate în întregime în pădure: cultul codrilor, bazat, în primul rând, pe funcţia generală a arborelui în viaţa materială a omului şi, în al doilea rând, pe funcţia specială a arborelui în viaţa spirituală a omului. În aceste condiţii, s-a închegat o dendolatrie locală complexă, cu implicaţii şi consecinţe practice în domeniul silviculturii primitive. 
Pentru riturile şi ceremoniile care se desfăşurau sub arborele sacru se invocau acte de rugăciune, de divinaţie, de magie propriatorie, prezenţa vegetală a zeului uranic sau chtonian substituit prin el, a eroului civilizator şi salvator sau a eroului eponim care l-a consacrat. 
(sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului)
Din păcate, avem puţine informaţii despre locurile de cult ale geţilor, menţionate – prin descoperiri – fiind doar incinta de la Sboryanovo şi sanctuarele de la Căscioarele (jud. Călăraşi), descoperirile de aici fiind însă piese de o valoare deosebită (conţin reprezentări antropomorfe şi zoomorfe). Apare astfel un contrast major între relatările autorilor antici, impresionaţi de specificul religiei geto-dace şi absenţa, cvasitotală, a unor edificii de cult datate în perioada secolelor V î.Hr.-III d.Hr.

Spre deosebire de panteonul grec, în cel trac, după mărturia lui Herodot, Dionysos era unul din zeii principali. El era zeu al vinului, al bucuriei, dar şi al oracolelor şi al manticei, precum şi al războiului, dobândind, la fel ca şi Ares (Marte), apelativul de Enyalios "războinicul". Pe teritoriul satriilor, tracii posedau un mare oracol al lui Dionysos, unde o preoteasă prorocea viitorul, la fel cum se întâmpla la Delphi.
Ceremoniile sacre consacrate lui Dionysos se desfăşurau mai cu seamă pe dealuri sau în munţi, în poiene şi în păduri.
Dionysos avea ca plante sacre iedera şi viţa de vie. Iedera împodobea armele de război ale tracilor, fiindcă zeul Dionysos era în acelaşi timp şi zeu al războiului iar frunza de iederă era tatuată adesea pe trupul războinicilor. Viţa de vie se pare că orna, sub forma unui tatuaj, mai cu seamă corpul femeilor, la fel ca şi imaginea unui căprior.
Cei ce luau parte la ceremoniile consacrate lui Dionysos, precum şi adoratorii lui, purtau ca un simbol al zeului thyrsul, toiag lung împodobit, la extremitatea sa superioară, cu frunze de iederă sau cu viţă de vie. 

Misteriile antice, la grecii vechi, la romani şi, în mare măsură, şi la egiptenii din antichitate, au ajuns cu timpul să constituie adevarata religie a acestor neamuri, atunci când adorarea zeilor oficiali a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetudine. Or, dupa mărturiile autorilor antici şi după cele ale autorilor moderni, tracii, în general, şi geto-dacii, în special, au avut culte de mistere foarte dezvoltate. Mai mult, toate misteriile elenice existente la greci, în epoca clasică, erau de origine tracă, fiind create de traci şi impregnate de spiritualitatea tracă.
(sursa: Constantin Daniel, Zalmoxis şi credinţa în nemurire) 

Demetra (greacă: Δημήτηρ) era înmitologia greacă zeița agriculturii. Era fiica lui Cronos și a Rheei. Face parte din cei doisprezece zei olimpieni.
(sursa: wikipedia)

Misterele din Eleusis au fost sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona.
Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr.. Antichitatea lor este confirmată și de descoperirile arheologice.
Pe lângă cele două zeițe htoniene, misterele au fost sărbătorite mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, era prezent drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, iar urmele sale se găsesc și în Egipt.

(sursa: wikipedia)

Un element interesant al Misterelor Eleusiene era că, după iniţiere, mystai primeau informaţii oculte, simbolizate de ceva cunoscut sub numele de thyrsus, un toiag făcut din trestie care avea în vârf un con de pin, şi o selecţie de obiecte cunoscute sub numele general de jucăriile lui Bachus.
(sursa: Forța infinită a câmpului mental)

(sursa: Obiceiuri de iarna: cum se colinda la vlahi, aromani si macedoromani)

Multe reprezentări ale zeiţei o înfăţişează ţinând în mână un toiag, având în vârf Pomul Vieţii în varianta cunoscută în Orientul Apropiat.
Fragment din Marele Relief Eleusian, cu Demeter (stânga), Persefona (dreapta) şi Triptolemos (centru). Copie romană din perioada augustană, după un original grecesc datând din perioada 450-425 î.e.n., descoperit la Eleusis şi aflat în prezent la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena:




(sursa: wikimedia)

Mai multe divinităţi erau în strânsă legătură cu frumosul zeu de la Nysa. La Olympia, lângă Atena, unde se desfăşurau, din patru în patru ani, jocurile olimpice, se înălţa un altar consacrat lui Dionysos şi Graţiilor. De asemenea, zeiţele Demeter, Persephona, Afrodita, Artemis, Semele, Ariana, Io, aveau relaţii strânse cu cultul
său.
[...] în aceste mistere femeile bacchante jucau rolul cel mai important, bărbaţii fiind doar mai târziu admişi la ele. De asemenea, nu bărbaţii deţineau rolurile principale în cadrul practicilor ce ţineau de misterele lui Bacchus. Femeile bacchante erau cele ce organizau toată desfăşurarea acestor sărbători al căror caracter de orgie sexuală a silit Senatul Roman să le interzică în anul 186 î.e.n. considerându-le că pun în primejdie siguranţa statului şi moralitatea publică.

În ceea ce-l priveşte pe Zamolxis, acesta se dovedeşte un foarte bun cunoscător al semnificaţiilor simbolice care străbat întreaga preistorie: peştera în care se ascunde, pentru a-şi face credibile ideile, avea deja semnificaţii care veneau din cele mai vechi străfunduri ale umanităţii; era un loc favorabil revelaţiilor, un loc unde contactul cu supranaturalul este mult mai posibil, este cel mai vechi lăcaş de cult pe care l-a cunoscut omenirea; un arhetip care acţionează în inconştientul tuturor popoarelor.
Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) a fost interpretată de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator). Asemenea scenarii erau relativ des întâlnite în lumea mediteraneană.
Relatarea lui Herodot, cea mai credibilă în ceea ce-l priveşte pe Zamolxis, nu are conotaţiile unui ritual şaman […]; ne aflăm, mai mult ca sigur, în faţa unor Mistere (Ceremonii secrete de iniţiere). Ele constau în drame liturgice, revelaţii orale, în prezentarea de locuri şi obiecte sacre „hiera” care au intime legături cu moartea şi învierea simbolică a unui zeu, zeiţă, divinitate a vegetaţiei, erou. Misterele au în esenţă acelaşi scop: obţinerea unei vieţi preafericite într-o altă lume şi o viaţă superioară în această lume; au acelaşi mijloc: iniţierea; au acelaşi simbolism: ciclul vegetal.)

Există o similitudine evidentă între moarte şi iniţiere. "De aceea, spune Plutarh, există o analogie atât de strânsă între termenii greci care înseamnă a muri şi a iniţia". Dacă iniţierea mistică se dobândeşte printr-o moarte rituală, tot astfel moartea poate fi asimilată unei iniţieri
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

După cucerirea Daciei, împăratul Marcus Ulpius Traianus redactase – după modelul enunţat anterior – Commentarii de bello Dacico („Însemnări despre războiul dacic”); din păcate această lucrare s-a pierdut, ajungând până la noi doar imaginile confruntărilor dintre geto-daci şi romani, imortalizate în piatra Columnei lui Traian de la Roma. Ne aflăm – în acest caz – în faţa unui „film” al războaielor, purtate de unul dintre cei mai mari împăraţi romani, lupte extrem de dificile; credem că, dacă Traian a fost în stare – pentru a le imortaliza – să ridice un monument unic în arhitectura imperială, monument pe care l-a transformat, ca într-o sublimă recunoaştere a vitejiei combatanţilor, în propriul mormânt, era – pentru el – o supremă recunoaştere adusă celor care s-au opus cuceririi, în virtutea credinţei lor în nemurire.
(sursa: Zamolxis Sau Religia Geto-Dacilor între Mit şi Realitate)

Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii (geţii), încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea, spune şi Vergilius: «Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor». Pe acest Marte goţii (geţii) totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonieri ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc.
Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.”



Originile relaţiei dintre arme şi spiritualitate se pierd în negura vremurilor, putând fi căutate, în măsura în care demersul nu devine el însuşi ambiguu, chiar înainte ca armele să devină arme.
Bunuri de preţ, trofee apreciate şi căutate, armele invadează pe aceste coordonate spaţiile sacre, prin artă, dar şi prin prezenţa fizică, fiind elemente indispensabile riturilor sacrificiale şi ritualurilor iniţiatice ori funerare, înlocuind instrumentarul domestic. Societatea războinică a dacilor, cu un mental înclinat spre eroism, nu putea face abstracţie de aceste valenţe ale sacrului, perceput prin prisma armelor şi dacă acele manifestări religioase cotidiene sunt mai greu de urmărit, din cauze evidente, cele care implică armamentul în contexte funerare sunt mai bine reprezentate.
Fără a fi abundentă, prezenţa armelor în izvoarele istorice lasă să se întrevadă crâmpeie din importanţa pe care o aveau manifestările cultuale în viaţa religioasă şi semnificaţiile magice ale acestora.
Secera, sursa primară de inspiraţie a armelor curbe, asociată în miturile primordiale cu timpul, dar şi cu schimbarea şi renaşterea, devine un atribut al Morţii, sub forma mai eficace a coasei, semnificaţie păstrată până în zilele noastre, metamorfoză creştină a bătrânului Cronos. Moartea pe care o aduce plantelor, prin tăiere, îi conferă un statut aparte în cadrul instrumentarului sacrificial, transferând uneltei atributele unui instrument de sacrificiu, necesar şi repetitiv.
Rolul ciclic, moarte-viaţă, al secerii devine astfel evident şi nu există nici un motiv ca aceste atribute fundamentale să nu fi fost transferate armelor curbe utilizate, ulterior, în întreg spaţiul trac.
În acest registru se încadrează pumnalele curbe sica folosite de către elitele militare traco-dacice ca arme de prestigiu, dar şi de sacrificiu, destinaţie susţinută de teaca unui pumnal descoperit la Corcova, al cărei vârf prezintă ca element decorativ un cap de berbec, animal predilect pentru sacrificii în aria tracică . 
Ornamentica acestui tip aparte de pumnal, deosebit de bogată şi complexă, prezintă un caracter practic, ce reiese din faptul că simbolurile gravate pe lame sau decoraţiile tecilor şi mânerelor sunt în fapt încercări de constrângere a forţelor transcendentale, cu scopul de a impune, de a forţa anumite conjuncturi favorabile sau de modificare a celor nefavorabile, prin recurgerea la magie. Inciziile schematizate, fie ele geometrice, fie cel mai frecvent zoomorfe, pot fi văzute ca mod de relaţionare cu lumea divină, recurgerea la magia homeopatică fiind deosebit de pregnantă, ţinând seama de temele predilecte prezente în ornamentica pumnalelor. Stilizarea unor modele animale cu caracteristici bine definite, puternice, agresive, poate sprijini ipoteza că ele erau percepute ca expresii ale unei culturi în care forţa, agresivitatea reprezentau valori general acceptate şi intens promovate. O legătură subtilă este şi aceea că toate gravările de motive şi stilizări sunt efectuate pe aceeaşi parte a lamei pe care erau şi şanţurile de scurgere a sângelui, element important la rândul lui, atât în sensul practic al utilizării pumnalului cât şi ca valoare simbolică. Identificarea posesorului armei cu animalul ilustrat, practică uzuală într-o societate războinică, nu numai că încerca să radieze dinspre posesor spre exterior un mesaj familiar mediului său, dar, în acelaşi timp, căuta să îşi dobândească, prin apelul la magie, însuşiri suplimentare, pe care lumea sa le preţuia. 
Un alt pumnal sica ce apare în context sacrificial este cel din scena sinuciderii regelui Decebal, de pe Columna lui Traian, episod ce pune în scenă una dintre cele mai speciale forme de sacrificiu.
Dacă pumnalele trebuie să fi fost în uzul unei aristocraţii, şi prin execuţia îngrijită şi ornamentica elaborată, confereau acestei elite o doză în plus de prestigiu, săbiile încovoiate, arme curbe de mai mari dimensiuni, prin modul de utilizare presupun o legătură la fel de puternică între om şi concepţia sa despre moarte.
Faptul că aceste săbii-seceră erau mai mult decât adaptări ale unor unelte, reiese nu numai din statutul purtătorilor lor, ci şi din încărcătura simbolistică ce le era transferată, situaţie subliniată de ştanţarea pe lamă a unor semne, aşa cum este cazul exemplarului descoperit pe terasa a VIII-a a sitului arheologic de la Sarmizegetusa Regia, semn similar cu o serie de motive abstracte gravate pe lamele pumnalelor sica, cu deosebirea că, în cazul sabiei, el se află gravat pe ambele feţe ale lamei, lipsind în schimb şănţuirea acesteia.
Transformările religioase care au avut loc în lumea tracilor de nord, undeva în jurul jumătăţii secolului I a. Chr., sunt deosebit de complexe şi au în centru aceste două elite, una aristocratică şi una militară, ambele utilizând arme curbe, fie pumnale într-un caz, fie săbii mari în cel de-al doilea. Calităţile militare ale ambelor, vizibile în întrega istorie a dacilor, dar evidenţiate mai cu seamă în cele două războaie daco-romane, cumulate cu credinţa în nemurire, au marcat profund istoria şi destinul acestui neam războinic nu numai prin prisma proprie, ci şi în imaginarul contemporanilor şi urmaşilor lor, oferind o imagine din care rezultă o spiritualitate aparte, în care rolul armelor curbe este departe de a fi minor.

Săbiile curbe (sicae), sunt relativ numeroase în Oltenia, mai frecvente chiar decât în toate celelalte provincii ale Daciei. S-au descoperit în total şapte exemplare: Cetate, Orodel, Golenţi-Maglavit, jud. Dolj, Şişeşti găsite, pare-se la un loc cu suliţa, şi o altă localitate necunoscută din Mehedinţi. În colecţia Istrati-Capşase mai află alte două exemplare cu provenienţă necunoscută. Asemenea săbii au un singur tăiş pe partea interioară a lamei şi un mâner cu plăsele prinse cu nituri. Plăselele au fost probabil dintr-un material perisabil, lemn sau os. 
Pe lame sunt gravate ornamente care vor fi avut poate şi o semnificaţie, în afară de cea decorativă. Pe una dintre ele se găseşte pare-se un simbol solar şi alte două ornamente, care ar stiliza, într-o manieră foarte exagerată, capul de pasăre.

Ornamentaţia lamelor a fost grupată de către cercetătorul polonez Zenon Wožniak în patru grupe, în funcţie de tipul decorului redat:

Pe armele şi echipamentul militar al dacilor, pomul vieţii era reprezentat, conform credinţei în nemurire, pentru a asigura regenerarea trupului luptătorului, în cazul în care ar fi căzut în luptă, aşa cum se poate observa din desenele întocmite după Columna lui Traian de cunoscutul artist italian Giovanni Battista Piranesi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sau chiar din metopele originale:
(sursa foto: wikiart)
(sursa: wikiart)
(sursa foto: Armele geţilor)
(sursa: pinterest)


Armele au, mai ales, o valoare simbolică: ele indică natura personajului reprezentat sau acțiunea în care este implicat acest personaj. Armele au și în arta traco-getică, ca și în cea greco-romană, rolul de atribute-simboluri (de recunoaștere). [...] Putem reține câteva simbolisme complementare ale armelor eroului: simbolismul apollonian, solar al spadei și săgeții, simbolismul solar și polar (Axa Lumii) al lăncii, precum și înțelegerea armelor eroului ca o sublimare a puterii teriomorfe a ghearelor și colților, mai ales în cadrul "societăților de bărbați".



POMUL VIEŢII - DE LA TRACI LA BIZANTINI
Pe parcursul a cel puţin jumătate de mileniu, între secolele IV î.e.n. şi II e.n., simbolistica bazată pe Pomul Vieţii a rămas neschimbată. Moştenirea religioasă mediteraneană a unei legături arhaice cu lumea vegetală este relevată prin manifestările heliolatriei, concretizate în numărul mare al rozetelor petalate - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar.
Ornamentul care împodobeşte mânerul de sabie a regelui trac Seuthes III, al cărui mormânt tumular a fost descoperit în anul 2004 într-o movilă amplasată în localitatea Golyamata Kosmatka, Bulgaria, este absolut identic cu cel executat pe armele dacice, reprezentate pe Columna lui Traian. Fineţea execuţiei ornamentului este amplificată de delicateţea rozetelor petalate, presărate în mod simetric faţă de o axă imaginară.



(sursa: Bulgaria - Thracian Treasures)



Vom vedea în continuare cum acest simbolism a fost preluat de biserica bizantină. Acum prezentăm, pentru compatație, ornamentația similară prezentă pe teaca sabiei voievodului Constantin Brâncoveanu (1688-1714):


Comoara Panagyuriste, Bulgaria - a fost descoperită pe 8 decembrie 1949 de către trei frati, Pavel, Petko şi Michail Deikovi care lucrau într-o fabrică de cărămidă lângă Panagyurishte. În timp ce săpau pentru a extrage lut au dat peste nişte obiecte neobişnuit de strălucitoare, mai exact una dintre cele mai faimoase comori din lume, comoara Panagyuriste. Spectaculoasa colecţie tracă conţine piese care cântăresc, în total, 6,164 kg de aur pur. Toate obiectele sunt decorate cu scene din miturile trace, obiceiuri şi viaţa de zi cu zi. Comoara provine din secolul al IV-III-lea î.Hr.
Pe una dintre piese, denumită "Cap de amazoană", se observă incizat acelaşi ornament - Pomul Vieţii păzit de doi grifoni.
[...] nemurirea se dobândeşte cu greu; ea este concentrată într-un Pom al Vieţii (sau o Fântână a Vieţii), care se află într-un loc inaccesibil [...]; un monstru (un şarpe) păzeşte pomul; şi omul, care, după multiple eforturi, a putut să se apropie de el, trebuie să lupte cu monstrul şi să-l biruie pentru a cucerii roadele nemuririi.
Grifonii sau monştrii păzesc întotdeauna căile mântuirii, adică fac de ştrajă în jurul Pomului Vieţii sau unui alt simbol al lui.
În Baptisteriul din Parma, lângă Pomul Vieţii stau de strajă balauri. Acelaşi motiv îl regăsim pe un basofelief al Muzeului Catedralei din Farrara.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)


În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Comisia Arheologică Imperială, al cărui birou se afla la Ermitaj, a iniţiat săpături intensive la tumulii existenţi în Ucraina şi Circazia. În anul 1863, zeci de muncitori, însoţiţi de căruţe şi cai, au început excavarea tumulului de la Certomlîk (Tchertomlyk), care de multă vreme a intrigat exploratorii prin dimensiunile sale grandioase (20 metri înălţime). În interiorul tumulului a fost descoperită o structură funerară sub forma unui labirint subteran complex, a cărui încăpere principală era jefuită. Coridoarele care făceau legătura dintre aceasta şi încăperile secundare, dispuse de jur împrejur, au fost umplute cu pământ; aceasta măsură preventivă le-a salvat de la jaf. Se pare că hoţii au pătruns în mormânt imediat după înmormântare şi este posibil ca aceştia, participând la funerarii, să fi ştiut de existenţa bogăţiilor depuse în interior. Însă soarta le-a jucat o farsă. Nu este sigur dacă asupra mormântului a fost aruncat un blestem de către preoţii sciţi, ceva în genul "blestemului faraonului", sau pur şi simplu tunelul a fost săpat neglijent. Cert este că hoţii au fost aspru pedepsiţi. În timpul jafului, pereţii tunelului s-au surpat, strivind pe unul dintre nefericiţii atacatori, scheletul acestuia fiind descoperit în interiorul movilei împreună cu obiectele furate. 
Certomlîk este un complex funerar din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. care a servit ca loc de veci unui puternic rege scit, însoţit de "regină" şi servitori. Sub movilă au fost descoperite cinci morminte: în trei dintre ele au fost îngropaţi 11 cai cu frâele împodobite cu plăci din aur şi argint, iar în celelalte două - regele şi regina, îmbrăcaţi în costume bogate, având alături tolbele pline cu săgeţi.
Printre diferitele obiecte descoperite în mormânt, precum plăcuţe din aur care împodobeau hainele regelui scit, săbii şi piese de mobilier acoperite cu foiţă de aur, inele, brăţări şi alte bijuterii, a fost descoperită o amforă din argint aurit, în prezent cunoscută în întreaga lume sub numele de "amforă chertomlytskoy". Întreaga suprafață a vasului este acoperită cu reliefuri aurite - păsările stau pe flori și lăstari, grifoni înaripați atacă un cal, scene din mitul lui Ahile. Extrem de valoroase pentru istorici sunt scenele realiste care prezintă sciţi capturând cai sălbatici, în care bărbaţii sunt reprezentaţi cu părul şi barba lungă, îmbrăcaţi în haine, pantaloni şi cizme moi. 
Dar cel mai interesant aspect al amforei îl reprezintă ornamentica inspirată din misterul regenerării vegetaţiei, bazată pe simbolismul sacru al Pomului Vieţii din civilizaţia traco-geto-dacică. Coardele de viţă de vie se ridică dintr-o tufă de acant şi se ramifică la intervale neregulate, reprezentând stilizat expresia vegetală a nemuririi, aşa cum este ea redată pe obiectele personale ale regelui trac Seuthes III, pe coifurile şi armele geto-dacice, pe obiectele din aur şi argint traco-geto-dacice depuse ca ofrandă Divinităţii.

La nordul Pontului Euxin apar o serie de piese de caracter nord-balcanic datate la sfârșitul secolului IV - începutul secolului III a.Ch., cum ar fi kurganul 13 "Chomina Moghila" de la Nagornoe, tezaurul de la Mastiughino legat de cel de la Peretu și Băiceni. Pe acest temei se postulează existența unor enclave getice în nordul Mării Negre, care păstrează legătura cu mediul lor cultural (există acolo forme ceramice identice cu cele din spațiul nord-balcanic: ceașca dacică). M. Gramatopol enumeră ritonul de la Merdjani alături de coiful și cnemidele de la Agighiol, coifurile de la Băiceni, Coțofenești și Detroit, ritonul de la Poiana etc., afirmând că apare pe aceste piese o imagistică ce traduce credințe și rituri locale.

Enclavele getice de la nordul Pontului Euxin au păstrat legătura cu mediul lor cultural, de vreme ce forme atît ceramice (ceaşca dacică) cît şi decoraţii în toreutică (tezaurul de la Mastiughino legat de cel de la Peretu şi cel de la Băiceni, de o serie de piese din sudul Rusiei pe care A. Mantzevitch, abstracţie făcînd de tracofilia sa, pare să aibă dreptate, cînd le socoteşte tracice) fac corp comun cu ceea ce cunoaştem în spaţiul balcano-carpatic.


Săpăturile intensive la tumuli descoperiţi în Ukraina şi Circazia au început în a doua jumătate a sec. XIX, după înfiinţarea în 1859 a Comisiei Arheologice Imperiale, al cărei birou se afla la Ermitaj, şi care a încredinţat muzeului cele mai preţioase piese. În 1863 a fost începută excavarea tumulului de la Certomlîk (Tchertomlyk), care de multă vreme a intrigat exploratorii prin dimensiunile sale grandioase (20 metri înălţime). În interior, printre altele, a fost descoperită o amforă grecească de argint, împodobită cu o friză pe care erau înfăţişaţi grifoni atacând un cal.
(sursa: expertdiamant)

Complexului funerar de la Certomlîk mai aparţin şi vestitul gorytos (toc de arc) de aur, precum şi amfora de argint aurit, decorată pe corp cu palmete, vrejuri şi păsări, iar la partea superioară cu două registre, unul mitic, deasupra: grifoni devorînd cerbi, iar altul realist, inferior: sciţi prinzînd cai sălbatici. Prin eleganţa şi rarefierea motivelor, fericita lor îmbinare şi perfecta execuţie naturalistă, amfora de la Certomlîk se numără printre capodoperele toreuticii greceşti din veacul al V-lea î.e.n. Veacului al IV-lea î.e.n. (datarea este bineînţeles cea a complexului funerar) îi sînt reprezentative în mediul scitic cîteva remarcabile opere toreutice greceşti, lucrate pentru aristocraţia acestei etnii.
(sursa: TOREUTICA)


Un cal înaripat, aflat într-o postură ameninţătoare, păzeşte Pomul Vieţii. Calul înaripat este protejat de o rozetă petalată, simbol derivat pentru reprezentarea discului solar, postată deasupra sa.

Un ornament similar descoperit în mormântul tracic de la Zhaba Mogila şi datat în secolul IV î.e.n.


Ornamentica tracică bazată pe simbolismul regenerării ciclice a naturii a fost împrumutată de civilizaţia romană şi se regăseşte în a doua jumătate a secolului I î.e.n. între decoraţiile altarului dedicat păcii, Ara Pacis Augustae (Altarul Păcii Măiestoase). Altarul a fost comandat în anul 13 î.e.n. de Senatul Roman pentru a celebra pacea stabilită în imperiu după victoriile lui Augustus în campaniile din Hispania şi Galia. Finalizat în anul 9 î.e.n., altarul înfăţişează pacea şi prosperitatea fertilă care au rezultat din Pax Augusta ("Pacea augustă"), consecinţă a supremaţiei militare a Imperiului Roman, şi reprezintă, în esenţă, o viziune a religiei civile romane.
Altarul Ara Pacis Augustae:
(sursa: wikipedia)
Ornament altar:
(sursa: Capitolium)


Ornament altar:
(sursa: Capitolium)
Frescă mormânt tumular getic, Svesthari, Bulgaria:
Friză mormânt tumular getic, Svesthari, Bulgaria:
 

Muzeul din Side, Turcia, sarcofag:

În desenele inspirate de Columna lui Traian, cunoscutul artist italian Giovanni Battista Piranesi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a redat cu fidelitate detaliile de o fineţe încântătoare a simbolisticii magico-religioasă, prezentă pe echipamentul militar al luptătorilor geto-daci.  Pe coiful din dreapta, la baza ormanentului, este reprezentat Pomul Vieţii sub forma bradului.



Acelaşi ornament prezent pe scuturi dacice, reprezentate pe Columna lui Traian:
Scena XXXII: Dacii atacă pe romani, refugiaţi într-o cetate:
(sursa: DACIA)
Scena XXIV: Prima mare bătălie:
(sursa: Trajans Column)
Scena XXXI: Cucerirea Daciei:
(sursa: Trajans Column)


dar şi pe scuturi dacice aflate în componenţa trofeului armelor în dublu exemplar, care încadrează în planul secund grupul statuar al zeiței Roma ca personaj central, de pe latura estică a Pieţei Poporului (Piazza del Popolo) spre colina Pincio – mons Pincius, pe care se află grădinile Borghese:
  

Ornamentul inspirat din simbolistica Pomului Vieţii este prezent şi pe frizele şi metopele monumentului de la Adamclisi:
 
uneori în combinaţie cu capul de lup:

Ornament similar există pe o friză la intrarea în Complexul Cultic Heroon, amplasat lângă localitatea Strelcha, Bulgaria, datat în secolele V-IV î.e.n.

Acelaşi ornament îl întâlnim la ușa din bronz a bisericii creștine timpurii Sfânta Sofia din Constantinopol, astăzi Istanbul, construită, se spune, pe locul unui sanctuar tracic vechi:

Munca agricolă este un rit; nu numai pentru că se împlineşte pe trupul Mamei-Glia şi se dezlănţuie forţele sacre ale vegetaţiei, ci şi pentru că implică integrarea plugarului în anumite perioade de timp, benigne sau nocive [...]
Solidaritatea mistică dintre fecunditatea pământului şi forţa creatoare a femeii este una din intuiţiile fundamentale a ceea ce am putea numi "conştiinţa agricolă".
Mitul cosmogonic implică moartea rituală (adică violentă) a unui uriaş primordial, din trupul căruia au fost constituite lumile, au crescut ierburile etc. Îndeosebi originea plantelor şi a grânelor e pusă în legătură cu un asemenea sacrificiu: [...] ierburile, grâul, viţa de vie etc. au încolţit din sângele şi carnea unei făpturi mitice ritual sacrificate "la începuturi".
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Zeiţa a fertilităţii, împodobită cu grâu şi coarde de viţă de vie, scluptată în piatra monumentului de la Adamclisi:
(sursa: panoramio)

Unul dintre ritualurile iniţiatice, explicat de Mircea Eliade, avea menirea de a-i transforma pe războinicii daci în adevărate fiare. ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai era oameni, ci personificarea animalulelor. Războinicul - lup nu mai avea nimic omenesc şi nu se mai simţea legat de nicio lege sau obicei, mai scrie Mircea Eliade.

Ştim azi că anumite grupuri trace au supravieţuit romanizării, iar o ramură est-carpatică a acestora (dar nu numai aceştia), carpii, a pus adesea probleme majore administraţiei romane din Dacia. Carpii au supravieţuit, conform surselor antice tardive, până cel puţin prin secolul al VI-lea e.n. Din punct de vedere arheologic însă, artefacte de tip carpic ori traco-dace tardive sunt identificate până în secolul al VI-lea e.n., acestea dispărând complet abia în secolul al VII-lea e.n. Chiar dacă sursele tac, la un moment dat, ne putem imagina că şi alte grupuri trace, nord şi sud dunărene, vor fi supravieţuit încă mult timp, poate şi după secolul al VI-lea e.n. De altfel, tracologii bulgari, mai ales, susţin, cu argumente tot mai bine conturate, că primele grupuri slave, care au trecut Dunărea înainte de jumătatea secolului al VI-lea e.n. (aşadar înainte de anul 550), ar fi întâlnit încă grupuri trace compacte în zonele muntoase ale Bulgariei de azi.
Dacă aşadar acceptăm ipoteza susţinută de date documentare şi arheologice, că limba tracă era încă vie în secolele IV-VII e.n., posibil şi mai târziu, acest detaliu impune reconsiderarea întregii problematici a moştenirii (trace, traco-dace)a limbii române şi a întregului areal sud-est european. Consecinţele sunt majore şi în înţelegerea influenţei credinţelor trace asupra credinţelor vechi româneşti, în particular, şi asupra credinţelor tuturor popoarelor sud-est europene, în general. Fie că acceptăm aceste influenţe ca directe, din tracă asupra popoarelor sud-slave, fie prin intermediar vechi românesc, răspândirea lor pe un areal vast, care corespunde aproximativ răspândirii antice a tracilor, este în firea lucrurilor. Cum grupuri trace sunt atestate până prin secolele IV-V d. H., iar unele manifestări culturale chiar mai târziu, ni se pare evident că supravieţuirea limbii trace mult după secolele II-III d. H. implică practicarea unor culte specifice în chiar limba tracă. (Sorin Paliga, Mitologia tracilor)

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român rămâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supravieţuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenţia cronicarilor, a istoricilor vremii şi din atenţia autorităţilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc însă, mai presus de orice bănuială, continuitatea populaţiei autohtone în spaţiul nord dunărean. Încă din secolele III-IV, se remarcă aşa numita cultură Santana de Mureş, conturată cu precădere în arealul triburilor gotice, triburi ce continuă circulaţia monetară romană. Cultura Santana este urmată de cultura Ipoteşti Cândeşti (secolele V-VII), ce aparţine unor comunităţi sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creşterea animalelor, ceramica de tradiţie romană) sunt caracteristice populaţiilor proto-romaneşti. Cultura Penkovka (așa-numită în partea sa ucraineană) sau cultură Ipoteşti-Cândeşti (din România) este o cultură arheologică răspândită în România, Republica Moldova şi Ucraina. 
Pe o superbă fibulă din argint datată în secolele VI-VII e.n., descoperită la Martinovka, aproape de Kiev, Ucraina, aparţinând culturii Ipoteşti-Cândeşti - Penkovka, se regăseşte acelaşi ornament inspirat din simbolistica Pomului Vieţii. La baza ormanentului, dar şi de-a lungul axei de simetrie, este reprezentat Pomul Vieţii sub forma bradului.




Ornamente inspirate din simbolismul Arborelui Lumii, pe care creştinismul l-a folosit, l-a interpretat şi l-a extins, decorează Cupola Stâncii din Ierusalim. Ridicarea templului a început în anul 685 sub îngrijirea califului Abd al-Malik ibn Marwan (care, se spune, ar fi folosit specialişti bizantini) şi a fost finalizată în anul 691. 

Principiile după care s-au stabilit proporţiile cupolei sunt încă necunoscute, deşi s-au făcut numeroase speculaţii. Sunt reprezentate aici elemente ale artei bizantine timpurii combinate cu elemente de artă islamică.
Un alt element cheie, în afara arabescurilor, îl constituie scrierea cu modele caligrafice, o scriere cursivă, amintind de vegetaţie (viţa de vie - pomul vieţii, simbolizând paradisul) dar şi de decoraţii geometrice.
(sursa: CUPOLA STÂNCII)





Un exemplu foarte interesant al motivului Pomului Vieţii care se înalţă din Vasul Plin cu Apa Vieţii, apare pe una dintre multele ţesături aparţinând copţilor (locuitori creştini ai Egiptului). Aceasta datează din secolele V-VI e.n. Sub Pomul Vieţii (viţa de vie) se află reprezentat în două ipostaze Eros, patru păsări stau pe ramuri, în timp ce un iepure se înfruptă dintr-o ciorchine de strugure.
Cele două reprezentări ale lui Eros se pot substitui cu uşurinţă lui Adam și Evei, iar iepurele, simbolul Afroditei, a devenit un simbol creștin al concupiscenței.

Genealogia lui Isus Hristos, cunoscută sub numele de "Arborele lui Iesei", o regăsim sub forma unei reprezentări simbolice, atât în iconografia apuseană cât şi în cea răsăriteană, ortodoxă.
Această temă apare pentru prima dată în secolul al XI-lea, într-o miniatură din Codex Vysehrad, un Evangheliar din Praga, unde sunt reprezentaţi Iesei (tatăl lui David) şi Isaia Prorocul, din a cărei prorocire se inspită tematica picturii:
"O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia XI, 1)"
Începând cu secolul al XII-lea, reprezentarea Arborelui lui Iesei este confirmată prin prezenţa acestuia în Erminiile athonite. Tema aceasta o întâlnim nu numai în iconografie, ci şi în imnografie (Catavasiile Crăciunului, Cântarea a IV-a), unde Iesei e comparat cu rădăcina sau tulpina unei viţe de vie din care a odrăslit, ca o mlădiţă tânară, Hristos Mântuitorul prin Sfânta Fecioară.
Ieromonahul Dionisie din Furna, în lucrarea sa, "Erminia picturii bizantine", îndeamnă ca scena “Arborele lui Iesei” să fie zugrăvită astfel: “Dreptul Iesei dormind şi de sub coaste, din josul spinării lui ies trei ramuri: cele două mici înconjurându-l împrejur pe el, iar ramura cealaltă mare mergând îin sus; şi pe ea (sunt împrejur) împăraţii evreilor încolăciţi (de mlădiţe), de la David până la Hristos". Mlădiţele sunt reprezentate prin coarde de viţă de vie, expresia vegetală a nemuririi, identificată de paleo-orientali cu "iarba vieţii".
Începând cu Evul Mediu Feudal şi până în secolul al XVI-lea, nobilimea va adopta pentru reprezentarea temei "Arborele lui Iesei" simbolul copacului, ca formă de expresie a genealogiei, trecând în uzul comun sub forma "Arborelui genealogic", modul consacrat de reprezentare a oricărei linii de descendenţi.
Interesant este faptul că între secolele XI-XII, reprezentarea simbolică a temei "Arborele lui Iesei" este concepută în arta sacră după modelul copacului paradisiac - Pomul Vieţii - şi cruce.
Astfel, în special în manuscrisele iluminate - cărţi vechi scrise de mână, cu o caligrafie deosebită, magnific decorate cu ilustraţii în miniatură, cu majuscule transformate în opere de artă, margini de pagină fin împodobite - mlădiţele care compun reprezentarea simbolică "Arborele lui Iesei" copiază cu fidelitate simbolismul ornamentelor prezente pe armele, coifurile şi scuturile traco-geto-dacice, precum şi pe alte obiecte descoperite în morminte amplasate pe ambele maluri ale Dunării. Adoptarea acestei teme simbolice vine după ce, în primele secole ale perioadei bizantine, grupul simbolic format din trei perechi de volute, suprapuse şi opuse alternativ - imagine arhaică a reînnoirii ciclice - a fost utilizat în mesajul figurativ de tip mistic, în special în mozaicul bizantin, un exemplu în acest sens fiind Cupola Stâncii din Ierusalim, templu început în anul 685 sub îngrijirea califului Abd al-Malik ibn Marwan şi finalizat în anul 691, reprezentând cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat până în prezent. Pereţii din piatră au fost acoperiţi cu mozaic din porţelan, sticlă şi piatră colorată, reprezentând elemente ale artei bizantine timpurii combinate cu elemente de artă islamică, pentru a căror realizare, se spune, au fost folosiţi artişti bizantini.
Prin aceasta se confirmă faptul că, înainte cu cel puţin o mie de ani ca acest simbolism să se manifeste în arta bizantină sub numele de "Arborele lui Iesei", el avea o puternică semnificaţie magico-religioasă în civilizaţia traco-geto-dacică.
Altfel spus, Arborele Vieţii, în reprezentarea specifică traco-geto-dacică, prin împrumutarea şi multiplicarea verticală a grupului de simboluri care formează baza acestei reprezentări plastice, devine în perioada bizantină "Arborele lui Iesei".
Două exemple reprezentative pentru argumentarea acestei afirmaţii sunt Manuscrisul iluminat Psaltirea Ingeborg, creat în anul 1195 în nordul Franței pentru Ingeborg a Danemarcei, soția regelui Filip al II-lea al Franței, respectiv mânerul de sabie a regelui trac Seuthes III, conducător al Regatului Odris între anii 331-300 î.e.n., al cărui mormânt tumular a fost descoperit în anul 2004 într-o movilă amplasată în localitatea Golyamata Kosmatka, Bulgaria.

Arborele lui Iesei a fost conceput după modelul copacului paradisiac și cruce ("Tree of Life").

Arborele lui Iesei - genealogia lui Isus -  Manuscrisul iluminat Psaltirea Ingeborg, creată în anul 1195 în nordul Franței pentru Ingeborg a Danemarcei, soția regelui Filip al II-lea al Franței:




Arborele lui Iesei - Liturgierul Stammheim, Hildesheim, Germania, 1160-1170:


Arborele lui Iesei din Psaltirea Winchester, o carte de psalmi din Anglia, realizată în secolul al XII pentru fratele regelui Ștefan:

Isus Hristos crucificat pe Arborele lui Iesei, basorelief în Bazilica Saint-Quentin, Franţa, construită între secolele XII-XV:
(sursa: The Jesse Tree)

Un alt exemplu este Bazilica San Clemente din Roma, care afişează o abundență de vegetație, sfinți şi îngerii. În centrul Grădinii este reprezetat Pomul Vieții - Crucea lui Hristos:
Prea puţin modificată de la construirea sa, San Clemente este dominată de panoul din cor şi de mozaicul aurit din absidă, datând din secolul al XII-lea. Acesta înfăţişează triumful Sfintei Cruci, reprezentat simbolic printr-un Crucifix, avându-i de o parte şi de alta pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan, ridicându-se în mijlocul unui Arbore al Vieţii, iar de la piciorul lui se revarsă cele patru râuri ale Paradisului.




Ornamentica inspirată din misterul regenerării vegetaţiei, formă decorativă constând din coarde de viţă de vie care se ramifică la intervale mai mult sau mai puţin regulate, expresie vegetală a nemuririi, o întâlnim în civilizaţia tracică, decorând încă din secolul III î.e.n. obiectele personale are regelui Seuthes III, dar şi pe metopele Monumentului de la Adamclisi şi în basoreliefurile Columnei lui Traian.
Simbolistica a fost împrumutată şi utilizată în arhitectura romană, la decorarea frizelor clădirilor. În perioada Renaşterii, ornamentica este utilizată pentru decorarea glafurilor şi capitelurilor romanice, pe frizele şi panourile diferitelor stiluri.
În secolul XII, acest motiv, denumit rinceau (din limba franceză, ceea ce înseamnă "frunziş"), este utilizat pentru decorarea paginilor manuscriselor, ca formă de expresie a genealogiei şi în special pentru reprezentarea Arborelui lui Iesei. În secolul XVII motivul cunoaşte o întoarcere la stilul clasic, mai simplu, pentru ca în secolul următor să fie aplicat mai liber, fără o repetare strictă a formelor identice.

(surse foto: Prieuré Notre-Dame de Salagon - Rinceaux, Rinceau)
Dar la fel de bine se poate considera că Planta Vieţii se revarsă simultan, atât din "Vasul Plin", cât şi din tufa de acant.
Un exemplu în acest sens este friza executată pe circumferința Monumentului de la Adamclisi, în care tufa de acant este protejată de rozeta petalată poziţionată în vârful unei coloane - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar:
Și un exemplu al substituirii "Vasul Plin" sau a tufei de acant, din care izvorește Planta Vieții, cu simbolul crucii. 
Friză coptă descoperită în Mănăstirea Sfântul Ieremia, Saqqara, Egipt, datată în secolele VI-VII e.n.:






În partea de sud-est a curţii domneşti, pe marginea terasei înalte a Ialomiţei, se ridică construcţia celei de a doua biserici domneşti cu hramul Cuvioasa Paraschiva (menţionată documentar şi sub denumirea de Sfânta Vineri sau Sf. Petca), situată iniţial în afara zidurilor de incintă, cunoscută până la începutul secolului trecut şi sub numele de “Biserica Domnească Mică”.
(sursa:
Bisericile din incintă)
Ctitorie a lui Vlad Călugărul şi a soţiei sale Smaranda, biserica "Sfânta Vineri" este singurul monument cunoscut pânâ în prezent în arhitectura Ţării Româneşti datând de la mijlocul secolului al XV-lea (1571), păstrat în formă primară până astăzi.
(sursa:
Biserica "Sf. Vineri" - Domnească mică)
Pe un fragment de friză care, se pare, ar fi aparţinut bisericii, se află câteva exemple superbe ale acestei simbolistici.









Reconstituirea unui scut dacic dupa fragmente de bronz descoperite la Brad:

(sursa: wikipedia)


(sursa: Trajans Column)



Makuria, un puternic regat creştin, a dominat între anii 500 şi 1400 d.Ch., o mare parte a teritoriului nubian situat între nordul actualului Sudan şi sudul Egiptului. A fost creştinizat începând cu secolul al VI-lea d.Ch. de către misionari trimişi de împăratul bizantin Iustinian I şi împărăteasa Teodora. Makuria a rezistat câteva secole ofensivei Islamului până în secolul al XII-lea. 
(sursa: Texte ezoterice)
În secolul VI e.n., pe fundaţia unei alte biserici mai vechi care a fost demolată, numită "Biserica Veche", a fost ridicat lăcaşul de cult denumit "Biserica coloanelor de granit", pentru a servi drept catedrală provinciei Dongola, aflată azi în Sudanul de Nord.

Simbolistica bazată pe regenerare este prezentă în ormanentaţia capitelurilor postate la înălţime, în vârful coloanelor de granit. Astfel, fiecare capitel prezintă o pereche de volute opuse şi dispuse în oglindă, reprezentând stilizat simbolul bucraniului, iar în spaţiul dintre ele este poziţionat simbolul crucii. 
(sursa: Old Dongola)
Pe unele capiteluri este reprezentat simbolul magic care reprezintă Divinitatea - V-ul multiplicat, postat cu vârful în sus, pentru a favoriza contactul dintre credincioşi şi Divinitate şi astfel, rugăminţile acestora să fie ascultate.
(sursa: Ruins Of The Church Of The Granite Columns, Old Dongola, Sudan)

Capiteluri identice au fost descoperite şi pe şantierul arheologic de la Soleb, unde cercetările poloneze în domeniul geofizicii precum şi săpăturile arheologice au început încă din anul 2008.
Denumirea Soleb apare pentru întâia dată pe o hartă din anul 1829, adăugată descrierii călătoriei prin Sudan a călătorului german Eduard Wilhelm Ruppell. În afara acestei menţiuni postul a trecut de fapt neobservat până în anul 1910, când a fost vizitat de arheologul englez Francis Llewellyn Griffith. După descrierea sa, în Soleb se afla o „biserică înconjurată de un zid dreptunghiular”.
Multe din secretele Solebului au fost dezvăluite de săpăturile ultimului sezon, încheiat în martie 2011. Mai întâi de orice, ele au permis să se stabilescă, dacă biserica dezgropată în sezonul antreior este ultima din seria de patru clădiri religioase, dintre care cea mai veche (denumită Biserica Veche) este unul dintre cele mai timpurii temple creştine din valea Nilului central . Este posibil ca ridicarea sa să fi precedat botezul oficial al regatului Makuria, atribuit în mod oficial anului al treilea de domnie al împăratului Iustin II (567).
Capitelul uneia din coloanele comandate de regele Zaharia:

Ceea ce frapează este similaritatea ornamentaţiei acestor capiteluri, precum şi funcţionalitatea magico-religioasă a acestora (prin amplasarea în vârful coloanelor) cu capitelurile descoperite în mormintele tumulare etrusce. Simbolul V multiplicat este reprezentat pe capitelurile bizantine cu vârful în sus, indicând sensul difuzării energiei benefice a rugăciunilor rostite în biserică, de la enoriaşi spre Divinitate, în contrast cu capitelurile amplasate în vârful coloanelor descoperite în mormintele tumulare etrusce, pe care simbolul V multiplicat este reprezentat cu vârful în jos, indicând sensul revărsării energiei regeneratoare, de la Divinitate spre trupurile neînsufleţite.




"Revărsarea" energiei regeneratoare a Pomului Vieţii:

Dar şi mai uimitoare este asemănarea simbolisticii bazată pe regenerare, prezentă pe capitelurile bizantine, cu cea existentă pe pietrele funerare medievale din secolele XIV - XVI e.n., descoperite în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Muntenegru şi Serbia. 
Poziţia centrală a simbolului solar - rozeta petalată, prezent pe pietrele funerare descoperite în teritoriul stăpânit cândva de traco-iliri, este preluată de simbolul creştin al crucii, uneori înscris în interiorul unui cerc, similar rozetei.
După cum scria Mircea Eliade în Tratatul de istorie a religiilor, O. Almgren şi H. Hofler au demonstrat simbioza elementelor solare cu elemente de cult funerar şi htonico agrar (fertilizarea câmpurilor prin roata solară etc.)




Dacă se întîmpla ca Divinitatea să le refuze războinicilor geto-daci o moarte glorioasă în luptă, rugile prizonierilor se îndreptau către Pomul Vieţii. 
[...] pe basoreliefurile de pe „Tropaeum Traiani”, prizonierii daci sunt, aproape toţi, reprezentaţi stând în faţa a doi arbori, cu mâinile legate la spate. Este, fără îndoială, ceva mai mult decât un simplu artificiu sculptural.

Spre deosebire de vegetaţia arborescentă a foioaselor, pe metope, pe creneluri captivii sunt legaţi exclusiv de trunchiuri de palmiroizi, chit că frunzişul acestora oscilează între palme indubitabile şi ramuri cu frunze. În tot cazul, pe crenelul I palmierul este clar redat în întregimea lui, figurându‑se şi un ciorchine de fructe exotice. 

Se observă faptul că cele două ramuri se unesc într-un trunchi comun, formând un stâlp suplicatoriu în Y - mod de reprezentare a Pomului Vieţii încă din neoliticul Vechii Europe:

Aceaşi observaţie poate fi făcută şi pentru celelalte basoreliefuri care reprezintă prizonieri daci, unicul trunchi de copac fiind prezent ori în stânga, ori în dreapta prizonierului, iar ramurile formând întotdeauna un V:
 









O scenă de sacrificiu adusă pe un altar în faţa unui arbore este redată şi într-o tăbliţă cu motivul cavalerului trac, descoperită de Th. Sauciuc-Săveanu la Callatis şi atribuită secolelor II, III e.n. În stânga scenei de pe tăbliţă figurează cavalerul trac călare, în dreapta o zeitate şezând, iar la mijloc o femeie cu un coş de fructe în faţa unui altar. În spatele femeii, care aduce o jertfă vegetală, se înalţă un arbore. Copacul, în cazul acesta, a fost interpretat de Th. Sauciuc-Săveanu ca element de separare figurativă a registrului cu cavalerul trac de registrul cu zeiţa şezând, care ar putea fi Demeter. În fond, din analiza comparativă a altor reprezentări similare, arborele înaintea căruia se află un altar pe care se aduce o jertfă este un simbol mitic universal, nu un ornament sau un element ornamental. Ideea aceasta a altarului înaintea unui arbore sacru o întâlnim permanent în dendrolatrie ca pe o idee legată de teofaniile arboricole şi hierofaniile vegetale.
(sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului)

Pe metopele Columnei lui Traian se observă acelaşi comportament din partea prizonierilor daci: întorşi cu faţa spre un arbore sau îndreptându-se spre acesta, aplecaţi înainte, într-o atitudine umil-rugătoare.
Daci, barbati si copii, luati prizonieri. Reproducere grafica dupa Columna lui Traian, realizata in anul 1900 de Conrad Cichorius (1863–1932):

Însuşi regele Decebal, în momentul în care a ales să-şi curme viaţa, este reprezentat pe columnă căzut în genunchi în faţa unui arbore, sprijinindu-se cu mâna stângă de acesta - sau poate conectându-se la energia regeneratoare a Pomului Vieţii, într-un gest similar sărutului pentru cinstirea sfintelor icoane şi moaşte creştine.
Moartea lui Decebal. Reproducere grafica dupa Columna lui Traian, realizata in anul 1900 de Conrad Cichorius (1863–1932):
(sursa: Columna lui Traian)
(sursa: The suicide of the Dacian King Decebal on the Trajan Column)
Copacul lângă care s-a sinucis Decebal este un stejar.
Şi tot un stejar este reprezentat pe monumentul de la Tropaeum Traiani, în spatele prizonierilor daci.

[...] Alfred Detering a arătat, într-o lucrare bine documentată, [...], că personificarea Arborelui Cosmic şi a Arborelui Vieţii într-un stejar poate fi urmărită până în preistorie la indo-europeni şi că, oricum, acest mit a fost elaborat în teritoriile din nordul Europei de către populaţiile protogermanice. Fuziunea Arborelui Cosmic cu Arborele Vieţii se întâlneşte şi la germani. Identificarea unui arbore sacru şi mitic cu o specie botanică bine determinată e un fenomen pe care l-am mai întâlnit (asvattha, la indieni; palmierul-curmal la mesopotamieni etc.). În cazul lui Yggdrasil, prezenţa stejarului pe monumente preistorice, precum şi continuitatea motivelor înfăţişând arborele sacru sub forma unui stejar şi frunze de stejar în arta decorativă, religioasă şi populară, demonstrază cu prisosinţă autohtonia acestei concepţii.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Şi aşa cum scria Romulus Vulcănescu în "Coloana Cerului":
În sud-estul Europei au supravieţuit până la începutul secolului al XX-lea vestigii ale cultului câtorva arbori locali consideraţi sacri, ca şi al câtorva arbori consacraţi. Printre aceşti arbori sacri menţionăm la români: bradul, stejarul şi mărul, iar printre arbori consacraţi: plopul şi salcia, deoarece toate aceste specii prezintă cele mai arhaice vestigii mitologice în cultura noastră populară.
După Virgiliu, stejarul a fost primul arbore creat de zei pentru nevoile lor divine. Din el ar fi ieşit spiţa umană. Mitul genezei stejarului susţine că, în figurarea lui primară, coroana acoperea cerul şi rădăcina umplea pământul; în coroană era sălaşul ceresc al zeilor, între rădăcini, infernul.
Arborii solstiţiali şi echinocţiali au făcut parte iniţial din flora sălbatică locală. Sub influenţa religiei feudale ei au fost substituiţi cu arbori domestici: bradul şi stejarul au fost înlocuiţi cu mărul, nucul şi cireşul.



Pomul Vieţii, într-o alcătuire consacrată în Orientul Apropiat încă de la începutul mileniului I î.e.n., figurat pe armele şi scuturile dacilor de pe Columna lui Traian, este reprezentat şi pe armamentul dacilor care străjuiesc Arcul lui Galerius, ridicat de Senatul roman în anul 304 e.n., pentru a glorifica victoria lui Galerius Valerius Maximus asupra perşilor, din anul 297 e.n.

(sursa foto: My Travel Blog - 2009)

Arcul de triumf destinat celebrării victoriei asupra perşilor, a fost decorat cu basoreliefuri care prezentau scene din luptele duse de către Galerius împotriva acestora. Remarcabile sunt însă scenele în care ne sunt prezentate existenţa trupelor auxiliare alcătuite din daci şi utilizate de către Galerius în timpul campaniei din Persia. Într-una din frize este prezentat Galerius în fruntea unui grup de călăreţi având ca steag stindardul draco dacic, purtând o luptă pe malurile unui râu. Într-o altă friză care prezintă momentul discursului împăratului către armată, se remarcă foarte bine alături de el garda dacică şi steagul dacic. 
Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 (cca.) în ţinutul Gamzigrad, localitate în apropierea actualului oraş sârb Zajecar, nu departe de Dunăre şi Vidin. Tatăl său era dac, descendent al dacilor mutaţi în atâtea rânduri de către romani din Dacia în Moesia Superioară; din păcate, însă, nu-i cunoaştem numele. Mama lui, pe nume Romula, era originară din Dacia, trecând, după unii autori, Dunărea, în anul 245, în timpul invaziilor carpilor în Moesia. Despre mama lui Galerius, Lactantius spune că "era adoratoare a zeilor munţilor şi <o> femeie foarte superstiţioasă". Este mai mult decât sigur că Romula se închina lui Zamolxe şi că femeia era iniţiată în cultul lui Bendis care era o zeiţă din mitologia dacică, adorată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate şi ca zeiţă magiciană. 
(Cornel Bârsan, Istorie furată - Cronică românească de istorie veche)
Fiu din mamă transdanubiană - adoratoare a divinităţii munţilor - şi dedicat el însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei mulţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat, fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea - afirmă Lactanţiu - de a şterge până şi amintirea Romei. 
(istoricul Alexandru Busuioceanu 1896-1961)
Odinioară, când primise titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de imperiul dacic. (autorul creştin Lactantius 250-325 e.n.) 



În pictura "Triumful lui Achile", frescă executată de artistul Frantz Matsch, aflată în holul Palatului Achillion, Insula Corfu, eroul ţine în mâna stângă un scut executat după modelul celui dacic, pe care este reprezentat pomul vieţii:
(sursa: wikipedia)
Scut dacic reprezentat pe Columna lui Traian:
Poate nu cu totul întâmplător, având în vedere că "Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de origine locală, probabil chiar tracică" .

Într-un basorelief descoperit în castrul Aquincum, datat între sec. II-III e.n., care reprezintă scena în care Ahile se prezintă în faţa lui Priam, Ahile este îmbrăcat asemeni unui nobil get, purtând pileus:


iar într-o altă reprezentare, conducătorul carului lui Ahile poartă pileus:
(sursa: facebook)

Coifurile geto-dacice descoperite la nord de Dunăre, sau cele traco-getice descoperite la sud, indiferent că erau purtate de o mare parte a războinicilor din aria Dunării de Jos ca armă defensivă tipică, sau, datorită grosimii de aproximativ 1 mm a tablei din care erau confecţionate (care putea fi bronz, argint sau aur), erau piese de paradă, de reprezentare a statutului de luptător în cadrul comunităţii respective, sau erau depuse în morminte ca ofrande, aceste coifuri, la fel ca şi alte piese care făceau parte din armamentul traco-geto-dacilor - scuturi, săbii, tolbe pentru săgeţi, precum şi aplice vestimentare sau din compomenţa harnaşamentului cailor, o mare parte a acestor piese metalice erau decorate cu simbolul magico-religios al Pomului Vieţii, sugerând existenţa în zona dunăreană a unui puternic cult cu origini în neoliticul Vechii Europe.
Reprezentat sub forma palmetei sau a bradului, Pomul Vieţii simboliza ideea de tinereţe fără bătrâneţe, de continuitate vitală şi nemurire spirituală, şi a stat la baza credinţei geto-dacilor în nemurire, acest "miracol tracic" care i-a determinat pe scriitorii antici să adauge, aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, calificativul de "nemuritori".




Pomul vieţii, reprezentat sub forma unui brad, este multiplicat pe coiful din argint placat cu aur, descoperit la Agighiol:

Pomul vieţii reprezentat sub forma unui brad, pe coiful din argint placat cu aur descoperit la Peretu, judeţul Teleorman, datat în secolul IV î.e.n.:
(sursa foto: Coif PeretuTezaur)

Pomul vieţii sub forma bradului, reprezentat pe coiful de paradă din argint, aflat în prezent la Institutul de Artă din Detroit, parte a tezaurului de la Craiova, datat în secolul IV î.e.n.:





Coif tracic utilizat de gladiatori:

Coif din bronz, a doua jumătate a secolului V î.e.n.:

Coif tracic, prima jumătate a secolului IV î.e.n.:

Coif tracic, 350-300 î.e.n.:

Coif tracic din bronz, secolul IV î.e.n.:
Pe coif mai este reprezentat un şarpe - simbol al regenerării:
La geto-daci simbolul şarpelui reprezenta spiritul strămoşilor, marea lor înţelepciune (Silvia Chiţimia), şi datorită regenerării [...] era simbolul nemuririi lui Zamolxe. Şarpele era unul din simbolurile zeiţei Hecate (tracă) a cărei şcoală o găsim în preistorie. 
(sursa: Dumitru Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor)
Simbolismul şarpelui este de o polivalenţă tulburătoare, dar toate simbolurile converg către o aceeaşi idee centrală: este nemuritor pentru că se regenerează, deci este o "forţă" a lunii şi, ca atare, el distribuie fecunditate, ştiinţă (profeţie) şi chiar nemurire.
Nenumărate mituri evocă funestul episod în care şarpele a răpit nemurirea acordată omului de divinitate. Dar acestea sunt variante tardive ale unui mit arhaic în care şarpele (sau un monstru marin) păzeşte izvorul sacru şi acela al nemuririi (Arbore al Vieţii, Fântână a Tinereţii, Mere de aur).
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Coif tracic:

Coif tracic - reproducere:



Pomul Vieţii, în reprezentarea "plantei Vieţii" - similar celei care decorează coifurile geto-dacice, este prezent pe scuturile descoperite în cetatea dacică de la Piatra Roşie, depuse într-un edificiu de cult cu rol de ofrande şi datate între secolele II î.e.n - I e.n.
Ele par să fi fost obiecte expuse într-o anumită ordine, care din păcate ne scapă, într-un edificiu în care se desfă­şurau ritualuri religi­oase.
[...] au fost scoase la un moment dat, în antichitate, din încă­perea respectivă şi au fost ascunse într-o groapă din apropiere. Asemenea obiceiuri ri­tuale, cunoscute şi în alte culturi, erau menite să împie­dice desacralizarea unor obiecte scoase din uz la un moment dat, însă ireversibil consacrate divinităţilor.
[...] dis­curi ornamen­tale (lu­crate în fier forjat), care aveau forma unor cuie de foarte mari di­men­­siuni, îm­podobeau, a­desea, în cetăţile din Mun­ţii Orăştiei, păr­ţile din lemn ale edi­ficiilor importante. Niciune­le, însă, nu e­ga­lează comple­xitatea şi fru­mu­seţea compo­zi­ţiei "scu­tu­rilor” de la Pia­tra Roşie.
Scutul cu reliefuri figurate realizate în tablă de fier, descoperit la Piatra Roşie în anul 1949 şi publicat de Constantin Daicoviciu în monografia cetăţii apărută în anul 1954, este descris în studiul "Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie" astfel:
Ornamentaţia se desfăşoară pe trei registre concentrice în jurul unui medalion central. După o bordură lisă (mărginită la exterior de o zonă îngroşată, în care se află orificii destinate fixării pe un suport) există un şir de astragale, urmând apoi un brâu tordat. Tot un brâu tordat mărgineşte şi spre interior un registru semilunar decorat cu motivul frunzelor de lotus. Din următorul registru s-au păstrat puţine fragmente. Acestea sugerează reprezentarea unui animal din care s-au păstrat labele anterioare, câteva fragmente de blană precum şi nişte vrejuri vegetale care ar putea aparţine eventual viţei-de-vie (?). Registrul următor este alcătuit de un şir de palmete şi de frunze de lotus. Medalionul central este dominat de silueta unui bour în mers spre stânga; sub acesta se află o palmetă ascuţită, flancată în ambele părţi de câte una mai mică; în faţa animalului se află silueta unui mic arbore (?) iar deasupra lui imaginea probabilă a unui şarpe (dragon ?) - interpretat de C. Daicoviciu ca fiind "o frunză alungită de palmier".

În câmpul medalionului central al "scutului" apare un element vegetal, poate un arbust care flanchează bourul la stânga (animalul pare că se îndreaptă spre el). Sub imaginea centrală se află o palmetă ascuţită, însoţită de alte două mai mici; acest motiv pare să fie similar celor care compun friza circulară din registrul imediat exterior medalionului. Este posibil ca arbustul sau lujerul spre care se îndreaptă patrupedul să aibă o semnificaţie simbolică în contextul medalionului central, o analogie fiind deja citatul fragment ceramic pe care este pictată o felină în salt spre un astfel de element vegetal (cu posibile conotaţii solare).

Propunere de reconstituire:
(sursa: sketchfab)

În cele­lalte piese recuperate, găsim aceeaşi concepţie icono­gra­fică, însă protagoniştii ilustraţi în partea cen­trală sunt (pe lângă bouri) un leu, un căprior sau un gri­fon. Deco­rul secundar (registre circulare, formate din petale de lotus şi, respectiv, din astragale) este dispus periferic faţă de medalionul central, ca şi cum funcţia lui ar fi fost gândită să concentreze atenţia privitorului înspre acest punct central al com­­poziţiei.
(sursa: Comoara dacilor de la Piatra Roşie)

Pomul-planta vieţii reprezentat pe coifurile geto-dacice dunărene şi, în mod similar, pe scuturile geto-dacice de la Piatra Roşie:

Există câteva exemple de ilustrare a motivului viţei-de-vie, chiar a unui ciorchine de strugure pe ceramica pictată de la Grădiştea de Munte (unele sunt pictate într-o splendidă policromie)
(sursa: Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie)

Moartea este o transcedere a condiţiei umane, o "trecere dincolo". În religiile care situează tărâmul celălalt în cer sau într-o regiune superioară, sufletul mortului urcă potecile unui munte, sau se caţără pe un arbore sau pe o frânghie.
Acelaşi drum, pe care pornesc sufletele morţilorspre tărâmul celălalt, îl străbat şi cei care - datorită condiţiei lor excepţionale sau eficienţei riturilor pe care le îndeplinesc - reuşesc să pătrundă în cer fiind încă în viaţă. Motivul "ascensiunii" la cer, efectuată fie cu ajutorul unei frânghii, unui arbore sau unei scări, este destul de răspândit pe cele cinci continente. Ne vom mulţumi să spicuim doar câteva exemple. [...] Soţia eroului maori Tawhaki, o zână coborâtă din cer, rămâne cu el numai până la naşterea primului copil, după aceea, se suie pe casă şi dispare. Tawhaki se înalţă la cer căţărându-se pe o viţă-de-vie şi izbuteşte să o readucă pe pământ.
Aceeaşi asociere mitică şi culturală în Mesopotamia. Ghilgameş întâlneşte într-o grădină un arbore miraculos, iar lângă el divinitatea Siduri (i.e. "tânără") denumită sabitu, adică "femeia cu vin". De fapt, interpretează Ch. Autran, Gilgameş o întâlneşte lângă un butuc de vie; viţa de vie era identificată de paleo-orientali cu "iarba vieţii", iar semnul sumerian pentru "viaţă" era, iniţial, o frunză de viţă. Această plantă miraculoasă era consacrată marilor zeiţe. Zeiţa Mamă era numită la început "Mama-butuc-de-vie" sau "Zeiţa-butuc-de-vie".

În sanctuarul de la Hagar Qim, în apropierea intrării, se află un altar în formă de măsuţă, decorat în partea anterioară cu un copac răsărind ca viţa dintr-un vas.
Acesta se află în apropierea unui altar în formă de masă mai mare, deasupra căruia erau incizate două reliefuri ale unei spirale serpentiforme dubleîmbinate cu un triunghi în partea superioară
Triunghiul pubian al zeiţei se repetă în diverse locuri: cioplit din bucăţi mari de piatră şi fixat cu vârful cel mai ascuţit în jos, în apsidă sau în nişa sanctuarului în chip de altar.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

[...] îndărătul oricărei versiuni a ierbii miraculoase descoperim prototipul original: Pomul Vieţii; realitatea, sacralitatea şi viaţa concentrate într-un Arbore minunat, care se află într-un "centru", sau într-o lume inaccesibilă, şi din care numai cei aleşi pot gusta.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Nu doar viţa de vie era considerată "iarba vieţii", ci şi consumul vinului din struguri avea un rol ritualic. O măsură controversată a reprezentat-o tăierea viţei de vie (combaterea de către preoţii daci a unor ritualuri bazate pe concepţia viţa de vie = planta vieţii?)

„[...] Spre a ţine în ascultare poporul [Burebista], el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţine că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis [cf. VII, 3, 5]. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin […].”
(Strabon, Geografia, VII, 3, 11)

O dovadă a puternicei influenţe pe care o avea Deceneu în societate (putere insuflată de „divinaţia” sa) este că geţii „s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”. Iniţiativa acestei măsuri nu aparţine regelui (lui Burebista), ci Marelui Preot (dacă nu cumva măsura tăierii viţei de vie nu este o acţiune mai târzie, datând din perioada în care Deceneu cumula cele două funcţii: Rege şi Mare Preot). În ceea ce ne priveşte, considerăm că măsura este luată ca urmare a influenţei suferite în timpul călătoriilor în Egipt. Herodot, sublinia foarte clar „[...] viţă-de-vie, nu au în ţară” (Istorii, II, 77) Tăierea viţei de vie, nu însemna automat că nu se mai consuma vin în nicio ocazie; chiar şi egiptenii, în anumite ocazii, consumau vin, în special preoţii: „Preoţii poartă numai haine de in şi sandale de papirus […] capătă [...] pâini sfinte coapte anume pentru ei, precum şi o mulţime de carne de vită şi de gâscă, care se împarte zilnic din belşug fiecăruia, ba li se dă chiar şi vin de struguri” (Herodot, Istorii, II, 37). Să fie vorba despre un ritual în care vinul să deţină un anumit rol? Să nu uităm că şi în creştinism vinul are un important rol cultic. În altă parte, Herodot arată: „Când ajung la Bubastis, încep sărbătoarea aducând mari jertfe. La serbarea aceasta se bea vin de struguri mai mult decăt în tot restul anului” (Herodot, Istorii, II, 60). Este încă o dovadă a cantităţilor mici de vin care se consumau în Egipt, dar şi a rolului ritualic al vinului, rol pe care îl putem presupune că s-a extins şi în lumea geto-dacă.

De altfel, sciţii foloseau vinul în ritualurile de sacrificare:
După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte.
(sursa: Herodot, 484 - 425 î.e.n.)

[...] viţa de vie era expresia vegetală a nemuririi - aşa cum vinul a rămas, în tradiţiile arhaice, simbolul tinereţii şi al vieţii veşnice.
Strugurii şi vinul au continuat să simbolizeze înţelepciunea până la o epocă târzie (cf. Pildele lui Solomon, 8.19). Dar concepţia primitivă despre viţa de vie - Arbore cosmic - Arbore al Cunoaşterii şi Mântuirii s-a păstrat cu o surprinzătoare coerenţă în mandeism. Vinul este, pentru aceasta gnoză, întruparea luminii, a înţelepciunii şi a purităţii. [...] Mântuitorul este, de asemenea, identificat cu Viţa Vieţii, iar viţa de vie e concepută ca un Arbore Cosmic, deoarece învăluie cerurile, iar boabele de strugure sunt stelele.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Descoperirea pe coasta feniciană a Siriei la sfîrşitul sec. I. î.e.n. a procedeului suflării sticlei mai întîi în forme, apoi în mod liber, este incontestabil cea mai mare dobîndire a tehnologiei unei civilizaţii ajunsă la punctul de închidere al ciclului ei istoric.
Este deci firesc ca foarte rarele exemplare de vase de sticlă din primele decenii ale utilizării noii tehnologii a suflării să se bucure de o atenţie deosebită. Printre numele de sticlari sirieni ca Ariston, Eirenaios, Meges, Nikon, Tryfon, Iason etc., cunoscute prin semnături, de cel al lui Ennion se leagă cîteva cupe, amforete şi căni. Acest vitrarius (sticlar) sirian despre care se afirmă [...] că pe vremea lui Claudius s-ar fi mutat în Italia de nord, îşi răspîndeşte produsele atelierului său, din Crimeea pînă în Occidentul european.
În ce priveşte atribuirea grupului de flacoane tip Yahmour (pentru a-l numi după locul singurei descoperiri arheologice certe) atelierului lui Ennion, o interesantă descoperire, de data aceasta într-o colecţie particulară italiană, deschide noi perspective de interpretare. Este vorba de o cupă găsită la Albonese-Pavia pe la sfîrşitul secolului trecut, intrată în colecţia Strada de la Scaldasole (Pavia), publicată sumar într-un catalog de sticlărie romană [...].



Această cupă este semnată de un sticlar pînă atunci necunoscut, pe nume Aristeas, care prin decoraţia pe care o practică pe produsele sticlăriei sale se alătură aceluiaşi climat artistic căruia îi aparţinea şi Ennion.
[...] Aristeas îmbină în chip armonios motivul în langues de chat, căruia îi rezervă registre mai mici cu rol de încadrare, cu cel vegetal al spiralei de acant preluate şi al vrejului de viţă cărora le destină registrul central cel mai mare şi care dă tonul întregii decoraţiuni a cupei.

Viţa de vie - "iarba vieţii" reprezentată pe un opaiţ descoperit la Histria:
(sursa: Muzeul Histria)
şi pe stele funerare:


Viţa de vie - "iarba vieţii" reprezentată într-un mozaic din a doua jumătate a secolului IV e.n., descoperit la Stara Zagora, Bulgaria. 
Mozaicul prezintă un motiv cosmogonic complet: Apele cu vietăţile ei; Pământul cu fructe și animale; Cerul - prezentat prim motivul "izvorul vieții":

Un exemplu al similarităţii dintre cultele Pomul Vieţii - Apa Vieţii este reprezentat de fragmentul ceramic pictat descoperit la Sarmizegetusa Regia, care redă un Pom al Vieţii având la stînga (posibil şi la dreapta) un animal - demon sau divinitate - afrontat în faţa pomului. Rădăcina este încadrată într-un triunghi isoscel, fiind protejată de energia regenerativă a celor două volute opuse şi dispuse în oglindă, prin care a fost reprezentat stilizat bucraniul, iar în vârf este plasată o rozetă - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar.
Reprezentări zoomorfe similare au fost uneori pictate pe vasele de la Sarmizegetusa Regia. Din păcate [...] starea fragmentară a ceramicii pictate cu motive figurative face extrem de dificilă reconstituirea unor "scene", uneori chiar a imaginilor în sine. Cu toate acestea, câteva exemplare, mai bine păstrate, sugerează anumite conotaţii mitologice: este vorba, de pildă, de un fragment de capac (?) pe care a fost pictată silueta unei feline în salt spre un element, probabil vegetal, cu posibile implicaţii solare. Interesantă, din acest punct de vedere, este similitudinea care se poate face cu deja pomenitul kantharos de la Răcătău: una din cele două torţi cu reliefuri poartă reprezentarea unei roţi (solare ?) flancate de două feline. Este foarte posibil ca aceste imagini asociate să depăşească semnificaţia simplului ornament având o încărcătură mitologică, având în vedere şi faptul că toarta cealaltă nu pare să fi avut o decoraţie simetrică.

... iar din vasul cu Apa Vieţii, reprezentat pe scuturile descoperite în cetatea dacică de la Piatra Roşie, se "revarsă" Pomul Vieţii ...

Legăturile dintre cele două simboluri - Apele şi Plantele - sunt, de altfel, uşor de înţeles. Apele sunt purtătoare de germeni, a tuturor germenilor. Planta-rizom, arbust, floare de lotus - axprimă manifestarea Cosmosului, apariţia formelor. 
Coexistenţa motivelor florar-acvatice şi a celor vegetativ-feminine se explică prin ideea centrală a ceaţiei neistovite, al cărei simbol este Arborele cosmic şi care este identificată cu Marea Zeiţă.
Aceeaşi asociaţie Apă-Arbore o găsim în tradiţia iudaică şi creştină. Iezechiel descrie izvorul cel minunat care ieşea de sub pragul templului şi care avea pe margini pomi roditori (valoarea simbolic-metafizică) a Apei cu izvorul sub templu, ca şi cea a pomilor, nu poate fi pusă la îndoială: templul aflându-se în centrul lumii. Apocalipsa reia, precizând în plus expresia cosmologică şi soteriologigă a ansamblului Ape-Arbore: Unul din cei şapte îngeri "mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cleştarul, şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţii din cetate, de o parte şi de alta a râului creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece pe an, în fiecare lună dându-şi rodul: şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor".
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)






"Vasul plin" este un simbol pe care-l vom întâlni şi în alte domenii şi, întotdeauna, în legătură cu "planta Vieţii" sau cu altă emblemă a fertilităţii. Astfel, după epoca Gudea, "arborele sacru" dispare din repertoriul akkado-sumerian, fiind înlocuit cu "planta vieţii" ieşind dintr-un vas.
Mitologia indiană a popularizat, prin multiple variante, tema apelor primordiale, pe care plutea Narayana din buricul căruia se înălţa Arborele Cosmic.
Mai târziu, această cosmogonie acvatică devine un curent în iconografie şi în arta decorativă: planta sau arborele se înalţă din gura sau buricul unui Yakşa (personificare a vieţii fecunde), din gâtlejul unui monstru marin (makara), dintr-un melc sau dintr-un "vas plin"  - dar niciodată, în mod direct, dintr-un simbol care ar reprezenta pământul.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

"Vasul plin" din care se revarsă "planta Vieţii", reprezentat pe o piesă provenind din necropola castrului roman Arcobadara, localizat la sud-est de satul Ilişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, aflată în prezent la Muzeul din Bistriţa:
(sursa foto: Dacia Antiqua)

În anul 1943 a fost descoperit pe locul anticei cetăți Brigetio (30 î.e.n. - 640 e.n.) (azi Szöny, Komárom în Ungaria), din provincia dacică Panonia, situată pe Dunăre, la 30 km Vest de Budapesta (38 km N-E de Györ), un sarcofag roman bine conservat. 
(sursa: Szőnyben talált római szarkofág az i. sz. 3. századból)
Pomul Vieţii izvorăşte din Vasul Plin:

într-un mozaic roman datat în secolul III e.n. descoperit la Gamzigrad - Felix Romuliana, vechi complex roman de palate și temple în estul Serbiei, construit de împăratul Galerius:
(sursa: ArcheoSerbia)
şi în mozaicuri datate în secolele IV-VI e.n., descoperite în Augusta Traiana, Stara Zagora, Bulgaria:


Edificiul roman cu mozaic, Constanţa, realizat in sec. III-IV e.n.:
(sursa: Vestigii istorice)

Mozaicuri din Bazilica Sfânta Sofia, Bulgaria, datate în anul 350 e.n.:
şi "Vasul plin" şi "planta Vieţii", reprezentat într-un superb mozaic din anul 312 e.n., denumit "Paradisul":

Mozaic din oraşul antic Heraclea Lyncestis Bitola , Macedonia:

Similitudini între reprezentarea cultului Apei Vieţii în civilizaţia geto-dacă - secolele I î.e.n.-II e.n. - şi civilizaţia etruscă:


Prin forma sa, vasul conţinând Apa Vieţii sugerează imaginea Pomului Vieţii în reprezentarea specifică epocii bronzului:


Cultul apelor - şi, îndeosebi, al izvoarelor considerate taumaturgice, al fântânilor termale, al salinelor etc. - prezintă o impresionantă continuitate. Nici o revoluţie religioasă nu a putut să-l suprime; alimentat de devoţiunea populară, cultul apelor a sfârşit prin a fi tolerat chiar de creştinism, după persecuţiile infructuoase din Evul Mediu. 
Continuitatea culturală se întinde uneori din neolitic şi până în zilele noastre.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Pomul vieţii (iarba-planta vieţii) reprezentat pe scuturile geto-dacice descoperite în cetatea Piatra Roşie; acesta este păzit de un animal fantastic (monstru):

Câteva detalii:






Şi replica bizantină:
Mozaicuri pe podeaua Bazilicii Mari din apropierea oraşului antic Heraclea Lyncestis Bitola , Macedonia:

Imaginea Arborelui Vieţii se păstrează uimitor de pură în perioada bizantină, în special în mesajul figurativ de tip mistic al mozaicului bizantin. Simbolismul, pe care creştinismul l-a folosit, l-a interpretat şi l-a extins, este întărit de faptul că Arborele Vieţii stă alături, în ornamentarea baptisteriilor, cu Cerbul, încă o imagine arhaică a reînnoirii ciclice. Grupul simbolic format din Cerb şi Arborele Vieţii, reprezentat ca Planta Vieţii - viţa de vie, este figurat extrem de sugestiv pe scuturile geto-dacice descoperite în cetatea Piatra Roşie, dar şi pe mozaicurile bizantine executate pe podeaua Marii Bazilici din apropierea oraşului antic Heraclea Lyncestis Bitola, Macedonia. Viţa de vie era identificată de paleo-orientali cu "iarba vieţii", iar semnul sumerian pentru "viaţă" era, iniţial, o frunză de viţă. Această plantă miraculoasă era consacrată marilor zeiţe. Zeiţa Mamă era numită la început "Mama-butuc-de-vie" sau "Zeiţa-butuc-de-vie". În creştinism vinul are un important rol cultic, şi putem presupune că rolul ritualic al vinului a fost destul de extins şi în lumea geto-dacă.
Alte grupuri simbolice sunt reprezentate de Planta Vieţii însoţită de Grifon, dar şi de Taur. Grifonii (sau monştrii) păzesc întotdeauna căile mântuirii, adică fac de ştrajă în jurul Arborelui Vieţii sau unui alt simbol al lui. În Baptisteriul din Parma, lângă Arborele Vieţii stau de strajă balauri. Acelaşi motiv îl regăsim pe un basofelief al Muzeului Catedralei din Farrara. Taurul nu-şi arată vârsta fiind un simbol al masculinităţii şi virilităţii. Simbolismul lui poate fi totuşi ambiguu: vitalitatea sa şi fertilitatea masculină îl asociază cu soarele şi reînvierea, iar din cauza coarnelor poate reprezenta zeităţile lunare şi moartea.


HIEROGAMIA MAREA ZEIŢĂ - ZEUL CERULUI ŞI MISTERUL REGENERĂRII VEGETAŢIEI
Vasul a fost descoperit la începutul anului 1990 în sectorul de nord al orașului antic Tomis, într-un strat de depuneri arheologice peste care a fost ridicată una din bazilicile din epoca romano-bizantină (sec. V-VI p. Chr).
Vasul de tip crater este de tradiție elenistică, având forme care au evoluat inclusiv în primele trei secole după Hristos. Pereții poartă un decor bogat, realizat prin mai multe tehnici: presare, incizii, figuri aplicate. Reprezentările conţin scene mitologice (Dionysos Zagreus, mitul Persefonei, etc.) adaptate credințelor religioase din perioada romană timpurie, (cultul morții și al reînvierii redat prin reprezentarea viței-de-vie și a pomului vieții).


Sacrificiul de regenerare este o "repetare" rituală a Ceaţiei. Conform mitului cosmogonic, lumile au fost constituite prin moartea rituală (violentă) a Marii Zeiţe sau "Mama-Glia", din trupul căreia au crescut ierburile. În special, originea grânelor şi a viţei de vie este pusă pe seama unui asemenea sacrificiu: acestea au încolţit din sângele şi carnea Marii Zeiţe sacrificată "la începuturi", ca efect a forţei fertilizante. Munca agricolă este un rit care se împlineşte pe trupul Mamei-Glia şi dezlănţuie forţele sacre ale vegetaţiei. Trupul îmbucătăţit al făpturii mitice primordiale a dat naştere seminţelor.


Trupul dezmembrat a fost identificat cu Dionysos Zagreus, însă acesta prezintă detaliile unui trup feminin - marcarea simbolică a sânilor.
Pe plăcuțele de la Letnița sunt reprezentate trei personaje feminine: două în scena hierogamiei și unul pe aplica 10. Ce le distinge net de personajele masculine reprezentate aici este marcarea simbolică a sânilor, prin două mici cercuri pe piept. Acesta este simbolul esențial care le indică sexul [...].

Pe partea opusă a vasului este reprezentat Soţul Marii Mame. Ansamblul Cer Ploios-Taur-Mare Zeiţă constituia unul din elementele de unitate ale tuturor religiilor protoistorice din aria euro-afro-asiatică. Accentul cade pe funcţia genezic-agrară a zeului tautomorf al atmosferei. Sacralitatea Zeului Cerului derivă din hierogamia cu Marea Mamă agrară iar esenţa lui celestă este valorizată în funcţia genezică. Cerul este regiunea unde "mugeşte" tunetul, se adună norii şi se hotărăşte rodnicia ogoarelor, adică regiunea care asigură continiutatea vieţii pe pământ. Conform lui Mircea Eliade, transcendenţa cerului este înţeleasă mai ales în modalitatea sa meteorologică şi "puterea" lui echivalată cu un rezervor nelimitat de germeni.





Mozaic bizantin din sec. VI, Muzeul Salonic, Grecia:

Mozaic bizantin, Istambul, Turcia:

Mozaic bizantin, Muntele Nebo, Madaba Governorate, Iordania:
Mount Nebo - Madaba governorate - Jordan: Byzantine mosaic in the basilica - leaves - photo by M.Torres
(sursa: Travel-Images)

Monograma lui Isus Cristos, cunoscută şi ca semnul XP (se pronunţă chi-rho), reprezintă un simbol creştin timpuriu constând din primele două litere greceşti ale numelui Χριστός (în limba română „Hristos”). În timpul păgânismului, prin folosirea acestor litere utilizatorul îşi afirma identitatea de creştin.Conform tradiţiei, acest simbol ar fi fost visat de Constantin cel Mare înaintea Bătăliei de la Podul Milvius, fiind denumit de aceea şi crucea constantiniană sau labarum. Monogramei îi sunt alăturate uneori prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, Alfa şi Omega. Aceste două caractere simbolizează începutul şi sfârşitul, dumnezeirea şi veşnicia lui Isus Cristos.
(sursa: wikipedia)
Labarum alături de viţa de vie - "iarba vieţii" pe cuva unui sarcofag din Soisson, Franţa, datat în secolul al VI-lea:
Sarcofag din marmură realizat în creştinismul timpuriu, aflat în prezent în Muzeul din Aquitaine, Franţa:
Sarcofag aquitainean confecţionat, probabil, în atelierele din Pirinei:
Sarcofag din cripta Bazilicii Saint-Seurin, Franţa, datat în secolul al V-lea:


Simbolismul Apa Vieţii - Vasul Plin - Planta Vieţii - Pomul Vieţii a fost preluat de creştinism:
Mozaic de la începutul perioadei bizantine:
Mozaic bizatin datat în secolul V e.n.:
Mozaic bizantin datat în secolul VI e.n., Ravena, Italia:
(sursa: Sonia Halliday Photo Library)
Mozaic bizantin, Beit Kama, Istrael:
Mozaic bizantin; se observă Viţa de vie - "iarba vieţii" care se revarsă din "Vasul plin":
Mozaic bizantin, secolul VI e.n., Nahariya, Israel:







TAURUL - veriga de legătură între regenerarea şi viaţa fără de moarte, asociată cu POMUL VIEŢII, şi nemurirea dobândită prin iniţierea în CULTUL SOLAR AL LUI ZAMOLXIS
Primele lucrări de mitologie comparată au considerat că întreaga umanitate a cunoscut cultul soarelui. Însă, în anul 1870, etnologul A. Bastian a observat că acest cult nu se întâlneşte decât în câteva regiuni ale globului, iar jumătate de secol mai târziu, Sir James Frazer, reluând problema în cadrul minuţioaselor sale anchete asupra adoraţiei Naturii, va remarca faptul că acest cult s-a dezvoltat numai în Egipt, Asia, Europa arhaică, Mexic şi Peru. Sunt exact zonele în care Pomul Vieţii a fost venerat şi, conform dovezilor arheologice, la începutul epocii bronzului heliolatria s-a suprapus peste un cult al Pomului Vieţii care avea origini în perioada neolitică. 

[...] încă din epoca bronzului, exista, în nordul Europei, un mit al armăsarului Soarelui (cf. carului solar al lui Trundholm) şi că, aşa cum a arătat R. Forrer în studiul său Les chars cultuels prehistoriques, carele cultuale preistorice, create pentru a reproduce mişcarea astrului, pot fi considerate prototipul carului profan.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Mitologia şi religia greacă au păstrat totuşi urme ale hierofaniilor "infernale" arhaice ale Soarelui. Mitul lui Helios dezvăluie atât valenţele htonice, cât şi pe cele infernale. Un întreg joc de epitete, în care U. Pestalozza vede resturile unei moşteniri religioase mediteraneene, dezvăluie vizibil legăturile lui organice cu lumea vegetală
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Taurul, simbolizat stilizat prin bucraniu, ocupă poziţia centrală în reprezentarea specifică epocii bronzului a Pomului Vieţii. Si tot din epoca bronzului avem primele dovezi arheologice ale utilizării simbolismului reprezentat de capul de taur (sau bour), având plasat în frunte un simbol solar - redat prin rozeta petalată, în exemplul rhytonului de la Micene. Acest simbolism a fost utilizat ulterior de geto-daci, şi îl regăsim pe rhytonul de la Mehedinţi şi pe capetele de taur din tezaurul de la Craiova.
În simbolismul taurului, vitalitatea sa şi fertilitatea masculină îl asociază cu soarele şi reînvierea. Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile se regăsesc în simbolistica taurului. Apa şi focul: taurul este lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii; solar, prin focul din sângele lui şi strălucirea sămânţei sale. Pe mormântul regesc de la Ur se înalţă un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lapislazuli (luna şi apa). El este uranian şi htonian. Prin practicarea taurobolului - iniţierea printr-un botez cu sânge - credinciosul care voia să beneficieze de această inţiere cobora într-o groapă anume săpată şi acoperită cu un soi de grilaj, iar deasupra lui era omorat, cu un par sacru, un taur al cărui sânge îl scălda pe cel din groapă. Acesta devenea renatus in aeternum, renăscut la viaţa veşnică, iar energia vitală a animalului regenera corpul şi poate sufletul.
Taurul şi trăsnetul au fost de timpuriu (încă din 2400 a. Ch.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice. Mugetul taurului a fost asimilat, în culturile arhaice, uraganului şi tunetului; atât unul cât şi celălalt erau o epifanie a forţei fecundante.
În secolul al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale, iar insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmizegetusa şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.
Cu privire la credința geților în nemurire menționată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esențială în înțelegerea cultului zalmoxian, anume că „imortalizarea”, după termenul folosit de Eliade, „se dobândea prin intermediul unei inițieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele grecești și eleniste”. Însă, toate misteriile elenice existente la greci, în epoca clasică, erau de origine tracă, fiind create de traci şi impregnate de spiritualitatea tracă. Aşa cum scria Herodot, geţii se cred nemuritori; credinţa lor este că ei nu mor ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis. Iar Zamolxis sau Gebeleizis, a cărui etimologie poate fi explicată prin radicalii indo-europeni *g'hel - „a sclipi; galben; verde *soare”; *g'el - „limpede, luminos” sau *guer - „a strălucii”, era un zeu urano-solar.


(sursa foto: Archaeological and Historical Evidence, Izapa Olmec & Mayan Archaeological Ruins, pinterest, Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie, Culturi precolumbiene - similitudini, Epoca bronzului - similitudini, Pomul vieţii din neolitic până în prezent)

S-a crezut odinioară, în timpurile eroice ale istoriei religiilor, că întreaga umanitate a cunoscut cultul soarelui. Primele lucrări de mitologie comparată îi descopereau - pretutindeni, s-ar putea spune - vestigiile. Totuşi, încă din 1870, un etnolog ca A. Bastian observa că acest cult solar nu se întâlneşte, de fapt, decât în câteva regiuni ale globului. O jumătate de secol mai târziu, Sir James Frazer, reluând problema în cadrul minuţioaselor sale anchete asupra adoraţiei Naturii, va remarca inconsistenţa elementelor solare în Africa, Australia, Malanezia, Polinezia şi Micronezia. Aceeaşi inconsistenţă se verifică, cu câteva excepţii, în cele două Americi. Numai în Egipt, în Asia şi Europa arhaică ceea ce s-a numit "cultul soarelui" s-a bucurat de o favoare ce a putut deveni, ocazional, în Egipt de pildă, o adevărată preponderenţă.
Dacă se ţine seama că de cealaltă parte a Atlanticului cultul solar s-a dezvoltat numai în Peru şi Mexic, adică la singurele popoare americane "civilizate" şi singurele care atinseseră nivelul unei autentice organizaţii politice, se poate distinge o anumită concordanţă între supremaţia hierofaniilor solare şi destinele "istorice". S-ar zice că soarele predomină acolo unde, datorită regilor, erolor, imperiilor, "istoria este în mers".

(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Religia indoeuropeană este una, prin excelenţă, a oamenilor liberi, chiar dacă comportă interdicţii stricte. Se constată o dualitate în atitudinea religioasă: teama de a nu ofensa un zeu, chiar involuntar, dar şi încredere, chiar familiaritate faţă de zei.
Cerul, pământul, principalele corpuri cereşti şi fenomenele naturale au fost divinizate, dar se constată tendinţa constantă de a uni naturalul cu politicul prin  intermediul simbolurilor cosmice. Zeilor celeşti şi diurni li se opun demonii care populează Cerul-nocturn sau Infernul. Soarele, împreună cu Cerul-diurn, au fost MARELE ZEU al celei mai vechi religii a indoeuropenilor. Iconografia siturilor arheologice, care pot fi cu siguranţă atribuite unor popoare indoeuropene, abundă în
simboluri solare. Cultul Soarelui a rămas mai viu în religia populară, iar mai apoi în folclor, decât în „religia politică”.

(sursa: Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor)

Soarele devine astfel prototipul "mortului care învie în fiecare dimineaţă". Un întreg ansamblu de credinţe în legătură cu iniţierea şi suveranitatea [...] derivă din această valorizare a Soarelui ca zeu (erou), care, fără să cunoască moartea (aşa cum o cunoaşte, de pildă, Luna), traversează în fiecare noapte împărăţia morţii şi reapare a doua zi, etern el însuşi, egal cu sine în eternitate.
"Asfinţitul" nu este perceput ca o "moarte" a soarelui (contrar cazului lunii, în perioada celor trei zile de întuneric), ci ca o coborâre a astrului în regiunile inferioare, în împărăţia morţilor. 
[...] deşi nemuritor, Soarele coboară în fiecare noapte în regatul morţilor; în consecinţă, el poate lua cu sine oameni şi, asfinţind, să-i ucidă; dar, totodată,el poate să călăuzească sufletele prin regiunile infernului şi să le readucă a doua zi la lumină, o dată cu ziua.
Din Câmpul Trestiilor porneşte sufletul faraonului în întâmpinarea Soarelui pe bolta cerească pentru a ajunge, călăuzit de el, în Câmpul Ofrandelor. [...] În ciuda calităţii sale divine, faraonul câştigă dreptul de a se instala în cer prin luptă crâncenă cu paznicul "Câmpului", Taurul Ofrandelor.
Dar, cu timpul, textele sfârşesc prin a nu mai menţiona duelul cu Taurul Ofrandelor şi defunctul urcă la cer (cf. de ex. Cartea Morţilor) pe o scară, sau pluteşte prin oceanul sideral, până ajunge, în sfârşit, călăuzit de o zeiţă, şi sub înfăţişarea unui taur strălucitor, în Câmpul Ofrandelor.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Taurul – taurul sau juncanul nu-şi arată vârsta fiind un simbol al masculinităţii şi virilităţii. Simbolismul lui poate fi totuşi ambiguu: vitalitatea sa şi fertilitatea masculină îl asociază cu soarele şi reînvierea, iar din cauza coarnelor poate reprezenta zeităţile lunare şi moartea.Taurul Apis era venerat în Egiptul antic ca simbol al creaţiei şi era adesea descris purtând între coarne discul solar al lui Ra. Era sacru pentru Osiris şi simboliza moartea.
Era sacru pentru Zeus, deoarece zeul a luat forma unui taur alb pentru a o seduce pe Europa, iar fiul lui Minos, păzitorul Minotaurului, a devenit rege al Cretei.
Taurii erau de asemenea dedicaţi lui Dionysus, Aphroditei şi lui Poseidon.
În unele tradiţii, datorită mugetului său ca de tunet, taurul era animalul zeilor tunetului, precum şi al zeităţii scandinave, Thor.
Iudeii îl numesc pe Iehova, taurul lui Israel. În tradiţia occidentală puterea taurului are caracteristici ca brutalitate, cruzime şi desfrâu. Este un simbol popular heraldic, vestitor fiind emblema lui Richard al III-lea al Angliei, simbolizand curaj şi ferocitate.
Simbolul zodiacal al taurului este semnul celest al taurului. Boul, care împărtăşeşte caracteristicile simbolice de putere cu taurul, este umplut cu mai puţine simboluri ambigue, el reprezintă agricultura, rabdarea, castitatea şi sacrificiul de sine.
Este al doilea semn în zodiacul chinezesc, şi semnifică echilibru şi trăinicie.

(sursa: Animalele ca simbol)

Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile se regăsesc în simbolistica taurului. Apa şi focul: taurul este lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii; solar, prin focul din sângele lui şi strălucirea sămânţei sale. Pe mormântul regesc de la Ur se înalţă un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lapislazuli (luna şi apa). El este uranian şi htonian. El poate apărea, ca şi câinele, în ambele forme. Un cult din Asia Mica, introdus în Italia în secolul al II-lea e.n., îmbogăţeşte cultul Cibelei (în ipostaza ei de mama a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la Roma: taurobolul – iniţierea printr-un botez cu sânge. Credinciosul care voia să beneficieze de această inţiere, arăta Jean Beaujeu, cobora într-o groapă anume săpată şi acoperită cu un soi de grilaj, iar deasupra lui era omorat, cu un par sacru, un taur al cărui sânge îl scălda pe cel din groapă. Acesta devenea renatus in aeternum, renăscut la viaţa veşnică. Energia vitală a animalului, socotit, alături de leu, cel mai viguros dintre toate, regenera corpul şi poate sufletul.
Cultul lui Mithra, de origine iraniană, cuprindea şi el un sacrificiu, analog ca semnificaţie, dar într-un decor ritual oarecum diferit. Armatele romane răspândiseră în întregul imperiu cultul lui Mithra, zeul Mântuitor. Învingător, nebiruit, născut dintr-o stâncă, la 25 decembrie, după solstitiul de iarnă, când ziua începe iaraşi să crească şi când se sărbătorea renaşterea Soarelui – Natalis Solis. Actul esenţial al vieţii lui Mithra fusese jertfirea taurului primordial, cea dintâi vieţuitoare zămislită de Ahura-Mazda; după ce îl îmblânzeşte şi îl aduce în sălaşul său, Mithra îl sacrifică din porunca Soarelui. Din sângele, măduva şi sămânţa lui s-au născut plantele şi animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului, supuşii lui Ahriman. Ascensiunea lui Mithra şi sacrificarea taurului apar pe o sumedenie de monumente mithraice, aceste două scene simbolizând lupta puterilor binelui împotriva duhurilor răului – luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată energia, orice credincios – ca şi intrarea în lăcaşul luminii veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea atotputernică a zeului Mithra.
(sursa: Minotaurul labirintului si taurul ceresc)

O carieră ca aceea a lui Mithra, la origine zeitate celestă, devenită apoi solară şi, într-un târziu, soter, în calitate de Sol Invictus, se explică în parte prin această funcţiune demiurgică (din taurul omorât de Mithra ies seminţele şi plantele etc.) de organizator al lumii.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

TAUR: Cuvântul taur conţine în semnificaţia sa potenţialităţile unui adjectiv polisemantic, asociat ideii de forţă în ipostazele ei uraniene (tunetul, fulgerul, furtuna), terestre (fertilitatea şi fecunditatea) sau umane (puterea şi impetuozitatea, curajul în luptă şi forţa instinctualitaţii), în vechile credinţe ale popoarelor lumii, el este un animal totemic, zeu sau daimon al fertilităţii, ca mai târziu să devină un animal emblematic cu largă răspândire în heraldica şi simbolistica universală. Cultul acestei bovideu, taurolatria, e atestat în vechiul Sumer, în India preariană, în Egiptul antic, în Creta minoică sau în China împăraţilor mitici, în vechile religii, taurul este o încarnare a divinităţilor cerului. Zeul indian Siva era reprezentat sub înfăţişarea unui taur roşcat, care scotea din grajdurile nopţii cirezile de lumini. La vechii iranieni, o mare răspândire a avut-o cultul zeului Mithra, personificare a soarelui invincibil (Sol Invictus). În cinstea lui erau instituite taiiroboliile, sacrificiile rituale de taur, în sângele cărora se scăldau cei ce voiau să se iniţieze în misterele acestui cult. Nu mai puţin cunoscut în istoria culturii este celebrul bou (sau taur) Apis al egiptenilor, întruchipare zoomorfă a lui Osiris, străveche divinitate agrară. Ca însumare a forţelor manifeste ale naturii şi ipostază a zeului suprem, taurul devine, mai târziu, emblemă a regalităţii. În Sumer, însemnul caracteristic al regelui era o tiară cu coarne de taur. Capul de bour va deveni stema Moldovei, despre care Dosoftei în Psaltirea în versuriva spune „Capuiu celu de bourii, fiară vestită / Semnează putiare ţării neclintită"
(sursa: DICŢIONAR DE SIMBOLURI ŞI ARHETIPURI CULTURALE)

Taurul a fost adorat de-a lungul mileniilor pe numeroase spaţii geografice: în Egipt, era animalul fertilizator, asimilat Soarelui; în Mesopotamia, avea atribuţii celeste şi chtonice, iar în multe alte zone era simbolul forţei, virilităţii, furtunii şi ploii.
Tezaurele traco-getice abundă în reprezentări ale capetelor de tauri, dar ele nu lipsesc nici în perioada clasică a civilizaţiei geto-dace.
Majoritatea opiniilor  specialiştilor înclină în a acorda taurului, pentru mediul traco-getic, o valoare de simbol solar sau general-uranic.

Încă din epoca bronzului, unul dintre cele trei simboluri de regenerare care au alcătuit simbolismul magico-mitologic arhaic al pomului vieţii a fost bucraniul sau capul de taur, şi tot de atunci avem primele dovezi arheologice ale semnificaţiei reprezentată de capul de taur (sau bour), având plasat în frunte un simbol solar:
(sursa: Pomul vieţii de început)

Taurul, simbolizat stilizat prin bucraniu, ocupă poziţia centrală în reprezentarea Pomului Vieţii, specifică epocii bronzului:
(sursa: Pomul vieţii din neolitic până în prezent)

Taurul şi trăsnetul au fost de timpuriu (încă din 2400 a. Ch.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice. Mugetul taurului a fost asimilat, în culturile arhaice, uraganului şi tunetului; atât unul cât şi celălalt erau o epifanie a forţei fecundante.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)


Cultul arhaic al Pomului Vieţii asigura în principal regenerarea trupului şi eventual a sufletului. Nemurirea a fost inovaţia adusă de noul cult solar al lui Zamolxis.

Ei se cred nemuritori; credinţa lor este că ei nu mor ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis.(Herodot, 484-425 î.e.n.)

Este prima şi ultima dată când numele lui Gebeleizis apare în literatură. Încă Tomashek recunoscuse în acest teonim o paralelă a zeului trac Zbelsurdos, Zbeltiurdos. Ca şi Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, dacă îi urmăm pe Walde-Pokorny şi Decev, care îi derivă numele de la radicalul indo-european *guer, a străluci.
(sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase)

Sclipitor, Soare
O altă ipoteză are în vedere partea onomastică Zelmo-, de exemplu Zelmoutas și în numele compuse, cu -zelmis: Aulouzelmis, Abro-, Dala-, Dole, Ebry-, Mesto, din protoindoeuropeanul *g'hel- „a sclipi; galben; verde *soare” sau*g'el- „limpede, luminos”. De asemeni în Zalmodeghikos (v. Zalmodegicos); Zermodeghikos și Zoltes. Cuvântul *soare nu este altfel format decât prin pronumele reflexiv „Se” + rădăcina „g'hel”.

(sursa: wikipedia)

În secolul al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale (Getica, XI, 69-71). Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmizegetusa şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.
(sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase)

Pe lângă impresia vie pe care textul lui Herodot a produs-o în lumea antică, Eliade observă și coerența legendei relatate de Herodot:
„Grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta însemna că cultul zeului geto-dac comporta credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa à propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora, și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important.”
—Mircea Eliade-Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II
Cu privire la credința geților în nemurire menționată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esențială în înțelegerea cultului zalmoxian, anume că áthanatizein nu înseamnă „a se crede nemuritor”, ci „a se face nemuritor”. Această „imortalizare”, după termenul folosit de Eliade, „se dobândea prin intermediul unei inițieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele grecești și eleniste”. Deși ceremoniile propriu-zise nu au fost transcrise de către istorici, informațiile transmise de Herodot indică, potrivit interpretării lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al morții (ocultare) și reîntoarcerii pe pământ (epifanie). Iar, cât privește semnificația magică a singurului ritual transcris de către Herodot, sacrificiul, Eliade îl interpretează drept menit pentru a „reactualiza raporturile dintre geți și zeul lor, așa cum fuseseră ele inițial, când Zalmoxis se afla printre ei”, constituind, astfel, o „repetiție simbolică a întemeierii cultului”, similară, doar din punct de vedere funcțional, cu reactualizarea Căii Crucii în creștinism.
Caracterul htonic al zeului a fost evidențiat de anumiți autori antici, precum și de către mulți savanți moderni, care l-au pus pe acesta în relație, pe de o parte, cu Dionis și Orfeu, și, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a căror trăsătură principală era fie o tehnică șamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern. Mircea Eliade, însă, vede în relatările lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de Mistere.

(sursa: wikipedia)

“Eu, Socrate, am învăţat această incantaţie (descântec), acolo, în oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că Zamolxis, care este şi un zeu, ne învăţa că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.
Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, (ucenicul lui Zamolxis, medicul) toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greşeală a oamenilor: că unii medici caută în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului sau a trupului). Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricît de bogat, dintr-un neam ales, sau oricît de frumos ar fi – ci să fac altfel.
Deci eu, pentru că am jurat, şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevar ascultare şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi încredinţezi mai întîi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmides”.

(PLATON, 427-374 î.e.n., “Dialoguri”)

Trebuie să pornim însă de la realitatea că „noua religie” se adresa, în primul rând, unui grup „ales” de locuitori ai teritoriilor geto-dace. Suntem în faţa unei religii esoterice rezervate unui număr restrâns de iniţiaţi, care fiind însă vârfurile societăţii, au impus consecinţele acestei religii şi poporului liber.
Dacă zeii hotărăsc asupra vieţii şi morţii omului de rând, doar un zeu poate să-i îndrume spre o altă existenţă (eventual o „post-existenţă” – ca să utilizăm un termen vehiculat de Lucian Blaga), alături de „strămoşi”, zeii străvechi. Acest „zeu” s-a impus a fi Zamolxis.
Numeroase discuţii s-au înfiripat între specialişti, cu privire la ce anume a vrut Herodot (Istorii, IV, 93) să spună în debutul relatării sale despre geţi:
„[...] geţii care se cred nemuritori […].”
sau
„[...] geţii care se fac [sau poate mai bine se ştiu face] nemuritori […].”
Este importantă această nuanţare, deoarece dacă ne aflăm în cea de-a doua situaţie, atunci – întra-devăr – relatarea ritualului (din Istorii, IV, 95) se referă la un cult iniţiatic, adresat unei elite.
Diderot, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, făcea următoarea observaţie: „Vechii filosofi aveau o dublă doctrină, una externă, publică sau «exoterică», alta internă, secretă sau «esoterică»”. Să fie acesta şi cazul doctrinei religioase (cu valenţe filosofice) iniţiată de către Zamolxis? Este foarte posibil să fie aşa, deoarece experimentul pe care Zamolxis l-a efectuat, prin ospeţele pe care le-a organizat şi dispariţia misterioasă, nu se putea face decât cu un număr restrâns de participanţi.

(sursa: Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate)

Evident, această jonţiune a elementelor solare şi vegetale se explică prin rolul extraordinar al Suveranului, atât pe plan cosmic, cât şi pe plan social, în acumularea şi distribuirea "Vieţii". Astfel, solarizarea progresivă a divinităţilor cereşti corespunde aceluiaşi proces de eroziune care a dus, în alte contexte, la transformarea acestor divinităţi cereşti în zei atmosferici-fecundatori. La hitiţi, de plidă, zeul ceresc se prezintă, deja în timpurile istorice, într-o stare foarte avansată de solarizare şi în relaţie cu suveranitatea cosmico-biologică, înzestrat, deci, cu elemente "vegetale" în conformitate cu formula: Zeu-Rege-Arbore al Vieţii.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)





Comments