3.1.2.5. Simbolismul ornamenticii coifurilor geto-dacice

Free Website Translator

La baza credinţei în nemurire a geto-dacilor se afla convingerea că o viaţă violent întreruptă se continuă printr-o altă modalitate de existenţă. Suma energiei vitale, care rămâne disponibilă prin întreruperea unei existenţe departe de sfârşitul ei, este "creatoare" în sensul că este capabilă de a însufleţi orice obiect fabricat de mâna omului, în mod special armele luptătorului. Post-existenţa luptătorilor geto-daci, deci nemurirea lor, este asigurată tocmai de moartea lor violentă. "Existenţa" lor se continuă prin prelungirea simbolică a "activităţii lor profesionale", aceea de luptători. Există concepţia conform căreia prin distrugerea armelor se urmărea "moartea" acestora odată cu cea a luptătorului.  Însă credinţa puternică în nemurire, pe care geto-dacii o percepeau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit a vieţii terestre, era pentru ei suportul unui intens optimism şi curaj în viaţă. Şi cum ar putea un luptător să facă faţă provocărilor din viaţa de apoi fără armele sale, care au "murit" prin distrugere? Conform credinţei luptătorilor, armele erau însufleţite, iar prin îndoire sau rupere, deci prin distrugerea lor rituală în această lume, vor putea urma cu mai multă uşurinţă sufletul luptătorului, care şi acesta se desprinde mai uşor de trup dacă este incinerat. 
Reprezentările omniprezente ale Pomului Vieţii pe echipamentul militar asigurau, prin emisia energiei fertilizante, regenerarea sufletului într-un alt trup, şi păstrau, mai ales în încleştarea luptelor, o permanentă conexiune a luptătorului cu Cerul şi Pământul, cu divinitatea supremă Zamolxis.
Astrahanul este o blăniţă subţirică şi creţulie care provine de pe mielul unei specii de oaie domesticită - karakul, originală din Asia Centrală. Cu cât este mai tânăr mielul, cu atât este mai apreciată blana, la mare preţ fiind cârlionţii mici şi strânşi. Şi totuşi, pe meleagurile noastre, aceste căciuli din blană de miel erau mult preţuite, chiar respectate, cu mult înainte ca ele să devină cunoscute sub numele regiunii ruseşti dintre Marea Neagră şi Marea Caspică.
Să existe vreo legătură între căciula din blana de miel şi nemurire? 
Coifurile se numără printre însemnele de rang ale războinicilor, în general, şi ale şefilor militari, în special. În afara utilităţii practice de a proteja capul luptătorilor în luptă, acestea aveau şi un rol simbolic, şi este posibil ca acesta să fi fost chiar rolul primordial. Asemenea două coifuri geto-dacice, confecţionate din aur, au fost descoperite în România: unul în Moldova, la Cucuteni-Băiceni, iar celălalt la Coţofeneşti, judeţul Prahova. Coifurile prezintă scene ale practicării unui străvechi ritual de dobândire a nemuririi şi, similar coifului macedonean descoperit la Herculaneum, Provincia Taranto, Italia, care, prin ornamentică imită o pileus - căciulă dacică ... ambele coifuri din aur sunt executate sub forma unor căciuli din blană de miel.


Descoperirea coifurilor s-a făcut, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Peste coiful de la Coţofeneşti au dat trei copii care păşteau vacile. Se jucau de-a căutătorii de comori şi au descoperit una adevărată, scormonind la rădăcina unui stejar. Cel mai mare l-a luat, după ce a împărţit câţiva cârlionţi din aur celor mici. Iniţial, cineva din sat i-a oferit un porc pe el, dar nu l-a dat; îl folosea pentru a hrăni găinile. Apoi l-a dat pe tablă galvanizată pentru acoperişul casei, şi doi boi. Coiful din aur a fost datat în secolul al IV-lea î.e.n. Tezaurul de la Cucuteni-Băiceni - peste 70 de piese, în total 2063 grame de aur - a fost descoperit într-o lutărie de către mai mulţi ţărani. Coiful din aur, datat în secolul al V-lea î.e.n., este considerat printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto–dacice.
Coifurile sunt lucrate din tablă de aur modelată prin ciocănire şi ornamentate „au repousseé” (modelate prin percutare interioară cu scopul de a obţine reliefuri). Jumătatea superioară a celor două coifuri imită o căciulă ţuguiată din blană de miel. La coiful de la Cucuteni-Băiceni, cârlionţii sunt ordonaţi în şiruri paralele şi sunt executaţi cât mai natural. Direcţionarea şirurilor paralele de cârlionţi este realizată astfel încât să imite perfect croiala bucăţilor de blană care ar fi fost utilizate pentru obţinerea căciulii. Pe coiful de la Coţofeneşti, cârlionţii sunt executaţi într-o manieră stilizată, însă şirurile paralele sunt, de asemenea, clar sugerate.

Coiful de la Cucuteni-Băiceni:
(sursa: Tezaurul de la Cucuteni-Băiceni)

ASTRAHÁN n. 1) Blană cu părul mătăsos și buclat, obținută de la mieii de rasă caracul.
ASTRAHÁN s. n. Miel cu părul mătăsos și creț, din rasa care poartă numele orașului sovietic Astrahan.
(sursa: dexonline)


Basorelief din Palatul Apadana, Persepolis, Iran:
În basorelieful datând din secolele VI-V î.e.n., contemporan cu coiful getic descoperit la Cucuteni-Băiceni, cârlionții din lână sunt reprezentați într-un mod asemănător: smocurile de blană (mai scurte în cazul celor executate pe coif) formează la vârfuri o buclă. În ambele cazuri, șuvițele sunt reprezentate prin linii paralele:

Pe un vas zoomorf, executat din lut ars, în formă de berbec cu picioarele strânse sub corp, datat între a doua jumătate a secolului I e.n. - prima jumătate a secolului II e.n. și atribuit civilizației sarmate, cârlionții sunt executați în mod identic celor de pe coiful getic:
Vas zoomorf de la Olăneşti, datat cu a doua jumătate a sec. I - prima jumătate a sec . II p. Chr. Reprezintă un recipient, executat din lut ars, în formă de berbec cu picioarele strânse sub corp, fixat pe un postament rectangular. Blana este redată realist prin bucle, la fel de realist este executat şi capul animalului.
A fost descoperit, alături de alte obiecte de ofrandă, într-un mormânt sarmatic de lângă satul Olăneşti, raionul Ştefan-Vodă, în anul 1960, de cercetătoarea A.I. Meljiukova. Recipiente de acest fel, reprezentând acelaşi chip al berbecului, au mai fost descoperite în arealul de răspândire a culturii sarmaţilor din Caucaz până în Ungaria.

Cârlionții blănii de oaie reprezentați în ornamentica unui pectoral din aur, descoperit într-un mormânt tumular scitic la Certomlîk (Tchertomlyk), Ucraina, datat în secolul IV î.e.n.:


Figurină zoomorfă - cap de berbec - celtică (scordisci), descoperită în Breznik (regiunea Pernik), Bulgaria, datată la sfârşitul secolului II - începutul secolului I î.e.n.:
(sursa: balkancelts)

Coiful de la Coţofeneşti - reconstituire:

Cârlionţii blănii de miel sunt reprezentaţi prin protuberanţe dispuse în şiruri paralele.
Acest mod de redare a cârlionţilor lânii era utilizat frecvent în diferite culturi şi s-a menţinut peste timp. Un exemplu în acest sens este ulciorul în formă de berbec descoperit în Scarborough, North Yorkshire, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, datat în secolul XVII:
This striking piece of Scarborough Ware is technically known as a zoomorphic aquamanile - an animal shaped water vessel, in this case a ram - the applied pellets of clay represent wool.

Cele două coifuri prezintă secvenţial etapele unui ritual magico-religios înfăptuit cu scopul obţinerii nemuririi:
scena sacrificiului ritual şi oferirea ofrandelor, reprezentată pe obrăzarele coifurilor. Coiful de la Coţofeneşti prezintă, pe fiecare obrăzar, înjunghierea unui berbec:
(sursa: Coifuri dacice)
iar pe cel de la Cucuteni-Băiceni este reprezentat un personaj feminin care aduce ofrande divinităţii: stând pe tron, în mâna stângă ţine un rython, probabil cu intenţia de a face o libaţie (act ritual care consta în gustarea şi apoi vărsarea unei cupe cu vin), iar în mâna dreaptă ţine un vas, probabil cu cereale:
O scenă identică este reprezentată pe una dintre cnemidele tezaurului de la Agighiol, datat în secolul IV î.e.n.:

Pe cel de-al doilea obrăzar al coifului de la Cucuteni-Băiceni este reprezentată lira zoomorfă - doi dragoni cu trup de şarpe şi cap de animal de pradă, reprezentaţi în poziţie afrontată faţă de un bucraniu - simbol al fertilităţii şi regenerării:

Editorii tezaurului (M. Petrescu-Dâmboviţa şi M. Dinu în Arheologia Moldovei..) au văzut pe obrăzarul stâng doi şerpi cu capete de pasăre, dar capetele sunt în acest caz orientate de aceeaşi parte cu cozile, fapt ce contravine principiilor generale ale decorativisticii. Partea superioară a obrăzarului fiind deosebit de deteriorată, este foarte posibil ca şerpii să aibă capete de dragon, ciocurile (mai mult de „zburătoare de balcon" decât de răpitoare) să fie de fapt urechi, iar boturile căscate să se constituie în modalitate de continuitate a acoladei de deasupra bucraniului (craniului de bou).

Pentru a încheia consideraţiile referitoare la coif se impun două precizări. Cea dintâi are în vedere decoraţia de pe obrăzarul stâng, considerată a fi alcătuită din şerpi cu capete de pasăre. O asemenea interpretare (în virtutea căreia cozile şi capetele acestor ciudate reprezentări ar fi orientate în aceeaşi direcţie) contravine însă principiilor generale ale decorativisticii, pe care, evident, meşterul get - ca şi aurarii făuritori ai altor podoabe getice - dovedeşte că le poseda într‑un înalt grad. În fapt, şerpii au capete de dragon, iar presupusele ciocuri sunt, foarte probabil, ...urechi.

primirea jertfei este redată pe coiful de la Coţofeneşti prin dezmembrarea şi consumarea jertfei de către doi grifoni. 
(sursa: Coifuri dacice)
Nemurirea se dobândeşte cu greu; ea este concentrată într-un Pom al Vieţii, care se află într-un loc inaccesibil; grifonii sau alte animale fabuloase păzesc întotdeauna căile mântuirii, adică fac de strajă în jurul Pomului Vieţii. Este de la sine înţeles că aceştia trebuie îmbunaţi prin intermediul jertfelor şi a ofrandelor. Trebuie ca iniţiatul să treacă prin "încercări", să depăşească obstacolul reprezentat de cei doi paznici, pentru a avea dreptul să dobândească nemurirea. Confruntarea cu cei doi grifoni nu este întotdeauna de natură fizică şi trebuie privită în sens iniţiatic.

dobândirea nemuririi este redată pe coiful de la Cucuteni-Băiceni prin reprezentarea Pomului Vieţii păzit de cei doi cai înaripați, sugerând deschiderea căilor către nemurire şi accesul neîngrădit spre izvorul energiei fertilizante, pentru dobândirea "tinereţii fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". 
În registrul poveştilor culese de Petre Ispirescu se găseşte o excepţie: basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, poate cel mai interesant şi mai plin de tâlcuri basm românesc. Şi acolo protagonistul, Făt-Frumos, se află în căutare de isprăvi eroice, dar mai ales în căutarea tinereţii veşnice şi a nemuririi. Şi acolo el găseşte un cal înaripat.

Pomul Vieţii este figurat prin palmetă, într-o reprezentare similară celei prezentă în ornamentica vaselor din argint aurit care alcătuiesc tezaurul atribuit tracilor, descoperit la Rogozensko, Bulgaria, datat în secolul al IV-lea î.e.n. 

Coiful de la Coţofeneşti prezintă spiritul iniţiatului care, depăşind "încercările" şi primind o parte din însuşirile grifonului, urcă la cer într-o ascensiune ceremonială. 
Ascensiunea celestă făcea probabil parte dintr-o iniţiere orfică şi Polyainos, în lucrarea Stratagemata, aminteşte despre preotul-rege al unor populaţii trace, Kosingas, care-şi ameninţa supuşii că-i va părăsi urcând pe o scară de lemn până la zeiţa Hera; ceea ce probează că o astfel de conexiune rituală între pământ şi cer exista şi prin mijlocirea ei, anumite fiinţe privilegiate urcau la cer.

Ornamentica simbolizând regenerarea ciclică a naturii, formată din cârcei de viţă de vie care se ramifică la intervale apoximativ egale, este poziţionată în partea din faţă a coifului în zona frontală, iar în spate pe două benzi paralele, fiind dispusă astfel de jur-împrejurul coifului de la Coţofeneşti. 
Această ornamentică este comună civilizaţiilor tracice, etrusce, scitice şi celtice, pentru secolele V-IV î.e.n.



Purtătorii coifurilor din aur, care, prin ornamentică imită blana de miel, transmiteau celor din jur (supuşilor) mesajul că deţin autoritatea de a înfăptui ritualurile de iniţiere magico-religioase cu privire la obţinerea nemuririi sufletului. La diferite popoare, percepţia morţii ca o fiară devoratoare, motiv legat de reprezentarea arhitepală a infernului intestinal, se regăseşte în diferite mituri şi ritualuri. Ea este legată şi de problema nemuririi fiinţelor devorate de animalele pământului, mării sau cerului, corpul dispărând şi astfel neexistând un cadavru. Întruchipată de diferite animale, unele fabuloase, cum sunt sfincşii sau grifonii, moartea este astfel "domesticită", iar fiara devoratoare devine, adesea, paznic al produsului efectului forţei regeneratoare, concretizat în Pomul Vieţii sau un alt simbol derivat. Prin purtarea unei părţi din jertfa consumată, sub forma căciulii din blană de miel (substituind berbecul din motive estetice), energia regeneratoare se revarsă asupra purtătorului.


Delicatele reprezentări în aur ale blănii de miel ar putea avea legătură cu legenda lânii de aur. Mitul argonauţilor îl are în centru pe Iason, conducătorul celor 50 de eroi, care au pornit spre Colhida în căutarea lânii de aur. După un drum aventuros şi multe peripeţii, argonauţii reuşesc să sustragă lâna de aur care era în posesia lui Aiete, regele Colhidei, dar numai cu ajutorul fiicei acestuia, Medeea. Studiind în detaliu scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lângă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Capitala şi reşedinţa regelui Aiete se află acolo unde cele două râuri, Phasis unit cu Saranges (Buzăul împreună cu Siretul) se varsă în Oceanos Potamos sau Istru (Dunărea). După poetul Ovidiu, poporul cel marţial al Colchilor locuia în partea de nord a Dunării de jos. Numai acest fluviu mare separa oraşul Tomis de regiunea Colchilor, unde odată venise eroul legendar Iason, ca să răpească lâna de aur. Ovidiu o înfăţişează pe Medeea rostind următoarele cuvinte către Iason: <<... iar tatăl meu (Aiete) domneşte peste întrega regiunea din partea stângă a Pontului până în Schythia cea acoperită de neua>>.
Densuşianu consideră că, numirea orografică de Colţi, un cuvânt a cărui semnificaţie este: vârfuri de stânci ascuţite şi proeminente, avea acelaşi înţeles în timpuri preistorice, iar numirea grecească de Colchis, apare în legenda argonauţilor. O deosebită importanţă economică şi strategică o avusese încă din cele mai vechi timpuri zona muntoasă a judeţului Buzău, amplasată în apropiere de gurile Dunării şi de oraşele comerciale ale Scythiei Mici (Dobrogei). Pe valea râului Buzău, care taie în două arcul de sud-est al Carpaţilor, se află vechea linie de comunicaţie între Marea Neagră şi părţile interioare ale Transilvaniei, bogate în turme, cereale, vinuri şi mai ales aur. Călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într-un sens simbolic; în realitate se poate asocia căutarea lânii de aur cu goana după resurse valoroase, cum sunt metalele preţioase. Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă. Aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere; Argeşul, Dâmboviţa, Oltul, Siretul, Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat că termenul vechi grecesc pentru aur - khrūsos - ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.
Vasile Boroneanț, arheolog, doctor în istorie, fost director al Muzeului de Istorie a Bucureştiului, spunea: "Eu cred că civilizaţia existentă aici în urmă cu 3000 de ani era dezvoltată şi putea să producă obiecte atât de deosebite cum sunt coifurile şi tot ceea ce e expus în sala Tezaurului de la Muzeul de istorie naţională din Bucureşti. Dar asta nu e tot: e importantă şi uimitoare asemănarea stilistică într-un spatiu atât de întins. Ca să mă refer doar la coifuri: eu nu cred că ele au urcat de la Dunăre spre Moldova, ci, dimpotrivă, de acolo au coborat spre câmpie." Coiful de la Cucuteni-Băiceni a fost creat în inima Moldovei în secolul V î.e.n. iar după 100 de ani, meşterii geto-daci creeau, la nici 50 km de râul Buzău, coiful de la Coţofeneşti. 
În aceste condiţii, printr-un uşor exerciţiu de imaginaţie, îi putem vedea cu ochii minţii pe aceşti puternici preoţi-regi, purtând ceremonial căciula din "blană de aur" în îndeplinirea sacrificiilor rituale, care facilitau comunicarea cu divinitatea şi reactualizarea raporturile directe dintre geţi şi zeul lor, pentru asigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului.  


Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris că erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Aceeaşi legendă admite faptul că, pe teritoriul României, triburile tracice erau unite între ele, cu mult înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în „Taina Jurământului”, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor. Tăcerea era menită să protejeze tainele, comorile şi tezaurele ascunse ale tracilor. „Cei iniţiaţi în „Taina Jurământului“ purtau coifuri de aur sau de argint aurit cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer în Iliada şi Odissea: „Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon…”;
(sursa: Altar „cu ochi” de acum 5000 de ani descoperit la Târgu Frumos (jud. Iaşi))

Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lângă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

Capitala şi reşedinţa regelui Aiete se află unde cele două râuri, Phasis unit cu Saranges (Buzăul împreună cu Siretul) se varsă în Oceanos Potamos sau Istru (Dunărea). 
În templul cel magnific al Soarelui, ce forma cu osebire splendoarea capitalei lui Aiete, Argonauţii văd steaua robustului Atlas, de al cărei genunchi se frângeau undele Oceanului. Capitala regelui Aiete se afla aşadar în ţara poporului cel viteaz al Geţilor, de la Istru.
După poetul Ovidiu, poporul cel marţial al Colchilor locuia în partea de nord a Dunării de jos. Numai acest fluviu mare separa regiunea oraşului Tomis de regiunea Colchilor, unde odată venise eroul cel legendar Iason, ca să răpească lâna de aur. (...) Ovidiu o înfăţişează pe Medeea rostind următoarele cuvinte către Iason: << ...iar tatăl meu (Aiete) domneşte peste întrega regiunea din partea stângă a Pontului până în Schythia cea acoperită de neua>>.
În regiunile superioare ale Carpaţilor, locuite odată de triburi pastorale pelasge, noi întâlnim foarte adese ori numirea orografică de Colţi, un cuvânt a cărui semnificaţiune este: vârfuri de stânci ascuţite şi proeminente. Acelaşi înţeles îl avuse în timpuri preistorice şi numirea grecească de Colchis, ce ne apare în legenda Argonauţilor. O deosebită importanţă economică şi strategică o avuse în timpurile vechi zona cea muntoasa a judeţului Buzău, în apropiere de gurile Dunării şi de oraşele comerciale ale Scythiei Mici (Dobrogei). Pe valea râului Buzău, care taie în două arcul de sud-est al Carpaţilor se află vechea linie de comunicaţiune între Marea Neagră şi între părţile interioare ale Transilvaniei, ale acestei coroane faimoase de munţi, avută de turme, de cereale, de vinuri excelente şi metale. În această regiune a Buzăului, acoperită de păduri seculare se află situată o comună însemnată românească, ce poartă numele de Colţi.
(sursa: Dacia Preistorica – Nicolae Densusianu)

Râul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într-atât încât blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur.
(sursa: Diana Gavrilă, Munţii Buzăului între mister şi realitate)

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur - khrūsos - ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.
Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.
Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa, Oltul, Siretul, Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur.

Vasile Boroneanț, arheolog, doctor în istorie, fost director al Muzeului de Istorie al Bucureştilor, spunea:
Eu cred ca civilizatia existenta aici in urma cu 3000 de ani era dezvoltata si putea sa produca obiecte atat de deosebite cum sunt coifurile si tot ceea ce e expus in sala Tezaurului de la Muzeul de istorie nationala din Bucuresti. Dar asta nu e tot: e importanta si uimitoare asemanarea stilistica intr-un spatiu atat de intins. Ca sa ma refer doar la coifuri: eu nu cred ca ele au urcat de la Dunare spre Moldova, ci, dimpotriva, de acolo au coborat spre campie.
Daca au existat Fratii? Fireste, Fratia era posibila, dar termenul istoric consacrat este uniuni tribale. Sigur ca era posibil, si nu spun eu asta. Asta o spune Herodot: tracii erau cruzi intre ei, dar cand aparea un dusman comun uitau certurile si erau uniti pentru a se apara. Pentru ca aveau constiinta originii comune. Asta se vede si arheologic. Exista o comunicare intre toti oamenii astia, se vede si in ceramica si in tot ce s-a descoperit in locuri diferite. Comunicau intre ei si, mai mult de-atat, aveau arta si mitologia foarte puternice.
E clar ca tracii aveau constiinta unitatii si, in plus, aveau constiinta originii comune. In acest spatiu se coagulase un nucleu ce nu putea, nu avea cum sa migreze de aici. Aici a existat o civilizatie si o traditie foarte puternice.




Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă.
Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Din scrierile lui Del Chiaro, aflăm informații despre portul locuitorilor Valahiei, asemănător cu cel turcesc, cu excepția căciulii, care este făcută după moda poloneză. Căciula este tivită de jur împrejur cu blană neagră de miel, cu părul creț.

Căciulia este un sat din raionul Cantemir situat la 115 km, spre sud- vest de Chişinău. În ajunul Sfăntului Vasile băştinaşii serbează trecerea în noul an. Primii au pornit cu uratul copiii.
Pe timpuri satul Cociulia era numit ,,Ţara Căciulelor”. Aproape fiecare gospodar îşi confecţiona cuşmă de cîrlan, meseria fiind transmisă din tată în fiu.




Comments