"V"-ul Marii Zeiţe, bucraniul-uter şi pieptenele-perie, grupate în simbolistica pomului vieţii de început pe inelul getic de la Seimeni

FWT Homepage Translator
                                 Completare: Seimeni - de la piatra şlefuită la fier
                                                                                                           web counter
Pintilie Ştefan-Cristian
pinti_cris@yahoo.com


... simbolurile nu dispar niciodată din actualitatea psihică: îşi pot schimba înfăţişarea; funcţia lor rămâne aceeaşi.
                                                                                                                                                   (Mircea Eliade)





Existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într-o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, judeţul Constanţa, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, judeţul Mehedinţi (1600-1150 î.e.n.), incizate pe figurina acefală descoperită la Cârna, judeţul Dolj (1500-1200 î.e.n.), a cărui schiţă este prezentată în lucrarea "The Language of the Goddess" scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria, judeţul Alba (5300-5000 î.e.n.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.



Inelul de la Seimeni a fost descoperit în luna iunie 2014 în inteiorul unei amprente discoidale, amplasată pe dealul Seimeni.

Inelul se află într-o stare foarte bună de conservare datorită faptului că, prin baterea bronzului, se obţine la exterior un strat dur, similar celui obţinut prin extrudare, care nu corodează uşor. În plus, solul nisipos de pe dealul Seimeni este foarte permeabil, nereţinând umezeala. Cuprul din compoziţia bronzului nu reacţionează cu apa, dar reacţionează încet cu aerul atmosferic. În urma acestei reacții, pe suprafața cuprului se formează un strat de cupru oxidat cu nuanţe verzui . În contrast cu oxidarea fierului la aer umed, acest strat de oxid se oprește din coroziune. Din această cauză, obiectele din bronz care au stat mult în pământ au acea culoare "brun antic".
Inciziile au lăţimea de aproximativ 1 mm, având aceeaşi adâncime, iar margimile inciziilor sunt clare şi curate, de parcă ar fi fost executate cu precizie dintr-o singură mişcare. 

În urma analizei de spectrometrie de fluorescenţă de raze X efectuată la Institutul de Fizică Atomică Bucureşti, au fost obţinute următoarele rezultate:



Simboluri ale neoliticului Vechii Europe incizate în bronz:
Mama-Pământ (Geb la egipteni, Ki la sumerieni, Prithivi la indieni, Demeter şi Gaia la greci):

Zeul cerului; pentru populaţiile preantice Cerul a fost sinonim cu Soarele şi cu bolta înstelată:


Apa mitică:


Bucraniul:



Un grup de trei simboluri cu o puternică încărcătură magico-spirituală (Marija Gimbutaş l-a denumit "figura Zeiţei"), au călătorit împreună de-a lungul timpului, păstrându-şi funcţia de regenerare, din neolitic până în epoca fierului şi ulterior:
neolitic, mileniile VI-III î.e.n., sud-estul Europei şi Insula Malta
 
 
epoca bronzului, 1600-1150 
î.e.n., cultura Zuto Brdo - Gârla Mare, zona dunăreană
 
 
 
 
 
 
 
 
Seimeni, România, zona dunăreană
Sveshtari (zona dunăreană), Maglishkata, Kazanlâk, Rogozensko, Bulgaria
 



















CONCLUZII

Cultura Zuto Brdo - Garla Mare îşi are numele după primele descoperiri din Serbia şi România. Este considerată ca fiind cea mai importantă reprezentare a artei din Epoca Bronzului din România, remarcându-se prin eleganța modelării ceramicii şi prin tezaurul de obiecte de podoabă, asemănătoare celor miceniene. S-a dezvoltat într-o arie restrânsă la zona de luncă a Dunării, purtătorii acestei culturi aşezându-se doar pe malurile Dunării şi bălţile apropiate acesteia, ocupând un spaţiu situat între Belgrad şi Corabia. Cultura se dezvoltă în intervalul 1600 – 1150 a. Chr.
Ceramica era principalul element de cultură materială al acestei populaţii. Repertoriul formelor ceramice este foarte variat şi decorat cu multă măiestrie. Numărul motivelor decorative este relativ redus dar acestea sunt combinate cu atâta măiestrie încât nu există două vase identice. 
Vasele erau bogat decorate prin incizare/imprimare şi încrustare cu pastă albă.
Cultura se remarcă prin cimitirele de incineraţie descoperite în Bulgaria, Serbia şi România în zona inundabilă a Dunării. Necropolele erau situate, de cele mai multe ori, pe dune de nisip iar descoperirile funerare cunoscute până acum, în număr de 59, sunt răspândite destul de uniform pe întreaga arie a culturii. Fiecare mormânt conținea o urnă în care erau depuse resturile incinerate ale unui individ. Lângă sau în urnă se depuneau vase cu lichide sau hrană, considerate necesare defunctului în această nouă fază a existenței sale. De asemenea, în inventarul mormintelor au fost descoperite numeroase piese din metal topite sau deteriorate, ceea ce sugerează faptul că se obișnuia ca morții să fie puși pe rugul de incinerare cu tot cu hainele și podoabele pe care le aveau asupra lor.
Plastica de la Gârla Mare e unică în cadrul Epocii Bronzului, fiind descoperite statuete antropomorfe redând aproape exclusiv personaje feminine, semnificative pentru un presupus cult al fertilității. Se crede că decorul bogat ce acoperă piesele reprezintă piese de vestimentație și piese de podoabă din epocă. Prezenţa figurinelor antropomorfe din lut la doar unele dintre înmormântările de copii a făcut ca acestea să fie interpretate ca “jucării”, înlocuitoare de mame, reprezentări de divinităţi.

Inelul sigilar din bronz a fost descoperit pe dealul Seimeni amplasat pe malul Dunării, în interiorul unei incinte circulare care, se pare, reprezintă o locuinţă circulară semi-îngropată. Pe coama dealului se pot observa mai mult de 60 asemenea incinte circulare şi este posibil ca acestea să reprezinte o fostă aşezare cu locuire continuă, din neolitic până la sfârşitul epocii bronzului - începutul epocii fierului.
În interiorul incintelor circulare au mai fost descoperite un vas din ceramică de tip amforă, de formă tronconică fără toarte, fragmente de tegule, conducte ceramice şi vase din ceramică de mari dimensiuni.
Inelul are diametrul de 20 mm iar sigiliul are forma octogonală cu laturile de 3 şi 6 mm, dispuse alternativ. Pe sigiliu sunt gravate imagini ideografice.

Trei simboluri sunt comune atât statuetelor antropomorfe feminine, cât şi inelului sigilar; aceleaşi trei simboluri sunt reprezentate pe ceramica decorată aparţinând perioadei neolitice:
"V"-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare;
Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu;
Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare.
În patrimoniul semnelor sacre a stat de multă vreme şi repertoriul semnelor prevestitoare, acestea ca fiind un răspuns la mesajele transmise entităţilor abstracte. Conform cu vechile doctrine cultice, şi răspunsul la mesaje îmbracă imaginea binelui sau a răului prin chipul figurilor mitologice esenţiale. Astfel, se cunosc semne prevestitoare faste sau nefaste. 
Semnele faste:
- şarpe, broască, peşte;
- arici, urs, cerb, căprioară, taur, berbec, coarne de berbec, lână;
- albină, fluture, insecte;
apă limpede;
- soare, lună, stele;
- mâini, picioare;
- vegetaţie abundentă, flori, frunze, lanuri, livezi.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)
Practicile şi credinţele "vechi europene" au fost reconstituite în primul rând prin analiza mărturiilor arheologice. Acestea cuprind temple, modele de temple, peşteri şi morminte, figurine, măşti, vase de cult, precum şi simboluri ori semne gravate sau pictate pe toate aceste obiecte. Ceramica decorată, care a început să fie produsă în mileniul al VII-lea î.e.n., atingând culmea rafinamentului în cel de-al V-lea mileniu, este o sursă de prim ordin pentru interpretarea simbolismului respectiv.
(Civilizaţie şi cultură, Marija Gimbutas)
În cazul schiţei care reprezintă figurina acefală, simbolurile sunt incizate. La figurinele antropomorfe, aceste simboluri sunt gravate în partea superioară, în zona capului, gâtului şi pieptului; pe inelul sigilar, simbolurile sunt încadrate într-o formă octogonală.
Simbolurile sunt grupate în aceeaşi ordine, care se regăseşte pe figurina acefală, pe statuetele antropomorfe şi pe inelul sigilar: în mijlocul ansamblului se află bucraniul, deasupra "V"-ul şi dedesupt liniile paralele (pieptenele).
Modul în care simbolurile sunt grupate pe inelul sigialar:


Modul în care simbolurile sunt grupate pe figurina acefală (Marija Gimbutas le-a interpretat ca fiind o reprezentare stilizată a figurii Zeiţei iar Romulus Vulcănescu le-a identificat cu imaginea totemului bradului - pomul vieţii):
Modul în care simbolurile sunt grupate pe statuetele antropomorfe feminine:
   
În unele cazuri, pe statuete sunt reprezentate doar două din cele trei simboluri: întotdeauna bucraniul împreună cu "V"-ul sau liniile paralele, dar invariabil, modul în care sunt ordonate simbolurile se păstrează:
  
 

   

O sărbătoare populară este comună localităţilor Gârla-Mare şi Seimeni, precum şi în întreaga regiune a Dunării de Jos. Caloianul sau scaloianu este atestat din cele mai vechi timpuri şi este consacrat apei sacre, descântecelor de ploaie şi secetă, manifestarilor ceremoniale care vor dezlega fertilitatea şi belşugul verii. Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii şi din lacrimile Zeitei Zorilor, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul magic al similitudinii. (Joia Mânioasă dezleagă Paparudele şi Caloianul, Iulia Gorneanu)
Elementul definitoriu al obiceiului, prezent în toate variantele zonale, este păpuşa din lut, cu trăsături masculine, confecţionată de fetiţe. În funcţie de zonă, păpuşa poartă denumiri diferite: “Caloian”, “Scaloian”, “Ene-lene”, “Muma ploii” şi “Tatăl soarelui” (numai în Oltenia), iar ca număr se pot face de la una la nouă exemplare. Păpuşa gata modelată era îmbrăcată în haine ţărăneşti specifice zonelor respective, cu cămaşă, căciulă, şi opinci şi aşezată pe o scândură sau într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau papură. De jur împrejur se puneau flori. După aceste pregătiri, “Caloianul” era dus cu “alai şi bocete”, de ceata copiilor care mimau ritualul de înmormântare, pe câmpul cu semănături, pe malul unei ape, lângă fântână, în grădină, etc. După trei zile “Caloianul” era dezgropat, adus în sat şi bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie fetele se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face “ghizmanul” (o plăcintă) şi alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se “ospăta din pomana Caloianului”. (Caloianul, Metapedia)
În alte localităţi se fac două păpuşi, una de sex bărbătesc, ce reprezintă pe «Tatăl Soarelui» si alta de sex femeiesc înfăţişând pe «Mama Ploii». Ambele sunt numite Scaloieni (comunele Gârla-Mare si Dâlma, jud. Mehedinţi, si comuna Bârzeiu, jud. Gorj). Iar în comuna Seimenii-Mari din jud. Constanţa se fac trei păpuşi numite Scaloian, şi care reprezintă pe un bărbat, o femeia şi un copil. Păpuşa de sex femeiesc este numită în bocete: «Scaloiană lană, trup de Deciană» (com. Parachioi), jud. Constanţa), ori «Caloiană lană, cap de ţuţuiană» (com. Cartai, jud. Constanţa). (
Nicolae Densusianu - Dacia Preistorica)

Există o simbolistică comună inelului sigilar şi statuetelor antropomorfe aparţinând epocii bronzului, bazată pe apa curgătoare, fertilitate, regenerare, belşugul recoltelor, simbolistică care are origini în neolitic.
Apa este reprezentată pe inel printr-un simbol format din linii paralele, pieptene curbat, iar pe statuetele antropomorfe prin acelaşi simbol format din linii paralele, pieptene drept. Pe figurina acefală, apa este reprezentată (conform schiţei - 
Marija Gimbutas, 
The Language of the Goddess) 
tot printr-un pieptene cu dinţi triunghiulari. Pieptenele este asociat cu apele curgătoare, simbol al succesului şi al abundenţei (Marija Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură).
În unele cazuri, pe statuete, apa este figurată şi prin trei linii, ceea ce semnifică totalitate, abundenţă, sursă triplă, izvor triplu; simbol asociat cu funcţiile de naştere ori dătătoare de viaţă ale zeiţei.
Fertilitatea şi viaţa terestră este reprezentată prin simbolul "V". În opinia lui Harald Haarman, simbolul actualei litere V, a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizații Europene ca simbol inițiatic, care reprezenta trecerea de la perioada, oamenilor vânători - culegători la cultivatori. Ulterior acest simbol avea să devină un simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească. (Harald Haarmann şi povestea „Descoperirii Scrisului”). Conform aceluiaşi autor, prin modificarea simbolului "V", acesta s-a transformat într-un triunghi cu vârful în jos, din a cărui bază ies trei, patru sau cinci linii paralele, simbol care se regăseşte pe inelul sigilar de la Seimeni, precum şi pe plăcuţa-amuletă discoidală descoperită la Tărtăria:


Însă, aşa cum menţionează Virgil Vasilescu în studiul intitulat Simboluri patrimoniale, că a fost izolat din grupul de la Dubova, în mileniul al X-lea, că a fost cu rost ales pentru "Madona" de la Rastu, în mileniul al VI-lea, că a împodobit idolii de la Dunăreni (Gârla-Mare, Cârna), în anii 1600 a. Chr. unghiul a rămas neschimbat în forma lui de redare, astfel simbolizând întotdeauna viaţa, îndestularea. ... Majoritatea zeiţelor au purtat unghiul în broderia presupuselor lor veşminte, dar şi în chip de amuletă, dată fiind importanţa acordată acestui semn. Poate a fost imaginat ca semn al traiectoriei unui obiect aruncat, sau vârful de lance, lama ascuţită a aşchiei de silex, vârful perforatorului sau al stâlpului înfipt în pământ, poate a direcţionat privirile către locul sufletului imaginat la statuetele de la Cârna ... Cert este că idolii de lut ars au purtat acest semn în toate staţiunile cunoscute până astăzi, că de la ei semnul s-a răspândit în spaţiu, de-a lungul timpului ce s-a scurs. 
Din unghi s-a format triunghiul, ... Triunghiul, în neoliticul timpuriu când a apărut, a împrumutat un singur aspect din semnificaţia unghiului, pe cel care marchează viaţa terestră şi punctul din care se derulează.

Izvorul vieţii, regenerarea este reprezentată prin bucraniu. Acest simbol este identic atât pe inelul sigilar cât şi pe statuetele antropomorfe.


Se poate spune că simbolurile au fost pictate, gravate sau incizate în lut şi în bronz cu scopul de a transmite un mesaj. 
Simbolurile şi desenele pictate sau gravate în neolitic pe obiectele uzuale sau pe pereţii sanctuarelor sacre, rareori abstracte şi de cele mai multe ori păstrându-se legătura cu natura, se referă la zeiţe individualizate la sfera lor de influenţă şi la funcţiile lor (cosmogonia şi hrana, naşterea şi viaţa, regenerarea).
Vasele rituale au fost un produs al trinităţii primului concept al vechilor credinţe, fiindcă totalizau elemente milenare dispersate: simbolul mişcării, al unirii Soarelui (Tatăl-Ceresc), cu Mama-Glie şi cu lichidul dătător de viaţă.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)

Statuetele antropomorfe Gârla Mare - Cârna , ca şi în sărbătoarea populară al cărui rol s-a perpetuat până azi, au fost "înmormântate" împreună cu persoana decedată, iar simbolurile incizate în lut aveau menirea de a transmite un mesaj care însoţea sufletul persoanei decedate în călătoria către lumea celor morţi.
Pasta albă cu care s-au încărcat inciziile în pereţii vaselor de ritual (mileniile VI-II a. Cr.) a îndeplinit un rost de căpătâi în riturile specifice axului thanatic. 
Această încărcătură cu care au fost redate simbolurile pe vasele de incineraţie şi în modelajul idolilor (vezi Cârna, anii 1600 a. Cr.) era compus din 47,6% cenuşă de oase adăugată în liantul format din caolin, carbonat de calciu şi clorură de sodiu. Cenuşa de oase (probabil oase de om) plămădită în pastă albă a sporit semnificaţia sacră a culorii osului ...
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)

Sigiliul prezintă simbolic autoritatea posesorului și locul său în ierarhia socială, dar și importanța actului sau documentului pe care este aplicat. Sigiliile sunt considerate atât mijloace de autoritate, dar şi markeri de activităţi spirituale şi rituale. În unele istorisiri şi legende din timpurile medievale, la evrei, creştini şi musulmani, apare un obiect misterios, un inel magic, care se spune că era posedat de însuşi regele Solomon şi care îi dădea puterea de a stăpâni demoni, djini sau de a vorbi cu animalele. Inelul avea proprietăţi de amuletă şi talisman. (Pecetea si sigiliul)
Simbolurile cultice care sugerează fertilitatea pământului şi viaţa terestră, fecunditatea feminină, succesul şi abundenţa, izvorul vieţii şi puterea, sunt incizate în bronz. 
Metalele de culoare roşie au purtat simbolul vieţii terestre, cele albe au fost incizate cu simbolurile vieţii veşnice şi fierul a fost destinat prelucrării pământului.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)


Inelul sigilar descoperit la Seimeni este un obiect confecţionat pentru a fi purtat şi utilizat în timpul vieţii. Culoarea roşiatică a bronzului, cât şi simbolurile incizate simbolizează viaţa terestră: succes, abundenţă, prosperitate, regenerare, belşug, fecunditate, fertilitate.
Grupul de trei simboluri (V-ul, bucraniul şi pieptenele), comune statuetelor antropomorfe feminine aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare - Cârna şi inelului sigilar (deci simbolizând viaţa terestră) au fost incizate în partea superioară a statuetelor din lut (zona cap-gât-piept). Aceste statuete au fost depuse numai în morminte ale unor copii, a căror viaţă ar fi putut continua dacă nu ar fi fost curmată brusc. Copiii nu au avut şansa să beneficieze de tot ceea ce îşi dorea un om de la viaţă: să crească sănătos, să aibă o gospodărie cu toate cele necesare, să îşi aleagă un partener, să aibă mulţi copii ...
Din acest motiv, simbolistica prezentă pe statuetele din lut sugerează un pom al vieţii "de început", alcătuit din coloană, partea de sus a coloanei (spicul) reprezentată prin simbolul "V" şi partea de jos a coloanei reprezentată prin linii paralele/pieptene. Între cele două capete ale coloanei nu sunt reprezentate perechi de axe-ramuri ce ar fi sugerat copiii născuţi în cadrul respectivei familii, datorită faptului că timpul acestor copii în această viaţă s-a scurs mult prea repede. 
Susţinând această interpretare, simbolurile incizate pe statuetele antropomorfe feminine, figurine ale Marii Zeiţe, transmit mesajul sacru, că aceşti copii vor beneficia în "cealaltă viaţă", în viaţa de dincolo de moarte, de tot ceea ce nu au putut beneficia în această viaţă terestră:
"Acolo unde vă duceţi, Marea Zeiţă să fie cu voi şi să aveţi parte de succes, abundenţă, prosperitate, belşug, fecunditate, fertilitate".
Pomul vieţii, într-un fel incomplet, va fi preluat de Marea Zeiţă şi transmis într-o altă viaţă, unde copii vor avea o viaţă mai bună, mai "completă" (vor avea ocazia de a-şi întemeia familie cu mulţi copii, iar aceşti copii vor întregii pomul vieţii).
Privitor la semnificaţia atribuită acestor figurine, se consideră, în general, că 
avem de-a face cu divinităţi feminine protectoare ale copiilor, după cum pare a ne 
sugera o serie de descoperiri aparţinând unor morminte de copii. 
Putem vorbi cu siguranţă 
de o continuare a 
cultului fecundităţii şi fertilităţii, într-o formă atât de expresivă cum este prezentat în plastica culturii Gârla Mare, în plină epocă a 
bronzului. Existenţa divinităţii feminine în această cultură specifică Bronzului Mijlociu reprezintă un element foarte rar în cadrul acestei perioade în care majoritatea culturilor renunţă la această practică.
Simbolistica lăzilor de zestre mehedinţene utilizează simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii prezente pe ceramica şi statuetele antropomorfe feminine aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, dar şi în perioada neolitică, în simbolistica Zeiţei naşterii şi vieţii. Aceeaşi simbolistică este prezentă pe inelul sigilar de la Seimeni, sugerând faptul că este posibil ca inelul să fi aparţinut unui Mare Preot care, printre alte ritualuri şi ceremoniale, practica şi ritualurile de trecere şi întemeiere (naşteri, nunţi, înmormântări).
Simbolurile incizate grupat şi într-o anumită ordine pe inelul de la Seimeni sugerează faptul că Marele Preot îl utiliza în ritualul de trecere şi întemeierere, oferind tinerei perechi, în cazul căsătoriei, un pom al vieţii "de început" şi, totodată, binecuvântarea de a-l "completa" cu perechi de axe-ramuri (copiii născuţi în respectiva familie). 
Decodând simbolurile incizate pe inelul de la Seimeni, pentru că s-ar putea spune că fiecare ornament constituie o propoziţie, care la un loc formează o frază , tânăra pereche primea binecuvântarea debutului de la Marele Preot, iar mesajul acestei simbolistici, similare celei prezente în "tripticul nemuririi" este, conform materialului Simbolistica lãzilor de zestre mehedinţene:
„Viaţa este fãrã de sfârşit, pentru cã solul este fertil; [aici, lângã Dunãre] întinderile de apã sunt bogate, abundenţa, hrana sunt dãtãtoare de viaţã şi pretutindeni sunt bunuri din belşug. Drept urmare, într-o cãsãtorie ca şi ţâţânile lumii, femeia sã ducã viaţa mai departe, pentru a se nemuri, fãcându-i bãrbatului mulţi copii, vegheatã de şarpele casei, iar el, falnic şi nemuritor ca bradul, trudind la coarnele plugului sã nu uite cã familia este ca raza soarelui care biruie întunericul nefiinţei, apãratã de semnul crucii, capabil sã-i facã pe toţi nemuritori, dãruindu-le case în cer.”
Prezenţa statuetelor antropomorfe feminine numai în mormintele de incineraţie aparţinând unor copii, simbolistica transmisă de simbolurile incizate pe aceste statuete - cu accent pe fecunditate şi fertilitate - precum şi prezenţa cenuşii de oase (posibil a copilului incinerat) în pasta albă cu care s-au încărcat inciziile din pereţii vaselor de ritual şi din statuetele feminine din lut, toate acestea sugerează un ritual de întemeiere susţinut de un ceremonial de trecere (nunta dintre copil şi Marea Zeiţă), sprijinit pe o naştere într-o altă viaţă, în care copiii decedaţi să aibă posibilitatea de a procrea. 
Înmormântarea copiilor poate fi asemuită cu o nuntă văzută ca un ritual de trecere secvenţat în trei părţi distincte: preliminarii (despărţirea de vechea stare), liminarii (trecerea) şi postliminarii (încadrarea în noua stare), sau altfel spus, riturile de separare de lumea anterioară, a miresei şi a mirelui (în cazul culturii Gârla Mare - a copiilor şi a Marii Zeiţe reprezentată de statuetele antropomorfe feminine), trecerea propriu-zisă, din timpul ritualului înmormântării-nunţii şi agregarea în noua lume, lumea de dincolo de viaţa terestră, a celor căsătoriţi.
Un ritual care se explică prin aceeaşi credinţă în Mama-Glie este îngroparea cadavrelor copiilor. Oamenii maruri sunt arşi, dar copii sunt îngropaţi pentru ca ei să se întoarcă astfel la sânul mamei telurice şi să poată renaşte mai târziu.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Această alegorie este prezentată şi în balada populară Mioriţa:
"Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!"
Tânărul ciobănel din baladă, asemeni copiilor a căror morminte au fost descoperite în siturile aparţinând culturii Gârla Mare, "se va căsători" cu Divinitatea.
Acest ritual s-a perpetuat până în zilele noastre, la înmormântare existând obiceiul de a îmbrăca în mireasă fetele care au decedat înainte de a-şi fi întemeiat o familie.

În cultura Gârla Mare, şi foarte probabil în întreaga zonă dunăreană, pe parcursul epocii bronzului şi în perioada următoare, cele trei simboluri de regenerare: V-ul Marii Zeiţe, bucraniu-uter şi pieptenele-perie erau utilizate grupat într-o primă reprezentare a pomului vieţii.
Ulterior, pomul vieţii a fost reprezentat şi prin imaginea unui brad sau a unei crenguţe de brad.
Consemnări elocvente asupra caracterului sacru al bradului aparţin dinaintea erei noastre mitologiei antice. După relatările elinilor, bradul a fost considerat în Peninsula Balcanică un arbore sacru, deoarece era închinat când zeiţei Artemis a vânătorii, când zeului Dionisos al vieţii. 
În simbolismul lor mitic, coniferele prezintă uneori polarităţi contrare, antagonisme ireconciliabile: bradul, considerat de popoarele din sud-estul Europei ca arborele vieţii, spre deosebire de tisă, considerat ca arborele morţii.
La traci însă coniferele prezintă un simbolism mitic conciliabil. Într-o sinteză în care antagonismele se neutralizează reciproc şi dispar, bradul este sub raport mitic bipolar: totdeodată arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieţii şi arbore al morţii, arbore al norocului şi arbore al nenorocirii, arbore benign şi arbore malign.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)
Acest pom al vieţii a fost incizt pe idolii antropomorfi feminini - reprezentare a Marii Zeiţe, însoţind sufletele feciorilor şi al fecioarelor în Marea Călătorie, asigurând astfel regenerarea sufletului într-o altă viaţă, obicei perpetuat până în zilele noastre, în care bradul este un substitut al arborelui funerar.
Este arhicunoscut obiceiul general-românesc de a pune pe mormântul unui fecior, mai rar al unei fecioare, un brad împodobit cu panblici, beteală şi fructe care să semnifice: dublul vegetal al mortului, arborele cu care acesta se presupune că a fost înfrăţit sau îngemînat la naştere sau căruia i-a fost încredinţată soarta la naştere.
Dar bradul se mai punea şi la mormântul unui tânăr neînsurat, pentru a simboliza căsătoria cu care în mod normal trebuia să se însoţească înainte de a muri pentru a intra şi ca mort în rândul oamenilor.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu) 

Funcţia de regenerare a pomului vieţii se manifesta şi prin asigurarea unei "tinereţi fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Într-un exemplu al unui rit de trecere similar, prezentat de Romulus Vulcănscu în Coloana Cerului, viaţa omului este substituită pomului vieţii - ca simulacru al coloanei cerului - într-un ritual, am spune pozitiv, de trecere din nefiinţă în fiinţă (considerând ritualul negativ cel de trecere din fiinţă în nefiinţă):
Coloana cerului mai pierea forţat prin raptul ei de către magicienii satului, pentru a fi îngropată într-un loc "sub numele şi cu îmbrăcămintea celor ce urmăreau astfel să le piară moartea".
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu) 


Valorile culturale specifice Spaţiului carpatic, dintotdeauna au fost fost grupate şi inconfundabile, dar în cadrul acestei unităţi au fiinţat mai multe planuri distincte. Încă din neoliticul superior au rămas elemente specifice culturii Cucuteni, culturii Gumelniţa, culturii de litoral, Hamangia, culturii centru-transilvane, Petreşti, Porţile de Fier, Tisa şi Vadastra. Acestea fiind cele mai bogate în ornamentica sacră a "Vechii Europe" au rămas de-a lungul veacurilor drept purtătoare a sclipirilor particulare. 
Intervalul de timp dintre mileniul al IV-lea a. Cr. şi secolul al XIX-lea d.Cr. a creat în spaţiul Carpatic aura continuităţii marilor valori simbolistice, un unicum al semnelor sacre valabile fără de sfârşit.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)


Inelul de la Seimeni ar putea reprezenta o dovadă a continuităţii utilizării unor semne grafice comune pe o arie extinsa (cel puţin sud-estul Europei), pe o perioadă de câteva milenii. Aceste semne, incizate pe figurine antropomorfe (feminine mai ales), vase ceramice sau alte obiecte (cum este inelul sigilar) ar ilustra semne sacre, care au legătură cu practicarea diferitelor ritualuri (cultul Marii Zeiţe, cultul fecundităţii, fertilităţii şi alte ritualuri sau practici magico-religioase neolitice), dar şi cu o "scriere" sacră.







STUDIU

I. SIMBOLUL NEOLITIC "MAMA-PĂMÂNT"

Unul dintre simboluri este comun inelului sigilar, cât şi plăcuţei discoidale descoperită la Tărtăria.
   

... Atari analize confirmă funcţia rituală a semnelor şi a figurilor paleolitice. Pare acum evident că aceste imagini şi aceste simboluri se referă la anumite „istorii", adică la anumite evenimente având legătură cu anotimpurile, obiceiurile vânatului, sexualitatea, moartea, puterile misterioase ale anumitor fiinţe supranaturale şi ale anumitor personaje („specialişti ai sacrului"). Reprezentările paleolitice pot fi considerate un cod semnificând atât valoarea simbolică (deci „magico-religioasă") a imaginilor, cât si funcţia lor în ceremoniile care se referă la anumite „istorii".

Venus din Willendorf - paleolitic:
front

Femeia cu corn - paleolitic:
front

Deoarece femeile au avut un rol principal în cultivarea plantelor, ele devin stăpânele câmpurilor cultivate, ceea ce le ridică poziţia socială şi creează instituţii caracteristice, ca de pildă matrilocaţia, prin care soţul era obligat să locuiască în casa soţiei sale. Fertilitatea pământului este solidară cu fecunditatea feminină; prin urmare, femeile devin responsabile de belşugul recoltelor, căci ele cunosc „misterul" creaţiei. Este vorba de un mister religios, pentru că guvernează originea vieţii, hrana şi moartea. Glia este asimilată femeii.
Un simbolism complex, de structură antropocosmică, asociază femeia şi sexualitatea cu ritmurile lunare, cu pământul (asimilat matricei), şi cu ceea ce se poate numi „misterul" vegetaţiei.

În imaginile care urmează se observă că triunghiul pubian este reprezentat foarte vizibil în arta culturilor neolitice. 
Cultura Cucuteni:


  

  


  

Cultura Vinca-Turdaş:
  

Cultura Sălcuţa

Cultura Gumelniţa (Dobrogea)
  
Nudul rigid - "Moartea" sau Doamna albă. Este reprezentată cu braţele strânse la piept şi cu picioarele tot strânse ori îngustate la vârfuri. Este în poziţie stând în picioare, uneori în poziţie şezând. Atenţia este atrasă de triunghiul pubian mare şi supranatural (Marija Gimbutas):

    




Conform Marijei Gimbutas în The Civilization of the Goddess:
ZEIŢA PROCREATOARE. ZEIŢA DĂRUITOARE A VIEŢII ŞI STĂPÂNA ANIMALELOR
Zeiţa care personifică forţele generatoare ale naturii. 
În această categorie intră diversele aspecte de dăruire a vieţii, de naştere, de menţinere şi de stimulare a ei.
Zeiţa din paleolitic şi neolitic este parthenogenetică, generând viaţa din ea însăşi. Este zeiţa fecioară primordială, auto-fertilizatoare, care a supravieţuit în numeroase forme culturale până azi.
Prin funcţia genetică, ea este mama tuturor fiinţelor, inclusiv a animalelor. În calitate de mamă născătoare a animalelor sălbatice, epifaniile ei principale erau cerbul, elanul şi ursul.


A. ZEIŢA GESTANTĂ A CULTURILOR AGRICOLE - MAMA GLIE
Este reprezentată naturalist ca un nud cu mâinile pe pântecul umflat. Partea abdominală a corpului este totdeauna accentuată. Pântecul gravid era probabil asemuit fertilităţii pământului în epoca de început a agriculturii. Imaginea ei era asociată cu romburi, triunghiuri, şerpi şi cu două sau patru linii... Deşi este atestată în paleoliticul superior, imaginea ei nu devine Mama-glie (Terra mater) mai devreme de epoca neolitică, atunci când apare încoronată pe tron. Este imaginea dominantă în fazele timpurii ale neoliticului. (Marija Gimbutas - Civilizaţia Europei Străvechi)
La începutul perioadei neolitice, această străveche divinitate fecundă a fost preschimbată într-o zeiţă a culturilor agricole, protectoare a tuturor roadelor câmpului, dar mai ales a grânelor şi a pâinii. Pământul fiind considerat o mamă, gestantă primăvara, apoi trecând la stadiul de recoltă, viţele sale încărcate de roade sunt văzute ca un cordon ombilical şi apoi sunt sărbătorite toamna - toate acestea sunt credinţe străvechi, multimilenare.
Sclupturile neolitice ale zeiţei gravide erau decorate cu simboluri ale energiei vitale: spirale, şerpi, patrulatere, triunghiuri şi romburi.
Timp de cel puţin 8000 de ani, animalul consacrat Mamei Glie a fost porcul (scroafa), probabil deoarece este un animal inteligent, cu creştere rapidă, uşor de îngrăşat. Creşterea şi propificitatea acestui anumal au fost asemuite abundenţei recoltelor.

Prin asocierea dintre sacralitatea feminină, maternă şi fertilitatea pământului, populaţiile neolitice au creat simbolul magic care îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie. Acest simbol este reprezentat pe două obiecte, încărcate de semnificaţii sacre, descoperite în România: plăcuţa discoidală cu rol de amuletă, de la Tărtăria şi inelul sigilar de de la Seimeni.

În religiile agricultorilor, originea cerealelor este divină. Dăruirea de cereale oamenilor este adesea pusă în relaţie cu o hierogamie între zeul cerului (sau al atmosferei) şi Mama-Pământ. Inelul reprezintă, ca şi plăcuţa de la Tărtăria, un obiect purtător şi transmiţător de semnificaţii magico-religioase, de putere creatoare. 
 
Mama-Pământ este reprezentată ca un triunghi cu vârful în jos, asemănător reprezentării triunghiului pubian pe statuetele-idoli create în arta neolitică. Această zeiţă a fost jertfită iar corpul sfârtecat a fost îngropat în pământ. Plantele alimentare sunt sacre pentru că se nasc şi cresc din trupul acestei divinităţi. 


B. ZEIŢA-PASĂRE ŞI SIMBOLURILE SALE 
Zeiţa generatoare apare în chip de pasăre - raţă sau lebădă - cu cioc sau cu nasul arcuit, gât lung, sâni de femeie, uneori exageraţi, aripi sau proeminenţe ce sugerează aripile şi fesele femeieşti bine reliefate.
Ea este zeiţa apei şi a aerului, căci pare a fi existat o legătură între această divinitate şi umiditatea divină din cer şi din pământ.
Simbolurile sale sunt meandrele şi căpriorii, care pot să-i decoreze corpul ori sunt reprezentate pe obiecte asociate zeiţei.

Animalul consacrat zeiţei-pasăre era berbecul, care a căpătat importanţă simbolică în neolitic, atunci când oaia a devenit o importantă sursă de hrană.
Motivul berbecului se găseşte frecvent pe ceramica rituală şi pe opaiţe.
Semnificaţia berbecului în folclorul modern este de animal magic ce aduce abundenţă, asemănătoare celei atribuite păsării acvatice.

Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în
Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
"V"-uri, căpriori (chevron) - Emblema zeiţei pasăre, derivată probabil din triunghiul feminin. Ca semn, "V"-ul există deja în paleoliticul superior; ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare.

Simbolul V
În opinia lui Harald Haarman, simbolul actualei litere V, a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizații Europene ca simbol inițiatic, care reprezenta trecerea de la perioada, oamenilor vânători - culegători la cultivatori !
Ulterior acest simbol avea să devină un simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească.
                                                                        (sursa: Harald Haarmann și povestea „Descoperirii Scrisului” !)

Câteva modificări ale simbolului V, conform lui Harrman (1995), Inventar de semne Proto-Europene:
(sursa: Old European Script)

Catalog de ​​semne colectate de Marija Gimbutas, care prezintă semne de bază, la stânga şi semne derivate la dreapta formate prin adăugarea unor puncte, linii, curbe sau orientări alternative; conform "The Civilization of the Goddess":

(sursa: Sacred Script: Ancient Marks from Old Europe)

Semne de pe figurine, vase ornitomorfe şi alte obiecte de cult redând caracteristici ale zeiţei-pasăre:
Aceste semne specifice sunt asociate zeiţei-pasăre, născătoarea şi dătătoarea de viaţă, a cărei epifanie este o pasăre acvatică şi al cărui tărâm este apa. V-ul este o schematizare a vulvei, a triunghiului pubian, unul dintre cele mai vechi simboluri cunoscute în arta preistorică.
Simbolul vulvei nu dispare o dată cu perioada aurignaciană, ci poate fi identificat din paleoliticul superior, continuând cu neoliticul, chalcoliticul (epoca pietrei şi aramei), apoi cu epoca bronzului şi ajungând până în timpurile istorice.
Acesta este redat ca un triunghi, romb sau oval supranatural, adesea însoţit de semne acvatice - meandre, zigzaguri, linii ondulate paralele - sau ca seminţe cu un punct în centru.
(sursa: Marija Gimbutas, The Civilization of the Goddess)

Zeiţa regenerării - era bine cunoscută la Porţile-de-Fier, în mileniul VI î.e.n. Ades purta mască în chip de pasăre acvatică, de unde şi numele ei de "zeiţa-pasăre". Purta veşminte cu semne cultice, cu unghiuri în zigzag, într-un anume mod aşezate. Numai în cazuri deosebite, rare, avea înfăţişare antropomorfă, după chipul şi înfăţişarea trăitorilor supuşi ei. Avea o arie largă de influenţă în zona în care era recunoscută ca entitate cu puteri protectoare, era stăpână în nucleul carpatic şi mult peste limitele acestuia. Pe tot parcursul existenţei ei în conştiinţa muritorilor era responsabilă de transformare şi perpetuare în vederea regenerării a tot ce era viu. Răspundea de tors şi ţesut, de modelarea vaselor cultice, de frământarea aluaturilor pentru ritual, de ofrande, fie acestea cântece, dansuri, hrană, veşminte, apă sau lumină. Tot ce se vedea pe Pământ, tot ce se imagina în Cer era ţinut de marea preoteasă în dreapta-i cumpănă respectând cu stricteţe conceptele duale. Ţinea deopotrivă cumpăna între Cerul-Tată şi Pământul-Mamă. Prin prezenţa ei în conceptele cultice antrena laolaltă Cerul şi Pământul, Soarele cu focul, cu lumina şi apa, ca din această îngemănare să răsară şi să se menţină viaţa în veşnicia ciclică. Zeiţa regenerării, zeiţa-pasăre, a fost cea mai influentă dintre cele peste zece entităţi existente atunci în Spaţiul Carpatic.
La nord de Dunăre se simţea acasă, de vreme ce aici îşi îmbrăca spiritul protector în alte odoare, se lăsa văzută cu alte veşminte şi cu altă înfăţişare, cu alte semne. A luat înfăţişarea de şarpe, de vietate deopotrivă acvatică şi de uscat, inofensivă şi veninoasă, purtătoare de semne bune. În chip de şarpe a fost protectoare a locuinţei omului, duh apărător al casei.
(sursa: Virgil Vasilescu - Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni)







II. SIMBOLUL NEOLITIC "ZEUL CERULUI"

Zeul cerului (sinonim cu Soarele sau bolta înstelată) este reprezentat pe inel prin stele. Aşa cum a observat domnul Marco Merlini, stelele sunt împărţite în patru cadrane, astfel:
- primul cadran - 3 stele;
- al doilea cadran - 4 stele;
- al treilea cadran - 5 stele;
- al patrulea cadran - 6 (8) stele.

"Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului , ca elemente generatoare.” 
                                 (Nicolae Densuşianu)
Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor zeilor şi oamenilor.
                                  (sursa: Sacrul feminin

Împărţirea locuinţei între cele două sexe (obicei atestat deja în paleolitic) avea probabil o semnificaţie cosmologică. Diviziunile de care fac dovadă satele cultivatorilor corespund în general unei dihotomii în acelaşi timp clasificatoare şi rituală: Cer şi Pământ, masculin şi feminin etc. şi aparţin totodată la două grupe rituale antagonice
                                  (sursa: ISTORIA CREDINŢELOR Şl IDEILOR RELIGIOASE)

Cerul este conceput ca un imens cort susţinut de un stâlp central: ţăruşul cortului sau deschizătura superioară pentru evacuarea fumului sunt asimilate Stâlpului Lumii sau „Găurii cerului", Steaua Polară. Această deschizătură este numită, de asemenea, „Fereastra Cerului". Tibetanii numesc deschiderea din acoperişul caselor lor „Soarta Cerului" sau „Poarta Cerului".
                                  (sursa: MIRCEA ELIADE - ISTORIA CREDINŢELOR Şl IDEILOR RELIGIOASE)







III. SIMBOLUL NEOLITIC AL APEI CURGĂTOARE

Apa mitică se manifestă în mod benefic şi vital pentru fertilitatea pământului, prin ploaia care se acumulează sub forma apelor curgătoare (reprezentate pe inel prin semicercul-val şi liniile paralele-direcţia de curgere a apei). El stropeşte Mama-Pământ, asigurând fecunditatea pământului şi, implicit, obţinerea unui rezultat îndepărtat, niciodată sigur (mai ales la început): recolta. 
Astfel, inelul sigilar reprezintă drama mitică implicând împreunarea sexuală, moartea şi învierea.

Simbolul din partea de jos a inelului poate fi interpretat şi ca pieptene, în acest caz, fiind asociat tot cu apele curgătoare
:

Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
Pieptene - Asociat cu vulva, cu apele curgătoare, simbol al succesului şi abundenţei. Atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare.
Linii paralele - ploaie sau cursuri de apă

Pieptene din neolitic, descoperit în Gullrum, Gotland, Suedia:
(sursa: Archaeology Archives Oxford)

Pieptene din os, cu o vechime de 3000 de ani, descoperit în nordul Italiei:
Bone comb from N. Italy.

Pieptene din epoca bronzului, descoperit în Suedia:
(sursa: wikimedia)

Pieptene din os, din prima perioadă a fierului, descoperit în Suedia:

Pieptene din os, epoca migraţiilor, descoperit la Sântana de Mureş - Cerneahov:
(sursa: Europeana API)

Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.
Cufundarea în apă simbolizează în schimb regresiunea în preformal, reintegrarea în modul nediferenţiat al preexistentei. Ieşirea din apă repetă actul cosmogonic al manifestării formale; imersiunea echivalează cu o disoluţie a formelor. De aceea, simbolismul Apelor implică atât Moartea, cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare: pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o „nouă naştere", pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potenţialul vieţii.
În orice ansamblu religios le întâlnim, Apele îşi păstrează, neabătut funcţia: ele dezintegrează, desfiinţează formele, „spală păcatele" — purificatoare şi regeneratoare totodată.
(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)







IV. SIMBOLUL PRE-NEOLITIC BUCRANIUL SAU 
     REPREZENTAREA UTERULUI

Simbolul neolitic incizat în partea centrală a inelului sigilar descoperit la Seimeni reprezintă un bucraniu (cap descărnat de taur).
Bucraniul incizat pe inel este realizat din două volute opuse, dispuse în oglindă.
Doi are mai multă putere procreativă decât unu, iar în arta Vechii Europe, din neolitic până la sfârşitul culturii minoice, se regăseşte deseori motivul dublului. 
Apar de asemenea frecvent două spirale, doi şerpi, două falusuri, două omizi, două seminţe, două fructe.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)


Bucraniul este prezent pe tăbliţa dreptunghiulară descoperită la Tărtăria:
Tăbliţa dreptunghiulară cu orificiu este împărţită în mai multe câmpuri şi are semne şi simboluri. Recunoaştem după ritualul din sanctuare o cupă care stă să curgă deasupra unui vas - ne imaginăm că este vorba despre ofranda cu lichid sacru. Lânga ea, un bucraniu - simbol al taurului, al forţei, al divinităţii, al zeului furtunii; cele două câmpuri se leagă logic: după cum ştim din Iliada şi Odiseea, în momentul în care plecau la vânăoare, bărbaţii luau grăsimea din fruntea celui mai mare taur şi o ardeau pe altarul Dianei, zeiţa vânătorii, sau în cinstea zeităţii protectoare a cetăţii respective.

Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri 
[motive ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi securea dublă aveau, 
desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important în toate religiile Orientului Apropiat antic. 
La 
Çatalhöyük
 (aprox. 7000), în Anatolia, ..., principala 
divinitate este zeiţa, prezentată sub trei aspecte: femeie tânără, mamă dând naştere unui copil (sau unui taur) şi bătrână (întovărăşită, adeseori, de o pasăre de pradă). Divinitatea masculină apare sub forma unui băiat sau 
adolescent — copil sau amant al zeiţei — şi a unui adult cu barbă, călărind uneori animalul său sacru, taurul. Simbolistica sexuală este absentă, dar sânul femeii şi cornul taurului — simboluri ale vieţii — se întrepătrund deseori. Un sanctuar (în jur de ~ 6200) conţinea patru cranii umane aşezate sub capete de taur fixate în perete.
                                                         (sursa: ISTORIA CREDINŢELOR Şl IDEILOR RELIGIOASE)
Çatalhöyük - The Bench
                                                                                                                    sursa: Çatalhöyük - The Bench)

Bucraniul este un craniu real de bou sau o reprezentare plastică a acestuia, folosite ca element decorativ în arhitectură. Prin extensie, termenul se referă la orice utilizări ale unor reprezentări frontale, mai mult sau mai puțin stilizate, ale capetelor de bovine (în formă descărnată sau nu) ca motive ornamentale, adesea repetitive și împodobite cu ghirlande de fructe și flori sau panglici. Utilizarea bucraniilor își are originea în culturile preistorice, în care ele îndeplineau probabil funcții magice și religioase, dar motivul decorativ s-a răspândit mai ales în arhitectura clasică greco-romană, fiind reluat apoi în arhitectura Renașterii și în stilurile ulterioare clasicizante.
                                                                                                          (sursa: Bucraniu - wikipedia)


Göbekli Tepe [ɡøbe̞kli te̞pɛ] este un sanctuar Neolitic ridicat pe o creastă de munte din sud-estul Anatoliei, aflat la circa 15km, nord-est, de orașul Șanlıurfa. Acesta este cea mai veche structură religioasă cunoscută realizată vreodată de om. Cel mai probabil, sanctuarul a fost construit de către vânători-culegători în cursul mileniului al X-lea î.Hr., situl fiind excavat de către arheologi turci și germani încă din anul 1994. Împreună cu Nevalı Çori, acest sit a revoluționat statutul Neoliticului Euroasiatic.
Bucraniu scluptat pe una dintre enormele pietre în formă de "T" de la Göbekli Tepe:
 bucranium on pillar - Gobekli Tepe 
             (sursa: Göbekli Tepe & The Great Year)

Un taur (animal sacru în Turania) este reprezentat pe o altă piatră. Cele trei imagini de animale scluptate la Göbekli Tepe (taurul, lupul şi pasărea sacră Crane, numită şi "Tanru") ar putea fi reprezentări religioase ale zeităţilor turanice:



Dikili Tash sau Dikili Taș (în turcă, Dikili Taş; în greacă, Ντικιλί Τας / Dikili Tas sau Δίκελλα / Dikella) este un tell (colină artificială) de așezări preistorice de peste 16m înălțime situat în câmpia Drama, din estul Macedoniei, la circa 1,5 km est de orașul antic Filippi (astăzi, în Grecia).
Tellul este un sit arheologic important pentru perioada neolitică și epoca bronzului (circa. 5000-1200 î.Hr.), cunoscut din secolul al XIX-lea și escavat actualmente, în colaborare, de Școala Franceză din Atena și de Societatea Arheologică din Atena.
Printre descoperirile notabile de aici, se remarcă mai ales construcțiile cu incinte din lemn și argilă din perioada neoliticului târziu. Una dintre acestea era decorată cu un craniu de bou acoperit cu un strat de lut (bucraniu), în aceeași manieră ca în modelul de locuință descoperit în situl arheologic de la Promachonas, pe frontiera greco-bulgară, aparținând aceleiași perioade.
Bucraniu ornamental descoperit în 1995 în stratul neolitic târziu de la Dikili Tash:
                    (sursa: Dikili Tash - wikipedia)


Sanctuarul Neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent laMuzeul Banatului din Timișoara.
Sanctuarul a fost descoperit în anii '70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri deTimișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.


Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 îen şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.H. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi ...) şi Carpaţi. În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent.
                                                                                                                        (sursa: Cultura Gumelniţa)

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.e.n. Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.
Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primi indo-europeni.

Cultura Gumelniţa-Kocadermen-Karanovo:
                                                                 (sursa: Cultura Gumelnița - wikipedia)

 

Câteva obiecte din aur din cele aproximativ 600 de piese, descoperite în necropola de la Varna (294 morminte):




Simbolul bucraniului apare şi în cultura Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa care a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic. Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni și o ceramică dintr-o culturăneolitică din China. Între cele două culturi este o distanță de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu față de cea de la Cucuteni.

Capete de taur realizate în Cultura Cucuteni:

Vas ceramic pe care este reprezentat un cap de taur în relief (în jumătatea superioară) şi pictat un bucraniu stilizat (în jumătatea inferioară), descoperit în Ucraina, într-un templu din anul 4000 î.e.n aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie:
Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații. S-au găsit și figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.
(sursa foto: Cucuteni y el Op-art)


Reprezentarea bucraniului în epoca bronzului, mileniul al II-lea î.e.n.:


Documentaţia arheologică de pe teritoriul României şi nu numai, este invocată în favoarea demonstrării existenţei unei zeităţi masculine neo-eneolitice reprezentate sub formă de taur. Această problematică se poate prezenta foarte pe scurt. Astfel, în sanctuarul culturii Vinča de la Parţa, statuia de dimensiuni mai mici a avut coarne de taur, iar într-un soi de banchete de lut ce divid sanctuarul, erau încastrate coarne naturale de bovine (Monah 2001: 180). Spătarul unor scăunele (tronuri) de lut din complexele rituale precucuteniene descoperite la Poduri-Dealul Ghindaru (jud. Neamţ) şi Isaiia (jud. Iaşi) se termină sub forma unor coarne (Monah 1997: 191). Bucraniile folosite ca protomă sau aplicate pe pereţii vaselor sunt întâlnite frecvent, de exemplu, pe vasele cucuteniene. De curând, ansamblul vas-protomă a fost interpretat chiar ca o figurare explicită a hierogamiei, necesară în desfăşurarea unor ritualuri (Bodi 2010: 215). Faţada reprezentării clădirii de cult de la Truşeşti (jud. Iaşi) are reprezentările feminine încadrate de coarne (PetrescuDîmboviţa, Florescu şi Florescu 1999: 527-30, fig. 372/7). Modelul de sanctuar de la Căscioarele are protuberanţe în formă de coarne situate deasupra faţadelor fiecărei locuinţe. Acestea 
decorează şi lateralele cadrului pe care stau locuinţele (Dumitrescu 1968: 384-5). Machetele de 
sanctuar de la Ghelăieşti (jud. Neamţ) au intrările flancate de coarne (Cucoş 1993: 59-
80). La cele tripoliene din colecţia Platar, acoperişul este decorat tot cu astfel de elemente. 
Pandantivul de aur descoperit de Vladimir Dumitrescu la Gumelniţa poate fi considerat de asemenea 
din categoria ‘coarnelor de consecraţie’ (Dumitrescu 1925: 99, fig. 75). La fel obiectele de podoabă în 
formă de coarne găsite în necropola de la Varna (Biegel 1986: 81, pl. 129). 

Tratarea liniară a problemei privind semnificaţia ‘coarnelor de consecraţie’ existente în neo-eneoliticul românesc se poate compara cu demersul făcut în această direcţie de cercetătorii culturilor epocii bronzului din Grecia. Se remarcă faptul că, în momentul descoperirii primelor ‘coarne de consecraţie’ în România, arheologii au făcut imediat legături cu obiectele de acest fel din lumea creto-miceniană (Ştefan 1925: 187-8). Pentru neolitic, semnificaţia lor a fost considerată de către Marija Ghimbutas chiar una dintre ideile filosofice de bază a religiei ‘Vechii Europe’ (Ghimbutas 1982: 93).
Cronologic, aceste piese apar în Creta încă de la nivel de neolitic, existând un exemplar 
considerat drept un precursor al ‘coarnelor de consecraţie’ (Evans 1921: 57, pl. 16/c). În epoca 
bronzului le întâlnim în Creta, în perioada primelor palate 2000-1600 î. Chr. (Shelmerdine 2010: 165). 
O dată cu instaurarea stăpânirii miceniene la Knossos, ele sunt păstrate alături de alte simboluri: 
păsări, şerpi, securea dublă. În perioada miceniană, ‘coarnele de consecraţie’ au fost preluate ca 
elemente de simbolism şi pe continent, fiind întâlnite la Micene, unde au fost lucrate în aur, la Pylos 
sau Gla, în piatră ori la Tirint, în lut (Dikinson 1994: 285-93). 
Pe un sigiliu descoperit la Vapheio apar doi demoni ce flanchează o plantă 
destul de înaltă, posibil un palmier (Evans 1901b: 101). Aceştia poartă, în labe, vase pentru libaţii. 
Palmierul se găseşte în centrul unor ‘coarne de consecraţie’ ce sunt aşezate pe un altar. Pe o gemă 
descoperită în peştera Ida este reprezentată o persoană ce suflă dintr-un triton peste trei 
plante (Evans 1901b: 141-142, fig. 25). Două dintre acestea flanchează nişte ‘coarne de consecraţie’ 
iar a treia se găseşte chiar între ele. Tot ansamblul este aşezat pe un altar dublu concav. Impresiunea 
unui sigiliu descoperit în sanctuarul central Knossos are în prim plan o zeitate feminină 
(considerată, de Evans, Rhea minoică) ce are de o parte şi de alta doi lei (Evans 1901a: 29, fig. 9; 
1930: 463, fig. 323). În faţa acesteia este aşezat un adorator, posibil o zeitate masculină, iar în spate 
este o clădire care are pe faţadă şi pe acoperiş câte două perechi de ‘coarne de consecraţie’. Din 
aşezarea de la Kydonia, situată în nord-vestul Cretei, provine un sigiliu pe care este redat 
un zeu aşezat între ‘coarne de consecraţie’. Personajul are în partea stângă a sa un demon iar în 
dreapta, o capră înaripată (Marinatos 1993: 169, fig. 160). Pe un inel descoperit la Micene
, dar de factură cretană, sunt reprezentate trei personaje feminine, posibil zeităţi ce se află în faţa 
unei clădiri care are pe acoperişul plat un ‘corn de consecraţie’ (Evans 1901: 184, fig. 58). 
De lângă palatul din Knossos provine un altar miniatural cu înălţimea maximă 
de 15 cm. Pe acesta sunt sculptate patru securi duble. Ele stau în centrul unor ‘coarne de consecraţie’ 
(Evans 1935: 200-201, fig. 154). Tot în acelaşi sit s-a găsit un model de sanctuar din teracotă,
 pictat. El are pe acoperiş o succesiune de patru ‘coarne de consecraţie’ (Evans 1921: 220-21, fig. 
166/A). Acestea corespund laturilor construcţiei. Piese miniaturale ce au legătură cu acest simbol mai 
provin de la Haghia Triada şi Petsofas. Din primul sit este cunoscută o piesă miniaturală întreagă 
în formă de coarne. Obiectul, împreună cu alte 23 de descoperiri de acest gen, sunt 
considerate de arheologi ofrande votive (D’ Agnata: 90-92, fig. 14). Din al doilea sit provine un model 
de sanctuar diferit total de cel de la Knossos (Marinatos 1993: 120-21, fig. 86). Are forma 
a două perechi de ‘coarne de consecraţie’, poziţionate una în cealaltă. Clădirea are trei uşi, cea din 
centru având deasupra şi în lateral - stânga şi dreapta - câte un ‘corn de consecraţie’.
În mormântul al patrulea din Cercul A de la Micene Henry Schliemann a descoperit un 
sanctuar miniatural lucrat din foiţă de aur în tehnica repoussé (Schliemann 1978: 267-8, 
no 423). Edificiul este tripartit, cu ‘coarne de consecraţie’ modelate în cele trei cellae şi pe acoperişul 
lor. Cele de pe compartimentele laterale au redate şi câte o pasăre, posibil porumbei.
‘Coarne de consecraţie’ descoperite în aşezările de la Vităneşti (1-6, 8-12) şi Surduleşti (7):
1. Machetă de sanctuar de la Căscioarele; 2. Faţadă de templu de la Truşeşti; 
3. Machetă de sanctuar de la Ghelăieşti; 4. Aplice de aur de la Varna; 5. Vas cu protomă zoomorfă de 
la Poieneşti; 6. Set de figurine şi scaune de la Isaiia (1, 2, 5, 6 după Wullschleger 2008; 3, 4 după 
Anthony 2010):
1. Sigiliul de la Vapheio (după Evans 1901b); 2. Sigiliul de la Kydonia (după Marinatos 
1993); 3. Sigiliu descoperit în peştera Ida (după Evans 1901b); 4. Sigiliul de la Knossos (după Evans 
1901a); 5. Imaginea de pe un inel de la Micene (după Evans 1901); 6. Altar miniatural de la Knossos 
(după Evans 1935); 7. Coarne de consecraţie miniaturale de la Hagia Triada (după D`Agnata 1997); 
8. Sanctuar miniatural de la Knossos (după Evans 1921); 9. Model de sanctuar de la Petsofas (după 
Marinatos 1993); 10. Sanctuar miniatural de aur de la Micene (după Schliemann 1978):

Constelaţia Taurului a marcat punctul vernal (de primăvară) a echinocțiului în perioada calcolitică și epoca bronzului timpuriu, de la circa 4000 î.Hr. la 1700 î.Hr., după care acest punct s-a mutat în constelația vecină, a Berbecului.
(sursa: wikipedia)
Deoarece echinocţiul vernal a traversat aceste stele între aprox. 4500-2000 în.Ch, toate marile culturi antice s-au raportat la ea ca la o constelaţie de mare referinţă. De altfel, cultul taurului şi taurul ca animal sacru, ca totem, s-a dezvoltat foarte mult în societăţile tradiţionale, formele lui fiind prezente până în evul mediu timpuriu. Dintre multele legende ale întemeierii statelor, unele menţionează taurul sau bourul sacru (un animal uriaş, de culoare albă, simbol al apartenenţei la o origine celestă) care indică pământul benefic pentru naşterea unui popor sau pentru aşezământul lui politic. Legenda Moldovei, de exemplu, este una dintre acestea. În Egipt găsim taurul sacru Apis, la greci apare taurul alb ca ipostază divină, în culturile indice apare taurul ca vehicul al lui Vishnu, ipostaza divină de menţinător al vieţii din triada sacră Brahma-Vishnu-Shiva. Vikingii, popor nordic, prin căştile războinice cu coarne de taur pe care le purtau, îşi afişau astfel originea civilizaţiei în intervalul apogeului Erei Taurului, când echinocţiul de primăvară se sărbătorea când Soarele atingea 00º00’ Taur.
Stelele de pe capul figurii celeste formează una dintre cele mai puternice zone ale Cerului iar constelaţia Taurului este extrem de bogată în stele fixe. Culturile antice s-au raportat permanent la aceste stele şi la planeta guvernatoare a Taurului zodiacal, Venus. Şi, deloc curios pentru acea dată, la steaua fixă Sirius, care se pare ca a traversat Taurul zodiacal cam între 3500-2500 î.Ch.
Este posibil ca această constelaţie să semnifice sfârşitul unei ere de întemeieri şi aşezăminte durabile şi stabile, mutarea punctului vernal în constelaţia Berbecului anunţând un alt început şi o altă şansă spirituală pentru omenire.
(sursa: mirabilys magazin)
Taurul simbolizeaza, in primul rand forta bruta, impulsul instinctiv irezistibil, dinamismul masculin navalnic, dar si potentialitatea creatoare (Taurul este una dintre zodiile fertile). In traditia greaca, taurul neimblanzit simboliza dezlantuirea violentei, luand forma chiar si a infricosatorului Minotaur, paznicul labirintului. Miturile antice ne vorbesc despre boii lui Apollo (in forma imblanzita acest animal avea virtuti legate de armonie, frumusete, noblete, atribute specifice atat zeului Soarelui, cat si acestei zodii).
In perioada corespunzatoare Erei Taurului (aproximativ 4000 - 2000 i.d.Ch.) acest animal era venerat de vechii egipteni ca un simbol al Divinitatii supreme, sub forma Boului Apis. Unele reminiscente ale acestui cult s-au pastrat si mai tarziu, in Era Berbecului (aprox. 2000 i.d.Ch. - inceputul Erei Christice), cand a aparut iudaismul, instituit, prin revelatie, de marele profet Moise. Astfel, evreii, in absenta lui Moise (care primea Legea pe Muntele Sinai), au inceput sa venereze vitelul de aur, simbol al idolatriei, al atasamentului obsesiv de valorile materiale, al inradacinarii furibunde in pamant, care ii impiedica sa se ridice spre cer. Taurul si bovinele, in general, simbolizeaza in religiile indo - mediteraneene pe zeii ceresti, exprimand ideea de fecunditate inepuizabila, dar si spiritul masculin si combativ (care s-a pastrat, intr-o anumita forma, si in intrecerile moderne de tip corida sau goana dupa tauri de la Pamplona, obiceiuri specifice ibericilor).
Coarnele constituie un alt simbol ezoteric al Taurului. Ezoteristul Rene Guenon observa caracterul solar al coarnelor de berbec si caracterul lunar al coarnelor de taur. Scriitorul O. Menghin remarca: "Coarnele bovinelor sunt emblema divinei Magna Mater. Peste tot unde apar, fie in culturile neolitice, fie in iconografie, fie purtate de idoli cu infatisare de bovine, ele marcheaza prezenta Marii Zeite a fertilitatii." Cornul are semnificatia de eminenta, elevatie, putere. De asemenea, cornul simbolizeaza phallusul, deci forta masculina sau virilitatea. Coarnele au si o semnificatie negativa, fiind si o podoaba a fiintelor malefice (dupa cum vedem in reprezentarile acestora); in acest caz, coarnele orientate spre cer reprezinta dualitatea si revolta impotriva Divinitatii (careia I se neaga unicitatea, trimitand la vechea razvratire luciferica, care a condus la prabusirea in abisuri a ingerilor rebeli).

(sursa: astrologie medicala)
(sursa: 1700 BC)



Simbolul central de pe inel mai poate fi interpretat şi ca reprezentarea Zeiţei morţii şi regenerării, într-o formă sugerând uterul: 
Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):
Taur - Izvor al vieţii, apă, lună. Origine în paleoliticul superior; de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu, când bucraniul a devenit o reprezentare a uterului.
Uter - Pântecele zeiţei, peşteră, mormânt, peşte, broască, arici, bucraniu, simboluri ale regenerării. Rădăcini în paleoliticul superior, cu dezvoltări în neolitic.

Zeiţa care reprezintă regenerarea apare în forme sugerând organele de reproducere feminine: 
- triunghiul pubian, exprimat ca triunghiuri, forme de clepsidră (triunghiuri duble) şi linii în zigzag;
- vulva, redată ca un oval cu un punct şi o linie în centru, cu seminţe şi muguri ori alte reprezentări înrudite;
- uterul, redat ca peşte sau arici;
- feţi reprezentaţi ca broaşte ori iepuri.

Cap de taur cu coarne mari, redat în relief pe un vas antropomorf de marmură ţinând loc de uter. Cicladicul timpuriu, aproximativ sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n.:
Pântecele feminin cu canalele sale fallopiene - descrise pentru prima oară de anatomistul italian Gabrielle Fallopio (1523-1562) - se aseamănă cu cap de taur cu coarne, ceea ce duce la ideea că acest motiv reprezintă regenerarea.
... Un simbol încă mai esoteric al pântecului regenerării este capul de taur sau craniul acestuia (bucranium). Asemănarea dintre bucranium şi forma uterului, cu tuburile sale fallopiene, a fost recent semnalată de graficiana Dorothy Cameron la Catal Huyuk. 
Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă referitoare la importanţa acestui motiv în simbolistica din Vechea Europă, din Anatolia şi din Orientul Apropiat. Pe vasele antropomorfe, capetele sau coarnele de bou sunt reprezentate uneori în locul uterului. În cele mai timpurii situri neolitice ale Orientului Apropiat, precum şi în sanctuarele de la Catal Huyuk s-au găsit bucranii de lut. Pe de altă parte, vasele în formă de taur se întâlnesc în epoca neolitică şi a bronzului. În arta ceramică de la începutul neoliticului până la sfârşitul culturii minoice capetele de bou au fost frecvent asociate regenerăii şi energiei. Motivul capului de taur apare pe ceramica pictată a culturii Cucuteni, iar pe ceramica Butmir apar adesea în relief capete de taur miniaturale. În sanctuarele culturii Vinca apar bucranii acoperite cu un strat de lut. Motivul capului de taur din hypogeele (locuinţele subterane) din Sardinia este predominant, fiind un simbol al regenerării. Acestea au fost pictate deasupra sau chiar în apropierea intrării, iar în unele peşteri chiar intrarea era în formă de cap de taur, deasupra profilându-se coarnele lungi. Pentru a intra sau a ieşi din acest sanctuar subteran, trabuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru. Înrudirea strânsă dintre capul de bou sau de taur şi pântece este confirmată şi de legătura intimă dintre bou şi ape, fântâna vieţii. În legende, boul răsare din apă, în timp ce norii şi lacurile apar din boi. Sclupturile de boi din neolitic şi din culturile minoică şi miceniană au fost decorate cu motivul plasei sau cu ouă acoperite cu motivul plasei, aceasta din urmă simbolizând apa vieţii sau lichidul amniotic. Coarnele abundenţei pe care le găsim începând cu mileniul al V-lea î.e.n., spacifice mai ales culturii minoice cretane, perpetuează şi ele simbolismul pântecelui şi regenerării.

După îndelungi observaţii asupra bucraniilor din sanctuarele de la Catal Huyuk, ea (Dorothy Cameron) a ajuns la concluzia că acestea nu erau, de fapt, capete de bou redate natural; în schimb, aveau o izbitoare asemănare cu ilustraţiile reprezentând organele de reproducere feminine, aşa cum puteau fi observate într-un manual de medicină. Ca atare, Cameron a identificat bucraniul cu uterul, iar coarnele cu tuburile fallopiene. În această situaţie, asocierea bucraniului cu zeiţa regenerării devine evidentă. Ca simbol al regenerării, capul sau craniul de bou este întâlnit în sud-estul european şi în Orientul Apropiat şi, frecvent, în arta Vechii Europe. Acest simbol îşi are probabil originea în paleolitic, când era utilizată excarnarea cadavrelor umane. Expunerea organelor umane ar fi putut oferi ocazia să se observe o asemenea asemănare. Toate celelalte simboluri juxtapuse bucraniilor din templele de la Catal Huyuk sunt ale regenerării: triunghiuri, faguri, crisalide şi fluturi, "perii" şi conturul mâinii.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Un uter stilizat, pus în evidenţă prin încadrarea într-un chenar, este reprezentat pe statueta antropomorfă a unei femei stând, descoperită la Kyustendil, Bulgaria, şi datată în prima jumătate a mileniului al V-lea î.e.n.:
Şi pe inel, uterul, împreună cu semnul derivat din "V" şi simbolul pieptenului, este pus în evidenţă prin încadrarea într-un chenar octogonal.

Un uter stilizat, reprezentat în mod identic, a fost incizat pe modelul din lut a templului descoperit la Gradešnica (nord-vestul Bulgariei), aparţinând culturii Vinca şi datat la începutul mileniului al VII-lea î.e.n.
Uterul este amplasat la intrarea în templu care, astfel, este substituit pântecului Marii Zeiţe şi, aşa cum a constatat Marija Gimbutaş, pentru a intra şi a ieşi din templu (a cărui model este prezentat) trebuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru, însuşi templul, devenind astfel trupul zeiţei.

Un alt exemplu de reprezentare a simbolului de regenerare-fertilitate bucraniu-uter pe figurine antropomorfe, în zona abdomenului, este tezaurul de la Moigrad.
Tezaurul de la Moigrad (judeţul Sălaj) este un tezaur constituit din piese de aur, din epoca neolitică, unul dintre cele mai vechi descoperite pe teritoriul României şi unul dintre cele mai vechi tezaure din lume. Tezaurul se află în prezent la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Datarea cu mijloace moderne a tezaurului l-a încadrat ca fiind confecţionat în prima jumătate a mileniului IV î. Hr., deci în neolitic (epoca nouă a pietrei), având în consecinţă o vechime de cca. 6.000 ani. Această vechime îl plasează nu numai între cele mai vechi tezaure din ţară, dar şi din lume.
Tezaurul, realizat din aur masiv, e compus din patru piese, singurele care s-au păstrat după descoperirea din anul 1912.
Simbolul bucraniu-uter este similar celui incizat pe una dintre statuetele antropomorfe confecţionate din lut, aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie:

Este foarte probabil ca simbolurile reprezentate pe idolii antropomorfi să fi fost în realitate tatuaţi pe pielea femeilor, iar ulterior şi pe pielea bărbaţilor:
Tatuajul ca formă de artă, dar şi cu funcţie ritualică - după cum arată şi Romulus Vulcănescu, cunoscutul specialist etnolog - a fost practicat de omenire din cele mai vechi timpuri. Etnologul precizează că însăşi pe teritoriul actual al Românie, arta tatuajului are o tradiţiei milenară. Triburile epocii fierului, în special celţii, germanii, ilirii, tracii şi sciţii practicau tatuajul ritualic. Toate aceste populaţii se învecinau cu triburile geto-dace, care nu au făcut excepţie.
Numeroşi autori antici au lăsat mărturii detaliate privind tatuajul la triburile trace, sud şi nord-dunărene. Astfel, în „Lexiconul” lui Hesychios, autor grec din secolul al VI lea îHR, în capitolul „Istriene”. Aristofan numeşte „istriene“ figurile sclavilor din „Babilonienii”, fiindcă sunt tatuaţi. Locuitorii de lângă Istru ( n.r. Dunăre) se tatuează şi se îmbracă în veşminte colorate. „Dionisiu afirmă că atunci când cineva mai mare la Istrieni este numit „cel alb“ este un mod de a-l ironiza, ca şi cum ar avea fruntea curată şi albă; trebuie dimpotrivă să înţelegi că este tatuată”, spune autorul antic. Istoricii susţin că avem de-a face cu cea mai veche dovadă scrisă a faptului că geto-dacii se tatuau şi în special, facial.
„Este posibil ca Aristofan să se fi referit la geţi numindu-i istrieni (locuitori din zona Istrului). Am avea în acest fel cea mai veche ştire cu privire la tatuajul geţilor”, scrie cunoscutul arheolog Ion Horaţiu Crişan în lucrea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”. Alte mărturii ale anticilor vin să sprijine tradiţia tatuajului la geto-daci. Îşi acoperă tot trupu,l dar şi faţa cu însemne totemice. De exemplu, Herodot spune în „Istorii” că tot neamul tracilor se tatuează, inclusiv cei din nord. „Se tatuează întocmai ca toate neamurile ilirice şi trace”, afirmă istoricul grec.
Mărturiile continuă cu Pliniu cel Bătrân, care spune că dacii îşi fac semne de înfrumuseţare pe trupuri. „La populaţiile barbare, femeile îşi ung una alteia faţa, la daci şi sarmaţi până şi bărbaţii îşi fac semne pe trup”, precizează autorul antic. Istoricii nuanţează şi spun că există dovezi antice, prin care este suţinută ideea că doar bărbaţii nobili şi războinicii îşi tatuau trupul şi faţa. „De la Dion Chrysostomos aflăm că în Tracia există ”femei libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate , cu cât se arată a fi mai nobule şi din părinţi mai de ispravă. S-ar putea trage concluzia că la traci erau tatuaţi bărbaţii de neam ales şi femeile nobile, iar numărul de semne era proporţional cu gradul de nobleţe.[....] Texte antice, însă printre care se enumără măturia lui Strabon, despre care ştim că era bine informat, ne spun limpede că se tatuează ”toate neamurile trace” bineînţeles nu în sensul tuturor tracilor, ci că acest obicei este practicat la toate semiţiile.[....] Se impune dar concluzia că la geto-daci unii dintre oamenii de seamă, bărbaţi, femei sau copii se tatuau şi că tatuajul constituia o podoabă şi un semn de nobleţe”, scrie Horaţiu Crişan.
„Bărbaţii îşi tatuau întregul corp, mai ales faţa.[...] Bărbaţii se tatuau mai ales pentru practicarea magiei medicale şi războinice”, scria Romulus Vulcănescu în lucrarea sa „Mitologie română”. Femeile în schimb, conform aceloraşi tradiţii de sorginte neolitică, primitivă, dar probabil continuate până în primele secole după Hristos, îşi tatuau în special organele genitale. „Spre deosebire de bărbaţi care-şi tatuau întregul corp, femeile îşi tatuau numai părţile ce le scotea în evidenţă gracilitatea: pieptul, sânii, pubisul,fesele, coapsele şi pulpele”, scria Vulcănescu în aceeaşi lucrare. Reputatul etnolog face precizarea că aceste obiceiuri neolitice s-au extins la triburie geto-dacice care le practicau, existând şi dovezi arheologice în acest sens. „Din cultura dacă se pot urmări resturi de tatuaj facial gravate pe cnemide de argint aurite, descoperite la Hagighiol, Constanţa”, adaugă Vulcănescu. În acest caz este vorba de mormântul princiar tumular, descoperit la Hagighiol, Constanţa. Mormântul are un bogat inventar; a aprţinut cel mai probabil unui războinic nobil geto-dac numit Cotys care a trăit în secolul al IV-lea. Pe cnemidele (apărători ale gambelor) descoperite în mormânt apare imaginea unui războinic tatuat facial.
Mircea Eliade vorbeşte în „De la Zalmoxis la Ghenghis Han” despre existenţa în societatea dacică a unor iniţiaţi „războinici-lup”, care aveau ca animal totemic lupul şi după încercări trecute în sălbăticie, aceştia împrumutau în luptă din comportamentul animalului care ”îi poseda”, în acest caz lupul. Se bănuieşte că şi aceşti războinici avea corpul acoperit cu tatuaje, dar care să-i apropie de lup, de animalul totemic care-i proteja. Istoricii bănuiesc că dacii au deprins obceiul tatuajului din timpuri imemoriale de la triburile care au locuit de-a lungul timpului în spaţiul carpato-danubiano-pontic, încă din neolitic. În acest sens sunt folosite simboluri totemice, animaliere şi vegetale. Dar şi de la populaţiile lângă care au locuit şi care practicau arta tatuajului pe scară largă.








SIMILITUDINI

Evidenţa unor detalii de vestimentaţie pe figurinele de lut sugerează un stil bogat în ornamente al veşmintelor masculine şi feminine. În figurinele lor ca şi în picturile şi relifurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, "vechii europeni" au recreat lumea lor mitică ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. ...
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Vinca - ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş - prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea "veche europeană"  este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.

Analiza internă a semnelor din 29 de aşezări ale culturii Vinca a fost prezentată în teza de doctorat a lui Shan M. M. Winn The sign of the Vinca culture (1973). Winn a catalogat 210 semne, simboluri, simboluri modificate, linii, puncte şi curbe identificabile ca atare. El a presupus că acestea derivă din cinci elemente de bază:
1. o linie dreaptă
2. două linii drepte intersectate în centru
3. două linii împreunate la un capăt
4. un punct
5. o linie curbă
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Catalogul semnelor (210 semne) din cultura Vinca întocmit de Shan Winn în 1973 şi publicat în 1981:

Simboluri ale civilizaţiei Dunărene, incizate pe o figurină descoperită la Jablanica, complex Vinca (după Winn 1981):

O figurină de la sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n. care are incizate pe talie şi pulpă două simboluri identice dar cu orientare diferită - un triunghi echilateral orientat în jos, cu un rând de patru linii verticale paralele


"V"-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare:

Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu:

Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare:

“Această tăbliță stă foarte bine în mâna stângă; are o curbură, în dreapta nu se așează în mână. Dacă tăblița era pusă în mână femeia era, spunem noi, o preoteasă. Am mai observat că celelalte două tăblițe aveau niște găuri. Dacă se pun în șnur cele două orificii, o parte e acoperită. Și atunci am ajuns la concluzia că celelalte două erau purtate la gât și ceremonialul era în mână”.
Mi-au trebuit 6 ani ca să ajung la concluzia că ce îi interesa pe acești oameni era luna și calendarul lunar, dar de ce? Ca să țină cont de ciclul femeilor, îi interesa înmulțirea”.
Asta e interpretarea noastră: tăblițele sunt o scriere religioasă, ca preoteasa să memoreze ce are de făcut, când se aduc ritualuri, toate legate de fertilitate”.

Tăbliţele de la Tărtăria erau utilizate în diferite practici religioase şi ritualuri de trecere şi întemeiere importante din Vechea Europă:
- măcinarea rituală a grânelor şi coacerea pâinii sacre, apoi ofrande cu felii din această pâine aduse zeiţei fertilităţii pământului. Pe tăbliţa discoidală se află incizat un simbol derivat din simbolul V al Marii Zeiţe, reprezentată ca un triunghi cu vârful în jos, asemănător reprezentării triunghiului pubian pe statuetele-idoli create în arta neolitică. Simbolul îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie, fiind o asociere dintre fertilitatea pământului (triunghiul) şi belşugul recoltelor (spicele care "răsar" din latura triunghiului). Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este reprezentat un spic, simbolizând bogăţia recoltelor, asocierea dintre femeie cu "misterul" vegetaţiei;
- ritualuri de trecere şi regenerare - de separare de lumea anterioară, de trecere propriu-zisă şi de agregare în lumea nouă. Simbolul V era considerat simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiască, simbol de regenerare, emblema zeiţei-pasăre. Pe tăbliţa discoidală este reprezentat simbolul pieptenelui-periei asociat cu apele curgătoare - un pieptene obţinut dintr-un os de peşte. Acest simbolism se bazează pe ideea calităţilor vitale şi regeneratoare ale apei. Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este reprezentat bucraniul-uter, simbol de regenerare de importanţă deosebită;
- ritualuri de fertilitate şi fecunditate. Una dintre tăbliţele dreptungiulare era utilizată cu precădere în aceste ritualuri. Tăbliţa prezintă incizate trei simboluri, printre care o femeie aflată în poziţia naşterii, cu picioarele flexate şi sprijinindu-se în mâini - unele femei au un instict puternic de a trage sau a împinge ceva în timpul travaliului, mai ales atunci când împing afară copilul; simbolul ar putea reprezenta Zeiţa naşterii şi a vieţii, frecvent întâlnită în arta paleolitică şi ulterior, în Vechea Europă, reprezentată în poziţia realistă a naşterii. Alte două simboluri sunt reprezentate de un spic - simbol al belşugului şi bogăţiei recoltelor, şi o pereche de capre - invocând bogăţia turmelor, sporirea lor, protecţie pentru a se păstra mana animalelor, pentru a fi sănătoase şi a da mult lapte;
- libaţii ceremoniale şi împărţirea băuturii. Pe una dintre tăbliţele dreptunghiulare este posibil să fie reprezentat un vas din care se toarnă un lichid pe un altar bitronconic;
- ceremoniale de hotărnicie a lumii invizibile a forţelor oculte ale naturii şi vieţii, şi de interferenţă a acesteia cu lumea vizibilă a forţelor sociale ale omului. Pe una dintre plăcuţele dreptunghiulare este posibil să fie reprezentată Coloana Cerului arborigenă-arborescentă în formă de Y, obţinută prin prelucrarea pe viu a arborelui sacru, fără a fi desrădăcinat, şi obţinerea unui capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.

Primele două tăbliţe descoperite la Tărtăria conţin simbolul V al Marii Zeiţebucraniul-uter şi pieptenele-perie:
(sursa foto: Enigma tăblițelor cu semne pictografice de la Tărtăria)



(sursa foto: Wilderness Grooming)

Pe a treia tăbliţă sunt reprezentate o pereche de capreun spic şi o femeie în poziţia naşterii:
(sursa: descopera.ro)

Observaţiile domnului Profesor Gheorghe Lazarovici susţin ipoteza că cele două simboluri reprezintă o pereche de capre şi o femeie în poziţia naşterii:
[...] o capră cu cinci picioare, deasupra sunt mai multe coarne.
[...] poziția figurii e un pic şezândă [...]
(sursa: Semnificația "tăblițelor" de la Tărtăria)


(sursa foto: Healthy Birth Practices: Walk, Move, and Change Position)

Fertilitatea şi fecunditatea animalelor - este sugerată prin perechea de capre. În planul apropiate este reprezentată o capră mai mică, care are coarne mai mici - o femelă, iar în plan îndepărtat este reprezentată o capră mai mare ("cu un cap mai înaltă"), care are coarne mai mari - atribut al masculilor. Perechea de capre face trimitere la posibilitatea de înmulţire a lor, comunicând astfel către Divinitate dorinţa vitală a oamenilor din acele vremuri, şi anume de a avea multe animale sănătoase care să furnizeze hrană pentru comunitate, pe întreaga perioadă a anului.
Fertilitatea şi fecunditatea feminină - este sugerată de femeia aflată în poziţia naşterii, ideograma transmiţând către Divinitate dorinţa de a se naşte mulţi copii sănătoşi în comunitate. Poziţia de naştere a femeii - sprijinită în mâini de o stâncă sau un copac - era utilizată în acele vremuri pentru avantajele oferite, atât femeii, cât şi pruncului. Femeia putea naşte chiar şi singură, iar în situaţia în care era asistată de moaşă, aceasta putea avea acces mult mai facil pentru a acorda ajutor; pruncul putea beneficia la naştere de forţa gravitaţională, evitând astfel să fie tras, moment în care pot apărea luxaţii sau alte probleme. Pe continentul american există locuri sacre - stânci ale naşterii - unde, în perioada preistorică, femeile năşteau sub protecţia Divinităţii. În stâncă sunt practicate două cavităţi de forma palmelor, în care femeile se propteau în mâini pentru a împinge pe durata travaliului.
Belşugul grânelor - este sugerat prin faptul că pe plăcuţă a fost incizat un spic supradimensionat - transmiţând către Divinitate dorinţa de a obţine grâne sănătoase, multe şi de bună calitate.




Recenta lucrare a d‑lui prof. Virgil Vasilescu, Semiotică română, ca şi alte lucrări, anterioare, ale d‑sale pun în evidenţă, şi la noi, fenomenul firesc al trecerii de la pictograme la ideograme şi apoi la foneme (litere), în paralel cu persistenţa, până azi, a unor tulburătoare simboluri – argumente puternice de străvechime, autohtonie, unitate şi continuitate în Spaţiul carpatic –, argumente care „vin” din Paleoliticul superior şi se dezvoltă în epocile următoare.
Uimitoare este asemănarea până la identitate dintre simbolurile prezente pe ceramica decorată produsă de civilizaţia neolitică a Vechii Europe, pe figurinele antropomorfe feminine, descoperite în necropolele amplasate pe dune de nisip, pe malul Dunării, în siturile arheologice aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, şi simbolurile incizate pe inelul sigilar din bronz, descoperit pe dealul Seimeni, tot pe malul Dunării. 
Simbolurile sunt redate în aceaşi ordine, atât pe inel cât şi pe idoli: deasupra bucraniului se află amplasat "V"-ul iar dedesupt liniile paralele unite printr-o altă linie (pieptenele sau peria).








TREI SIMBOLURI DE REGENERARE AU FOST GRUPATE ÎN REPREZENTAREA POMULUI VIEŢII
... adeseori, moartea  - nu este decât consecinţa nepăsării noastre faţă de nemurire.
                                                                                                       (Mircea Eliade)
Arborele vieţii îşi are originea în neoliticul Vechii Europe. Simbolul "V" al Marii Zeiţe, bucraniul-uter şi pieptenele-perie, trei simboluri de regenerare, au fost grupate pentru o amplificare a semnificaţiei sacre, într-o anumită ordine care s-a păstrat de-a lungul timpului. Reprezentarea arborelui vieţii în această alcătuire o regăsim pe statuetele antropomorfe feminine descoperite în necropolele aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, în judeţul Mehedinţi, dar şi în Bulgaria, la Orsoia, Montana, iar un arbore al vieţii similar este incizat pe inelul getic descoperit în necropola de la Seimeni.
(sursa: wikipedia)

În concepţia lui Mircea Eliade, varianta cea mai răspândită a simbolismului Centrului este Arborele Cosmic, care se găseşte în mijlocul Universului şi care susţine ca o axă cele trei Lumi. 
… acest Arbore Cosmic, ale cărui rădăcini se afundă până în Infern şi ale cărui ramuri ating Cerul.

... putem afirma că majoritatea arborilor sacri şi rituali pe care-i întâlnim în istoria religiilor nu sunt decât replici, copii imperfecte ale acestui arhetip exemplar: Arborele Lumii. Cu alte cuvinte, toţi arborii sacri sunt consideraţi că se află în Centrul Lumii, iar toţi arborii rituali sau stâlpii, consacraţi înaintea sau în timpul unei ceremonii religioase oarecare, sunt socotiţi ca proiectaţi magic în Centrul Lumii.

Asimilarea arborelui ritual cu Arborele Cosmic este şi mai transparentă în şamanismul central şi nord-asiatic. Escaladarea unui astfel de arbore de către şamanul tătar simbolizează urcarea sa la cer.
Arborele şamanic nu e decât o replică a Arborelui Lumii, care se înalţă în mijlocul Universului şi pe al cărui vârf se află Zeul suprem sau zeul solarizat.

Un număr considerabil de mituri vorbesc de un arbore, de o liană, de o funie, de un fir de păianjen sau de o scară care leagă Pămîntul de Cer şi prin mijlocirea cărora anumite fiinţe privilegiate urcă efectiv la cer. Aceste mituri au, bineînţeles, corespondente rituale - precum arborele şamanic sau stâlpul sacrificatorului vedic. Scara ceremonială joacă şi ea un rol important. Să ne mulţumim cu cîteva exemple: Polyainos (Stratagemata VII, 22) vorbeşte de Kosingas, preot-rege al unor populaţii trace, care-şi ameninţa supuşii că-i va părăsi urcând pe o scară de lemn până la zeiţa Hera; ceea ce probează că o astfel de scară rituală exista şi că se credea că-l putea duce pe preotul-rege până la Cer. Ascensiunea celestă prin urcarea ceremonială a unei scări făcea probabil parte dintr-o iniţiere orfică.
(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)

La fel ca stâlpul (Axis mundi), copacul cu crengile tăiate, al cărui vârf iese prin deschizătura din acoperişul iurtei (şi care simbolizează Arborele cosmic) reprezintă o scară ce duce la Cer şi pe care urcă şamanii în călătoria lor către înalt, luându-şi zborul prin acea deschizătură din acoperiş.
(sursa: Sacrul şi profanul, Mircea Eliade)

În Coloana cerului constatăm că în fond cele trei categorii de arbori sacrii (cosmic, ceresc şi al vieţii), ca şi derivatele şi substitutele acestora (stâlpul ceresc şi coloana cerului), cu succedaneele şi simulacrele lor (stâlpii, troiţele, rugile), reflectă unele aspecte ale condiţiilor locale social-istorice de viaţă culturală, întâi ale antecesorilor poporului român şi apoi ale poporului român.

Arborele cosmic reprezintă conceptul mitologic care include în conţinutul lui întregul cosmos figurat sub emblema unui arbore. Este imaginea globală a lumii şi vieţii redate în formă vegetală, pentru a marca astfel un anumit stadiu de intelecţie mitologică, pe când arborele ceresc este un concept mitologic care se referă la alte coordonate mitopeice.
Arborele ceresc idează numai forţa terestră care sprijină bolta cerească în partea ei centrală locului luat în consideraţie, pentru ca acesta să nu se prăbuşească de greutate sau din cauza unui cataclism.
Paralel cu aceste două concepte mitologice a fost creat un al treilea concept, arborele vieţii, care exprimă o singură trăsătură a arborelui cosmic şi a dubletului acestuia care este arborele ceresc. El simbolizează ideea de tinereţe fără bătrâneţe, de continuitate vitală şi nemurire spirituală.

Asupra originii mitice a arborelui vieţii s-au emis mai multe ipoteze, dintre care reţinem două mai importante (...).
Prima ipoteză se referă la o ideaţie elaborată în neolitic, în legătură cu marea zeiţă a vegetaţiei. Arborele vieţii este, după această ipoteză, simbolul fertilităţii terestre şi, prin amplificare, al fertilităţii cosmice.
A doua ipoteză asupra originii arborelui vieţii se referă tot la epoca neolitică şi susţine că acest concept mitologic, de plantă miraculoasă, este fără vârstă şi gen definit sau are o vârstă respectabilă şi un gen vegetal definit (ficus, măr, etc.). 
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Legătura dintre arborele vieţii şi bucraniu-uter este evidenţiată prin faptul că, uneori, în iconografia asiatică, arborele vieţii a fost reprezentat ca o plantă nedefinită ieşind din organul genital al marii zeiţe, iar alteori printr-un arbore ieşit din înfăişarea planturoasă a marii zeiţe.

Din materialele documentar-istorice analizate, bradul ni se înfăţişează drept cel mai frecvent şi semnificativ totem arboricol de pe teritoriul străvechi al ţării noastre.
Imaginea totemului bradului o întâlnim pe o figurină acefală, cu gâtul în coloană, într-o descoperire relativă la epoca neolitică, la Cîrna, în Oltenia. În această imagine bradul este efilat, cu ramurile întoarse în cârcel şi rădăcina în V reduplicat şi paralel. Se găseşte incizat pe corpul figurinei, lateral, în partea care ar corespunde trunchiului şi şoldurilor, deci în locul altiţei şi al ornamentelor de pe poale. Inciziile au fost interpretate numai ca ornamente.

Pentru epoca bronzului Al. Tzigara-Samurcaş a remarcat inciziile de pe o figurină asemănătoare. Şi aceasta reprezintă un bust fără cap, cu un veşmânt similar iei, bogat împodobit. Pe piept figurina prezintă incizaţi trei brazi efilaţi, cu ramurile normale şi cu rădăcinile în formă de pieptene sau greblă cu cinci dinţi. 

Pentru secolele III şi II î.e.n. au fost descoperite, printre alte obiecte preţioase ale unui tezaur dac, şi o brăţară în spirală, cu motivul bradului gravat pe ea. Iulius Bielz a considerat această brăţară ca având ştampilat pe ea motivul şarpelui policefal. În realitate, aşa cum s-a remarcat, nu este vorba de un şarpe policefal, ci de o succesiune de motive ale bradului. În această figurare bradul a fost redat cu o rădăcină în triunghi isoscel şi cu o terminaţie mediană dispusă pe axa trunchiului. 


O formă mai evoluată a monumentului este coloana cerului. Evoluţia ei se remarcă atât prin stilizare (când fitomorfă, când antropomorfă), cât şi prin ornamentarea cu motive decorative cosmogonice.
Din conceptul primar al stâlpului cerului ca monument arhaic creat în ambianţa mitologică a perioadei primitive, începând din epoca neolitică încoace, s-au transmis derivatele şi substitutele monumentare ale stâlpilor cerului, care au transgresat pe planul cosmogoniei mitice pe acela al  teogoniei şi antropogoniei mitice.
Cronologia relativă a figurărilor şi materialelor referitoare la coloana cerului:
(sursa foto: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Cele mai vechi documente arheologice atestă prezenţa coloanei cerului în (...) epoca neolitică.
Anton Niţu a descoperit, descris şi interpretat reprezentarea altarului cu două coloane ale cerului pe fundul unui vas de lut neoeneolitic de la Turdaş din Transilvania. Descoperirea lui ţine de cultura Turdaş, care este superioară sub raport tehnic şi decorativ culturilor anterioare.

În 1968, Vladimir Dumitrescu a scos în evidenţă în săpăturile staţiei-tell de la Căscioarele pe Dunăre un centru de cult pentru toate comunităţile tribale din jur, în mijlocul căruia se afla un edificiu-sanctuar într-un nivel Boian-Spanţov, în care au fost găsite resturile a două coloane de lut pictate.
Cea mai mare din aceste coloane de lut, înaltă de circa 2 m, goală în interior, cu peretele gros de 9,10 cm, îl face pe descoperitor "să creadă că a fost modelată în jurul trunchiului unui arbore bine curăţat. Cum însă nu s-a găsit nici o urmă de cărbune, nici în interiorul mai bine conservat, nici la extremităţile coloanei, pare probabil că, după ce coloana a fost uscată şi înainte de a fi instalată ... trunchiul de arbore a fost extras". Această coloană posedă un decor bicromatic în alb-gălbui şi roşu-închis, cu "motivul spiralei fugitive continue", motiv întâlnit adesea pe "ceramica pietară eneolitică din sud-estul Europei şi, adesea, pe ceramica culturilor Cucuteni şi Gumelniţa".
Cea de-a doua coloană, mai mică, prezintă aceleaşi trăsături caracteristice ca şi prima.
Ambele coloane se găseau încadrate între două rânduri de stâlpi, şapte la număr, ale căror resturi carbonizate s-au găsit în săpături.
Pentru Vladimir Dumitrescu, ambele coloane de lut prezentau o importanţă deosebită pentru studiul vieţii spirituale a triburilor de acum 6000 de ani în urmă. Ele nu îndeplineau o funcţiune arhitectonică, ci erau obiecte de cult. Îndeosbi coloana mare avea o destinaţie magico-mitologică: "Stâlpii de lemn din jurul ei constituiau scheletul unui fel de baldachin sau paravan dublu, în interiorul căruia coloana era la adăpost de privirile indiscrete ale adoratorilor". Coloana mică făcea parte, alături de coloana mare, din acelaşi ansamblu destinat cultului coloanei.
"Coloanele au fost construite - după Vladimir Dumitrescu - pe trunchiuri de arbori, ce au fost apoi scoase din coloane, ceeea ce ar putea indica o relaţie încă mai directă între mitul stâlpului sacru şi aceste coloane". 
Între cele două coloane s-a exhumat în subsol un schelet, pe care Vladimir Dumitrescu îl pune în legătură cu "unele practici de cult, poate cu ocazia construcţiei însăşi a edificiului".
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

"Coloana de la Căscioarele" poate fi vizitată la Muzeul Dunării de Jos, secţiunea "Tezaur şi Arheologie" care se află la demisolul Consiliului Judeţean Călăraşi:

Sanctuarele dedicate ceremoniilor de regenerare aveau un caracter diferit. La Căscioarele [...] s-a găsit un sanctuar cu doi stâlpi, datat în jur de 5000 î.e.n. Aceşti stâpli erau din lemn, acoperiţi cu lut şi pictaţi cu un motiv simbolic unghiular-spiral. Pereţii erau decoraţi cu ovale roşii, cercuri concentrice şi spirale. Toate aceste motive sunt asociate regenerării.
Prezenţa acestor stâlpi sau coloane este de un interes deosebit, deoarece trebuie să fi simbolizat arborele vieţii. Coloana vieţii poate fi o plantă, un arbore ori un copac metamorfozat în coloană, cum este cazul sanctuarului de la Căscioarele, un şarpe sau un falus în erecţie ori, într-un mod asemănător, o stalagmită ţâşnind misterios într-o peşteră.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Deseori coloanele arborescente erau arbori cu coroanele transformate în acoperişuri şi trunchiurile în nişe sau scorburi, în forme de socluri de obiecte votive sau capele dintr-un lemn. O formă derivată şi nouă a acestora au fost aşa-zisele "troiţe arborescente", alcătuite din arbori relativ descoronaţi. Aceste monumente, în alţi termeni, aveau rădăcini înfipte adânc în pământ, un capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.

Stâlpul suplicatoriu sau în Y pare a fi cel mai vechi tip de coloană cerească la români.
Stâlpul suplicatoriu, cu rădăcini adânci în cultura mediteraneană, la egipteni şi creştini, îl regăsim străbătând până în cultura actuală la popoarele balcanice.
În forma lui elementară a fost construit din crăcanele unui arbore viu, care la origine a fost o formă arhitectonică a suportului unui simbol solar (triquetumul).
Bradul, stejarul, fagul, plopul, arinul, teiul, etc. posedau ideativ pentru constructori alte proprietăţi miraculoase în domeniul construcţiei monumentale decât granitul, calcarul şi gresia. Coloanele din lemn satisfăceau din această privinţă alt domeniu magic decât coloanele de piatră.
Fiecare esenţă lemnoasă viza alte presupuse puteri iniţiale. În cazul coloanelor de lemn, din esenţele preferate menţionăm răşinoasele, în special bradul şi molidul.
Forma arborigenă, care genera nemijlocit din arbore, a fost, de fapt, cea mai arhaică pentru construcţia de tipul coloanei cerului. Arborii din care se făceau stâlpii sacri de tipul coloanei cerului de multe ori nici nu erau modificaţi.
În primele ei ipostaze forma arborigenă a coloanei cerului era totodată şi arborescentă, deoarece păstra arborele viu neprelucrat, în stare concretă, cum se găsea în natură.
Alteori
arborii sacrii nici nu erau desrădăcinaţi, prelucrarea lor se făcea pe viu; li se ciopleau trunchiurile în patru muchii şi li se punea un scurt acoperământ din propria lor coajă, numită popular "căciulă". Stâlpii vii obţinuţi din aceşti arbori prelucraţi păstrau rădăcinile naturale ale arborilor din care proveneau. 

Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte.
Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului.
Frunzişul lui era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el. Sub el căutau umbră fiarele câmpului, iar în ramurile lui îşi făceau cuiburi păsările cerului şi din el se hrăneau toate vieţuitoarele.
Priveam în vedenia pe care am avut-o, când eram în patul meu şi iată un înger, un sfânt, se cobora din ceruri;
El a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa: Doborâţi copacul şi tăiaţi-i crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui, ca animalele să fugă de sub el şi păsările din frunzişul lui!
Iar butucul şi rădăcinile să rămână în pământ în legături de fier şi de aramă, în iarba câmpului! Din roua cerului să fie udat şi cu dobitoacele câmpului să împartă iarba pământului.
(sursa: Daniel)

În aceste condiţii se credea că stâlpii vii stăpâneau prin rădăcinile lor încă active lumea subpământeană a duhurilor şi făpturilor subterane. De aceea, forma lor specială de coloane cereşti era mai căutată pentru practicile magiei arhaice şi tradiţionale.
Forma comisurală este de asemenea arhaică pentru construirea stâlpilor sacri de tipul coloanei cerului. Ea a presupus o prelucrare pe viu a arborelui sacru sau o prelucrare a materialelor lemnoase obţinute dintr-un arbore sacru. În esenţa ei, forma comisurală este aceea a stâlpului cu capitel în T sau în Y, neornamentat sau ornamentat cu însemne uranice: soare, lună, stele.
Coloana cerului a fost o formă evoluată a stâlpului ceresc care a supravieţuit multă vreme ca altar şi sanctuar al unei străvechi mitologii uranice astăzi uitate.

Coarnele de consacraţie au apărut pe coloana cerului asociate şi cu alte simboluri sau transsimboluri: în Oltenia şi Valea Timocului cu cercul, în Moldova cu securea monopană.
Însemne pe morminte din secolul al XIX-lea, extrem de mari ca dimensiuni, îmbinau în mod ingenios simbolul solar al cercului cu coarnele de consacraţie.
De pe capitel însemnele solare au fost aşezate pe acoperiş printre ornamentele coamei, în formă de cozi de rândunică şi boldurile laterale. Stâlpii de mormânt din sudul Dunării, alcătuiţi din piatră dură, erau scluptaţi cu embleme astrale (soarele cu raze, luna nouă) sau figuri antropomorfice, iar capitelurile stâlpilor modelate pe marginile ridicate ca nişte coarne. În Oltenia, motivul coarnelor de consacraţie evadează de pe coloana cerului pe obiecte de uz casnic sau domestic, de data aceasta numai ca ornament artistic.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

În simbolistica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare este figurat un pom al vieţii nepersonalizat, specific familiei nou întemeiate, fără ramuri (deci fără reprezentarea copiilor încă nenăscuţi în familia respectivă), alcătuit numai din coloană şi cele două extreme: V-ul amplasat în partea de sus a coloanei şi linii paralele (pieptenele, rădăcina arborelui) în partea opusă:

dar şi coloana cerului în formă de Y, ca substitut al pomului vieţii, încadrată de cele două volute, reprezentată pe o figurină antropomorfă feminină:

Motivul dendromorf al stâlpului primitiv dac apare stilizat mai târziu în coloană, apoi în succedanee şi simulacre ornamentale ale coloanei (cum ar fi crinul).
Coloanele dace cu motivele geometrizante ale arborelui sacru dac se leagă organic de stâlpii daci de pe Columna lui Traian şi, prin aceştia elocvent, de stâlpul arborigen de pe ara prismatică de la Noviodunum.
Stâlpii arborigeni şi coloana cerului de pe ara prismatică de la Noviodunum:
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Pomul Vieţii reprezentat pe un fragment ceramic pictat (roşu pe angoba alb-gălbuie) descoperit la Sarmizegetusa Regia: 
Rădăcina a fost încadrată într-un triunghi isoscel iar în vârful pomului este postat o rozetă - simbol derivat pentru discul solar. Tulpina este protejată de două volute opuse, dispuse în oglindă. În stânga Pomului Vieţii (posibil şi în dreapta) se află un animal fantastic afrontat în faţa pomului.

Pom al vieţii într-o reprezentare din secolul la XIV-lea e.n., pe fragmente din ceramică descoperite în Republica Moldova:
Pecetar (obiect de cult) maramureşan în formă de pom al vieţii:
(sursa foto: Maramureş de poveste)
Aceste obiecte de cult au tendințe puternice de abstractizare. Aproape fiecare piesă este unicat. Cât privește compoziția ornamentelor, putem spune că acestea sunt extrem de variate și având o vechime considerabilă: din epoca fierului timpuriu (cultura Lăpuș-hallstattiană), regăsim zig-zagul, apoi motivul frânghiei - ornament frecvent pe porțile maramureșene, la cadranele ușilor și ferestrelor, la crucile de mormânt, dar și la bisericile de lemn.
(sursa: wikipedia)
Un pom al vieţii reprezentat în mod similar pe o carpetă din Rădăuţi:

Un pom al vieţii reprezentat în lucrarea De Materia Medica de Discoride, scrisă în anul 1229 şi aflată în prezent la Biblioteca muzeului Topkapi Sarayi, Istambul:
(sursa: Axis Mundi)
un pom al vieţii reprezentat într-un mozaic sasanid din anul 691, aflat la Ierusalim, Domul Stâncii:
(sursa: Axis Mundi)
şi un pom al vieţii reprezentat în mod identic pe o farfurie moldoveneasca pictată:
(sursa: ROMANIAN POTTERY)

... s-a denumit adevărata „scriitură” a lăzii (de zestre) „tripticul nemuririi”, adică ceea ce li se prescrie mirilor prin grupajul a trei tipuri de simboluri, prezent deseori pe lăzile mehedinţene: romburile suprapuse („ţâţânile lumii”), prescripţia fertilităţii (simboluri sexuale feminine, masculine, separate sau acuplate) şi pomul vieţii. 
O interpretare mai bogatã, pe o direcţie mai 
complexã, fãrã a se referi în mod expres la lãzile de zestre este conceputã de Lucia Berdan, care vede 
Pomul Vieţii ca Pom al Destinului. Într-o demonstraţie cu dese trimiteri la Mircea Eliade şi Romulus Vulcãnescu, cercetãtoarea investigheazã simbolul din prisma prezenţei lui în toate riturile de trecere. Plecând de la Arborele Cosmic şi Axul Lumii, Arborele Sacru a devenit Pom al Vieţii, ca apoi sã ajungã Pom al Destinului. 
(Simbolistica lãzilor de zestre mehedinţene)

Cahlă ornată cu motivul pomului vieţii, din secolul al XVIII-lea, Transilvania:
Covor, Kalam, motivul pomul vieţii, mijlocul secolului al XIX-lea:
Se observa bucraniile în formă de liră, similare ornamentelor pictate pe ceramica dacică descoperită la Sarmiszegetusa Regia, care asigură regenerarea pomului vieţii, atât a axului cât şi a ramurilor:

Pomul vieţii, inspirat din arta populară, precum şi din broderia costumului tradiţional maghiar din zona Călatei, judeţul Cluj:

Simbolul bucraniului, format din două volute, prezent în simbolistica textilelor populare:
Şi posibila evoluţie a ansambului format din simbolul "V" încadrat de cele două volute care alcătuiesc bucraniul, un pom al vieţii nepersonalizat 
(de început), identificat în gruparea semnelor solare, alcătuită de domnul Virgil Vasilescu în lucrarea 
Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni:
Evoluţia aceluiaşi ansamblu de simboluri şi distribuţia lui pe o hartă a "traseelor semnelor" întocmită de Semne cusute:

şi un simbol identic pe un fragment ceramic descoperit în Sanctuarul lui Dionysos, Ostrets, Velingrad, Bulgaria:

Arhetipurile simbolistice create în paleoliticul superior şi dezvoltate în neoliticul european: bucraniul, "V"-ul şi pieptenele-perie, se regăsesc în centralizatorul semnelor aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie, mileniile VII-IV î.e.n., şi identificate pe teritoriul Ucrainei, Republicii Moldova şi România.
Grupând cele trei simboluri, se obţine un pom al vieţii de început, identic cu reprezentarea acestuia pe statuetele antropomorfe aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare - Zuto-Brdo, dar şi pe inelul getic descoperit la Seimeni - ca o continuare a arhetipurilor locale, ca un model pentru populaţia epocii metalelor care a preluat valorile neoliticului târziu.
(sursa foto: resurs3sergiy)

În lucrarea "Coloana Cerului", Romulus Vulcănescu prezintă o evoluţie istorică a simbolurilor prin care este reprezentat pomul vieţii.
(sursa foto: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)
Între acestea se remarcă "V"-ul Marii Zeiţe poziţionat în vârful coloanei pentru a asigura protecţie, la partea opusă se află simbolul pieptenelui - rădăcina pomului vieţii înfiptă în apa primordială, axul coloanei fiind protejat de cele două volute - bucraniu-uter - simbol care asigură regenerarea pomului vieţii.

Într-un centralizator al simbolurilor tradiţionale mitologice/etnografice letone, se poate observa un pom al vieţii identic cu cel reprezentat pe inelul de la Seimeni. În partea inferioară se află poziţionat simbolul pieptenelui - rădăcina arborelui înfiptă în apele primordiale, tulpina protejată de cele două volute opuse şi aşezate în oglină una faţă de cealaltă - simbolul bucraniului, iar în vârf este simbolul "V" - protecţia Marii Zeiţe. Singura diferenţă este reprezentată de faptul că, fată de pomul vieţii de pe inel, cel din centralizator nu este un pom al vieţii "de început", nepersonalizat, din tulpina lui înălţându-se două ramuri - semnificând naşterea a doi copii.
(sursa foto: World of Symbols)

Similar grupului de simboluri prin care este redat pomul vieţii, în care semnul "V" este poziţionat în spicul coloanei, orientat cu vârful spre pământ, simbolul zeiţei dăruitoare a vieţii protejând astfel întreaga coloană, tot astfel semnul "V" este incizat în partea superioară a vaselor rituale sau idolilor antropomorfi, pentru ca întregul act ritual să beneficieze de protecţia Marii Zeiţe.
Un astfel de exemplu este una dintre primele imagini din lume ale maternităţii aşa-numita „Madona de la Rast”, figurină de lut descoperită de prof. dr. Gheorghe Lazarovici în Lunca Dunării, mai exact în judeţul Dolj, datând din 7.000 î. Hr., conform cunoscutului specialist italian Marco Merlini.
Cunoscuta cercetătoare Marija Gimbutas vede aici un posibil prim mesaj scris. S-ar părea totuşi că înşirarea textului incizat pe trupul Madonei cu prunc de la Rast în forma realizată de aceasta n-ar fi cea mai bună cale de citire, pentru că semnele stau pe figurină acolo unde au fost scrise de milenii, nu pentru noi. Pe spatele acesteia se observă destul spaţiu pentru un mesaj. Trei linii oblice şi paralele împart textul în patru părţi, simbolizând, parcă ordinea cosmică bazată pe forţa a trei elemente.
Primul semn este un mic meandru. Urmează un alt meandru, mai mare, limitat în partea de sus de o linie triplă subliniată cu o alta, iar în partea de jos (a Pământului), un semn V orientat cu unghiul în sus. Al treilea grup de semne este centrat pe un fel de spirală dominată de sus de trei linii haotice care par răvăşite de două puncte. Punctele, orientate la fel ca şi liniile oblice, par a fi suţinute de ordinea cosmică. În fine, al patrulea grup este iaraşi un meandru, inversat faţă de cel din grupul secund şi este dominat de sus de un V (semn al Cerului).
Repetarea construcţiei meandrice de trei ori o sugerează pe cea a unui mesaj, poate o rimă, consideră Marija Gimbutas. Dar s-ar putea, este de părere aceasta, ca primul meandru să indice la fel de bine tonul sau ritmul citirii textului. Semnul L din grupul doi pare să indice că Mama-Glie ajută frumosul cuplu să se integreze în legile armoniei universale. Furtunile pot ataca micul grup uman (mamă şi copil) dar Cerul (semnul V din ultimul grup) păzeşte ordinea firească. Să fie oare un cântec de leagăn din neolitic? Posibil.
Aceleaşi semne, găsite pe foarte mulţi idoli, puteau să cheme forţe magice în timpul unei ceremonii religioase şi să le trasfere şamanului. Situaţiile mai angajante (pericolele naşterii, sănătatea, căsătoria, moartea) puteau să implice astfel de ritualuri mai complexe care cereau serviciile unui preot-scrib.
„arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori”
(sursa: Mircea Eliade, Imagini şi simboluri)

În cadrul multor civilizaţii, viaţa omului a fost adesea asociată cu viaţa unui arbore. Ambii cresc dintr-o sămânţă, au nevoie de timp, hrană adecvată, soare, apă, foc şi pământ. Ambii au o puternică legătură cu pământul, din care îşi trag „seva” şi tăria, dar au şi o inefabilă comuniune cu cerul, cu Soarele, cu „hrana” din nori şi din stele.
După o vreme, atât omul cât şi arborele, îşi lasă la rândul lor sămânţa pe pământ, iar urmaşii lor vor continua să îmbogăţească grădina vieţii. La fel ca şi arborii, sunt unii oameni care dau roade bune, iar unii nu dau roade deloc. Unii lasă roade foarte amare iar alţii lasă roade otrăvitoare. Şi unii şi alţii ajung în acelaşi putregai al istoriei...
Plecând de la asemănarea dintre oameni şi aceste blânde fiinţe, în subconştientul marilor civilizaţii istorice s-a închegat arhetipul arborelui vieţii. Acest arhetip nu putea apărea decât în cadrul acelor civilizaţii care permiteau dezvoltarea ideilor de progres, unitate, armonie, perfecţionare. Adică doar celor mai mari civilizaţii!

Pomul vieţii este reprezentat pe plăcuţa dreptunghiulară descoperită la Tărtăria:
In acest nou context, prof. Lazarovici, fostul director al Muzeului de Istorie [...] si Marco Merlini, directorul general al "Prehistory Knowledge Project" de la Roma - unul dintre cei mai importanti arheologi ai Europei zilelor noastre, au interpretat tablitele ca facand parte din inventarul cultic al unei preotese. Cea dreptunghiulara, cu imagini, sta fixa numai in mana stanga; celelalte doua au orificii, care, daca sunt perfect suprapuse, duc inspre ideea de secret, din moment ce partea superioara a tablitei rotunde este perfect acoperita de cea dreptunghiulara.
Tablita dreptunghiulara cu orificiu este impartita in mai multe campuri si are semne si simboluri. Recunoastem dupa ritualul din sanctuare o cupa care sta sa curga deasupra unui vas - ne imaginam ca este vorba despre ofranda cu lichid sacru. Langa ea, un bucraniu - simbol al taurului, al fortei, al divinitatii, al zeului furtunii;
Cea de-a treia tablita, cea rotunda, este impartita in patru campuri, dintre care cele doua superioare contin scrierea secreta.
Trecand apoi la cele doua campuri de jos, vedem corespondentele directe cu semnele de pe tablita dreptunghiulara de deasupra: sageata dubla, o alta cupa, forma unui pom - pe care Nicolae Vlassa il socotea pomul vietii - si doua orificii care par a fi soarele si luna.




Evoluţia pomului vieţii, de la arborele descoronat devenit trunchi sacru, la pomul vieţii traco-getic, trecând prin epoca bronzului, când a fost imaginat ca o coloana a cerului în Y - simbol al ascensiunii forţei telurice spre infinit:







POMUL VIEŢII ÎN REPREZENTAREA TRACO-GETICĂ
În lucrarea Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni, Virgil Vasilescu prezintă un pom al vieţii la care simbolul bucraniu-uter, în reprezentarea cunoscută încă din epoca bronzului, a fost substituit printr-o pereche de volute complete şi verticale, amplasate simetric pe ambele părţi ale axului pomului vieţii. Cele două volute au o direcţie diferită de rotaţie, una faţă de cealaltă:
(sursa: Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni, Virgil Vasilescu)

Pe inelul din bronz de la Seimeni este reprezentată coloana, în vârful căreia se află amplasat unghiul orientat spre pâmânt, simbolul tuturor zeiţelor, iar în partea opusă se găsesc liniile paralele, "venele" prin care pomul îşi trage seva din apa primordială, care a deschis perspectiva treptelor cronologice calitative şi în acest fel a contribuit la consolidarea conceptului unitar al celor care credeau în puterea Cerului (Virgil Vasilescu, Simboluri patrimoniale). 
O pereche de volute (cu ajutorul cărora este reprezentat stilizat bucraniul), separate şi opuse, simboluri ale zeiţei pasăre încă din mileniul al VII-lea î.e.n., protejează coloana pomului vieţii.
Lipsa ramurilor, a etajelor crescânde, sugerează un pom al vieţii general şi nepersonalizat:

Pom al vieţii scluptat în piatră, descoperit în anul 1982 în mormântul getic regal de la Sveshtari, Bulgaria, datat la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n. - începutul secolului al III-lea î.e.n. (reprezentarea pomului vieţii este similară cu cea incizată în bronz pe inelul getic de la Seimeni):
În interiorul V-ului se află poziţionat discul solar, mod de reprezentare care s-a perpetuat până în zilele noastre la coloanele suplicatorii olteneşti, aşa cum prezintă Romulus Vulcănescu în lucrarea Coloana Cerului:
Pe teritoriul ţării noastre se găsesc astăzi două forme de coloane suplicatorii: una oltenească, mai arhaică, şi alta moldovenească, mai evoluată. Aceea oltenească, aşa cum ne-a păstrat-o grafica lui Anton Keindl, alcătuită dintr-un arbore viu, cu două ramuri dispuse în crăcană, posedă un disc solar fixat în îmbucătura ramurilor. Forma moldovenească, cum ne-a prezentat-o Tudor Pamfile, este alcătuită dintr-o crăcană scluptată artistic în Y.
Figurarea pieptenului-periei din alcătuirea pomului vieţii, într-un mod cât mai apropiat reprezentării unor rădăcini (încă din neolitic pieptenele era asociat cu apele curgătoare), se pare că era un arhetip specific civilizaţiei getice dunărene (necropola antică de la Sveshtari în care s-a descoperit mormântul getic se află amplasată la mai puţin de 35 km sud de Dunăre iar necropola de la Seimeni se află poziţionată chiar pe malul Dunării):
Mormântul în care s-a descoperit pomul vieţii este unul dintre cele 150 de morminte ale geţilor existente în cimitirul antic de la Sveshtari.
Bijuterii din aur, lucrate cu o măiestrie incredibilă, au fost dezgropate în cursul săpăturilor arheologice într-un mormant tracic din nordul Bulgariei - cel mai mare dintr-un complex de 150 de morminte, aparţinând tribului trac al geţilor. 
Specialiştii bulgari de la Institutul Naţional de Arheologie afirmă că piesele datează dintr-o perioadă în care puterea geţilor era la apogeu şi întrevăd o legătură între mormântul bogat în comori de aur şi regele get Cothelas, un important conducător din secolul al IV-lea î.e.n.
(sursa: Mail Online)
Celebre sunt picturile murale și reliefurile celor zece cariatide care împodobesc un mormânt din incinta metropolei, consacrate înfățișării celor zece trepte ale drumului spre nemurire (vezi formele tracice ale orfismului). Acest mormânt este impresionant și prin dimensiuni: cripta are o înălțime de 4,45 m și o lungime de 3,92 m. Cariatidele sunt, conform orfismului tracic, organizate într-un grup de patru, care „susține” arhitrava, și două grupuri de câte trei, care împodobesc laturile încăperii. Picturile, rămase neterminate, o înfățișează pe Zeița Mamă, asistată de patru purtătoare de daruri și cununi, învestind pe cavalerul-rege trac cu puterea asupra lumii.
(sursa: wikipedia)

Variaţii pe tema pomului vieţii, la capitelurile coloanelor descoperite pe teritoriul Traciei antice:
(sursa: БЪЛГАРСКАТА СУРВАЧКА - РАСТИТЕЛНО ЖЕРТВОПРИНОШЕНИЕ ВЪВ ФОРМАТА НА ПАЛМЕТА С МАГИЧЕСКИ СПОСОБНОСТИ)
Capiteluri aflate în muzeele greceşti din zona Traciei de Vest (Kavala, Komotini, Xanthi). În cazul primului exemplu se observă pieptenele reprezentat sub forma unor rădăcini:
Capitel descoperit 
în templul din movila de la Ostrusha, de lângă Kazanlâk, în Valea Regilor Traci:

În săpăturile arheologice de la Callatis, Th. Sauciuc-Săveanu a găsit un fragment de coloană care reprezintă pe capitelul ei stilizarea arborelui cosmic de provenienţă, probabil, autohtonă. Spunem probabil autohtonă pentru că, dată fiind originea greacă a cetăţii Callatis, se poate susţine că fragmentul de coloană găsit nu are nimic de-a face cu fondul şi tradiţia dacă. Obiecţia însă nu rezistă unei aalize critice. Coloniile greceşti de pe ţărmul Pontului Euxin, după câte ştim, erau centre de interferenţă culturală şi infiltraţii mitologice. Ţinând seama de compoziţia etnică a coloniei, circulau înăuntru din afară, odată cu mărfurile, şi temele cu motivele mitice locale. În această privinţă, într-o perioadă mai târzie, Publius Ovidius Naso, în Tristiile şi Ponticele, ne păstrează câteva amintiri documentare; tomitanii sunt influenţaţi în întreaga lor activitate socială (implicit şi în aceea mitologică) de sciţi, sarmaţi şi mai ales de geţi. În comptuarele Pontului Euxin, mitologia era un fel de mixtum compositum daco-helenistic.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Pomul vieţii reprezentat pe o friză dintr-un mormânt tracic, descoperit la Maglishkata, Bulgaria, datat la sfârşitul sec. IV - mijlocul sec. III î.e.n.:


Ca o paranteză, pomul vieţii reprezentat pe capitelurile coloanelor având poziţionată o rozetă sau un simbol solar în interiorul V-ului format de cea mai superioară pereche de foliole, îl putem considera un simulacru pentru capul de taur cu "stea în frunte" - acceptând în locul termenului "stea" orice simbol derivat pentru reprezentarea discului solar: rozeta spiralată sau petalată.
Şi putem extinde această consideraţie la stâlpii funerari medievali care prezintă un simbol solar - rozeta petalată - deasupra perechii de volute complete, dispuse în oglindă, de-o parte şi de alta a unei axe reale sau imaginare, stâlpi amplasaţi în zona de influenţă a civilizaţiei ilirice, astăzi statele desprinse din fosta Iugoslavie: Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Muntenegru şi Serbia, dar şi în sudul Olteniei - coloanele suplicatorii olteneşti.
Încă din epoca bronzului, unul dintre cele trei simboluri de regenerare care au alcătuit simbolistica pomului vieţii a fost bucraniul sau capul de taur. 
Simbolistica reprezentată de capul de taur (sau bour), având plasat în frunte un simbol solar, a fost transmisă perioadei medievale: „Herbul” Moldovei, pe care îl cunoaştem atît de bine din „peceţile” atîrnate (imprimate) la sfîrşitul documentelor Cancelariei de Stat a Moldovei, din descrierea mitropolitului Dosoftei, brodate pe steagurile vechi ale Statului Moldovenesc, inclusiv pe drapelele Republicii Democratice Moldoveneşti (2.12.1917—27.03.1918), României şi Republicii Moldova reprezintă un scut cu capul de bour cu stea în frunte, avînd în dreapta o roză (mai tîrziu – soarele), în stînga – semiluna. (sursa:
Stema), fiind foarte apreciată de civilizaţia tracică, întâlnind-o pe diverse obiecte depuse în morminte: aplice, rhytoni.
Printre obiectele care fac parte din tezaurul de la Craiova (de fapt descoperit undeva în judeţul Dolj) se află şi şapte capete de taur, goale în interior şi toarte în formă de bandă, pentru a fi prinse de curele. Pe fruntea a şase capete este un ornament rozetă sau vârtej. Al şaptelea exemplar are un ornament diferit. Piesele sunt de argint cu placaj de foiţă de aur. 
Majoritatea obiectelor a fost lucrată cu ciocanul. Capetele de taur au fost în schimb turnate. 
După părerea generală a diferiţilor arheologi, care s-au ocupat cu descoperirea din Dolj, tezaurul se datează în a doua jumătate a sec. IV a. Chr.
Rozeta spiralată din fruntea capetelor de taur din tezaurul de la Craiova:
(sursa foto: TEZAURUL DE LA CRAIOVA)
(sursa: Ancient thracians)
Rhytonul din Mehedinţi e din argint, cu placaj parţial de aur. Greutatea sa e de 280 gr. În partea inferioară stilizează capul de bou, cu amănuntele tratate foarte expresiv. Pe fruntea capului de bou se găseşte o rozetă a cărei formă aminteşte pe aceia de pe capetele de taur din tezaurul de la Craiova şi pe rhytonul de la Kertsch din Rusia, cu care a făcut şi Al. Odobescu apropierea stilistică.
Ca datare V. Pârvan s-a gândit la sec. IV-III a. Chr.
Rozeta spiralată din fruntea capului de taur, reprezentat de Rhytolul de la Mehedinţi:
(sursa foto: Povestea Artei)
Rozeta petalată din fruntea capului de taur, reprezentat de Rhytonul din argint de la Micene, epoca bronzului târziu (1600-1100 î.e.n.):
Această simbolistică se păstrază în continuare în a doua epocă a fierului La Tene, cum este cazul ornamentelor gravate pe săbiile curbe - sica dacică - descoperite în Oltenia.
Săbiile curbe (sicae), sunt relativ numeroase în Oltenia, mai frecvente chiar decât în toate celelalte provincii ale Daciei. S-au descoperit în total şapte exemplare: Cetate, Orodel, Golenţi-Maglavit, jud. Dolj, Şişeşti găsite, pare-se la un loc cu suliţa, şi o altă localitate necunoscută din Mehedinţi. În colecţia Istrati-Capşase mai află alte două exemplare cu provenienţă necunoscută. Asemenea săbii au un singur tăiş pe partea interioară a lamei şi un mâner cu plăsele prinse cu nituri. Plăselele au fost probabil dintr-un material perisabil, lemn sau os.
Pe lame sunt gravate ornamente care vor fi avut poate şi o semnificaţie, în afară de cea decorativă. Pe una dintre ele se găseşte pare-se un simbol solar şi alte două ornamente, care ar stiliza, într-o manieră foarte exagerată, capul de pasăre.

(sursa: Arheologia preistorică a Olteniei)
Ornamentaţia lamelor a fost grupată de către cercetătorul polonez Zenon Wožniak în patru grupe, în funcţie de tipul decorului redat:
(sursa: detectiemetal)
Din imaginile prezentate mai sus, se poate constata faptul că unul dintre ornamente reprezintă o rozetă amplasată între două volute (coarne de consacraţie):


Dunărea nu a fost niciodată o barieră de netrecut, iar - în Antichitate - nu era frontieră lingvistică: traci trăiau atât la nord de Dunăre (daco-geţi, traco-daci), cât şi la sud de Dunăre (tracii propriu-zişi). 
Dacă admitem, cum cred unii specialişti, că şi frigienii din Asia Mică (Turcia de azi) erau tot de sorginte tracă, iar ilirii formau un grup etnic ce vorbea o limbă relativ apropiată de tracă, avem în faţă tabloul unui grup etnic - ori al unor grupuri etnice înrudite - de mare răspândire.
Conform unei tradiţii antice, frigienii erau – cel puţin într-o fază mai târzie – un grup tracic stabilit în Asia Mică (vestul Turciei de azi), iar unele elemente comune tracilor şi frigienilor ne fac într-adevăr să îi credem o expresie răsăriteană a lumii trace.
[...] în ultimele decenii, se conturează ideea unei înrudiri lingvistice destul de clare dintre limba iliră şi limba tracă. Într-o asemenea perspectivă, dacă va exista un consens al specialiştilor, putem vorbi de un vast ansamblu etno-cultural traco-iliro-frigian, cu multe elemente comune, analizabile chiar din datele transmise de scriitorii antici.
Elemente ale pomului vieţii tracic se regăsesc pe pietre funerare medievale din secolele XIV - XVI e.n., existente în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Muntenegru şi Serbia, ca o moştenire a civilizaţiei traco-ilire. În vârful unora dinte axe se regăseşte simbolul solar - rozeta petalată.
Scluptura stâlpilor de piatră suferă întâi influenţa motivelor de pe lespezile de mormânt şi a încadrării inscripţiilor rituale sau civile între aceste motive. Apoi suferă influenţa coloanelor cu capiteluri în reprezentarea crenelurilor, a reliefului-plan, a rozetei solare şi a figurărilor antropomorfe ale soarelui şi ale lunei.
În faza ei incipientă de edificare [...] coloana cerului a fost concepută ca un instrument social-cultural de tip magico-mitologic, împodobit la limita expresiei artistice. În faza de declin social-cultural, în feudalismul în descompunere, coloana cerului şi-a pierdut semnificaţia şi s-a complicat arhitectonic. Acum împodobirea trece de la simbolismul magico-mitologic arhaic la transsimbolismul artistic tradiţional. Paralel cu formele noi, rezultate din evoluţia firească a lucrurilor, supravieţuiesc şi relictele paleoetnografice şi reminiscenţele paleofolclorice ale străvechiului instrument social-cultural de tip mitologic în succedanee şi simulacre. 
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)
(sursa: wikipedia)
(sursa: samoistina.com)
(sursa: Ivan Lovrenović)
(sursa: Nova akropola)
(sursa: Silvana Mondo)
(sursa: Stećci nominovani za upis na listu UNESCO-a)


Pomul vieţii, redat cu ajutorul motivelor care au la bază palmeta, este reprezentat pe o piatră funerară datată între secolele XV-XVI e.n. şi aflată la Curtea domnească de la Hârlău. În vârful Pomului Vieţii este poziţionat simbolul solar - rozeta spiralată.
Iconografia este originală în context moldovenesc, pentru că Pomul Vieţii şi vârtejul solar de deasupra lui vor fi întâlnite abia peste jumătate de secol, şi doar în sculptura funerară a Ţării Româneşti. Câmpul central, a cărui decoraţie consta în repetiţia unui motiv care are la bază palmeta (în redactări de o mare diversitate), este ocupat aici de pomul vieţii căruia palmeta i se subordonează.
(sursa: Piatra de mormânt a zugravului Gheorghe din Tricala)

Pomul vieţii reprezentat pe lespedea mormântului nr. 10 de la Curtea de Argeş, Biserica Sfântul Nicolae. 
În vârful Pomului Vieţii este poziţionat simbolul solar - rozeta spiralată.
(sursa: Negru Voda)
Pe suprafeţele laterale, lespedea este ornamentată cu câte patru pomi ai vieţii sub forma palmetei:
Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nicio inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată la picioarele mortului o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David!




MAREA ZEIŢĂ JUMĂTATE FEMEIE-JUMĂTATE POM AL VIEŢII ŞI VECHEA CREDINŢĂ TRACĂ ÎN PLANTE-ZÂNE
CULTURA IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI - PENKOVKA - MOŞTENITOAREA ACESTEI TRADIŢII
Cel mai reprezentativ exemplu, susţinut de date arheologice, a credinţei străvechi a tracilor în zâne (zeiţe) în ipostaza de plante, precum şi a procedeului artistic prin care Marea Zeiţă era reprezentată jumătate uman-jumătate Pom a Vieţii sub forma palmetei, datează de la începutul secolului III î.e.n.
Atunci, procedeul antropomorf prin care se îmbinau două credinţe trace, care izvorau încă din neoliticul european (venerarea Marii Zeiţe, precum şi a Pomului Vieţii) a fost utilizat pentru decorarea mormântului princiar de la Sveshtari, Bulgaria, unul dintre cele 150 de morminte ale geţilor existente în cimitirul antic .
După o mie de ani, în prima jumătate a secolului al VI e.n., primele grupuri slave treceau Dunărea, intrând în contact cu grupurile trace compacte din zonele muntoase, unde limba tracă, precum şi vechile credinţe şi ritualuri religioase erau încă vii. Odată cu procesul firesc al influenţei civilizaţiei trace asupra celei proto-slave, a fost împrumutat şi acest procedeu artistic specific tracilor, precum şi credinţa în zâne-plante.
Astfel, fibule al căror corp este realizat astfel încât să sugereze o siluetă feminină, având o jumătate umană, cealaltă fiind reprezentată prin două volute dispuse de-o parte şi de alta a unui ax real sau imaginar, evocând Pomul Vieţii, sau având incizat pe corpul fibulei reprezentarea Pomului Vieţii, au fost descoperite în zona de influenţă a civilizaţiei trace (areal ce cuprinde teritoriile României, Republicii Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru), în mod special în cultura Ipoteşti-Cândeşti - Penkovka, care s-a dezvoltat între secolele V-VII e.n. pe teritoriul României (de la malul Dunării până în centrul şi nord-estul ţării), Republicii Moldova şi Ucraina, fiind considerată o dovadă a continuităţii populaţiei autohtone în spaţiul nord dunărean.

Ştim azi că anumite grupuri trace au supravieţuit romanizării, iar o ramură est-carpatică a acestora (dar nu numai aceştia), carpii, a pus adesea probleme majore administraţiei romane din Dacia. Carpii au supravieţuit, conform surselor antice tardive, până cel puţin prin secolul al VI-lea e.n. Din punct de vedere arheologic însă, artefacte de tip carpic ori traco-dace tardive sunt identificate până în secolul al VI-lea e.n., acestea dispărând complet abia în secolul al VII-lea e.n. Chiar dacă sursele tac, la un moment dat, ne putem imagina că şi alte grupuri trace, nord şi sud dunărene, vor fi supravieţuit încă mult timp, poate şi după secolul al VI-lea e.n. De altfel, tracologii bulgari, mai ales, susţin, cu argumente tot mai bine conturate, că primele grupuri slave, care au trecut Dunărea înainte de jumătatea secolului al VI-lea e.n. (aşadar înainte de anul 550), ar fi întâlnit încă grupuri trace compacte în zonele muntoase ale Bulgariei de azi.
Dacă aşadar acceptăm ipoteza susţinută de date documentare şi arheologice, că limba tracă era încă vie în secolele IV-VII e.n., posibil şi mai târziu, acest detaliu impune reconsiderarea întregii problematici a moştenirii (trace, traco-dace)a limbii române şi a întregului areal sud-est european. Consecinţele sunt majore şi în înţelegerea influenţei credinţelor trace asupra credinţelor vechi româneşti, în particular, şi asupra credinţelor tuturor popoarelor sud-est europene, în general. Fie că acceptăm aceste influenţe ca directe, din tracă asupra popoarelor sud-slave, fie prin intermediar vechi românesc, răspândirea lor pe un areal vast, care corespunde aproximativ răspândirii antice a tracilor, este în firea lucrurilor.
Cum grupuri trace sunt atestate până prin secolele IV-V d. H., iar unele manifestări culturale chiar mai târziu, ni se pare evident că supravieţuirea limbii trace mult după secolele II-III d. H. implică practicarea unor culte specifice în chiar limba tracă.
"Proto-slavii" reprezintă nucleul de tip sudbaltic care, alături de elemente vest-iranice şi nord-trace, au fost cunoscuţi ulterior, începând cu secolul al VI-lea e.n., drept slavi.
(sursa: Mitologia tracilor)

La răsărit se găseşte Alania, la mijloc Dacia unde e şi Ghotia (im medio Dacia ubi et Ghotia), apoi se află Germania. [...] geţii aceia, care acum sunt goţi (Getas illi qui et nunc Gothi). (Paulus Orozius, 413 e.n.)
Geţii locuiesc în Tracia pe lângă fluviul Istru. (Enea din Gaza, mort în 518 e.n.)
Geţia, ţara geţilor. [...] Goţii care au locuit mai înainte lângă [lacul] Moetic, dar mai târziu s-a strămutat în teritoriul Traciei. [...] Dacia ţară aproape de Boristene. Daci, pe care îi numim dai, căci geţi [îi numim] pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, înspre Germania şi izvoarele Istrului. (Ştefan de Bizanţ, Nume de popoare, în jurul anului 520 e.n.)
Goţii îşi aveau la început sălaşurile dincolo de Istru şi se mândreau cu puterea peste barbarii de acolo, dar au fost izgoniţi de huni şi au trecut înlăuntrul graniţelor romane. (Nicephoros Callistos Xantopoulos, între anii 1256-1317)

Plantele-zâne şi atestarea cuvântului trac. Sânziene se numeşte popular şi o specie de cucută numită ştiinţific Galium. Iată câteva forme semnificative demersului nostru (citate după Dicţionarul etnobotanic al lui Borza, 1968, 74-75):
Galium mollugo Sânziene, Sânzănie, Sânzenie albă, Sânziană albă, Sânziene albe
Galium schultesii Cucută de pădure, Sânziene de pădure
Galium varium Sânziene, Samziene, Sănziene, Sâmziene, Stânjene
Aceste denumiri populare, care se leagă, încă o dată, de străvechi credinţe, explică (şi, totodată, sunt explicate de) atestarea – neaşteptată întrucâtva – a zânelor în ipostaza de plantă.

Attis - Zeu frigian al cărui copac sacru pinul. În reprezentarea iniţială era dendromorfic (în formă de copac), apoi a căpătat un loc central în cult, aşa cum descrie Ovidius, Fastes 4, 182–186; 237–244. Caracteristica pinului sunt frunzele în formă de ace. Asocierea sa formelor ascuţite ne conduce apoi spre asocierea cu zeiţa Kotys, Cotys
Kotys - Zeiţa vegetaţiei, adesea imaginată cu contururi proeminente, în formă de con; venerarea sa căpăta uneori forme orgiastice. Forma este probabil înrudită cu rom. ciot. Limba română ne ajută să reconstituim pronunţia originală tracă *Čot-is sau Čot-iš. Zeiţa „asista” la rituri itifalice (ephoros aischrōn). În insula Corint, era venerată sub numele de Kotyt(t)ō sau de Kottō, care par variante sau deformări grafi ce ale rădăcinii de bază čot-. Este atestat şi regele Kotys I, cu nume teoforic (la odrişi, secolul al IV-lea î.e.n.). Numele ar putea fi asociat şi înrudit cu numele de plantă cotiata (Triticum sau Agropyrum repens, vezi Dečev 1929: 25); numele uzual în română al acestei plante este iarbă tare, din ie. *kwod- ‘ascuţit; a înţepa’. Numele plantei era probabil pronunţat *čotyata sau *čotsata.

Pe o treaptă superioară a totemismului arboricol s-a ridicat în viaţa spirituală din perioada comunei primitive cultul arborilor. În acest stadiu cultural, arborii au fost consideraţi că exprimă o formă superioară de comunicare cu omul, transsimbolizată mitologic printr-o ritologie specială.
Arborii puternici, impresionanţi prin forţa lor botanică, devin acum instrumente ale creaţiei primitive în forţe suprafireşti, care acţionează direct prin ei. Arborii capătă noi valenţe sacre, deoarece prin ei se credea că se face cunoscută oamenilor voinţa divină. Freamătul ramurilor şi foşnetul frunzelor lor exprimă mesajul iminent al unui zeu sau demon vegetal.
În credinţele şi tradiţiile tuturor popoarelor lumii, consemnate în Mythology of All Races, sunt trecute în revistă peste 20 de specii fantastice de arbori sacri, după funcţiunea lor mitică. Dintre aceşti arbori sacri, mai semnificativi pentru cultul lor sunt însă: arborele ceresc, arborele lunar, arborele stelar (îndeosebi al stelei polare), arborele luminos, arborele de foc, arborele-stâlp, arborele-zeu şi arborele-om.
Arborii individuali, priviţi ca atribute ale forţei divine, ca receptacule ale unei divinităţi sau ca metamorfoze ale vieţii unei divinităţi, sunt adoraţi de toate popoarele lumii în perioada primitivă. Reminiscenţe ale acestei adoraţii persistă până în plină perioadă feudală, dacă nu şi mai târziu.
În basmele românilor transpar, în aceste condiţii, aspecte retardate din cultul arborilor sacri la autohtoni.
În aceeaşi lucrare, (Basmele române în comparaţie cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele populare învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice) [...] Lazăr Şeineanu trece în revistă câteva specii ale cultului arborilor în credinţele poporului român, paralel cu al altor popoare civilizate. Ciclul femeia-plantă de tipul Daphne prezintă pe erou sau eroină rezidând temporar într-un arbore considerat sacru în urma unei metamorfoze, accident sau blestem [...] Arborii aceştia sacri, socotiţi expresii plastice ale unei metamorfoze sau receptacule mitice ale unui zeu, au fost trataţi în imaginaţia mitopeică a poporului român cu o atenţie venerată.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

ZÂNE-PLANTE - POMUL VIEŢII: MAREA ZEIŢĂ, BUCRANIU, PIEPTENE (APA MITICĂ) - REGENERARE:
Despre Zâne se spune că se năşteau din flori şi se făceau oameni. Această linie genealogică duce la identificarea Zânelor cu florile, element de care trebuie să legăm şi identificările lor cu arborii ce apar frecvent în creaţiile folclorice. Toate aceste elemente mitice sunt animate de credinţele străvechi în existenţa unor duhuri care posedă fiecare plantă ori arbore.
Sunt în general prezentate ca
fiinţe fără de moarte, fecioare mereu tinere fără a cunoaşte bătrâneţea.
Se deplasează în văzduh zburând uneori într-un car tras de cai de foc sau păsări fantastice: uneori carul lor este de piatră. Alt mijloc de locomoţie este
buşteanul lelelor, folosit uneori şi de muritori pentru a ajunge în împărăţia lor.
Fiinţe ambivalente, ele dau şi iau
fertilitatea, fecunditatea, bogăţia, trimit dar şi vindecă bolile, cauzează calamităţi naturale dar le şi previn.
Fecioare mereu tinere,
stăpâne ale apelor pământului, lor li se atribuie şi păzirea apei tinereţii. Naraţiunile multor basme se realizează în jurul Zânei care păzeşte fântâna apei vieţii ale cărei ape dădeau tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte celor care se scăldau în ea. Aceste naraţiuni mitice se realizează tot pe ideea calităţilor vitale şi regeneratoare ale apei: apa care dă nemurirea, apa care conferă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Multe dintre Zânele Pădurii
vieţuiesc în interiorul arborilor.
Legăturile Zânelor cu arborii sunt generate nu doar de caracterul lor de divinităţi foreste ci şi de natura lor demonică, de
fiinţe care realizează trecerile dintre lumea umană şi cea non-umană. Arborii permit şi ei trecerile dintre lumi. Cu rădăcinile înfipte în lumea subpământeană, cu trunchiul pe pământ, în lumea
umană, cu crengile în văzduh printre astre şi duhuri aeriene, arborii sunt ei înşişi culuare de trecere între lumea oamenilor şi cea a duhurilor, între lumea viilor şi cea a morţilor (copacul care trece sufletul omului în cealaltă lume). Tot de aceste particularităţi se leagă şi un mic detaliu: "buşteanul lelelor"- trunchi de
copac, vehicol folosit de acestea, poate fi folosit şi de muritori pentru a trece în lumea de dincolo.
Zânele stăpânesc toate plantele şi mai cu seamă pe cele medicinale cărora le dau sau le iau virtuţile salutifere. În puterea lor se află şi plantele miraculoase de tipul "iarba fiarelor", plante care indică prezenţa comorilor, plante care luminează în noaptea ori plante care permit deschiderea tuturor lacătelor şi ferecăturilor.
Unele plante poartă chiar nume de lele: sânziană, drăgaică. zânioară, zânişoară, iazmă, nălucă, zmeoaică ori derivate: ciurul zânelor, sita zânelor, coarda ielelor.
Sunt
divinităţi ale fertilităţii şi fecundităţii, legate de mana câmpului şi a animalelor.
Sunt implicit legate de fecunditatea femeilor
, de naşterile şi creşterea copiilor (date fiind şi legăturile lor cu Ursitoarele).
În mitologia românească se pot observa două tipuri de circumstanţe în care apar Zâne şi personaje similare: ciclul vieţii- care priveşte individul (gestica rituală fiind săvârşită în familie, în grupul înrudit) şi ciclul naturii, al anotimpurilor- care priveşte colectivitatea (obiceiurile implică întreaga comunitate). În fiecare din aceste cicluri se disting
circumstanţe "de trecere" care sunt momente privilegiate pentru manifestările acestor fiinţe: naşterea, căsătoria, moartea, trecerea între două anotimpuri. În funcţie de aceste circumstanţe se operează o distincţie în cadrul Zânelor. Astfel, ciclul vieţii căruia îi aparţin riturile naşterii, căsătoriei şi cele funerare este dublat de mitologia Ursitoarelor (Zâne ale destinului). Ciclul anotimpurilor, cu diversele rituri calendaristice, rămâne apanajul Zânelor.
Tocmai de aceea
Zânele sunt frecvent legate de spiritele morţilor şi de sărbătorile cu caracter funerar.
Un alt obicei de Rusalii vizează prosperitatea turmelor de vite: '"boul înstruţat"- un bou împodobit cu flori este purtat în zori, în afara satului de o ceată de feciori mascaţi în costume vegetale. În timpul procesiunii ţăranii stropeau boul cu apă ca să li se înmulţească vitele (ceremonia apare în unele regiuni ale ţării în timpul sărbătorii de Sânziene).
Integrarea boului în această sărbătoare patronată de Zâne, se bazează şi pe alte afinităţi ale animalului cu făpturile divine. În colinde, animalul apare purtând între coarnele sale o Zână, o "preafrumoasă fată" pe care o poartă prin cer sau o trece peste ape.

Cultul morţilor şi al fertilităţii, cu statuetele zeiţelor feminine (asimilarea femeie-glie-plantă) şi ale zeităţii paredre (taurul ceresc, cu epifaniile sale - bucraniul, coarnele cu simbolistică falică) constituie speranţa unei postexistenţe, o cosmogonie comportând simbolismul unui «centru al lumii» şi spaţiul locuit ca un «imago mundi».

În mormântul princiar de la Sveshtari, Bulgaria, descoperit în anul 1982 şi datând de la începutul secolului al III î.e.n., cariatidele, de la înălţimea tăriilor unde sunt postate pe întreg perimetrul camerei mortuare, protejează cu vârtejul regenerator al unui dans ritual, trupul regelui get.

(sursa: Ancient thracians)
La momentul descoperirii s-a considerat o realizare artistică unică reprezentarea acestora jumătate zeiţă, jumătate pom al vieţii sub forma palmetei, însă o piesă descoperită pe celălalt mal al fluviului, confirmă faptul că acest procedeu artistic era larg utilizat în zona dunăreană, şi încă se mai utiliza după mai bine de o mie de ani. 

După cum menţionează Dumitru Berciu în lucrarea "Arheologia preistorică a Olteniei", în judeţul Dolj, la nici 20 km de Dunăre [...] încă din 1925 se cunoaşte o fibulă de bronz de la Pleniţa, cu placa superioară semicirculară prevăzută cu şapte braţe, iar cea inferioară terminată cu mască. Motivele decorative au un caracter geometric. Aparţine sec. VII d. Chr. 
(sursa: Arheologia preistorică a Olteniei)
Fibula din bronz este executată în mod similar cariatidelor de la Sveshtari:


O fibulă executată într-un mod similar, a fost descoperită la Lăceni, judeţul Teleorman, la 43 km nord de Dunăre:
Fibula digitată ce este expusă, a fost descoperită la sfârşitul anilor ‘60 pe teritoriul satului Lăceni, la circa 500 metri nord de uzina de apă ce deserveşte oraşul Alexandria, de către personalul acesteia.
Fibula, păstrată într-o bună stare, a fost lucrată în totalitate din bronz, fiind turnată într-un tipar monovalv. Are o lungime de 5,4 cm şi o lăţime maximă de 3,2 cm. Placa superioară, semicirculară, este prevăzută cu cinci butoni semisferici de 0,5 cm lungime. Piciorul plăcii inferioare este în formă de liră. La capătul arcului de legătură dintre placa superioară şi cea a piciorului, de o parte şi de alta, fibula este prevăzută cu câte două proeminenţe aviforme. Pe placa semidiscoidală şi pe cea a piciorului, ca şi pe arcul de legătură dintre ele, sunt prezente ornamente formate din nervuri paralele ce urmăresc conturul fibulei. Acestea au fost realizate în tehnica basoreliefului. Apendicele terminal al plăcii piciorului este ornamentat cu o proeminenţă-buton semisferic, delimitat de zona plăcii piciorului prin trei şănţuiri. Fibula păstrează resortul în întregime, urechile de fixare a acestuia şi portagrafa în formă de cârlig.
Fibula descoperită la Lăceni face parte din tipul „cu liră” şi este considerată o fibulă slavă, fiind datată spre sfârşitul sec. VI d.Chr. şi prima jumătate a sec. VII d.Chr. 

În partea de vest a satului Enisala şi la 7 km sud de Sarichioi (judeţul Tulcea), la săparea fundaţiei unei case, a fost descoperit un schelet al unei femei, lângă care se aflau două fibule din bronz, executate similar dar cu decor diferit. Fibulele au fost datate în secolul VI e.n.


La Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, în anticul teritoriu al carpilor, a fost descoperită o fibulă din bronz realizată în mod similar. Pe corpul fibulei este incizat un pom al vieţii. Fibula datează din perioada premedievală.
Fibulă "digitată", cu mască umană pe picior şi placa piciorului trapezoidală, din seria Coşoveni-Veţel. Placa superioară semi-discoidală este mărginită de 7 butoni. Placa piciorului este trapezoidală, alungită, capătul rotunjit pe care a fost stilizată o mască umană greu vizibilă. Piciorul trapezoidal se termină cu capete de pasăre stilizate. Pe mijlocul piciorului sunt 2 butoni laterali, iar alţi 2 butoni mai mici spre capătul cu mască umană. Plăcile sunt ornamentate cu spirale, motive florale şi geometrice.


(sursa: Fibulă "digitată")


Cultura Penkovka (așa-numită în partea sa ucraineană) sau cultură Ipotesti-Candesti (din România) este o cultură arheologică răspândită în România, Republica Moldova şi Ucraina. 
Grupul de culturi arheologice Praga-Penkov-Kolochin identificat cu populaţia proto-slavă din secolele VI-VII:
Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti.
(sursa: Cum au uitat romanii un mileniu de istorie)

Pe corpul celei de-a doua fibule este reprezentat simbolul de regenerare bucraniu-uter:
(sursa foto: Фибулы)
Pe corpul celei de-a doua fibule este incizat simbolul aparţinând neoliticului sud-est european - svastica, iar pe corpul ultimelor două fibule sunt incizaţi pomi ai vieţii sub forma bradului:
(sursa foto: Фибулы)
(sursa foto: Фибулы)
(sursa foto: Фибулы)
Pe corpul celei de-a doua fibule este reprezentat simbolul de regenerare bucraniu-uter:
(sursa foto: Фибулы)
Şi o superbă fibulă din argint, descoperită la Martinovka, aproape de Kiev, Ucraina, aparţinând culturii Ipoteşti-Cândeşti - Penkovka, pe al cărui corp sunt incizaţi mai mulţi pomi ai vieţii în reprezentarea bradului a cărui tulpină este protejată de cele două volute opuse, dispuse în oglindă. Fibula este datată în secolele VI-VII e.n.:
(sursa foto: pinterest)
(sursa foto: Slavic FibulaMedieval Serbian Archeological Collection)








REPREZENTAREA UNITARĂ A POMULUI VIEŢII ÎN FORMĂ DE PALMETĂ, ÎN ZONA DE INFLUENŢĂ A CIVILIZAŢIILOR TRACE, ETRUSCE ŞI GRECEŞTI CLASICE, ÎN A DOUA JUMĂTATE A MILENIULUI I î.e.n.
BRADUL - POM AL VIEŢII ŞI AL MORŢII - CARACTERISTICĂ A CIVILIZAŢIEI TRACICE
Printre cele mai vechi forme ale palmetei, în Egiptul antic se utiliza o "rozetă" sau floare de lotus asemănătoare unei margarete radiante ca un "V" din frunze sau petale similare [...].
O a doua formă, aparent mai evoluată decât precedenta, a fost o palmetă mai dezvoltată, similară cu formele descoperite în Grecia Antică.
(sursa: wikipedia)
În arta asiriană, palmeta simboliza arborele vieţii.
(sursa: PALMETA)

Capiteluri proto-aeolice au fost descoperite în zeci de situri israelite şi iudee. Iconografia palmetei proto-aeolice este asociată cu regalitatea israelită.
Capitelurile proto-aeolice sunt decorate cu linii curbe sugerând motivul arborelui de palmier, care este asociat în Orientul Apropiat cu Pomul Vieţii.
(sursa: Proto-Aeolic Capital Associated with Judah’s Longest Spring Tunnel)
Capiteliu proto-aeolic descoperit în situl de la Ramat Rachel, lângă Ierusalim, datat în secolele VIII-VII î.e.n.:
(sursa foto: Royal Israelite Capital Detail Emerges from Jerusalem Dig)

Încă din neoliticul european, pentru amplificarea semnificaţiei magico-mitoloică, au fost grupate DOUĂ SIMBOLURI de regenerare: V-ul Marii Zeiţe şi bucraniul-uter. La începutul mileniului I î.e.n., grupul format din cele două simboluri era deja considerat POMUL VIEŢII în Orientul Apropiat.
În paralel, cu origini în perioada arborigenă-arborescentă, se utiliza un alt grup format din TREI SIMBOLURIV-ul Marii Zeiţe, pieptenele-perie, simbolizând apa curgătoare, şi Coloana, interpusă între simbolul V şi pieptene, legătura dintre Cer şi Pământ.
În epoca bronzului mijlociu, cele două grupuri de simboluri au fost suprapuse, rezultând pomul vieţii specific zonei dunărene: 

Pomul vieţii în reprezentarea aparţinând epocii bronzului, a evoluat încă de la începutul mileniului I î.e.n, ajungând ca la jumătatea mileniului să aibă forma unei frunze de palmier - palmetă.
În acest sens, în lucrarea “The Origin and Date of the Volute Capitals from the Levant,” Oded Lipschits de la Universitatea Tel Aviv prezintă capiteluri proto-aeolice descoperite la Mount Gerizim şi datate în secolul IX î.e.n., la care V-ul Marii Zeiţe începe deja să capete forma unei palmete:
Pomul vieţii sub forma palmetei reprezentat pe o plachetă vestimentară descoperită la Tell Halaf şi datată în secolul IX î.e.n., aflată în Muzeul Arheologic din Istambul:

Tracii erau un mare grup lingvistic şi cultural despre care putem vorbi mult înainte de începutul primului mileniu î.e.n. Ei reprezintă, ca majoritatea grupurilor etnice ale preistoriei şi ale istoriei vechi europene, o ramură central şi sud-est europeană ce vorbea o limbă din grupul indo-european răsăritean, numit convenţional grupul satem, fiind aşadar înrudiţi cu balticii (urmaşii lor moderni sunt lituanienii şi letonii), cu vechii indieni şi cu iranicii.
Tracii şi limba lor au avut într-adevăr o mare răspândire: de la nordul Carpaţilor până în estul Slovaciei, estul Ungariei (la est de Dunăre), până la Nistru spre est, până la Marea Egee în sud-est şi până la Drina spre sud-vest. În termeni moderni, se răspândiseră pe un areal ce cuprinde teritoriile României, Republicii Moldova, sudul Ucrainei, estul Ungariei, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru cu unele ramificaţii spre est (frigienii din Asia Mică, adică vestul Turciei de azi).
Tracii se formează aşadar ca grup etnic aparte în urma marilor migraţii indo-europene de la sfârşitul neoliticului şi din faza timpurie a bronzului. Putem vorbi despre traci, în sensul arheologic, deja pe la 2500 î.e.n. Ca şi celelalte popoare europene, dar - mai ales - asemeni grecilor cu care se învecinau la sud, tracii au moştenit numeroase elemente de la populaţiile autohtone ale neoliticului şi eneoliticului sud-est european, aşadar de la populaţiile care au fost asimilate de indo-europeni ca urmare a marilor migraţii de care vorbeam.

(sursa: Mitologia tracilor)

În simbolismul lor mitic, coniferele prezintă uneori polarităţi contrare, antagonisme ireconciliabile: bradul, considerat de popoarele din sud-estul Europei ca arborele vieţii, spre deosebire de tisa, considerat ca arborele morţii. De aceea, bradul a fost simbolizat pe altare, în temple, ca semn al maternităţii, iar tisa ca semn al neantului.
La traci însă coniferele prezintă un simbolism mitic conciliabil. Într-o sinteză în care antagonismele se neutralizează reciproc şi dispar, bradul este sub raport mitic bipolar: totdeodată arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieţii şi arbore al morţii, arbore al norocului şi arbore al nenorocirii, arbore benign şi arbore malign. Considerat arbore cosmogonic, teogonic şi antropogonic totodată, adică creator de elemente cosmice, de făpturi divine şi de oameni, bradul creează şi promovează viaţa în formele şi aspectele ei multiple, este prezent în toate manifestările rituale şi ceremoniale ce ţin de adorarea astrelor, de ciclul vieţii (naştere, nuntă şi moarte) şi de ciclul calendaristic (zile de muncă şi zile de sărbători solstiţiale şi echinocţiale)
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Pentru prima epocă a fierului Hallstatt, au fost observate similitudini între ceramica tracică confecţionată în sudul Olteniei şi ceramica etruscă descoperită în nordul Italiei, precum şi cu ceramica din Grecia, corespunzând aceleiaşi perioade:
Foarte interesant este mormântul 14 de la Ostrovul Mare, nu atât prin numărul vaselor, cât prin forma acestora. El cuprinde o urnă funerară în formă de clopot, similară celei de la Gura Padinei-Romanaţi, precum şi un capac cu două apucătoare orizontale, cu secţiunea în bandă, şi buza în colţuri. Dacă urna se găseşte în cadrul unei tradiţii pe care o va relua a doua epocă a fierului, capacul constituie în schimb o exemplificatoare dovadă a raporturilor dintre civilizaţia hallstattiană din Oltenia şi Italia nordică a aceloraşi vremuri, pe când un alt vas tot de la Ostrovul Mare orientează spre Grecia.
Sfârşitul primei epoci a fierului nu este pe deplin clarificat. E cert însă că în Oltenia, ca şi în Transilvania, civilizaţia hallstattiană continuă şi după anul 500 a. Chr., iar civilizaţia La Tene se va afirma aici abia în secolul III a. Chr. Ce va fi fost în acest răstimp? E aici o situaţie analoagă celei din Slavonia, unde avem de a face ca şi la noi, cu o perioadă de tranziţie, pe care suntem înclinaţi a o atribui unei faze E a Hallstatt-ului, corespunzătoare în vest cu La Tene-ul timpuriu. Acest proces va fi încheiat la jumătatea secolului IV a. Chr., când începe în Oltenia şi în vestul Daciei a doua epocă a fierului. Hallstatt-ul propriu zis ar începe în provincia noastră pe la 750 a. Chr. şi s-ar termina pe la 350 a. Chr., deci cam cu două decenii înainte de expediţia lui Alexandru cel Mare la Dunăre.
Civilizaţia primei epoci a fierului se dezvoltă pe baza celei anterioare, a epocii bronzului, şi în strânsă colaborare cu lumea illirică şi central-europeană.


Demetra (greacă: Δημήτηρ) era înmitologia greacă zeița agriculturii. Era fiica lui Cronos și a Rheei. Face parte din cei doisprezece zei olimpieni.
(sursa: wikipedia)

Misterele din Eleusis au fost sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona.
Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr.. Antichitatea lor este confirmată și de descoperirile arheologice.
Pe lângă cele două zeițe htoniene, misterele au fost sărbătorite mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, era prezent drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, iar urmele sale se găsesc și în Egipt.

(sursa: wikipedia)

Un element interesant al Misterelor Eleusiene era că, după iniţiere, mystai primeau informaţii oculte, simbolizate de ceva cunoscut sub numele de thyrsus, un toiag făcut din trestie care avea în vârf un con de pin, şi o selecţie de obiecte cunoscute sub numele general de jucăriile lui Bachus.
(sursa: Forța infinită a câmpului mental)

Multe reprezentări ale zeiţei o înfăţişează ţinând în mână un toiag, având în vârf Pomul Vieţii în varianta cunoscută în Orientul Apropiat.
Fragment din Marele Relief Eleusian, cu Demeter (stânga), Persefona (dreapta) şi Triptolemos (centru). Copie romană din perioada augustană, după un original grecesc datând din perioada 450-425 î.e.n., descoperit la Eleusis şi aflat în prezent la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena:




(sursa: wikimedia)


Pomul vieţii sub forma palmetei, reprezentat pe un capitel de antă din calcar, descoperit la Histria şi datat între 480-450 î.e.n.:
(sursa foto: Cetatea HISTRIA)

Mai multe piese de harnaşament provin de la Brădeşti, judeţul Dolj, în urma unei descoperiri întâmplătoare. Obiectele sunt de bronz. Ele au fost publicate prima dată de I. Nestor. Pare a fi vorba de depozit, mai degrabă decât de un mormânt. Descoperirea cuprinde: Patru aplice cu toartă, în formă de palmetă dublă; palmetele sunt neegale ca mărime şi sunt separate prin intermediul a două ornamente în formă de S. Sunt turnate şi uşor cizelate pentru a accentua cu deosebire frunzele palmetelor. D-sa datează descoperirile de la Brădeşti, în sec. V-IV a. Chr.

Pe aplica din bronz nu este reprezentată o palmetă dublă, ci pomul vieţii. Deasupra celor două volute sunt figurate perechile de ramuri-foliole iar dedesupt, ramificaţia rădăcinii:



Pomul vieţii sub forma palmetei este reprezentat pe un fragment de ceramică pictată, descoperit pe una din terasele cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia: 

Monumentul triumfal de la Adamclisi sau Tropaeum Traiani, cum i se mai spune, se află la 60 de kilometri de Constanţa. Despre el se spunea că fusese construit în anii străvechi în cinstea împăratului Traian, ca omagiu adus pentru înfrângerea dacilor de către romani din anul 102.
Originea monumentului de la Adamclisi nu a fost descifrată clar, întrucât de-a lungul timpului, istoricii ba i-au atribuit origini getice, ba tracice, chiar şi persane şi au plasat construcţia în timp înaintea erei noastre, după secolul IV.

(sursa:
Monumentul de la Adamclisi, un controversat vestigiu antic)
Deasupra celor 54 de metope (lespezi în formă dreptunghiulară, având o înălţime de 1,48-1,49 metri, confecţionate din calcar de Deleni), amplasate de jur împrejurul monumentului şi care înfăţişează în basorelief scene de război, se află o bandă formată tot din lespezi dreptunghiulare, care prezintă imagini ale pomului vieţii, înlănţuite în jurul monumentului - pomul vieţii în formă de palmetă.
(sursa: consilierturism)


Pomul vieţii reprezentat sub forma palmetei, pe una dintre tăbliţele de la Sinaia:
(sursa: Periegheza Detectivă)


[...] în Ostrovul Mare s-a descoperit întâmplător un număr de şapte fibule de argint, care se află în Muzeul din Turnu-Severin. Ele reprezintă acelaşi tip numit a charnier. Unele sunt întoarse spre dreapta, altele spre stânga. Arcul sau corpul este semicircular, împodobit cu rozete. Placa de la corpul fibulei are formă de palmetă. Fibulele noastre pot proveni dintr-un depozit sau din morminte. Asemenea fibule s-au descoperit până acum în nenumărate exemplare în Bosnia, Herţegovina, Slavonia, în vestul Iugoslaviei şi în Bulgaria. Cele mai timpurii în Balcani par a fi la sfârşitul sec. VI a. Chr.
(sursa: MNIR)

Cercetătorul Florin Medeleț a fost primul care, cercetând 25 de brățări spiralate de argint, descoperite în împrejurimile Sarmisegetusei, a remarcat că acestea depășeau sensul strict de podoabe, încadrându-le în „domeniul ritualico-magic”. Brățările studiate erau terminate la ambele extremități cu capete de șarpe, urmate de 7 palmete înfățișând „pomul vieții”. La fel cum sunt și brățările de aur recent descoperite.

Pomul vieţii reprezentat pe placa de pe corpul fibulelor descoperite la Ostrovul Mare, judeţul Dolj, este asemănător cu cel multiplicat de şapte ori la fiecare capăt al brăţărilor din aur descoperite la Sarmisegetuza Regia, dar şi cu cel reprezentat pe brăţările dacice din argint:
fiind absolut identic cu pomul vieţii reprezentat pe brăţara din argint descoperită la Orăştie:

În partea opusă a corpului semicircular a fibulelor este reprezentat un cap de şarpe; astfel, asemănarea fibulelor cu brăţările dacice devine şi mai evidentă. Se remarcă forma romboidală a capului şi accentuarea ochilor, în ambele cazuri:

Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6): 1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş. Desene după originale, D.S.:
   
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor. Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într-un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Daciei preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint.
Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Daciei au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele. Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.
Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci. Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de „centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic. Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.
O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor. În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării. În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.
(sursa: BRATARILE DE AUR DACICE CA SIMBOL)


Bijuteria descoperită la Bukovitz, Bulgaria, aflată în prezent la Muzeul Regional de Istorie Vraţa, este formată din cinci fibule decorate cu palmete, rozete şi alte ornamente (642,92 grame). Fiecare fibulă are un inel pe arc. Au fost şase fibule, dar una s-a pierdut. De inele sunt prinse lanţuri prin intermediul unor cârlige. Legătura dintre cârlig şi lanţuri se face printr-o rozetă în formă de cap uman. Mai jos se află amplasată o rozetă petalată mare. Bijuteria este parte a unei comori datată în secolul al IV î.e.n.
(sursa: Bulgaria - Thracian Treasures)


Tezaurul de piese din argint a fost descoperit la est de vatra satului Lupu (com. Cergău, jud. Alba), pe versantul de sud al dealului Chicui, în locul "Sub vii" , unde se află cimitirul nou al localităţii. Acolo, cu prilejul săpării unei gropi de mormânt, la 1,80 m adâncime, s-a găsit o lespede de piatră şi, sub ea, vasul de bronz, care conţinea piesele de argint ale tezaurului. În apropiere, pe o suprafaţă relativ întinsă, atunci arată, s-au recoltat fragmente ceramice hallstattiene şi dacice; dintre cele din urmă unele proveneau de la o fructieră, de la o strecurătoare şi de la o ceaşcă. 
Pe o placă din argint obţinută prin ciocănire, într-un chenar din perle, circular, se află un personaj feminin, cu coafura având forma a două volute opuse, împodobit pe bust cu falere ce se prelungesc deasupra umerilor, poate cu coloane din perle la gât, cu ambele mâini îndoite din cot şi îndreptate în jos, fiecare cu degetul mare distanţat de celelalte. În spatele personajului, în stânga şi în dreapta, se află doi pomi ai vieţii într-o reprezentare identică cu cei de pe brăţările din aur şi argint. 
Se observă câte un rând de perle dispus alternativ între ramurile pomului, reprezentând un mod de execuţie similar cu cel utilizat la realizarea brăţărilor din aur şi argint descoperite la Grădiştea de Munte, Orăştie şi Vălişoara:
Compoziţia ornamentală a plăcii din argint sugerează că pomii vieţii ar avea funcţionalitatea de mijloc (vehicul) care ar înălţa la Cer personajul feminin - reprezentarea Marii Zeiţe. Pomii vieţii sunt figuraţi asemănător unor aripi sau pene, evocând simbolismul pomului vieţii şi a substitutului acestuia - coloana cerului, acela de "interfaţă" între Cer şi Pământ.
Aipile sunt simbolul zborului, al dematerializării, de intrare în starea spirituală şi totodată ele constituie atributul cel mai caracteristic al fiinţei divinizate şi al ascensiunii sale spre regiunile uraniene. Falerele cu care este împodobit personajul, de forma unor discuri, sunt şi ele simboluri solare. În postura cu mâinile în jos, cu degetul mare detaşat de palmă, Zeiţa exprimă protecţia pentru adoratori.
(sursa: Tezaurul dacic de la Lupu)
Un simbolism asemănător este sugerat de o piesă tracică din electrum (aur nativ care conţine o mare cantitale de argint) descoperită la Vazovo, Razgrad, Bulgaria şi datată în secolul IV î.e.n., unde pomul vieţii este reprezentat ca având funcţionalitatea unor pene:
Alegoria pomul vieţii - zbor este amintită de Romulus Vulcănescu în lucrarea Coloana Cerului:
Într-un studiu închinat substratului mitologic al creaţiei lui C. Brâncuşi, Mircea Eliade, după ce menţionează care sunt influenţele primitive şi arhaizante, mediteraneene şi carpato-balcanice, care au suscitat un fel de anamneză creatoare, făcându-l să-şi "redescopere bogăţia artistică a propriei sale tradiţii", susţine că "Brâncuşi a regăsit, în coloana fără sfârşit, un motiv folcloric român, coloana cerului", care prelungeşte o temă mitologică atestată deja în preistorie. Simbolismul coloanei cerului ţinea, în concepţia autohtonului, de "ascensiunea spre un cer al cosmogoniilor arhaice şi primitive", fixată în "credinţe caracteristice culturilor megalitice (mileniul IV-III î.e.n.", idee ce o regăsim transsimbolizată în coloana nesfârşită, pretext al "ascensiunii ca transcendenţă a condiţiei umane ... [în care e vorba] de o ascensiune extatică, lipsită de orice caracter mistic".
În alţi termeni, coloana nesfârşită este o creaţie artistică polivalentă, realizată pe linia ideaţiei mitice populare, în care simbolul arhaic al legăturii pământului cu cerul îşi găseşte transsimbolul corelat în elanul ascensional de la pământ la cer al oricărei existenţe axate pe un sistem de referinţe cosmologice.

În anul 2014, în apropierea cetăţii dacice Buridava, judeţul Vâlcea, a fost descoperită o fibulă de argint al cărui corp este executat sub forma unui cap de lup, precum şi a unui pom al vieţii.
(sursa foto: Descoperire de senzație: o fibulă DACICĂ din argint, cu cap de lup)
Cele două volute sunt unite într-una singură, similar cu reprezentarea pomului vieţii pe un vas tracic din argint aurit, care face parte dintr-un tezaur descoperit la Rogozensko, Bulgaria. 
Deosebirile constau în faptul că, faţă de pomul vieţii tracic ale cărui ramuri sunt reprezentate asemănător foliolelor unei palmete, cel redat de corpul fibulei este asemănător unui brad, constatare valabilă şi în cazul reprezentării pomului vieţii pe brăţările dacice din aur şi argint. 
Explicaţia constă în faptul că la daci, bradul reprezenta arborele cosmic, deopotriva arborele vieţii dar şi arborele morţii; acesta era înfăţişat în poziţia naturală, drept, cu ramurile înfipte în cer şi coroana confundându-se cu întregul cosmos (Romulus Vulcînescu, Coloana Cerului).

Pom al vieţii reprezentat sub forma unui brad, incizat pe rhytonul din corn, aflat în prezent în colecţia Muzeului Maria şi dr. G. Severeanu din Bucureşti. Un rhyton similar a fost trimis de împăratul Hadrian lui Zeus Casios, în Siria:
Prada dacică a lui Traian a constat mai ales, dintre obiectele de valoare, în vase de aur şi argint, de corn sau de rocă semipreţioasă. În această ordine de idei I. I. Russu aduce în atenţia cercetătorilor o informaţie deosebit de importantă păstrată la Suidas (s. v. Kasion oros). Hadrian, devenit împărat, trimite ca ofrandă lui Zeus Casios, în Siria, din prada dacică de război, „mai multe vase de argint şi un corn de bizon lucrat artistic şi aurit”. Gîndul ne duce la exemplarele toreuticii traco-dacice, acumulate în decursul vremurilor în tezaurele regilor daci, precum şi la ritonul de corn din Colecţia Severeanu, piesă unică în arta traco-dacică, de care se leagă acum o dată mai mult prin confirmarea izvorului scris pe care prof. I. I. Russu l-a readus, în chip atît de oportun, în actualitate.

Brăţară împodobită cu motivul pomului vieţii sub forma bradului, descoperită în cetăţile traco-getice din secolele VI-III î.e.n. de la Stânceşti - Botoşani:

Pomul vieţii sub forma bradului reprezentat pe un vas descoperit în aşetarea dacică de la Şinca Veche, judeţul Braşov. Aşezarea a fost datată între secolele VI-III î.e.n.:

La Chitila exista urme de locuire din cele mai vechi timpuri, din paleolitic până în epoca modernă. S-au mai facut săpături şi în anii `80, dar şantierul a fost redeschis în anul 2001.
“În perioada dacică, locuitorii acestei zone erau păstori şi agricultori, se ocupau cu torsul şi împletitul, cu cioplitul lemnului şi cu pescuitul”, spune profesorul Boroneanţ.“Agricultura înflorea şi ea, datorită pământului umed, fertil, din preajma râului Dâmboviţa şi a mlaştinilor formate de el. De altfel, cursul Dâmboviţei era navigabil la vremea aceea, favoriza legăturile de schimb cu regiunile de deal şi munte, dar şi cu bazinul dunărean. Locuitorii din aşezarea de la Chitila aveau o organizare militară şi alianţe cu alte populaţii.” Deci o aşezare în toată regula, în plină dezvoltare, capabilă să producă surprize…
“În ultimii ani, săpăturile s-au axat într-un punct din partea de nord a sitului arheologic, pe un ostrov colmatat al Colentinei, la est de calea ferată Bucureşti-Ploieşti. Aici locuiau daci liberi sau carpo-daci, iar aşezarea este datată în perioada sec. II-V d.Hr. S-au dezvelit mai multe locuinţe, în interiorul cărora s-au găsit fragmente ceramice lucrate cu mâna şi cu roata olarului, unelte agricole şi de păstorit, podoabe de bronz, argint sau sticlă, dar şi monede romane, căci comunitatea de la Chitila folosea moneda romană în relaţiile de schimb.”
Pomul vieţii sub forma bradului, multiplicat pe un sceptru din bronz descoperit la Chitila şi datat între secolele III-V e.n.:
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
“Motivul în braduţ este stravechi şi se regăseşte şi pe coifurile dacice de la Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Portile de Fier şi Peretu, fiind atestat în continuare, în secolele II-V şi următoarele. Forma de glob a sceptrului face parte din tradiţia dacică a arealului şi este atestată şi prin sceptrul descoperit în mormântul dacic de secol III de la Peretu, având chiar “strămoşi” mai îndepărtaţi, în sceptrele din piatră şi lut din epoca pietrei şi bronzului, în special cele din cultura Tei.”

Pomul vieţii sub forma bradului pe un unel din aur descoperit în România şi datat în secolul II e.n.:
(sursa foto: pinterest)

Pomul vieţii sub forma bradului pe un unel din aur datat între secolele I-II e.n.:
(sursa foto: Thorvaldsens Museum)

Ca şi alte comori de acest fel, tezaurul de la Băiceni (peste 70 piese de aur întregi sau fragmentare, între 18 şi 24 carate, cântărind aproape 2,5 kg metal preţios) a fost găsit cu ocazia unor lucrări agricole. Descoperirea a avut loc în anul 1959 pe dealul Laiu (în raza localităţii Cucuteni‑Băiceni, judeţul Iaşi), în marginea estică a platoului; în 1961 tezaurul a intrat în patrimoniul Muzeului de istorie a Moldovei din Iaşi. Astăzi se află la Muzeul de Istorie a R.S. România.
Una dintre primele concluzii ce se desprind din studierea acestei comori este neta sa factură getică, argumentul principal în această privinţă constituindu‑l coiful de aur, care prin formă şi decor se înscrie între piesele de armură caracteristice exclusiv traco‑geţilor.
Produs strălucit al toreuticii getice din sec. V î.e.n., tezaurul de la Băiceni şi celelalte elemente arheologice descoperite în imediată apropiere reflectă puterea economică şi socială a unor principi locali pe care ni‑i putem imagina în atitudini maiestuoase, ca aceea înfăţişată pe principala piesă a tezaurului - coiful.

Pe o aplică vestimentară este figurat un pom al vieţii:

În primăvara anului 1931, autorităţile din jud. Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uţă (un tumul funerar, cum s‑a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol, „căutătorii de comori" întreprind săpături, fireşte neautorizate. De îndată s‑au luat măsuri pentru sistarea acestei „îndeletniciri", fiind anunţate, în acelaşi timp, cercurile ştiinţifice. În luna octombrie, acelaşi an, prof. I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, care a şi publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care au dus la descoperirea unui mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră, descoperire foarte valoroasă pentru cunoaşterea unor aspecte culturale ale vieţii străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rând a ritualului lor de înmormântare. În mormânt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, vase de asemenea din argint şi podoabe de aur, veritabile capodopere artistice ale toreuticii geto‑dacice, ca şi piese de ceramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV î.e.n.
Pe o aplică de harnaşament este figurat un pom al vieţii:

Pomul vieţii sub forma bradului, reprezentat pe coiful din aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judeţul Prahova, şi datat între secolele V-IV î.e.n.:
(sursa foto: wikipedia)
Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichitati, din Bucuresti, si pastrat acolo pana in 1970, cand a trecut in patrimoniul Muzeului National de Istorie a Romaniei, fiind unul dintre cele mai frumoase si mai atractive exponate.
Lucrat din foaie relativ groasa de aur, prin batere pe un calapod de lemn, coiful de la Poiana Cotofenesti se pastreaza aproape intreg, lipsindu-i doar varful calotei. In aceasta stare de conservare, este inalt de 25 cm si are greutatea de 770 gr.
Coiful se infatiseaza cu partea inferioara cilindrica - din care au fost insa decupate deschiderea de forma dreptunghiulara pentru fata si lacasurile pentru urechi, cu contururi asemanatoare literei "U" rasturnata - si cu partea superioara in forma unei calote relativ inalte, ogivala. Atat obrazarele, cat si aparatoarele pentru ceafa erau fixe, imobile, coiful ingaduind o buna si stabila acoperire a capului. Tinand insa seama ca aurul, chiar modelat in foaie groasa, are duritate redusa, se poate aprecia ca, mai mult decat arma defensiva, coiful de la Poiana Cotofenesti va fi constituit o somptuoasa piesa de ceremonial, destinata a sublinia, pentru purtator, pozitia sa preeminenta intr-o ierarhie sociala si militara mai complex structurata.
Certa este desigur impresia pe care o lasa nu numai stralucirile foii masive de aur, dar mai ales decorul bogat ce acopera intreaga suprafata exterioara a coifului: zecile de rozete conice dispuse pe calota catre frunte, tample si ceafa - unde aria lor decorativa este delimitata printr-un lant de spirale fugatoare; cele doua scene de sacrificiu, identice, de pe obrazare; animalele fantastice si rapitoare reprezentate pe aparatoarea pentru ceafa; in fine, puternic reliefatii ochi apotropaici de pe aparatoarea pentru frunte, si ea marginita jos de un sir de triunghiuri hasurate.
Coiful de la Poiana Cotofenesti apartine patrimoniului civilizatiei geto-dace. Este o certitudine, sustinuta nu numai de descoperirea efectuata in perimetrul unei asezari a stramosilor nostri, dar si de: tipul de obiect, specific numai teritoriului Romaniei, numai ariei populate de geto-daci; motivele decorative de indelungata si inradacinata traditie traco-geta, carpato-dunareana. In fine, similitudinile acestui coif cu exemplarele, tot geto-dace, de la Agighiol, Peretu, Portile de Fier, Cucuteni-Baiceni.
Scenele de sacrificiu, animalele fantastice reprezentate pe coif sunt elemente specifice artei vechi orientale, iraniano-persane, absorbite in arta geto-daca, fiind transmise prin filiera sud-tracica sau helenistica.
Coiful de la Poiana Cotofenesti este datat in jurul anilor 400 i.e.n. Foarte probabil, obiectul a apartinut unui rege geto-dac - capetenie a unei formatiuni politice autohtone constituita in zona, pe la sfarsitul secolului V, inceputul secolului IV i.e.n.
(sursa: Coiful de aur)

Pomul vieţii, reprezentat sub forma unui brad, este multiplicat pe coiful din argint placat cu aur, descoperit la Agighiol:

Tezaurul de la Peretu ne dezvăluie deci existenţa în sec. IV î.e.n. a unei puternice formaţiuni sociale geto‑dacice în câmpia teleormăneană. În a doua jumătate a veacului, această formaţiune - poate o uniune tribală, poate un regat de tipul celui condus de Dromihete - a continuat să se dezvolte, ajungând să se înfrunte, în timpul unui urmaş al celui înmormântat la Peretu, cu puternicul rege Alexandru al Macedoniei, cel care, doar peste câţiva ani, va încerca temerara acţiune de cucerire a lumii cunoscute atunci.
Pomul vieţii reprezentat sub forma unui brad, pe coiful din argint placat cu aur descoperit la Peretu, judeţul Teleorman, datat în secolul IV î.e.n.:
(sursa foto: Coif PeretuTezaur

[...] tezaurul de la Craiova (de fapt, mai bine spus din sudul Olteniei) ni se dezvăluie în toate caracteristicile unor asemenea descoperiri din mediul geto‑dacic; un coif asemănător celor de la Agighiol şi Peretu.
Trebuie precizat totuşi un amănunt care ne arată că piesa de la Detroit‑Craiova este mai „tânără" în raport cu coifurile de la Agighiol şi Peretu: prezenţa cununei stilizate din vrej şi frunze de iederă de pe calotă. În baza acestui considerent, dar şi a altor indicii furnizate de analiza aplicelor, putem conchide că tezaurul datează din cel de‑al treilea sfert al sec. IV î.e.n., dată după care, sub impactul generat de conflictul cu regatul lui Lisimah, producerera unor armuri de acest gen în mediul getic a încetat.
Revine prof. univ. Dumitru Berciu meritul de a fi sesizat, cel dintâi, legătura dintre tezaurul „de la Craiova", pe de o parte, şi rytonul de la Metropolitan Museum, pe de alta, precum şi cea dintre primele şi coiful de la Detroit. Tot lui i se datorează dovedirea originii trace a acestor piese, considerate anterior dovezi ale artei scitice „din zonele de vest ale ei [ale ariei de răspândire a sciţilor]".
(sursa: TEZAURUL DE LA CRAIOVA)
Pomul vieţii reprezentat pe o aplică din argint:
(sursa foto: TEZAURUL DE LA CRAIOVA)
Pomul vieţii sub forma bradului, reprezentat pe coiful de paradă din argint, aflat în prezent la Institutul de Artă din Detroit, parte a tezaurului de la Craiova, datat în secolul IV î.e.n.:


În august 1953, în cariera de andezit aflată între localităţile Sâncrăieni şi Jigodin, jud. Harghita, în apropierea unei aşezări dacice, a fost descoperită cea mai însemnată mărturie a toreuticii geto‑dacice târzii (sec. I î.e.n. - I. e.n.). În urma aruncării în aer a unei stânci ce ameninţa cu prăbuşirea, a ieşit la iveală o bună parte a unui tezaur de vase şi podoabe de argint. Spunem o bună parte, fiindcă el ar fi trebuit să cuprindă cel puţin încă două fibule şi mai multe monede decât cele două piese recuperate: o tetradrahmă din insula Tasos şi o drahmă emisă de oraşul Dyrahium.
Pomul vieţii, reprezentat sub forma unui brad, identic cu cel de pe coifurile dacice, este multiplicat pe vasele din argint, descoperit la Sâncrăieni, datate între secolele I î.e.n - I e.n.:
(sursa foto: wikimedia)
(sursa foto: wikimedia)

La Sarmizegetusa Regia, în templul mare de calcar, a fost descoperită o ţintă de fier ornamentată, care are diametrul 0,30 m și lungimea cuiului 0,245 m. 
Ţinta este ornamentată cu pomul vieţii în cele două reprezentări; între fiecare pereche formată din două reprezentări diferite, se află poziţionată o rozetă spiralată, simbol derivat pentru reprezentarea discului solar:








POMUL VIEŢII LA ROŞIA MONTANĂ
Rosia Montană este o comoară de aur nu doar pentru spaţiul românesc, dar şi pentru istoria Europei. Atât de puţin mediatizate, tăbliţele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susţin că dacii nu exploatau aurul, că nu ştiau să îl prelucreze, deci niciun tezaur scos la lumină de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele brăţări de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a românilor stă, şi ea, cu greu în picioare, pentru cine cercetează tăbliţele de la Roşia. Ele demonstrează, de pildă, că minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca şi “autohtonii”, adică dacii, se înţelegeau foarte bine cu romanii, în limba latină vulgară.
La Roşia s-au găsit 50 de piese (tăbliţe), dintre care jumătate au fost distruse integral sau parţial, din nepricepere, ignoranţă, sau rea-credinţă, păstrându-se întregi sau parţial doar 25. Cele mai multe au fost scoase din ţară şi se află la Budapesta, Viena, Berlin.
În anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii şi ilustraţie grafică, de către eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce susţin toţi cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare şi de o foarte mare importanţă, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul II d.Hr., despre scrierea în această limbă, până la descoperirea tăbliţelor de la Roşia Montană, cu totul necunoscută în lume. Iar faptul că aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să existe multe altele, ascunse în galeriile dacice. Scrisul pe tăbliţe cerate este socotit o invenţie grecească. Aristofan pomenea că atenienii îşi scriau contractele pe ceară, la fel ca în tăbliţele cerate de la Roşia Montană.
Din cele 25 de tăblite cerate, nouă dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, două în cazărmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul în localităţile neidentificate pe teren deocamdată: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, în afară de Immenosum, purtând denumiri autohtone.
Începând cu 1999, la Roşia Montană cercetează o echipă de arheologi şi specialişti francezi de la “Centre National de la Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” şi de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică Babeş Bolyai din Cluj şi de la Universitatea Tehnică din Munchen.
Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele "Alburnus Maior" I şi II.
Conform acestor specialişti, Alburnus Maior era o “structură de sine stătătoare, cu un statut juridic incert, deocamdată, în cadrul municipalităţii romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori aşezări pe criterii etnice, de tip vicus şi castella”. Aceste aşezări, locuite de liberţi romani şi de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost părăsite simultan, undeva în sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roşia Montană: banda superioară decorată la colţuri cu două spirale şi un fronton triunghiular la mijloc”.Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populaţia autohtonă din cele mai vechi timpuri, pe ceramică, şi încă păstrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opaiţ catalogat ca “ceramică romană atipică” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca şi spirala şi triunghiul.

(sursa: Tablitele cerate de la Rosia Montana)
(sursa foto: Rosia Montana Cultural Foundation)

Pomul Vieţii, în alcătuirea consacrată în Orientul Apropiat încă de la începutul mileniului I î.e.n. (V-ul Marii Zeiţe poziţionat între două spirale opuse şi dispuse în oglindă), este reprezentat şi pe altare votive, dedicate divinităţilor IOM şi IANUS, descoperite în edificiul sacru de natura unui templu, denumit convenţional T. II, din comuna Roşia Montană, judeţul Alba [Alburnus Maior]. Anticul Alburnus Maior este atestat începând cu anul 131 e.n.
Construcţia, [...] este un edificiu de cult, de formă rectangulară în plan, cu o lungime măsurată pe exterior de 23,5 m şi o lăţime care variază între 11,35 m (latura y 2) şi 12,9 m (latura y 1).

(sursa: Roşia Montană, com. Roşia Montană, jud. Alba [Alburnus Maior])
Altar votiv dedicat zeităţii IANUS:

(sursa foto: Roşia Montană, com. Roşia Montană, jud. Alba [Alburnus Maior] Edificiul T. II)
Altar votiv dedicat zeităţii IOM:
(sursa foto: Roşia Montană, com. Roşia Montană, jud. Alba [Alburnus Maior] Edificiul T. II)
Altar votiv, secolul II e.n., Roşia Montană, spaţiul sacru din punctul Dalea:
Crăpată jumătatea dreaptă a capitelului laturile lungi ale câmpului puţin arcuite, lăcaş pentru libaţii pătrat. Baza şi capitelul cu profilaturi, capitelul decorat cu două volute cu capetele unite, care înscriu trei triunghiuri incizate, decor redat stângaci, în partea dreaptă latura triunghiului superior porneşte din volută, pe când în partea stângă terminaţia volutei se constituie într-o linie de sine stătătoare. Pe lăcaşul pentru libaţii se observă o vagă urmă neagră, care nu se poate preciza exact dacă provine de la resturi organice sau reprezintă doar o urmă de ardere.
(sursa: Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Naţional)
Altar votiv, secolul II e.n., Roşia Montană, spaţiul sacru din punctul Dalea:
Câmpul inscripţiei cu laturile foarte puţin arcuite, lăcaş pentru libaţii dreptunghiular. Baza şi capitelul cu profilaturi, capitel decorat cu două volute cu capetele unite, între care este înscris un triunghi incizat, cu linie perpendiculară incizată pe mijloc. Urme negre de fum pe toată faţa altarului, mai ales pe câmpul inscripţiei. Inscripţia uşor oblică.
(sursa: Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Naţional)
Altare votive dedicate zeităţilor Neptun, Mercur şi Apollo:








CREDINŢA GETO-DACILOR ÎN NEMURIRE SE BAZA PE CARACTERISTICA DE REGENERARE A POMULUI VIEŢII
Funcţia de regenerare a pomului vieţii se manifesta şi prin asigurarea unei "tinereţi fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Într-un exemplu al unui rit de trecere similar, prezentat de Romulus Vulcănescu în Coloana Cerului, viaţa omului este substituită pomului vieţii - ca simulacru al coloanei cerului - într-un ritual, am spune pozitiv, de trecere din nefiinţă în fiinţă (considerând ritualul negativ cel de trecere din fiinţă în nefiinţă):
Coloana cerului mai pierea forţat prin raptul ei de către magicienii satului, pentru a fi îngropată într-un loc "sub numele şi cu îmbrăcămintea celor ce urmăreau astfel să le piară moartea".
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu) 

Cercetătoarea istoriei heraldice româneşti, doamna Maria Dogaru, într-o comunicare publicată în anul 1986 în revista "Lupta întregului popor", scria:
"Creatorii unei civilizaţii, geto-dacii au utilizat pentru a se individualiza, simboluri a căror tradiţie se pierde în negura vremurilor".

Pomul vieţii este reprezentat pe armele geto-dacilor, în mod special pe coifuri şi scuturi, pentru ca o parte din energia regeneratoare a acestuia să fie transferată asupra acestor ultime paveze în calea armelor duşmane şi astfel, trupul luptătorului să fie protejat. Conştientizarea acestei energii protectoare furniza eliberarea de teama morţii şi canaliza încrederea în nemurire spre un comportament de "berserkr" - luptători nordici care aveau furia unui urs şi luptau fără teamă de moarte, complet goi şi uneori fără armuri.

Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite, alţii mai cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa, decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi noii născuţi; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. (Pomponius Mela, în jurul anului 1 e.n.)
La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, ... (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, +21 î.e.n.)
[Zamolxis] a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului [...] a făcut cunoscut geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el, nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunătăţile [...] Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce [...] Aduc jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se va întoarce. (Hellanicos, în prima jumătate a secolului V î.e.n.)
[...] ei cred că nu mor şi acel care dispare din lumea noastră se duce la demonul Zamolxis. (Herodot, 484-425 î.e.n.)

Elementul sau aspectul deosebit de frapant al religiei geto-dacilor în antichitate era felul cum concepeau şi trăiau ei credinţa în nemurire. Aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, scriitorii antici nu uită să adauge calificativul de „nemuritori”. Părintele istoriei, Herodot, relatând expediţia lui Darius în Tracia, nu se poate abţine să termine fraza fără a adăuga şi a anunţa acest „miracol trac”. 
Viaţa de dincolo de mormânt pe care o asigură nemurirea getică nu are aspectul sumbru al şeolului sau al infernului, ci: acei care îşi dau sfârşitul „vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”. De aceea, cum informează Pomponius Mela (sec. I î.Hr. şi I d.Hr.), „la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”. Iar Suidas (sec.X), transmiţând o informaţie de la Hellanicos, spune că geţii „jertfesc şi fac praznice ca şi cum mortul se va întoarce înapoi”. 
Credinţa puternică în, nemurire, pe care geto-dacii o considerau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit, a vieţii terestre, era pentru ei suportul unei intens optimism şi curaj în viaţă, constituind într-un fel, geniul lor, cunoscut şi admirat de antichitate. Vitejia lor deosebită – potrivit unei explicaţii din antichitate – era legată de această credinţă în nemurire: „ei sunt cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite”. Iar împăratul Iulian Apostatul (361-363) pune în gura împăratului Traian (98-117) aceste cuvinte referitoare la nemurirea geţilor şi la vitejia lor: „…am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă doar locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.

BONAVENTURA VULCANIUS (1538-1614) cunoscut, printre altele, că a publicat și tradus ARGENTEUS CODEX scris în ''lingua getarum'' (getică):
“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” 
(Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

Pe armele şi echipamentul militar al dacilor, pomul vieţii era reprezentat, conform credinţei în nemurire, pentru a asigura regenerarea trupului luptătorului, în cazul în care ar fi căzut în luptă, aşa cum se poate observa din desenele întocmite după Columna lui Traian de cunoscutul artist italian Giovanni Battista Piranesi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sau chiar din metopele originale:

(sursa foto: Helmets and Bas-reliefs taken from Trajan's Column)
(sursa foto: wikiart)
(sursa: wikiart)
(sursa foto: Armele geţilor)
(sursa: pinterest)


Reconstituirea unui scut dacic dupa fragmente de bronz descoperite la Brad:

(sursa: wikipedia)


Pomul Vieţii, într-o alcătuire consacrată în Orientul Apropiat încă de la începutul mileniului I î.e.n., figurat pe armele şi scuturile dacilor de pe Columna lui Traian, este reprezentat şi pe armamentul dacilor care străjuiesc Arcul lui Galerius, ridicat de Senatul roman în anul 304 e.n., pentru a glorifica victoria lui Galerius Valerius Maximus asupra perşilor, din anul 297 e.n.

(sursa foto: My Travel Blog - 2009)

Arcul de triumf destinat celebrării victoriei asupra perşilor, a fost decorat cu basoreliefuri care prezentau scene din luptele duse de către Galerius împotriva acestora. Remarcabile sunt însă scenele în care ne sunt prezentate existenţa trupelor auxiliare alcătuite din daci şi utilizate de către Galerius în timpul campaniei din Persia. Într-una din frize este prezentat Galerius în fruntea unui grup de călăreţi având ca steag stindardul draco dacic, purtând o luptă pe malurile unui râu. Într-o altă friză care prezintă momentul discursului împăratului către armată, se remarcă foarte bine alături de el garda dacică şi steagul dacic. 
Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 (cca.) în ţinutul Gamzigrad, localitate în apropierea actualului oraş sârb Zajecar, nu departe de Dunăre şi Vidin. Tatăl său era dac, descendent al dacilor mutaţi în atâtea rânduri de către romani din Dacia în Moesia Superioară; din păcate, însă, nu-i cunoaştem numele. Mama lui, pe nume Romula, era originară din Dacia, trecând, după unii autori, Dunărea, în anul 245, în timpul invaziilor carpilor în Moesia. Despre mama lui Galerius, Lactantius spune că "era adoratoare a zeilor munţilor şi <o> femeie foarte superstiţioasă". Este mai mult decât sigur că Romula se închina lui Zamolxe şi că femeia era iniţiată în cultul lui Bendis care era o zeiţă din mitologia dacică, adorată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate şi ca zeiţă magiciană. 
(Cornel Bârsan, Istorie furată - Cronică românească de istorie veche)
Fiu din mamă transdanubiană - adoratoare a divinităţii munţilor - şi dedicat el însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei mulţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat, fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea - afirmă Lactanţiu - de a şterge până şi amintirea Romei. 
(istoricul Alexandru Busuioceanu 1896-1961)
Odinioară, când primise titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de imperiul dacic. (autorul creştin Lactantius 250-325 e.n.) 

În pictura "Triumful lui Achile", frescă executată de artistul Frantz Matsch, aflată în holul Palatului Achillion, Insula Corfu, eroul ţine în mâna stângă un scut executat după modelul celui dacic, pe care este reprezentat pomul vieţii:
(sursa: wikipedia)
Scut dacic reprezentat pe Columna lui Traian:
Poate nu cu totul întâmplător, având în vedere că "Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de origine locală, probabil chiar tracică" .
(sursa: Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice)



Coifurile geto-dacice descoperite la nord de Dunăre, sau cele traco-getice descoperite la sud, indiferent că erau purtate de o mare parte a războinicilor din aria Dunării de Jos ca armă defensivă tipică, sau, datorită grosimii de aproximativ 1 mm a tablei din care erau confecţionate (care putea fi bronz, argint sau aur), erau piese de paradă, de reprezentare a statutului de luptător în cadrul comunităţii respective, sau erau depuse în morminte ca ofrande, aceste coifuri, la fel ca şi alte piese care făceau parte din armamentul traco-geto-dacilor - scuturi, săbii, tolbe pentru săgeţi, precum şi aplice vestimentare sau din compomenţa harnaşamentului cailor, o mare parte a acestor piese metalice erau decorate cu simbolul magico-religios al Pomului Vieţii, sugerând existenţa în zona dunăreană a unui puternic cult cu origini în neoliticul Vechii Europe.
Reprezentat sub forma palmetei sau a bradului, Pomul Vieţii simboliza ideea de tinereţe fără bătrâneţe, de continuitate vitală şi nemurire spirituală, şi a stat la baza credinţei geto-dacilor în nemurire, acest "miracol tracic" care i-a determinat pe scriitorii antici să adauge, aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, calificativul de "nemuritori".




Pomul vieţii, reprezentat sub forma unui brad, este multiplicat pe coiful din argint placat cu aur, descoperit la Agighiol:

Pomul vieţii reprezentat sub forma unui brad, pe coiful din argint placat cu aur descoperit la Peretu, judeţul Teleorman, datat în secolul IV î.e.n.:
(sursa foto: Coif PeretuTezaur)

Pomul vieţii sub forma bradului, reprezentat pe coiful de paradă din argint, aflat în prezent la Institutul de Artă din Detroit, parte a tezaurului de la Craiova, datat în secolul IV î.e.n.:





Coif tracic utilizat de gladiatori:

Coif din bronz, a doua jumătate a secolului V î.e.n.:

Coif tracic, prima jumătate a secolului IV î.e.n.:

Coif tracic, 350-300 î.e.n.:

Coif tracic din bronz, secolul IV î.e.n.:
Pe coif mai este reprezentat un şarpe - simbol al regenerării:
La geto-daci simbolul şarpelui reprezenta spiritul strămoşilor, marea lor înţelepciune (Silvia Chiţimia), şi datorită regenerării [...] era simbolul nemuririi lui Zamolxe. Şarpele era unul din simbolurile zeiţei Hecate (tracă) a cărei şcoală o găsim în preistorie. 
(sursa: Dumitru Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor)

Coif tracic:

Coif tracic - reproducere:



Pomul Vieţii, în reprezentări similare celor care decorează coifurile geto-dacice, sunt prezente pe scuturile descoperite în cetatea dacică de la Piatra Roşie şi datate între secolele II î.e.n - I e.n.
Ele par să fi fost obiecte expuse într-o anumită ordine, care din păcate ne scapă, într-un edificiu în care se desfă­şurau ritualuri religi­oase.
[...] au fost scoase la un moment dat, în antichitate, din încă­perea respectivă şi au fost ascunse într-o groapă din apropiere. Asemenea obiceiuri ri­tuale, cunoscute şi în alte culturi, erau menite să împie­dice desacralizarea unor obiecte scoase din uz la un moment dat, însă ireversibil consacrate divinităţilor.
[...] dis­curi ornamen­tale (lu­crate în fier forjat), care aveau forma unor cuie de foarte mari di­men­­siuni, îm­podobeau, a­desea, în cetăţile din Mun­ţii Orăştiei, păr­ţile din lemn ale edi­ficiilor importante. Niciune­le, însă, nu e­ga­lează comple­xitatea şi fru­mu­seţea compo­zi­ţiei "scu­tu­rilor” de la Pia­tra Roşie.
Scutul cu reliefuri figurate realizate în tablă de fier, descoperit la Piatra Roşie în anul 1949 şi publicat de Constantin Daicoviciu în monografia cetăţii apărută în anul 1954, este descris în studiul "Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie" astfel:
Ornamentaţia se desfăşoară pe trei registre concentrice în jurul unui medalion central. După o bordură lisă (mărginită la exterior de o zonă îngroşată, în care se află orificii destinate fixării pe un suport) există un şir de astragale, urmând apoi un brâu tordat. Tot un brâu tordat mărgineşte şi spre interior un registru semilunardecorat cu motivul frunzelor de lotus. Din următorul registru s-au păstrat puţine fragmente. Acestea sugerează reprezentarea unui animal din care s-au păstrat labele anterioare, câteva fragmente de blană precum şi nişte vrejuri vegetale care ar putea aparţine eventual viţei-de-vie (?). Registrul următor este alcătuit de un şir de palmete şi de frunze de lotus. Medalionul central este dominat de silueta unui bour în mers spre stânga; sub acesta se află o palmetă ascuţită, flancată în ambele părţi de câte una mai mică; în faţa animalului se află silueta unui mic arbore (?) iar deasupra lui imaginea probabilă a unui şarpe (dragon ?) - interpretat de C. Daicoviciu ca fiind "o frunză alungită de palmier".


În cele­lalte piese recuperate, găsim aceeaşi concepţie icono­gra­fică, însă protagoniştii ilustraţi în partea cen­trală sunt (pe lângă bouri) un leu, un căprior sau un gri­fon. Deco­rul secundar (registre circulare, formate din petale de lotus şi, respectiv, din astragale) este dispus periferic faţă de medalionul central, ca şi cum funcţia lui ar fi fost gândită să concentreze atenţia privitorului înspre acest punct central al com­­poziţiei.

Pomul vieţii reprezentat pe coifurile geto-dacice dunărene şi, în mod similar, pe scuturile geto-dacice de la Piatra Roşie:

Pomul vieţii reprezentat pe scuturile geto-dacice:

Un exemplu al similarităţii dintre cultele Pomul Vieţii - Apa Vieţii este reprezentat de fragmentul ceramic pictat descoperit la Sarmizegetusa Regia, care redă un Pom al Vieţii având la stînga (posibil şi la dreapta) un animal - demon sau divinitate - afrontat în faţa pomului. Rădăcina este încadrată într-un triunghi isoscel, fiind protejată de energia regenerativă a celor două volute opuse şi dispuse în oglindă, prin care a fost reprezentat stilizat bucraniul, iar în vârf este plasată o rozetă - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar.
... iar din vasul cu Apa Vieţii, reprezentat pe scuturile descoperite în cetatea dacică de la Piatra Roşie, se "revarsă" Pomul Vieţii ...

Similitudini între reprezentarea cultului Apei Vieţii în civilizaţia geto-dacă - secolele I î.e.n.-II e.n. - şi civilizaţia etruscă:


Prin forma sa, vasul conţinând Apa Vieţii sugerează imaginea Pomului Vieţii în reprezentarea specifică epocii bronzului:








IYI - REPREZENTAREA STILIZATĂ A CULTULUI POMULUI VIEŢII

Originea mitică a arborelui vieţii are la bază o ideaţie elaborată în legătură cu marea zeiţă a vegetaţiei, ca simbol al fertilităţii terestre şi, prin amplificare, al fertilităţii cosmice. Reprezentarea Pomului Vieţii, format din axul-coloană având poziţionat în vârf simbolul V, iar în partea opusă, un triunghi, sugerând ramificaţiile rădăcinii, are la bază practica preistorică prin care anumiţi arbori sacrii erau descoronaţi, pomul având în continuare rădăcinile înfipte adânc în pământ, rezultând astfel un capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.
Se credea că stâlpii vii stăpâneau prin rădăcinile lor încă active lumea subpământeană a duhurilor şi făpturilor subterane şi de aceea, forma lor specială de coloane cereşti mai era căutată pentru practicile magiei arhaice şi tradiţionale, după cum precizează Romulus Vulcănescu în lucrarea "Coloana Cerului".



Forma arborigenă, care genera din arborele viu, a fost cea mai arhaică pentru construcţia de tipul Pomul Vieţii, dar şi pentru derivatele şi substitutele acestuia (stâlpul ceresc şi coloana cerului). În primele sale ipostaze, forma arborigenă a Pomului Vieţii era totodată şi arborescentă, pentru că păstra pomul viu, aşa cum se găsea în natură.

Stâlpul suplicatoriu sau în Y pare a fi cel mai vechi tip de coloană cerească la români.
Stâlpul suplicatoriu, cu rădăcini adânci în cultura mediteraneană, la egipteni şi creştini, îl regăsim străbătând până în cultura actuală la popoarele balcanice.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Încă din neoliticul european, simbolul V al Marii Zeiţe a fost postat în vârful Coloanei Cerului, dominând de sus şi protejând ordinea firească, rezultând astfel reprezentarea stilizată a unui stâlp suplicatoriu în Y. Pe un fragment ceramic aparţinând unui vas descoperit la Vinča şi datat în mileniul Vlll î.e.n. este reprezentată o siluetă feminină, aflată într-o poziţie adoratorie - cu braţele ridicate - în faţa a doi stâlpi suplicatorii în Y.
(sursa foto: ariminia.ro)
Aceste semne, găsite pe foarte mulţi idoli, puteau să cheme forţe magice în timpul unei ceremonii religioase şi să le trasfere şamanului. Un astfel de exemplu este aşa-numita „Madona de la Rast”, figurină de lut descoperită de prof. dr. Gheorghe Lazarovici în Lunca Dunării şi datând din 7.000 î. Hr. - conform cunoscutului specialist italian Marco Merlini, reprezentând una dintre cele mai vechi imagini ale maternităţii din lume.



Profesorul Dumitru Berciu, în lucrarea "Arheologia preistorică a Olteniei", prezintă într-un centralizator al simbolisticii specifice ceramicii aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare un stâlp suplicatoriu în Y - substitut al Pomului Vieţii - viu şi cu rădăcinile înfipte în pământ.
Acelaşi stâlp suplicatoriu în Y este reprezentat pe ceramica din epoca bronzului, descoperită la Nova Zagora, Bulgaria, pe ceramică funerară etruscă descoperită la Alba, Italia, fiind prezent şi în petroglifele executate în stânca sanctuarelor tracice, cum este cel de la Rayuv, din centrul Bulgariei, descoperit pe crestele munţilor care vegheză asupra Văii Regilor Traci, dar şi pe "Piatra Scrisă" de pe Muntele Goia, România.

Muzeul din Nova Zagora, Bulgaria, ceramică datată în bronzul timpuriu:


Alba, Italia, capacul unei urne funerare etrusce, descoperit într-o necropolă din oraşul antic, datat în prima jumătate a secolului IX î.e.n.:

Dealul Palatin, Roma, urnă etruscă din bronz în formă de colibă, datată între secolele X-VIII î.e.n.:

Sanctuarul tracic de la Rayuv, Bulgaria, petroglife:

(sursa: Voini na Tangra)

Muntele Goia, România, "Piatra Scrisă":



Însă simbolistica IYI este mult mai veche, regăsindu-se în ideogramele proto-elamite din mileniul III î.e.n., descoperite în Iran, precum şi pe sigiliile civilizaţiei Harappa, dezvoltată cu peste 5200 de ani în urmă în Valea Indusului.

Timarah, Munţii Khomein, Iran, inscripţie proto-elamită datată la 2300 î.e.n., existentă în Compexul Istoric Niavaran:

Harappa, sigiliul din piatra H-103a:

Interesantă este încadrarea stâlpului suplicatoriu în Y între două simboluri "I". Această grupare simbolistică face trimitere la reprezentarea cultului Pomului Vieţii în civilizaţiile sumeriană, asiriană, egipteană, precum şi mayaşă, reprezentări în care Pomul Vieţii este încadrat între cel puţin două siluete umane sau divine aflate în poziţii sugerând venerarea, amplasate la stânga şi la dreapta Pomului Vieţii. 

În mitologia egipteană, se spune că primul cuplu, Isis şi Osiris, a apărut în arborele acacia al lui Iusaaset (bunica tuturor zeilor), pe care egiptenii antici îl considerau pomul vieţii, “în care se află viaţa şi moartea”.

Mayaşii aveau copacul lumii în centrul cosmogoniei lor. În izvoarele istorice descoperite, arborele lumii apărea cuprinzând cele patru direcţii spre punctele cardinale, precum şi o axă a lumii ce delimita lumea pământească de cea a cerului şi cea subpământeană. 

Regele Ashurnasirpal II, îmbrăcat în haine funerare, este reprezentat de două ori, pe fiecare parte a Pomului Vieţii, într-un basorelief asirian descoperit în Nimrud, Irak, datat între 865-860 î.e.n.:
(sursa foto: FunkyStock)






Asociind Pomul Vieţii cu substitutul acestuia - stâlpul suplicatoriu în Y, şi siluetele umane sau divine, dispuse de o parte şi de alta a Pomului Vieţii, cu simbolurile "I" - reprezentare figurativă a siluetelor umane - se obţine pentru grupul de simboluri IYI reprezentarea stilizată a practicării cultului Pomului Vieţii.





Conform datelor documentare şi arheologice, grupuri trace nord şi sud dunărene au supravieţuit romanizării şi după secolul VI e.n., iar limba tracă era încă vie în secolele IV-VII e.n., posibil şi mai târziu.
Ca o consecinţă a acestui fapt, putem accepta influenţa credinţelor trace asupra credinţelor vechi româneşti, ceea ce implică ideea practicării unor culte specifice în chiar limba tracă. 
Reprezentări stilizate ale practicării cultului Pomului Vieţii se regăsesc sub forma grupului de simboluri IYI pe ceramică rituală, pe blocuri de piatră şi diferite alte obiecte descoperite pe întreg teritoriul Bulgariei, la Pliska, Madara, Preslav, Silistra, dar şi pe teritoriul României, pe insula dunăreană Păcuiu lui Soare şi la complexul de biserici rupestre de la Basarabi-Murfatlar.


Ceramică rituală descoperită în necropola de la Dibici, regiunea Dobrich-Varna, Bulgaria, datată în secolele VII-IX e.n.:


(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)

Vase ceramice descoperite la Pliska, Bulgaria, datate în secolele IX-X e.n.:
(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)

Bloc din piatră descoperit la Byala-Obzor, regiunea Varna, Bulgaria:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)

Bloc de piatră aflat la Muzeul Regional de Istorie din Shumen, Bulgaria:
(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)

Grupul de simboluri IYI se regăseşte şi în China, într-o pictogramă desenată pe o lespede de piatră, din camera funerară a Piramidei Albe, ridicată în anul 684 e.n. de împăratul Gaozong, care azi seamănă cu un munte - Muntele Liangshan, aflat la 80 km de oraşul Xi'an - în care a fost descoperită o mumie caucaziană cu părul blond:
(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)



Începând cu secolele III-IV e.n., în perioada bizantină, Pomul Vieţii a fost asociat cu Isus. După cum scrie Mircea Eliade în lucrarea "Imagini şi simboluri", creştinismul a folosit simbolismul Arborelui Lumii, l-a interpretat şi la extins.
Crucea, lucrată din lemnul Arborelui Binelui şi Răului, se substituie Arborelui Cosmic; Cristos însuşi e înfăţişat ca un Arbore (Origene). O omilie a lui Pseudo-Chrysostomos evocă Crucea ca pe un arbore ce "se ridică de la pământ la ceruri. Plantă nemuritoare, el se înalţă în centrul cerului şi al pământului: reazem neclintit al universului, legătură între toate lucrurile, susţinător al întregului pământ locuit, împletitură cosmică, cuprinzând în sine tot ciudatul amestec al firii omeneşti ..."
"Iar liturghia bizantină, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, pomeneşte şi astăzi «arborele vieţii crescut pe Calvar, arborele pe care Împăratul veacurilor a răscumpărat mântuirea noastră», arborele care, «răsărind din adâncurile pământului», «s-a înălţat în mijlocul pământului şi sfinţeşte totul până la marginile lumii»" (Henri de Lubac, Aspects du Bouddhisme). 
Părintele-reverend de Lubac admite că, la fel ca simbolul Arborelui Cosmic din tradiţiile indiene, Imaginea Crucii = Arborele Lumii continuă în creştinism un "vechi mit universal". 
Orice nouă valorizare a unei Imagini arhetipale încununează şi desăvârşeşte pe cele vechi: "mântuirea" revelată prin Cruce nu anulează valorile precreştine ale Arborelui Lumii, simbol prin excelenţă al unei renovatio integrale; dimpotrivă, Crucea vine să încoroneze toate celelalte valenţe şi semnificaţii.

(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)

Conform Bibliei, speranţa oamenilor decăzuţi este să se apropie sau să obţină pomul vieţii: „Aşteptarea prea îndelungată îmbolnăveşte inima, iar dorinţa împlinită este pom al vieţii.” (Pild. 13:12) Astfel, evreii din era Vechiului Testament visau la pomul vieţii, precum şi toţi creştinii din timpurile lui Isus şi până în zilele noastre speră să se apropie şi să aibă parte de pomul vieţii: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apoc. 22:14) 
(sursa: 
CrestinOrtodox)

În tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele primului legământ (pomul vieții) despre care vorbește Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului legământ, care mântuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcatului și morții.
(sursa: wikipedia)

Astfel, într-o icoană bizantină, posibil din secolele IX-X e.n., Isus este crucificat pe o cruce reprezentată sub forma unui stâlp suplicatoriu în Y:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)
Poziţionarea celor două personaje (Maria şi Ioan) de o parte şi de alta a Pomului Vieţii - reprezentat în cea mai elementară formă, un arbore viu cu cioatele de ramuri dispuse în Y - este similară grupului de simboluri atestat încă din epoca bronzului IYI:


Un alt exemplu:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)


Simbolismul Arborelui Lumii, creştinismul l-a folosit, l-a interpretat şi l-a extins. 

Imaginea Arborelui Cosmic se păstrează uimitor de pură. Foarte probabil, prototipul ar trebui căutat în înţelepciunea care, după Proverbe III, 18, „Pom al vieţii este ea pentru cei ce o stăpânesc". 

Părintele-reverend de Lubac admite că, la fel ca simbolul Arborelui Cosmic din tradiţiile indiene, Imaginea Crucii = Arborele Lumii continuă în creştinism un „vechi mit universal". 

Orice nouă valorizare a unei Imagini arhetipale încununează şi desăvirseşte pe cele vechi: „mântuirea" revelată prin Cruce nu anulează valorile precreştine ale Arborelui Lumii, simbol prin excelenţă al unei renovatio integrale: dimpotrivă, Crucea vine să încoroneze toate celelalte valenţe şi semnificaţii. 
Simbolismul este întărit de faptul că Arborele Vieţii stă alături, în ornamentarea baptisteriilor, cu Cerbul, încă o imagine arhaică a reînnoirii ciclice. Or, în China protoistorică, în Altai, în unele culturi din America Centrală şi de Nord (îndeosebi, la populaţiile maya şi pueblo), cerbul este unul dintre simbolurile creaţiei continue şi ale renovatio, tocmai din cauza reînnoirii periodice a coarnelor lui. În tradiţiile greceşti, cerbul îşi înnoieşte coarnele mâncând şerpi si adapându-se imediat din apele unui izvor: coarnele îi cad,iar cerbul este întinerit pentru cincizeci sau cinci sute de ani. Duşmănia dintre cerb şi şarpe este de ordin cosmologic: cerbul se află în legătură cu focul şi cu zorile (China. Altai, America etc.), şarpele este una dintre Imaginile Nopţii şi ale vieţii larvare, subpământene. Dar şarpele este şi el un simbol al reînnoirii periodice, cu toate că pe un alt nivel. În fapt, opoziţia cerb (sau vultur) — şarpe este mai curând imaginea dinamică a unei „perechi de contrarii" care trebuie reintegrată.
(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)


O reprezentare similară a crucificării lui Isus este prezentată pe peceţi descoperite la Pliska, Bulgaria:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)
Se observă crucea pe care este crucificat Isus, redată sub forma unui stâlp suplicatoriu în Y, iar cele două siluete umane, amplasate de o parte şi de alta a simbolului "Y", redate sub forma simbolului "I":



În aceeaşi perioadă în care cultul Pomului Vieţii era transferat creştinismului, în Asia Centrală acelaşi cult al Pomului Vieţii era transferat tengriismului.

Tengri (turca veche:; turca modernă: Tanrı; proto-turca *teŋri/*taŋrɨ; scriere mongolă: Tngri; mongola modernă: Тэнгэр, Tenger), este numele unei zeităţi primare de la începutul formării popoarelor turcice (xiongnu, huni, bulgari) şi mongoli (xianbei).
Tengri era zeul național al Göktürks, descris ca "
Dumnezeul turcilor" (Türük Tängrisi). Puterea unui conducător Göktürk se baza pe un mandat primit de la Tengri. Acești conducători au fost, în general, acceptaţi ca fiii lui Tengri, pe care îl reprezentau pe Pământ. Purtau titluri, cum ar fi tengrikut, kutluġ sau kutalmysh, bazate pe convingerea că au atins Kut, spiritul puternic acordat acestor conducători de către Tengri.
Tengri a fost zeitatea principală adorată de clasa conducătoare a popoarelor din stepa Asiei Centrale în secolele VI-IX (popoarele turcice, mongoli și maghiari).
Cultul închinat lui Tengri se numeşte tengriism iar în acest cult sunt veneraţi Cerul-Tatăl (Tengri/Tenger Etseg) și Mama Pământ (Eje/Gazar EEJ). Acesta implică şamanism, animism, totemism și cultul strămoșilor.
(sursa:
wikipedia)

Tengriism este un termen modern folosit pentru a desemna religiile șamanice din Asia Centrală, mai ales din Mongolia. De obicei în tengrinism există o singură zeitate ce este supremă și știe absolut totul, dar în unele culte este prezent și politeismul. Această divinitate absolută este de obicei asociată cu Cerul (Tengri), de unde și numele religiei.
(sursa:
wikipedia)



Ciuvașia sau Republica Autonomă Ciuvașă (rusă Чувашия) este una din republicile autonome din componența Federației Ruse. Este situată în zona Uralilor.
File:Map of Russia - Chuvashia.svg
Ciuvașa (ciuvașă: Чӑвашла Čăvašla, API: /tɕəʋaʂˈla/) este o limbă turcică vorbită în centrul Rusiei, în mod special în Republica Ciuvașia. Este singura supraviețuitoare a ramurii oghurice a limbilor turcice.
Sistemul de scriere al acestei limbi este bazat pe alfabetul chirilic, având toate literele folosite la scrierea limbii ruse, având totuși patru litere caracteristice: Ӑ, Ӗ, Ҫ și Ӳ.
Ciuvașa este cea mai distinctivă față de alte limbi turcice și nu poate fi înțeleasă de către vorbitorii altor limbi turcice. Astăzi, ciuvașa este clasificată, la un loc cu khazara, avara turcică, proto-bulgara și posibil, huna, ca fiind o membră a ramurii oghurice a familiilor limbilor turcice. Este ultima limbă rămasă din această ramură. S-a ajuns la această idee datorită faptului că vocabularul acestei limbi arată semne ale mutației în r- și l- a z--ului și š--ului din turca comună.

(sursa: wikipedia)
Limba protobulgară (sau bolğar, bulgara veche) a fost limba vorbită de protobulgari, acum dispărută. Foarte puține izvoare există despre această limbă și puține sunt înțelese. Este considerată de mulți lingviști a fi fost o limbă turcică din ramura ogură (oghură; în limba turcă oğur) și se crede a fi fost vorbită în statele fondate de protobulgari: Bulgaria Mare (în latină Magna Bulgaria) (în secolul al VII-lea), Bulgaria dunăreană (sec. VII-IX) și Bulgaria de pe Volga (până în secolele XIII, XIV). A fost strâns înrudită cu limba ciuvașă (astăzi singura limbă turcică ogură).
(sursa: wikipedia)
Localizarea Bulgariei de pe Volga

Pe stragul statului ciuvaş se regăseşte grupul de simboluri IYI - simbolistica reprezentării stilizate a cultului Pomului Vieţii transferată tengriismului. Se poate spune că în emblema de pe steagul statului ciuvaş se regăseşte numele zeităţii Tengri, scrisă în turca veche:


Interesantă este reprezentarea pe drapelul statului ciuvaş a simbolului V al Marii Zeiţe (care, împreună cu reprezentatea Coloanei Cerului, formează stâplul suplicatoriu în Y - substitut pentru Pomul Vieţii) printr-un simbol derivat, iar cele două simboluri "I" înglobate în simbolistica bucraniului. Acest mod de reprezentare este similar celui prin care simbolistica IYI este reprezentată pe inelul descoperit la Seimeni. Chiar şi cele trei stele îşi găsesc corespondent în bolta înstelată reprezentată pe inel:
Pe steag este reprezentat un arbore şamanic, o axă care leagă cele trei regiuni cosmice. 
Comunicarea dintre Cer şi Pământ devine posibilă prin intermediul acestui ax.
Arborele şamanic nu e decât o replică a Arborelui Lumii, care se înalţă în mijlocul Universului şi pe al cărui vârf se află Zeul suprem sau zeul solarizat.
(sursa: Mircea Eliade, Imagini şi simboluri)


În evul mediu, simbolismul cultului Pomului Vieţii încă se mai utiliza, fiind reprezentat pe ceramică descoperită la Durankulak, Bulgaria:
şi Provadia, Bulgaria:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)

Pictograme şi ideograme executate în marmură, Provadia, Bulgaria:

(sursa: Virtual Museum of Bulgaria)
şi peretele estic al Grotei Fundul Peşterii, judeţul Buzău:





 

   
  







Pomul vieţii multiplicat pe o piesă confecţionată din aur, care făcea parte din harnaşamentul regelui trac Seuthes III (330-300 î.e.n.); mormântul a fost descoperit la Kazanlâk, Bulgaria:

Pomul vieţii reprezentat pe o piesă confecţionată din aur, care face parte din tezaurul descoperit în mormântul getic regal de la Sveshtari, Bulgaria, datat la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n. - începutul secolului al III-lea î.e.n.:

Pomul vieţii reprezentat între coarnele unui taur, ca parte a unei piese din aur:

Pomul vieţii reprezentat pe obiectele aparţinând tezaurului tracic de la Rogozensko, Bulgaria, datat în secolul IV î.e.n.:










Piesă din argint placat parţial cu aur, tezaurul tracic de la Rogozen, datat în secolul IV î.e.n:
Vas din aur depus ca ofrandă în mormântul tumular de la Mogilanka, datat între 380-360 î.e.n.:




Reprezentarea pomului vieţii pe obiecte din ceramică şi metal (arme, oglinzi) aparţinând civilizaţiei etrusce şi datate în secolele VI-V î.e.n.
Amfora etruscă din ceramică, datată în anul 650 î.e.n.:
Amforă cu Hercule şi Hydra, datată în anul 525 î.e.n., aflată în Centrul pentru Antichităţi Getty, Malibu, California:
(sursa:Etruscan Art)
Vas etrusc din ceramică, datat în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.e.n., colecţie privată:
Vas ceramic datat în secolul al IV-lea î.e.n., aflat în prezent la Muzeul Louvre:
Vas etrusc din ceramică, datat în secolul al VI-lea î.e.n.: 
Obiect ceramic datat în secolul al VI-lea î.e.n., aflat în prezent la Muzeul Louvre:
Vas etrusc din ceramică, datat în între 550-525 î.e.n.: 
Topor etrusc din bronz
Mâner din bronz, cultura etruscă perioada clasică târzie, secolul IV î.e.n., Muzeul Metropolitan de Artă:
Pomul vieţii pe o fibulă etruscă din argint, datată în secolul V î.e.n.:

(sursa: pinterest)
Oglindă etruscă din bronz cu mâner, perioada 400-350 î.e.n., Muzeul de Arte Frumoase Boston:
(sursa: ETRUSCAN MUSEUM)
Oglindă etruscă din bronz cu mâner din fildeş, secolul IV î.e.n., Muzeul Fitzwilliam, Universitatea din Cambridge, Marea Britanie:
FIT111285 Etruscan Ivory Handled Mirror with Engraved Decoration depicting Odysseus Threatening Circe; Ivory Gorgoneion Handle, 4th century BC (bronze and ivory) by .; height: 30.9 cm; Fitzwilliam Museum, University of Cambridge, UK;  out of copyright
(sursa: bridgeman images)
Oglindă din bronz, secolele VI-V î.e.n., Muzeul Metropolitan de Artă, New York:
Obiect din teracotă etrusc perioada arhaică, cca 550 î.e.n., Muzeul Metropolitan de Artă, New York:
(sursa: ANCIENT ETRUSCAN)
Ornament din teracotă provenind din Taranto, Italia, secolele IV-III î.e.n., colecţie privată:





În tradiţia antică era obişnuit să se vorbească despre caracterul negrec al populaţiei întregii Grecii. Dintre negreci, cei mai numeroşi erau tracii, afirmă Herodot şi Pausaniu; Dionys confirmă că „ei aveau pământ nemărginit”; după Thucidide şi Pliniu, ei „se numărau printre cele mai puternice popoare ale Europei”. Hecateu din Milet susţine că „o parte din Macedonia şi Tesalia sunt tracice”. Mai mulţi autori antici scriu despre aflarea tracilor în Fokida, Beotia, Atica, Eubea. Diodor amintea despre neamul Θρακίδαι în Delfi. Populate de traci erau şi un şir de insule din Marea Egee, printre care Thasos, Samotrake, Samos ş.a.

Reprezentarea pomului vieţii pe obiecte descoperite în zona de influenţă a civilizaţiei Greciei antice - perioada clasică.
Pom al vieţii pe capitelul unei coloane, datat în anul 440 î.e.n., aflat în Muzeul din Atena:
Pom al vieţii pe calitelul unei coloane, datat în anul 480 î.e.n., aflat în Muzeul din Paros:
Pom al vieţii pe capitelul unei coloane, datând din mijlocul secolului al IV-lea î.e.n. şi aflat în prezent la Muzeul de Arheologie din Pireu. Se observă în interiorul V-ului o rozetă - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar:
Pomul vieţii pe capitelul unei coloane, datând din secolul VI î.e.n., descoperit la Megara Hyblaea, Siracusa, Italia:
Capitel proto-ionic datând din secolul VI î.e.n., descoperit într-un templu din Neandria, pe coastele Troadei:
Aplică decorativă din bronz, datată în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n, aflată în prezent în Muzeul Metropolitan al Artei:
Amfore datate în secolul al V-lea î.e.n., aflate în prezent la Muzeul Louvre:
Rhyton datând din 440-430 î.e.n:





Pomul vieţii reprezentat pe o îmbrăcăminte tradiţională românească pentru iarnă, aflată în prezent la Muzeul Ţăranului Român:
(sursa: Semne Cusute)
Se observă în interiorul V-ului format de perechea superioară de foliole o rozetă-stea - simbol derivat pentru reprezentarea discului solar:







POMUL VIEŢII ŞI CAVALERUL TRAC
În afară de zeii cei mulţi ai tracilor (autorii antici ne-au transmis peste două sute de nume sacre trace, în princpal teonime şi epitete sacre) şi de henoteismul trac (cultul zeului principal Zamolxis-Gebeleizis) susţinut de Vasile Pârvan, tracii venerau Marea Zeiţă şi Pomul Vieţii.
Chiar dacă aniconismul este caracteristica esenţială a religiei traco-gete, neexistând reprezentări a unei divinităţi trace (reprezentaţiile vizuale în lumea tracă fiind limitate la Cavalerul Trac şi Zeiţa Bendis - zeiţa ţesătoarelor şi a sorţii, căci ea "ţesea soarta" oamenilor încă de la naştere; zeiţa Lunii), există foarte multe reprezentări a Pomului Vieţii sub cele două forme: palmeta şi bradul, cea de-a doua fiind specifică traco-geţilor, iar de multe ori era reprezentată triada Cavalerul Trac-Marea Zeiţă-Pomul Vieţii, cu precizarea că un procedeu artistic specific tracilor o reprezintă pe Marea Zeiţă jumătate uman, jumătate Pom al Vieţii (mormântul princiar de la Sveshtari, Bulgaria).

Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi analiza Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite simboluri. Mircea Eliade distingea șapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al vieții în contiună evoluție, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de față, al moralității iudeo-creștine. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice: moarte și regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos ; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.
Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept sevă roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Așa fac fructele pomului vieții din grădina Raiului care sunt 12 la număr.

... în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care au reprezentate motivul "Pomului vieții".
Din acest teritoriu provin șapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar două de la Capidava. Șase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură și una singură pe calcar. În ceea ce privește limba inscripțiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba latină. Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis și datează din secolul I d.Hr., iar cinci sunt datate la sfârșitul veacului al II-lea d.Hr. și începutul celui următor, iar la una dintre ele cronologia este incertă.
Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic și cultural un personaj călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". 
Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la galop, singur sau însoțit de alte personaje, divinități, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplinește diferite acțiuni într-un spațiu în care apar, de regulă, un altar și pomul pe care se încolăcește un șarpe. Îl vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistrețul. De obicei, este însoțit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau în curs de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-elenistică. Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate protectoare, prin excelență, atotputernică, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor binelui asupra celor ale răului și morții, considerat de credincioșii epocii romanedominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat. "veșnic"), sanctus (lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); așadar atribute și epitete întâlnite mai apoi și în doctrina creștină, care au putut facilita adoratorilor înțelegerea acesteia din urmă.
Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalității; el evocă apoteoza defunctului, eroizarea lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecvenței reprezentării cavalerului pe altarele funerare. Credința în nemurire, în viața de apoi, putea fi eventual înfățișată și prin lupta călărețului împotriva animalului.
De remarcat este că șarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieții având o conotație biblică.
(sursa foto: Incursiuni virtuale în istoria antică a Tomisului)
Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a lumii, simbolizează în tradiția creștină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută din lemnul pomului cunoștinței binelui și răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca axă ce unește lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veșnic ce stă în mijlocul cerului și al pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieții plantat pe Golgota pentru a desăvârși actul esențial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruința vieții asupra morții și a păcatului, câștigarea nemuririi.
(sursa: wikipedia)

„Sarpele, sculptat pe porţile instituţiilor medicale şi spitalelor, imprimat pe sigilii şi documente, folosit ca însemn al corpului medical, imprimat pe prima pagină a cărţilor, este mereu prezent CADUCEUL, însemnul şi simbolul vindecării – un baston, două aripi la capătul lui şi doi şerpi încolăciţi pe el. Un simbol care sugerează cu puterea lui de simbol, vaste domenii ale experienţei. În anticele temple ale orientului se folosea în riturile vindecării şarpele viu. Cu timpul, el a fost înlocuit cu simbolul şarpelui. Şerpii încolăciţi apăreau şi printre hieroglifele egiptene. Opuşi şi echilibraţi, şerpii, mascul şi femelă, purtătorii vieţii şi vindecării apar pe pereţii templelor din India. Vechii Evrei îl aveau ca emblemă – şarpele de aramă ridicat de Moise pe un toiag – să-l poată vedea poporul şi să fie vindecat. Din vechiul Babilon, simbolul, un toiag încolăcit de doi şerpi, a fost dus în Grecia. Simbolul dispăru multe secole, apoi reapăru. Şi-a făcut drum prin Europa, în mod misterios, pînă a ajuns în Anglia. În lunga sa călătorie, deasupra lui apăreau porumbei, uneori chiar grifoni, iar în Grecia i s-au adăugat aripile heraldului. Uneori doar un baston simplu, dar întotdeauna era încolăcit de şerpi. În România, simbolul este un şarpe încolăcind o cupă”.
(sursa: Istoria bisericească universală)

La geto-daci simbolul şarpelui reprezenta spiritul strămoşilor, marea lor înţelepciune (Silvia Chiţimia), şi datorită regenerării [...] era simbolul nemuririi lui Zamolxe. Şarpele era unul din simbolurile zeiţei Hecate (tracă) a cărei şcoală o găsim în preistorie”.
(sursa: Dumitru Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor)

Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.
Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.
Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

Modelul acesta al arborelui sacru, de tip cosmic, figurat pe o piesă de cult danubian, poate fi mai bine urmărit în reprezentările de început ale cavalerului trac. Deşi se susţine că, în cazul acesta, ca de altfel în toate celelalte cazuri similare în Antichitate, arborele simbolizează o pădure în scena vânătorii cavalerului trac, trebuie să presupunem ceva mai mult decât un simbol ormanental. Presupunem că arborele acesta se leagă de cultul mai vechi al arborelui cosmic şi semnifică mai mult protecţia vegetaţiei asupra cavalerului trac şi a acţiunii lui simbolice căreia i se spune pe nedrept vânătoare.
Călăreţul trac, după ipoteza noastră, care merge pe linia eroizării ecvestre preconizate de Fr. Benoit, reprezintă mai degrabă imaginea calului psihopomp, care poartă spiritul celui mort în lumea extraterestră dominată de arborele cosmic, totodată arborele vieţii şi al morţii.
Reprezentarea zeiţei Bendis, o divinitate feminină tracică, în arta figurativă antică, este şi ea elocventă pentru cultul arborelui la traci. Zeiţa Bendis, care corespunde în mitologia tracă zeiţei Artemis-Diana din mitologia greco-romană, a fost înfăţişată ca o amazoană ţinând în mâna stângă o ramură de brad. Ramura de brad e un atribut sacru al acestei divinităţi silvanice şi un simol al vitalităţii pădurii.
În înfăţişarea lui simplă, arborele sacru, redus la un trunchi, se află în dosul unui altar rotund, iar în înfăţişarea compusă arborele sacru, cu ramuri şi frunze, încolăcit de un şarpe, se află aşezat tot în dosul unui altar.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)


Numărul reprezentărilor fitomorfe şi antropomorfe ale spiritului arborilor sacri poate fi augmentat, însă scopul demonstraţiei noastre nu este luxul de amănunte, ci sesizarea problemelor şi luarea de poziţie teoretică asupra datelor esenţiale ale vestigiului cultului mitologic al arborilor, în general, în sud-estul Europei şi prin aceasta în special în România.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)







URME ALE COMPLEXEI RELIGII TRACO-DACE ÎN CREDINŢELE ŞI TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI:
POMUL DE CRĂCIUN ŞI OBICEIUL SORCOVEI (SURVACHKA LA BULGARI) ÎŞI AU ORIGINEA ÎN POMUL VIEŢII TRACIC
Pomul vieţii getic a fost postat în vârful coloanelor din temple şi morminte, ca ornament pentru capiteluri, manifestându-şi astfel funcţia de regenerare.
Din forma capitelului coloanelor tracice, dată de pomul vieţii şi de funcţia lui de regenerare, a derivat obiceiul bulgăresc survachka (similar cu sorcova la români), dar şi pomul de Crăciun.

De la traci, atât românii cât şi alte grupuri etnice sud-est europene (bulgarii, sârbii, albanezii) îşi revendică multe credinţe, obiceiuri, cutume. Unele sunt, într-adevăr recreaţii mai recente, dar altele reflectă efectiv şi real o moştenire abisală, ce vine din străvechimile acestor locuri.
(sursa: Mitologia tracilor)

Capit
el în formă de pom al vieţii, descoperit în incinta funerară a lui Mnesitheos (medic grec care a trăit în secolul al IV-lea î.e.n.), aflată în prezent la Muzeul din Atena. În interiorul V-ului se află poziţionat discul solar:
Capitel în formă de pom al vieţii, datat la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n., aflat în prezent la Muzeul de Arheologie din Syros:
(sursa: artlex)

mroata - Termen „tehnic”: ‘coloană (sacră), coloana unui templu’. Cf. lydian mrud-, mruvaa- ‘stelă, coloană’; probabil înrudit cu avestic mrav-/ mru- ‘a vorbi, a relata’. Deşi pare hazardat, sensul arhaic al termenului pare să fi fost ‘limba/limbajul/graiul (figurativ) al coloanelor (unui templu)’, cu alte cuvinte coloanele unui templu reflectau „limbajul sacru al zeilor”. Ca paralelă cultică, a se compara hitit lali ‘inscripţie’ şi lala ‘limbă, limbaj’; latin os, oris ‘gură’ şi, derivat din forma precedentă, oraculum, oratio; ebraic Aaron ‘gură’ şi ‘profet’

Survachka este utilizată în mod tradițional de ziua Bulgariei (1 ianuarie), are o decoraţie care diferă de la o zonă la alta a ţării, dar, în general, forma este extrem de stilizată. Survachka de Dobrogea este tipică pentru cea mai mare parte a țării.
Survachka din diferite regiuni ale Bulgariei. În stânga - survachka de Dobrogea iar în dreapta - survachka de Pernik:
În centrul și estul Bulgariei, survachka sunt decorate cu fructe, cereale și produse de panificație, în timp ce în vestul Bulgariei, de multe ori sunt prinse și monede. 
Este necesar ca beţele să fie astfel prinse încât să formeze una sau două litere chirilice “Ф”. 
Obiceiul survachka este de natură necreştină şi cel mai probabil este o moştenire de la credinţele păgâne anterioare.
Se consideră că survachka are putere magică şi se fac urări pentru sănătate, prosperitate şi noroc.
Cele mai puternice calităţi miraculoase le are survachka de Anul Nou: se pun diferite dorinţe mugurilor de la survachka, care apoi se introduc în plăcinta de Crăciun care se mănâncă în familie, numită şi plăcinta cu bogăţie; femeile îşi spală părul în apa în care s-au scufundat muguri de la survachka. În cele din urmă survachka se aruncă în râu pentru a avea mai multă ploaie şi totul să meargă uşor ca apa.
Deși semnificația obiceiului este clară, originea sa este controversată. 
Primul indiciu este că forma şi funcţia survachka provine de la "arborele divin".
Această concluzie este în concordanță cu faptul că multe popoare antice credeau în rolul divin al copacilor și pădurilor.
Noțiunea de "arbore divin" (arborele lumii, pomul vieții) este larg răspândită printre popoarele antice din Mesopotamia, Persia, grecii antici, Imperiul Roman, traci.
La capitelurile prezentate, fiecare dintre cele două spirale simbolizează soarele și ciclurile naturale asociate cu rotația soarelui. 
Pentru fiecare arbore reprezentat se observă două spirale (volute), în poziţie verticală, amplasate simetric pe ambele părți ale copacului "divin".
De regulă, cele două spirale, care sunt poziţionate la baza "arborelui lumii" au o direcție diferită de rotație.

Sorcova este un obicei popular românesc, practicat pe 1 ianuarie.
Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.
Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.
Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei.
(sursa: wikipedia)

Coarne de consacraţie pentru semicercul lunii sau V-ul Marii Zeiţe din reprezentarea pomului vieţii?
Beţele prinse astfel încât să formeze una sau două litere chirilice “Ф”, din simulacrul pomului vieţii tracic în reprezentarea survachka = ramuri stilizate legate în cerc, de pe succedaneele stâlpilor cerului de lemn din Oltenia:
... motivele transsimbolice sunt acelea care preiau şi transpun un simbol de pe un plan al creaţiei spirituale pe altul, în al cărui proces de preluare şi transpunere intervin modificări inevitabile de conţinut şi formă, cum ar fi "roata valahă" pentru cercul solar, secera şi coarnele de consacrare pentru semicercul lunii etc.
În expunerea noastră ne oprim mai ales asupra motivelor transsimbolice mai frecvente în decorarea sclupturală a coloanei cerului: roata valahă, securea sau toporişca şi coarnele de consacrare. Aceste motive ornamentale apar concomitent pe coloana cerului de lemn şi de piatră. Remarcabilă este realizarea lor pe coloana cerului executată în piatră de pe Valea Timocului iugoslav şi bulgar şi din alte zone etnografice ale Bulgariei, care promovează pe capitelul lor coarnele lunii. De asemenea, coloana cerului de lemn din Moldova, până în secolul al XIX-lea, a fost ştampilată pe trupul ei cu transsimbolul securei şi împodobită pe capitel cu coarnele de consacrare. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre succedaneele stâlpilor cerului de lemn din Oltenia: "stâlpii cu coarne" sau "stâlpii cu mere" (numite astfel din cauza împodobirii coamei lor cu ramuri stilizate legate în cerc ca nişte mere). Înapoia acestor stâlpi simbolici se ascund, într-un trecut îndepărtat, resturile unei mitologii agrosilvice, căzute în desuetudine.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)


Crăciun; la slavi Kračun. Răspândit la toate popoarele vecine românilor, inclusiv în maghiară: Karácsony ‘Crăciun’. La slavi, sensurile sunt uneori diferite. La sârbi, kračun se referă la ‘ziua butucului’ (badnji dan), când se ardea un badnjak ‘butuc de Crăciun’ (Čajkanović, 1973: 191; Vlahović 1972: 74 sq., vezi mai sus sub bădni). Tot la sârbi, seara Crăciunului era numită badnje veče ‘seara butucului’; ca toponim, este atestată forma Kračunište (Kulišić et al., 1970: 29). La sârbi şi la croaţi, sărbătoarea Crăciunului se numeşte božić, la sloveni este božič. Kračun este şi antroponim (nume de botez şi de familie; Skok, 2: 175). În s.-cr., kračun are şi sensul ‘bârnă, canat (la uşă)’; sensul vechi trebuie să fie ‘bucată de lemn’ (vezi mai jos). În slovenă, kračun are sensul ‘zăvor’ sau ‘dinte, zimţ’ (Bezlaj, 2: 78).
La bulgari, kračun este „o sărbătoare populară, fie la solstiţiul de vară, fie la cel de iarnă” (sensul din bulgară confirmă sensul arhaic al Crăciunului: o sărbătoare a focului solar), fie o zi din perioada sărbătorilor de iarnă, Bădni večer ‘noaptea buturugii’, fie perioada 8–21 iunie (BER 2: 726; Ionescu, 1978: 122–123). Cu sensul din română este şi slovac kračun. La ucraineni, kračun este ‘colacul de Crăciun’. În rusa veche, koročun se referă la o sărbătoare din vară, după 15 august; în rusa modernă, karačun, koročun se referă la ziua de 12 decembrie (Ionescu, loc. cit.).
Aceste sensuri diferite, aparent haotice ori incoerente, au făcut ca analiza etimologică să fie dificilă. În general, sfera semantică este ‘sărbătoarea Naşterii Domnului’ sau ‘sărbătoare în jurul solstiţiului de iarnă’ şi/sau ‘sărbătoare din perioada solstiţiului de vară’ (rusă, bulgară), dar – ceea ce este foarte interesant – având şi sensul ‘butuc, buturugă; bucată de lemn’ în română (sens absent în DEX, înregistrat însă în Dicţionarul Academiei şi de Șăineanu, Dicţionarul Universal al limbei române), dar şi în limbile sud-slave. 
În esenţă, au fost trei ipoteze privind originea termenului Crăciun, fără îndoială împrumutat de slavi din romanitatea carpato-balcanică. 
(1) Lat. calatio, -onis ‘strigare’ (Puşcariu, 1976: 281, cu rotacizarea l > r; ipoteză greu de acceptat, după cum subliniază îngrijitorul ediţiei din 1976, Ilie Dan, p. 435, n. 94). 
(2) Lat. creatio, -onis ‘creaţie’, Rosetti (1986: 274), considerând că forma românească ar fi fost împrumutată de la slavii de sud, idee reluată la p. 555, unde consideră că şi în maghiară ar fi fost împrumutat tot de la slavii de sud; dar anterior, la p. 386, crede că în maghiară ar fi împrumutat din română. Ivănescu (1980: 242) înclină tot spre ipoteza că forma românească ar fi fost împrumutată de la slavii de sud. 
Nu este de mirare că etimologişti ca Skok, Bezlaj, Georgiev – deşi admit posibilitatea că formele sud-slave sunt împrumutate din latinitatea balcanică – resping ferm explicaţiile prin lat. calatio ori creatio. 
(3) Aceste ipoteze ignoră însă tocmai esenţa chestiunii: sensul ‘butuc, buturugă; bucată de lemn’, atât în română, cât şi în sârbă-croată (în slovenă, cu sensul ‘zăvor’, fără îndoială derivat dintr-un sens vechi ‘bucată de lemn’). În plus, în albaneză există forma kërcú,-ni ‘butuc, buturugă’, nediscutată de adepţii explicaţiei prin calatio ori prin creatio. Iată de ce, într-un amplu studiu privind originea Crăciunului, Gh. Muşu (1973: 50 sq. şi 1982: 21 sq.), a arătat că formele româneşti şi slave nu pot fi discutate separat de sensul ‘butuc, buturugă’, de fapt esenţa problemei. Discuţiile trebuie să pornească, în ipoteza lui Gh. Muşu, de la paralela dintre română şi albaneză. În primul caz, paralela ‘sărbătoarea de la 25 decembrie’ – ‘butuc, buturugă’ nu se poate explica nici prin calatio, nici prin creatio. Sensul ‘butuc’ este păstrat în alb. kërcú ‘butuc, buturugă’, dar şi în română la nivel dialectal, sens esenţial şi în explicarea credinţelor sârbeşti. Cuvântul este aşadar de origine tracă, radical indo-european *(s)ker- ‘a se curba, îndoi: cracă, bucată de lemn, butuc, buturugă’, din care derivă şi hidronimul Criş. De fapt, paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo ‘Crăciun’ şi ‘butuc, buturugă’. Ipoteza originii trace este susţinută şi de Brâncuş (1983: 242). Cuvântul traco-dac ce stă la baza formelor din română şi din albaneză este un element străvechi intrat în romanitatea sud-est europeană. Sărbătoarea precreştină din perioada solstiţiului de iarnă era, fără îndoială, o realitate persistentă în credinţele populare. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer în Creanga de aur, capitolul Sărbătorile focului. Astfel se explică paralela ‘butuc’ – ‘sărbătoarea Crăciunului’, întâlnită şi în italiană, de fapt ‘sărbătoarea butucilor’, în albaneză nata e buzmit (Brâncuş, 1983: 137). Cât priveşte „Crăciunul de vară”, atestat în rusa veche şi în bulgară, acesta reflectă tot un relict precreştin, o sărbătoare a solstiţiului de vară. În sfârşit, ar fi de adăugat că perpetuarea unui cuvânt precreştin, în cazul nostru traco-dac, ce se referă la o mare sărbătoare creştină nu este un caz izolat. Cuvântul vechi germanic pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului era yule, înlocuit în engleză prin Christmas, dar păstrat în finlandeză sub forma Joulu ‘Crăciun’, cuvânt împrumutat din suedeză. De asemenea, cuvântul englezesc Easter ‘Paşti’ reflectă numele unei zeiţe (Eostre, Eastre) sărbătorite aproximativ în perioada când creştinii au impus Paştele. Iată cum datele comparative mitologice şi lingvistice sprijină decisiv ipoteza că termenul Crăciun, la slavii sudici Kračun, este de origine preromană, traco-dacă, intrat de timpuriu în romanitatea răsăriteană, fiind împrumutat ulterior de toţi vecinii românilor. Dar paralela ‘butuc’ – ‘Crăciun’ este specifică doar limbilor sud-slave şi românei. 

(sursa: Mitologia tracilor)

crăciun n. 1. sărbătoarea nașterii Domnului (25 Dec.); 2. fam. ciomag: că se va găsi vreunul să-ți dea minte cu crăciunul POP. [Origină necunoscută; pentru sensul 2, cf.arhanghel]. 
(sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)


Se pare că în limba noastră majoritatea cuvintelor populare au etimologii necunoscute sau eronat atribuite prin argumente lingvistice abuzive. Cuvântul Crăciun nu face excepţie, originile lui fiind obscure. Iată câteva variante propuse de cercetători:
1. termenul provine din latinescul calatio, calationem. La romani, acest termen desemna convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii, pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă. Prin extindere, termenul a ajuns să desemneze sărbătoarea în general, mai ales că cea mai de seamă calatio a calendarului de atunci era cea de la 1 ianuarie.
2. termenul provine din etimonul creation, creationem (în latina vulgară creation, creatiun). Acest lucru ar fi greşit, însă din perspectivă dogmatică, întrucât Crezul stabilit prin primul sinuod ecumenic de la Niceea în anul 325 după Hristos afirmă despre Iisus că este născut (din Dumnezeu Tatăl), iar nu făcut (creat).
3. Al. Graur mentioneaza despre Kraciun, cum mentionase si Al. Rosetti, ca se gaseste numai pe teritoriile apropiate de tara noastra, "ceea ce arata ca in cazul acesta slavii au imprumutat ele la noi, si nu invers. 
4. Gabriel Gheorghe, în Originea cuvântului Crăciun, face o exegeză pe marginea cuvântului Crăciun şi descoperă că, deşi în conştiinţa colectivă populară cuvântul exista şi era folosit, fiind atestat în diverse contexte încă de prin secolul XV, totuşi, Biserica nu a acceptat şi folosit acest nume pentru sărbătoarea Naşterii Domnului până în secolul XIX. Toate acestea, împreună cu diferite legende populare şi aforisme care implică acest cuvânt, toponime de pe tot cuprinsul ţării care îl conţin şi chiar tradiţii vechi care fac referire la el (în Moldova şi Bucovina un colac pe care-l fac femeile pentru această sărbătoare se numeşte Crăciun şi se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor), precum şi denumirea populară a mai multor plante (Crăciuniţă, Crăciun, Crăciunel) îl împing pe G. G. să concluzioneze că de fapt Crăciunul era o zeitate populară (păgână) care exista cu mult înainte de Biserică şi de creştinism, fiind identificat în unele izvoare cu Saturn cel Bătrân, Saturn Cronos sau Zamolxe Saturn (astfel Crăciunul pare a fi o reprezentare folclorică a lui Saturn, zeul recoltelor şi al agriculturii, originea lui fiind, deci, legată de celebrarea Saturnaliilor). În acest sens, el propune o legendă:
''În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. 
Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (Pădurile României, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vâsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.
Un astfel de călugăr, purtând în spinare desaga doldora cu crăci sacre, era numit de săteni Moşul cu crăci sau Moş Crăciun.''
Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.
Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.
În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vâsc (cracă de aur) pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou.
S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că craca de aur aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte: Dacă nu e vâsc, nu e nici noroc, spun ţăranii din Țara Galilor, de exemplu.
O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu Sorcova, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu creanga de aur (crăci de vâsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi, cum reţine, în exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificaţia şi imaginea reală a obiceiului.
De unde hârtie şi flori artificiale cu milenii în urma? Urarea copilului cu sorcova nu se putea face decît cu crăci de vâsc, interpretate şi ca talisman, căci nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vâscul.
5. Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile crăcii de aur se regăsesc în toată Europa, populată par des migrations éloignées dans l’espace et dans le temps din habitatul de formare a popoarelor şi limbilor europene.
6. Sir George James Frazer, autorul Crengii de aur, o semi-istorie a răspândirii mitologiei vîscului, în 13 volume, şi-a construit cu craca de aur un propriu nimb mitologic, nejustificat. În fond, Frazer este un simplu compilator al unor informaţii fixate în biblioteci, rămas la nivel descriptiv, cu o sistematizare defectuoasă, cu repetări numeroase şi supărătoare. În ce priveşte interpretările sale, calificativul mărginit dat de Vasile Lovinescu ni se pare îndreptăţit: Şi ca să nu lipsească profanarea nici aici, Creanga de aur serveşte de emblemă celei mai importante părţi a operei lui J.G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii. Fiind un ins de bibliotecă, Frazer s-a îndeletnicit cu excerpte din scrierile altora, fără să vadă mai departe. Opera sa ignoră tot ce nu era scris în limbile occidentale. De aceea, spaţiul românesc, straveche vatră etnică şi folclorică, din care provin cel mai multe din relictele pe care le însăilează Frazer în volumele sale, nu apare în ele decît cu referire la saşii şi ţiganii din Transilvania şi cu totul întâmplător şi la românii din Transilvania (f. rar), exclusiv pe baza scrierilor unor autori germani.

(sursa: MOȘ CRĂCIUN sau MOȘUL CU CRĂCI)









SIMBOLURI SIMILARE, PREZENTE PE OBIECTE CERAMICE APARŢINÂND NEOLITICULUI EUROPEAN
Cele mai timpurii obiecte ceramice par a fi fost asociate mai degrabă activităţii de cult decât celor utilitare, iar pictarea simbolurilor pe vase s-a făcut simultan cu (sau curând după) apariţia ceramicii. Până pe la anul 6400 se pot recunoaşte ca dominante câteva motive - triunghiurile, zigzagurile, căpriorii (V-uri) şi motivul plasei.
În cursul mileniului al VI-lea, V-urile, X-urile şi liniile paralele apar în benzi, în dreptunghiuri sau în discuri pentru a le înţelege drept simboluri, spre deosebire de restul motivului decorativ care le însoţeşte ... Prezentarea unor simboluri diverse în benzi şi în compartimente s-a accentuat spre sfârşitul mileniului al VI-lea şi a continuat în mileniul al V-lea.
Combinaţii de câteva semne, prelungiri şi duplicate ale aceluiaşi semn apar şi pe vasele de cult ori pe recipientele zoomorfe folosite în sacrificii. Acest fapt se întâmplă şi în cazul sigiliilor.
Vasele în formă de pasăre (askoi) din neolitic până în epoca bronzului au, foarte adesea, semnul căpriorului (V-ul sau chevronul) în compartimente.
Sigiliile cu mâner  purtând semne convenţionale, datate în mileniile VII-VI, erau folosite pentru a marca obiectele ceramice precum şi, probabil, elte obiecte perisabile. 
Marcajele de pe sigiliile de lut ori de piatră constau din următoarele semne: chevron-uri (căpriori sau V-uri), X-uri şi V-uri între braţe, zigzaguri, M-uri, N-uri, vârtejuri, cruci, cruci pline, cercuri concentrice, pătrate, triunghiuri cu un punct, linii paralele, linii duble sau triple, trilinii unite printr-o bară orizontală, "perii", precum şi linii cvadruple sau multiple, izolate ori unite printr-o altă linie. S-au mai putut identifica meandre, încolăciri de şarpe, spirale, plase şi table de şah, precum şi simboluri ale pielii de şarpe (benzi punctate şi romburi interconectate). Atunci când, pe la 5000 î.e.n., au intrat în uz sigiliile cilindrice, acestea au continuat să fie incizate cu atari simboluri izolate. Cu toate acestea, pe sigiliile cilindrice de la Sitagroi (Macedonia grecească), alături de semnele simple au apărut mănunchiuri de V-uri, spirale în formă de S, şi liniuţe.
Cele mai timpurii sigilii cu mâner care au mai mult de un semn detează din prima jumătate a mileniului al VI-lea, fiind găsite în arealele culturilor Starcevo-Cris şi Karanovo. Acelaşi lucru se poate observa şi pe pintaderele de la Hacilar din centrul Anatoliei.
Imaginea redă un pseudo-sigiliu înscris în jurul mânerului. Hacilar, centrul Anatoliei, nivelul II, circa 5400 î.e.n.:
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Pe sigiliul de la Hacilar sunt incizate un grup de simboluri printre care se pot observa:
- simbolul V;
- un simbol derivat din simbolul V - un V dublat;
- un simbol format din linii paralele unite printr-o altă linie - denumit "pieptene" sau "perie" - care se regăseşte pe ceramica aparţinând culturii neolitice Vinca-Turdaş, pe ceramica aparţinând epocii bronzului descoperită la Troia, pe statuetele antropomorfe aparţinând Culturii de epoca bronzului Gârla Mare, dar şi pe inelul sigilar de la Seimeni.

... în concepţia magico-mitologică a omului primitiv arborele sacru îndeplinea alte funcţiuni decât arborele consacrat: era metamorfoza unui zeu sau substitut divin, un substitut ritual sau ceremonial al unei hierofanii.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Producerea ceramicii era, foarte probabil, o îndeletnicire casnică; vasele fine erau făcute exclusiv în scopuri rituale sau pentru a-i însoţii pe cei morţi. Femeile supravegheau această îndeletnicire şi este practic cert că şi ornamentele erau realizate tot de ele. Dovada că lustruirea şi decorarea ceramicii era în grija femeilor o avem în cimitirul de la Basatanya (faza Bodrogkeresztur) din estul Ungariei, unde într-un număr de morminte de femei s-a găsit un set de instrumente pentru lustruirea, pictarea şi gravarea ceramicii, constând dintr-o pietricică, un os de peşte, un instrument de lustruit din os, o pyxis şi un canciog.

În combinarea a două semne, cum ar fi V, putem observa crearea unei expresii pentru un concept mai complicat decât ar fi putut avea cele două semne luate separat. Iată de ce credem că sistemul "vechi european" de semne a devenit o scriere în sine, căci s-a ajuns mai departe de simpla repetiţie magică, s-a ajuns la o abstractizare capabilă să redea distincţii subtile.
... se poate vedea că aceleaşi semne şi asocierile lor pe figurine, - V-uri dublate, triplate, multiplicate, inversate, opuse şi asociate cu meandre şi linii paralele - continuă din culturile gravettiană şi magdaleniană ale paleoliticului superior până în neoliticul, chalcoliticul şi chiar epoca timpurie a bronzului din Europa şi Anatolia, timp de cel puţin 15.000 de ani.
Anumite grupuri de semne par să fi comunicat idei.
Obiectele purtând inscripţii - figurine, fusaiole, greutăţi pentru războiul de ţesut, mărgele miniaturale, vase miniaturale şi modele de temple - par a fi fost ex voto-uri, daruri oferite zeiţei. Textele înscrise pot să fi fost jurăminte, rugăciuni sau numele ori epitetul zeiţei.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)







CELEBRAREA ENERGIEI VEGETAŢIEI ŞI REÎNOIREA VIEŢII, ÎN SANCTUARELE NEOLITICE DIN INSULA MALTA. MOTIVUL FORMAT DIN DOUĂ SPIRALE SERPENTIFORME ÎNTRE CARE ESTE POZIŢIONAT UN UNGHI SAU UN TRIUNGHI - UTILIZAT ÎNCEPÂND DIN NEOLITIC ŞI PE ÎNTREAGA PERIOADĂ URMĂTOARE
Virtutea sacră a cochiliilor se transmite imaginii lor, ca şi motivelor decorative al căror element esenţial e spirala. 
… acest motiv apare exclusiv pe urnele funerare; el nu figurează niciodată pe olăria de uz profan. 
Imaginea cochiliei sau elementele geometrice derivate din reprezentarea schematică a cochiliei îl pun pe defunct în contact cu forţele cosmice care guvernează fertilitatea, naşterea şi viaţa.
(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)

Sanctuarele malteze sunt reprezentate de morminte subterane în formă de ou. Chiar şi în perioada apogeului lor din mileniul al IV-lea î.e.n. şi de la începutul mileniului al III-lea î.e.n., aceste sanctuare erau îndeaproape înrudite cu mormintele megalitice în ceea ce priveşte funcţia şi simbolismul lor.
Simbolurile găsite pe ceramică, reliefurile şi gravurile de pe pereţi, blocuri de piatră şi altare, vorbesc - fără excepţie - de acelaşi limbaj al regenerării. Triunghiul pubian al zeiţei se repetă în diverse locuri: cioplit din bucăţi mari de piatră şi fixat cu vârful cel mai ascuţit în jos, în apsidă sau în nişa sanctuarului în chip de altar.
În sanctuarul de la Hagar Qim, în apropierea intrării, se află un altar în formă de măsuţă, decorat în partea anterioară cu un copac răsărind ca viţa dintr-un vas.
Acesta se află în apropierea unui altar în formă de masă mai mare, deasupra căruia erau incizate două reliefuri ale unei spirale serpentiforme duble, îmbinate cu un triunghi în partea superioară
Hagar Qim - Stone Slab with Spirals
(sursa: Hagar Qim - Stone Slab with Spirals)

Acelaşi motiv se regăseşte pe un bloc de piatră din sanctuarul de la Tarxien, faimos pentru motivele sale spirale.

Din aceste spirale răsar muguri şi mlădiţe, indicând că acestea aveau o semnificaţie mai profundă decât simpla decoraţie geometrică.
(sursa: facebook)



Motivul format din două spirale serpentiforme între care se află poziţionat un unghi, triunghi sau romb (două triunghiuri îmbinate), era incizat pe piatră, pe cramică sau pe statuete antropomorfe, în perioada neolitică (studiul prezintă exemple din Insula Malta, Macedonia, Bulgaria, Irlanda, Austria, Grecia, România), se regăseşte în epoca bronzului, şi chiar pe un costum popular din secolul al XVII-lea:
Vas antropomorf care prezintă imaginea Zeiţei-Pasăre, datat la sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n., descoperit într-un sanctuar aflat în apropierea punctului de control Kapitan Andreevo, Bulgaria:

Petroglife care împodobesc blocurile din piatră utilizate la construirea tumulilor din Newgrange, Irlanda, ridicaţi în anul 3200 î.e.n.:

Pâine ritualică din lut, descoperită la Kremenjak, Slovenia, datată în neoliticul târziu, aparţinând culturii Vinca:
(sursa foto: resurs3sergiy)

Idolul pictat descoperit în Tesalia, Grecia, şi datat în anul 4000 î.e.n.:

Pictogramă executată pe lingura descoperită la Wetzleinsdorf, Austria, datată între 7000-3500 î.e.n., folosită probabil în diferite ritualuri, formată dintr-o combinaţie de romburi (triunghiuri îmbinate), spirale şi meandre:
Lingura a fost creată din lemn, întâi. Nelipsită de-a lungul timpurilor, a avut deopotrivă rol semnificativ în ritualul ofrandei şi funcţie practică, profană. Începând cu mileniile IV-III î.e.n., în aşezările moldoveneşti, lingura era modelată din lut ars, era pictată cu simboluri sacre, era ornată şi în căuş, dovadă că îndeplinea predominant funcţii rituale.

Decor spiralo-meandric incizat sau excizat, umplut cu substanţă (materie) albă, utilizat în mileniul al V-lea î.e.n., pe ceramica culturii Vădastra:


Un idol din neolitic, descoperit la Mount Pangaeio, Macedonia, prezintă gravate în zona pieptului şi a abdomenului simboluri identice cu cele incizate pe blocurile de piatră din sanctuaul de la Tarxien, Insula Malta:
aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe ceramica de epoca bronzului descoperită într-o necropolă situată pe malul Dunării, în apropierea satului Orsoia, Montana, Bulgaria:
dar şi pe ceramica aparţinând culturii Gârla Mare, descoperită la Ostrovul Mare, judeţul Dolj:

Amfora etruscă datată la începutul secolului al VII-lea î.e.n.:

Amforă etruscă datată între 700-680 î.e.n., decorată cu spirala dublă, reprezentarea zeiţei-pasăre (sus) şi rozeta - reprezentarea discului solar (jos):

Vase miceniene:

Idolii antropomorfi, dataţi în epoca bronzului târziu - Tracia timpurie, descoperiţi la Orsoia, Montana, Bulgaria:
şi Gârla Mare, România:
(sursa: Hyperboreans)

Placă funerară tracică, datată între 1500-1300 î.e.n., descoperită la Stolovatets, Razlog, Bulgaria:

Decoraţie incizată pe un vas ceramic, datat la începutul epocii bronzului, descoperit la Isaiia, comuna Răducăneni, judeţul Iaşi:

În sudul Olteniei, în perioada primei vârste a fierului Hallstatt, se utilizau ambele grupuri de simboluri.
Grupul de simboluri format din spirale serpentiforme duble îmbinate cu un triunghi în partea superioară decorează vasul descoperit la Vânjuleţ, judeţul Mehedinţi, şi datat în prima epocă a fierului, Hallstatt.
Vasul de la Vânjuleţ poartă un motiv foarte interesant şi complicat, care aminteşte ornamentul de pe situla de la Certosa (Hornes-Menghin, Urgeschichte der bildenden Kunst). Elementul princupal este o "mustaţă" mult răsucită, care este întovărăşit de triunghiuri, vârfuri de săgeţi, arcade multiple, caneluri, zig-zaguri.
Grupul de simboluri format din două volute opuse, amplasate în oglindă, între care este poziţionat un unghi, este reprezentat pe un obiect metalic descoperit într-un mormânt tumular hallstattian la Balta Verde, judeţul Mehedinţi.
O podoabă în formă de V, cu toarta orizontală, turnată odată cu placa. E ornamentată cu două spirale, despărţite printr-un unghi.

Grupul format din triunghi şi două volute opuse, dispuse în oglindă, reprezentat pe un costum popular din secolul al XVII-lea, România:







ARHEOLOGIA PREISTORICĂ A OLTENIEI - DUMITRU BERCIU 
La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peşterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopsor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” şi reprezintă „imagini antropomorfe şi zoomorfe, desene geometrice şi simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost deasemenea descoperite desene „pe suprafaţa netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuţit”.
După ce a copiat desenele şi gravurile, reputatul arheolog le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului şi a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peşteri, împreună cu profesorul Marton Roska.
Răspunsul abatelui a aprins speranţele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile şi gravurile din Spania şi Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.
Între imaginile descoperite în Peştera Muierilor, Dumitru Berciu constată faptul că reprezentarea feminină fig. 8.20 aminteşte idolii de lut din civilizaţia câmpurilor de urne din epoca de bronz, din Oltenia şi Banat. Sânii sunt indicaţi, ca şi la unele exemplare de lut, prin spirale incizate.
La o privire mai atentă, se observă faptul că deasupra celor două volute opuse este figurat un "V" iar în partea de jos, linii paralele:

Simbolistica specifică ceramicii aparţinând culturii Gârla Mare a fost observată încă de la începutul secolului XX. Profesorul Dumitru Berciu, în lucrarea "Arheologia preistorică a Olteniei", publicată în anul 1939 la Editura Ramuri, Craiova, scria:
Din combinaţia de cârlionţi, linii frânte sau în forma literei V ori M, romburi, dreptunghiuri, iau naştere unităţi decorative originale.
În lucrarea precizată, autorul încearcă o interpretare a simbolisticii existente pe figurinele antropomorfe:
Unii idoli sunt din lut grosolan şi fără ornamente, alţii sunt modelaţi din lut fin şi bogat ornamentaţi. Ornamentele se apropie de acelea a ceramicii, atât în ceeace priveşte motivele, cât şi tehnica. În plus este de notat că, la multe figurine, ornamentele reprezintă pe de o parte podoabele corporale şi părul împletit de obiceiu în cozi; iar pe de altă parte aceste ornamente redau cusăturile de pe îmbrăcăminte. Pe un idol de la Gârla Mare apare un ornament în formă de liră, în toată claritatea sa (simbol al unei divinităţi a muzicii?)







ETHNOGRAPHISCHE ANALOGIEN - ZSOFIA TORMA 
S-a născut în Csicsókeresztúr (astăzi Cristeștii Ciceului, Bistrița-Năsăud) într-o familie nobilă, ea fiind baroneasă. Familia sa a avut un mare interes pentru istoria antică, și astfel a studiat în cadrul Universității din Cluj (actualmente, Universitatea Babeș-Bolyai). A fost prima femeie arheolog din România. Zsófia Torma, a lucrat timp de mai mulți ani în Cluj-Napoca și a avut un rol important în fondarea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT). O colecție cu obiectele ei existând la muzeu alături de celebrele tăblițe de la Tărtăria, vechi de peste 5.000 de ani.
Torma a fost autodidactă și a corespondat cu renumiți arheologi din Stuttgart, Paris, Praga, Mein, Budapesta, Hamburg, Berlin, București, Sibiu, cu care a purtat discuții despre descoperirile sale din zona Turdaș, de lângă Alba Iulia. Acolo a descoperit pentru prima dată, în 1874, existența unei „scrieri” preistorice în sud-estul Europei. Săpăturile întreprinse de Torma au avut ca rezultate concrete descoperirea de obiecte ceramice, figurine inscripționate, care au fost, apoi, distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen și Cluj-Napoca. A descoperit în Turdaș locuințe neolitice și a găsit mai multe materiale ceramice, unelte, piese de cult și podoabe. Torma și-a desfășurat cea mai mare parte a activității la Orăștie, unde a și creat un muzeu de arheologie și etnografie.
Materialele și notițele Zsófiei Torma s-au păstrat la MNIT. Ea și-a donat colecția de manuscrise muzeului din Cluj și a stat la baza formării acestuia fiind una dintre cele mai importante colecții ale instituției. în plus, Torma și-a făcut studiile la Cluj și aici și-a primit titlurile universitare. Zsófia Torma a fost prima femeie care a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Univeristatea din Cluj (UBB), fiind totodată și prima femeie arheolog din Transilvania. Descoperirile ei au apărut în importante publicații internaționale, aceasta participând, în 1876, la Congresul de Arheologie de la Budapesta, iar, apoi, la Congresul de la Berlin. La Berlin s-a întâlnit cu arheologul german Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, care a fost impresionat de descoperirile de la Turdaș.
Cea mai cunoscută lucrare de specialitate a Zsófiei este Ethnographische Analogien, publicată în Jena, 1894.
(sursa: Wikipedia)

Existenţa unei scrieri preistorice în sud-estul european a fost semnalată prima oară în anul 1874, când Zsofia Torma a întreprins săpături pe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, constând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost treptet distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Reprezentări ale simbolului "V" pe ceramica neolitică descoperită de Zsofia Torma:

Simbolul "V" reprezentat în zona pieptului, pe statuete ale zeiţelor neolitice:

Reprezentări ale bucraniului pe ceramica neolitică descoperită de Zsofia Torma:


Simbolul bucraniului reprezentat în cultura Turdaş şi posibila evoluţie a acestuia în semne ale diferitelor alfabete sau scrieri:
NT összeírása
(sursa: A magyar rovásírás)


Reprezentări ale pieptenului pe ceramica neolitică descoperită de Zsofia Torma:



Capacul unui vas piriform de mari dimensiuni cu reprezentarea zeiţei-pasăre: o bufniţă cu urechi şi cu un nas mare în loc de cioc. Ochii sunt reprezentaţi de simboluri sau de un sistem de scriere. Atât capacul cât şi vasul sunt incizate cu meandre umplute cu alb şi cu linii paralele. Faza Vinca-Turdaş timpurie, mileniul 6 î.e.n., Parţa, Banat.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)
Semnul utilizat pentru reprezentarea ochilor este simbolul pieptenelui-perie care, în neolitic, era asociat cu apele curgătoare. În acest caz, este folosit pentru a reprezenta umezeala ochilor, poate lacrimile, prin această realizare dorindu-se a se reprezenta o Zeiţă-pasăre înlăcrimată:

Simboluri derivate din simbolul-bază "V", similare cu simbolistica existentă pe plăcuţa disciodală descoperită la Tărtăria:

Există evidente similitudini între grupuri de simboluri, realizate într-o anumită ordine, prezente pe ceramica aparţinând culturii neolitice Vinca-Turdaş şi cele prezente pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare.
Vinca-Turdaş:

Gârla Mare:
Simboluri grupate în mod similar:

Se observă forma originală a pieptenului, cu cei doi pinteni practicaţi la mâner pentru a facilita apucarea şi manipularea, formă întâlnită la gruparea simbolurilor neolitice şi ca simbol individual, dar şi la gruparea simbolurilor existente pe ceramica de la Gârla Mare. 
Reprezentări identice ale pieptenului au fost descoperite la Troia, iar un pieptene datat în jurul anului 3000 î.e.n., al carui mâner prezintă un ornament care are aceeaşi funcţionalitate (de a fi apucat şi manevrat cu mai multă uşurinţă), a fost descoperit în Suedia.

Şi un pieptene cu o formă foarte asemănătoare celui reprezentat pe ceramica culturii de epoca bronzului Gârla Mare, incizat în piatra unei stânci:

Similitudini observate de Zsófia Torma între simbolistica culturii neolitice Turdaş şi simbolistica prezentă pe ceramica descoperită în Cetatea Troia (contemporană cu civilizaţia de epoca bronzului Gârla Mare):

Similitudini între simbolurile de pe plăcuţele descoperite la Tărtăria, scrierea sumeriană şi simbolistica culturii Turdaş:









SIMBOLUL "V"-TRIUNGHIUL, BUCRANIUL-REPREZENTAREA UTERULUI ŞI SIMBOLUL PIEPTENELUI-PERIEI LA TROIA
Încă de acum douăzeci de ani, într-un articol devenit celebru, Hubert Schmidt constatase legături intime stilistice între civilizaţiile bronzului din Transilvania, Troia şi Mikene şi el căutase o origine nordică înfăţişărilor artistice întâlnite în sud. Despre prezenţa neamurilor thrace în NV şi N Asiei Mici cel puţin de la începutul mileniului al II-lea î. Hr. încă de mult nu se mai îndoieşte nimeni.
Nu trerii, nu cimmerienii, ci pur si simplu geţii au fost locuitorii Troiei între 1000 şi 700 a. Chr.
Printre formele create la noi, desigur în legătură cu lumea cimmero-caucazică, adică cu Asia Anterioară, e şi aceea a topoarelor duble şi, mai ales, accea a securii de luptă şi ceremonie tip Ţufalău. (...) o îndelungată evoluţie aici în Carpaţi stă la baza tipurilor găsite în Troia.
Năvălirile cimmeriene de pe la a. 1000, şi apoi cele scite, încă dinainte de a. 700, au împins pe tracii din Carpaţi încă şi mai departe spre NV (până în Brandenburg), spre SV (până în Dalmaţia), spre S (până în Macedonia) şi spre SE (până în Asia Mică).
Singurul popor care între anii 1000 şi 700 a. Chr. putea să dezvolte tipuri ceramice ca acelea "cu coarne" de la Troia, deopotrivă: în Silezia şi Lusacia, în Dalmaţia, la Troia, pe Dunăre şi pe Tisa erau geţii, care (...) se aflau acum simultan în toate aceste locuri.
... acest motiv (...) există în neoliticul moldovenesc de la Cucuteni, ca şi în eneoliticul muntenesc de la Gumelniţa, la doi paşi de vasul cu coarne de la Boian, tip Borsod şi Troia VII.

Afirmaţia lui Pârvan aferentă dacilor troieni este puţin exagerată, dar descoperirile unor artefacte similare, ca formă, decoraţiuni sau utilizare, identice cu cele de la Troia şi răspândite în întregul spaţiu carpato-balcanic, până în Cehia, Ungaria, Moldova şi Ucraina, dovedeşte existenţa civilizaţiei pelasge şi a expansiunii magnifice a acesteia.
În urmă cu peste 100 de ani Nicolae Densuşianu scria despre această civilizaţie neolitică, asemeni concluziilor ulterioare ale Marijei Gimbutas, sau mai recent, Mario Alinei: "Studiind timpurile preistorice ale ţărilor de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, o lume veche dispărută, leagănul civilizaţiunei anteelene, se înfăţişează înaintea ochilor noştri. Înapoia populaţiunilor cunoscute în antichitatea greco-romană sub numele de geţi şi daci se întinde o lungă serie de mai multe mii de ani, o istorie înmormântată a unor mari evenimente, a căror importanţă a trecut peste orizontul acestei ţări - istoria unei naţiuni geniale, puternice şi glorioase, care, cu mult înainte de timpurile troiene, fondase cel dintâi imperiu vast al lumei, întemeiase prima unitate de cultură din Europa şi pusese totodată bazele progresului moral şi material în Asia de Apus şi în Africa de Nord ..."
(sursa: Istorie furată - Cronică românească de istorie veche, Cornel Bârsan)

Vase ceramice "cu coarne" de la Troia:
  

Vase ceramice experimentale tip cultura Gumelniţa (mileniul V î.e.n.), Sultana-Malu Roşu:

Vase antropomorfe din ceramică, datate în mileniul al IV-lea î.e.n., descoperite în Ungaria:
Three anthropomorphous vases. Terracotta From a neolithic grave in Center, Hungary. Late Stone Age (4th mill. BCE) Height 15-35 cm
(sursa: Lessingimages)

Urnă funerară tracică, 1200-1000 î.e.n., Nova Zagora, Bulgaria:

Imagini ale unor obiecte descoperite la Troia în timpul săpăturilor efectuate de către Schliemann în anul 1870:

Simbolul bucraniului pe vase din ceramică descoperite la Troia:
 
 
şi o reprezentare identică a bucraniului pe un vas tracic, descoperit la Kavarna, regiunea Dobrici, Bulgaria: 
(sursa: Kavarna)

Reprezentări ale Zeiţei-pasăre:
(sursa: Troy and its remains, Henry Schliemann)


Continuitatea de semne grafice, începând cu cultura Gârla Mare (1600 î.Hs.) şi până la inscripţiile din grote de la «Fundul Peşterii» (din numită „Ţară a lui Ana”, n.n.) atestă o continuitate neîntreruptă de locuire pe parcursul a circa două milenii, precum şi de utilizare a scrierii autohtone dace în întreagă această perioadă.
(sursa: De la Tărtăria la Ţara Luanei, P. L. Tonciulescu)

Dacă urmărim evoluţia hieroglifelor egiptene, vom degaja şi de aici unele idei şi concluzii care ne ajută să înţelegem că la Gârla Mare avem, probabil, a face cu o scriere veritabilă. Scrierea hieroglifică s-a păstrat pe pereţii templelor, pe pietre funerare. Hieroglifele erau încrustate în piatră şi aveau înfăţişarea unor reliefuri. Cine priveşte semnele scrierii maya, dacă nu este iniţiat, le poate confunda cu elemente de ornamentaţie sau decor. 






CULTURA GÂRLA MARE - CÂRNA (ZUTO-BRDO ÎN SERBIA ŞI ORSOIA ÎN BULGARIA) - SIMBOLURI IDENTICE CU CELE INCIZATE PE INELUL SIGILAR DE LA SEIMENI
  
  
 
  
Cultură din epoca bronzului mijlociu şi târziu, denumită astfel după localitatea Gârla Mare, unde în cursul primului război mondial s-au făcut primele descoperiri şi cercetări. Acestea au continuat în perioada dintre cele doua războaie mondiale şi în 1942, obţinându-se bogate materiale documentare.
Cultura Gârla Mare aparţine marelui complex al culturilor câmpurilor de urne funerare de la Dunărea de Mijloc, ea reprezentând grupa cea mai de răsărit, întinzându-se până înspre est de vărsarea Jiului în Dunăre şi făcând un grup aparte cu aspectul Zuto Brdo de la vest de Porţile de Fier. Este răspândită în SV Olteniei, în NV Bulgariei, în N Serbiei. La geneza culturii Gârla Mare au participat cultura Vatina şi fondul Periam-Makrin-Pancevo. Ea marchează o pătrundere a purtătorilor marelui complex al câmpurilor de urne la est de Porţile de Fier, care au împins pe aceia ai culturii Verbicioara spre interiorul Olteniei şi au determinat, în cursul evoluţiei celor două culturi, un puternic proces de întrepătrundere.
Aşezarile sunt plasate de-a lungul Dunării şi în apropiere de ape şi terase joase. Multe au fost distruse de dunele călătoare. De aceea, cultura Gârla Mare este cunoscută în special prin bogatele descoperiri din necropole de incineraţie cu urne, cum sunt cele de la Ostrovu Mare, Ostrovu Corbului, Balta Verde, Gârla Mare (toate în jud. Mehedinţi) şi Cârna (azi Dunăreni, jud.Dolj).
Ceramica este foarte caracteristică, având o bogată gama de forme şi bogat repertoriu de motive decorative, din care nu lipseşte nici spirala, cu numeroasele sale derivaţii şi meandrul. Figurinele sunt în forma de clopot şi poartă o ornamentaţie foarte încărcată, care redă îmbrăcămintea şi podoabele vremii.
Vase (urne) din necropola de la Cârna, sudul României, grupul Gârla Mare, secolele XIV-XIII î.e.n. Se observă stilul şi spiritul "vechi european" în forma şi decoraţia vaselor:
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)
Purtătorii acestei culturi s-au asezat doar pe malurile Dunării şi bălţile apropiate acesteia, ocupând un spaţiu situat între Belgrad şi Corabia. Se dezvoltă în intervalul 1600 – 1150 a. Chr. Exista o plastică antropomorfă şi una zoomorfă. Plastica antropomorfă reda, aproape exclusiv, personaje feminine. Plastica zoomorfă reda animale şi păsări cunoscute în mediul lor de viaţa iar în unele situaţii, animale fantastice.
Există unele piese de formă deosebită numite „Brotlaibidole“ – idoli în formă de pâine, care se întâlnesc pe un spaţiu mare din Europa: Italia, Austria, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia şi România. Au fost considerate pe rând: peceţi pentru ambra, piese pentru decorarea ceramicii, talismane, piese rituale. Mai nou se consideră a fi obiecte ce reprezintă nişte semne mnemotice, un fel de „scrisori“ care puteau fi „citite“ doar de cei initiaţi în transmiterea vestilor.
(sursa: Epoca bronzului in sud-vestul Olteniei. Cultura Garla Mare)
Plastica culturii Žuto Brdo - Gârla Mare este unica în cadrul epocii bronzului. Statuetele antropomorfe, cele mai numeroase, redau aproape exclusiv personaje feminine. Într-o locuinta de la Ostrovul Mare - Colonie au fost descoperite 12 statuete. Aproape toate piesele sunt acoperite cu un decor foarte bogat, care se considera ca reprezinta piese de vestimentaţie ale acelei perioade.
(sursa: SFÂRSITUL EPOCII BRONZULUI ÎN SUD-VESTUL ROMÂNIEI. CULTURA GÂRLA MARE)
Suportul pentru introducerea cretei se pregătea prin împungerea şi imprimarea suprafeţei ce urma să fie umplută, cu un băţ ascuţit înfăşurat cu un fir pentru a o înăspri şi a permite fixarea pastei mai bine. Pe suprafaţa astfel pregătită se aplica o pastă de cochilii şi oase pisate.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)
În cimitirul de la Cârna-Grindu Tomii, unde este posibil să fi existat o separaţie a zonei funerare în două zone denumite Zona Vest şi Zona Est:
Pentru mormintele de copii din Zona de vest există doar patru care au avut urnele acoperite cu 
capace duble, toate folosind ca urne amforele simple cu 2 torţi, iar dintre acestea trei au avut 
figurine antropomorfe. Pentru mormintele de copii cu urnele acoperite cu un singur capac se 
disting din nou două grupări asemănătoare. Astfel în cazul celor 6 morminte din prima grupare au fost 
folosite predilect ca urne amforele simple cu 2 torţi, şi vasele-kantharos. Acestei grupri îi 
aparţine şi M. 71a la care s-a găsit o figurină antropomorfă.
Deşi destul de puţine la număr, mormintele de copii din Zona Est lasă să se întrevadă existenţa şi în 
acest caz a două grupări principale, dintre care, cea cu urne - amfore simple cu o toartă este 
caracterizată prin prezenţa mormintelor cu statuete antropomorfe.
 
 
 
(sursa: ÎNMORMÂNTĂRILE CULTURII ŽUTO BRDO-GÂRLA MARE
Motivele ornamentale specifice culturii Gârla Mare sunt: spirala, S-urile îmbucate sub formă de talaz, zig-zag-ul, cârligele spiralice şi meandrul.
Ca tehnici de ornamentare se folosesc: împunsături succesive, încrustaţia cu pastă albă, ştampilarea (se cunosc şi ustensilele din lut utilizate în acest sens), canelarea, excizia, decorul plastic în relief care se compune din proeminenţe, protome de păsări şi cornute, brâuri în relief. 
(sursa: Epoca Bronzului Pe Teritoriul Romaniei

Schițe ale figurii Zeiţei din cartea Marijei Gimbutas "The Language of the Goddess". Sunt reprezentate incizii realizate pe o figurină acefală descoperită la Cârna, în Oltenia, şi datată la sfârşitul epocii bronzului:

Cultura Gârla Mare - statuete antropomorfe feminine:

Cultura Gârla Mare - statuete antropomorfe feminine:

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:
Funeral idol, clay, from Cirna Woda, Romania. Middle Bronze Age (1500-1200 BCE)
(sursa foto: Lessingimages.com)

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:
Funeral idol, clay, from Cirna Woda, Romania. Middle Bronze Age (1500-1200 BCE)
(sursa foto: Lessingimages.com)

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:

Cultura Gârla Mare - statuetă antropomorfă feminină:

Orsoia, Montana, Bulgaria - idol antropomorf
Pe gât, corpul prezintă un motiv în formă de liră, reprezentând schematizat imaginea unui pandantiv în formă de pieptene.
Cultul Marii Zeiţe a continuat să fie un cult important în Tracia, în perioada epocii bronzului târziu. 
Focalizarea pe ornamentele existente pe îmbrăcăminte reprezintă dorinţa de a accentua sensul simbolic al acestora:

Idol Gârla Mare:
(sursa: Hyperboreans)

Idoli Gârla Mare:
(sursa: Hyperboreans)

Cultura Gârla Mare - vas ornitomorf:

Cultura Gârla Mare - vas ceramică:



O REPREZENTARE MINIATURALĂ DE ÎNCĂLŢĂMINTE DESCOPERITĂ LA PLOSCA-CABANA DE METAL, JUD. DOLJ
Motivele decorative sunt tipice culturii Gârla Mare, ele regăsindu-se și pe vasele acestei culturi.
În partea superioară a labei piciorului este un decor format dintr-un romb hașurat, terminat, la două dintre vârfuri, cu câte două prelungiri spiralice, răsucite spre exterior. Spre vârful piesei se află un motiv în formă de inimă, motiv care se găsește adesea redat pe pieptul statuetelor antropomorfe, fiind intepretat ca redând schematic pandantive cordiforme.



O STATUETĂ DE TIP GÂRLA MARE DESCOPERITĂ LA TISMANA, COM. DEVESEL (JUD. MEHEDINŢI)
Lucrată din nisip bine cernut, arsă până la cenuşiu şi având suprafaţa fină, din statuetă lipseşte capul şi partea inferioară, păstrându-se doar bustul plat, de formă circulară. Atât pe cele două feţe, cât şi pe marginea lată, piesa poartă elemente, destul de bogate, de decor.
Astfel, pe partea anterioară a bustului s-a realizat o linie continuă, executată din împunsături succesive, linie ce încadrează un şir de puncte, ambele cu un traiect circular şi indicând, se pare, braţele. O mică proeminenţă aflată pe mijloc, la baza bustului, ne poate sugera încercarea de redare împreunată a mâinilor pe pântec.
O serie de alte elemente de decor, incizate, de pe aceeaşi faţă, pot fi interpretate ca detalii ale costumului de epocă.



REPREZENTĂRI DIN LUT ALE PICIORULUI UMAN ÎN CADRUL CULTURII ŽUTO BRDO-GÂRLA MARE
Există însă şi motive decorative care nu pot fi puse în legătură cu anumite detalii anatomice. În acest sens, amintim prezenţa unor săgeţi, dispuse de-o parte şi de alta a gambei, în cazul piesei de la Ostrovul Mare, pe care mai pot fi văzute două spirale în zona genunchiului şi un „V” dispus cu vîrful în jos pe tibie. Prezenţa săgeţilor pare a indica, în opinia mea, poziţia în care trebuie aşezată respectiva piesă. În privinţa celor două spirale, este posibil ca ele să reprezinte un accesoriu de podoabă cu capetele terminate în spirale. Această interpretare poate fi acceptată, de vreme ce în Austria, la Böheimkirken45, a fost descoperit un picioruş din lut
pe care poate fi observat un obiect de podoabă spiralat şi cu terminaţiile spiralate deasemenea. Cât priveşte decorul în forma literei „V”, dispus invers, pe tibie, acesta este mai greu de explicat, însă nu pot să nu remarc că
un astfel de element decorativ este prezent, în aceeaşi zonă, şi pe una din piesele de la Velesnica.

Replică a unui costum feminin tracic:






SIMBOLUL BUCRANIULUI ÎN CULTURA VERBICIOARA - EPOCA BRONZULUI FAZA MIJLOCIE
Cultura Verbicioara a fost definită în urma cercetărilor arheologice desfăşurate în localitatea eponimă în anii 1949 – 1951, 1955-1957 de un colectiv condus de D. Berciu. După D. Berciu această cultură cuprindea Oltenia, Banatul estic şi vestul Munteniei, iar la sud de Dunăre-nord-vestul Bulgariei şi nord-vestul Serbiei. 
(sursa: Cultura Verbicioara în judeţul Gorj)
Săpăturile arheologice făcute în anii 1949-1951, 1955 şi 1957 la Verbicioara, punctul “La Trestie “, de către D. Berciu au dus la definirea unei culturi care ocupă în principal teritoriul Olteniei şi care a fost încadrată în epoca bronzului mijlociu şi târziu. Ulterior, D. Berciu a încadrat materialul arheologic descoperit la Verbicioara, în două faze pentru ca în 1961 să stabilească periodizarea finală a culturii Verbicioara când au fost deosebite cinci faze în evoluţia acestei culturi; primele trei faze au fost atribuite epocii bronzului mijlociu, iar ultimele două, epocii bronzului târziu ...
(sursa: Cultura Verbicioara în spaţiul carpato-balcanic)
Pentru plasarea în timp a descoperirilor Verbicioara (fazele I-III) poate fi păstrată mai vechea încadrare propusă în 1961 (!) de către D. Berciu în cursul perioadei Reinecke Bz A, dar numai dacă ţinem seama de conţinutul real al acestei perioade şi, mai ales, de cronologia absolută stabilită recent pentru această perioadă, în special pe baza datelor radiocarbon, adică cândva între 2300-1900 BC, ceea ce ar corespunde cu perioada mijlocie a epocii bronzului la nord de Dunăre. 
Grupul Verbicioara a întâlnit cultura Periam în sud-est, extinzându-se de-a lungul Dunării şi a afluenţilor săi până în valea Oltului.
Verbicioara nu poate fi, cu siguranţă, considerată o cultură separată ci, mai degrabă, o verigă din lanţul de grupuri întrepătrunse ce locuiau în câmpia Dunării şi de-a lungul cursurilor inferioare ale afluenţilor principali ai acestui fluviu: Morava, Sava, Tisa, Bega, Jiu, Olt şi Iskăr. Aşezările culturii Verbicioara se află pe terasele râurilor sau pe înălţimi, de regulă în apropierea unei ape. Satele erau uneori apărate de un şanţ. Ca în cazul culturii Periam, agricultorii grupului Verbicioara au ocupat acceaşi zonă de habitat timp de câteva secole, aşa cum indică tellurile stratificate.
Populaţia grupului Verbicioara, asemeni culturii Periam, trebuie să fi fost urmaşa populaţiei Sălcuţa (şi, în ultimă instanţă, Karanovo) ale cărei urme culturale sunt vizibile în stratul al treilea din tellul de la Verbicioara. În ciuda unei perioade de influx cultural (straturile Coţofeni şi Glina III), populaţia balcano-danubiană îşi păstrase vechile tradiţii.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)







SIMILITUDINI ÎN SIMBOLISMUL CIVILIZAŢIILOR MINOICĂ ŞI MICENIANĂ
Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs după 3500 î.e.n. în cea mai mare parte a Europei central-estice şi în Peninsula Balcanică, cu excepţia zonelor de munte şi de coastă, a insulelor din Marea Egee şi din Marea Adriatică şi a Italiei.
Cu toate acestea, în sudul Greciei şi în insulele egeene - Creta, Thera, Melos - Vechea Civilizaţie Europeană a persistat timp de alte trei milenii. În restul Peninsulei Balcanice şi în Europa centrală a început hibridarea lumilor matriarhală şi patriarhală.
Aşa cum s-a întâmplat în perioada precedentă de transformări culturale de la o lume matrifocală la una patriarhală, a continuat întrepătrunderea dintre cele două tipuri culturale cu rădăcini diferite. În cele ce am putea numi un noian de popoare indo-europenizate, au mai supravieţuit, aproape pe întreg parcursul epocii bronzului, mici insule "vechi europene". Grupurile culturale din această perioadă sunt subîmpărţite în două grupuri principale:
- moştenitori ai tradiţiilor "vechi europene" şi
- complexe indo-europenizate.
Grupurile culturale cu trăsături "vechi europene" sunt:
Periam (sau Pecica) din văile Tisei inferioare şi Mureşului inferior în estul Ungariei, sud-vestul României şi nordul Iugoslaviei.
Ramificaţia sa sudică este numită Vattina şi Verbicioara-Gârla Mare din lunca Dunării, nordul Iugoslaviei şi vestul României, la vest de râul Olt.
(sursa:
Marija Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură)

În ultimele 3-4 decenii, mai cu seamă în urma săpăturilor arheologice din anii ’70 ai secolului trecut arheologii nu mai consideră Tracia o periferie a lumii egeene, ci vorbesc despre influenţa ei asupra estului mediteranean. Astfel, unele puncte de vedere formulate anterior au suportat schimbări esenţiale: se susţine că din Nord, din Tracia a pătruns cultura în Micene şi Troya şi nu invers, cum se credea altă dată. Lucru deloc întâmplător. Pe baza faptelor depistate, arheologii au ajuns la concluzia că în milen. V î.Hr. în spaţiul ce cuprinde teritoriul României, Ungariei, Bulgariei şi nordul Serbiei apar centre metalurgice foarte active, iar în monumentele neolitice de aici apar primele obiecte din metal. Teritoriul dat forma un epicentru metalurgic în Europa, deci unul civilizator. Direcţia de răspândire era următoarea: Transilvania → Dunărea de jos → Balcani, cu puternice influenţe, până în sec. al XIII-lea î.Hr. asupra spaţiului mediteranean. Arheologul bulgar V. Popov vorbeşte despre o unitate cultural-istorică, sub aspect arheologic, a regiunii balcano-egeene şi vestul Asiei Mici din Antichitatea cea mai veche pună în mileniul I î.Hr. Unitatea cultural-istorică ar presupune şi o unitate lingvistică. Săpăturile de la Ezero (Bulgaria) au arătat că straturile inferioare de cultură sunt mai vechi decât Troya I, culturile asemănându-se mult între ele.
Asemănări importante au fost stabilite între cultura bronzului timpuriu din Tracia şi monumentele culturii critomiceniene. În temeiul unui şir de date arheologice se vorbeşte despre rolul conducător al popoarelor paleobalcanice, inclusiv al tracilor şi culturii lor în procesul de formare a culturii critomiceniene, precum şi despre dependenţa celei mai vechi culturi greceşti de cea paleobalcanică. Mulţimea de fapte au dus unii arheologi la concluzia că la sf. mileniului VI î.Hr. în arealul viitoarei Tracii s-a constituit unul dintre centrele agricole timpurii cele mai vechi din Europa, cu straturi culturale (de viaţă) de până la 15 metri (!), care a existat până la începutul mileniului II î.Hr. Numai în Bulgaria astfel de aşezări au fost descoperite peste 400.
Despre traci ca etnie şi rolul triburilor trace în civilizaţia balcanică se poate vorbi cam de pe la hotarul epocilor bronzului timpuriu (3300-2200 î.Hr.) şi a celui mijlociu (2200- 1500 î.Hr.), iar anterior acestor epoci e cazul să se vorbească despre strămoşii tracilor/ prototraci, carienilor/protocarieni, frigienilor/protofrigieni, armenilor/protoarmeni etc.
Întrucât în tăbliţele miceniene (sec. XV- XII î.Hr.) apar nume de triburi tracice, dar şi etnonimul „tracii”, ar fi de admis, pentru sfârşitul mileniului II î.Hr., prima epocă a fierului, nu numai formarea de uniuni tribale, dar şi a unor regate în lumea tracă, motivate nu numai de evoluţii fireşti, dar şi de pericolul noilor deplasări ale triburilor de stepă din est.
Majoritatea cercetătorilor consideră că „masivul trac s-a constituit nu mai devreme de a doua jumătate sau la finele sec. XII – sec. XI î.Hr.” în regiunea de est a Balcanilor răsăriteni – între Marea Egee şi Marea Neagră. La fel la sfârşitul epocii bronzului (sec. XII-XI î.Hr.), după cum se presupune, are loc formarea a înseşi comunităţii etnice a tracilor şi evidenţierea acesteia din mediul popoarelor indoeuropene. Opinia noastră în această chestiune diferă: considerăm că la acea perioada
comunitatea etnică a tracilor, cultura şi limba lor, erau deja constituite, ei se evidenţiau din grupul de popoare paleobalcanice. Dacă tracii, precum şi alte popoare paleobalcanice, nu ar fi constituit o civilizaţie distinctă, la venirea în Balcani a grecilor în mai multe valuri de emigraţie (începutul mileniului II î.Hr.), aceştia i-ar fi asimilat cu uşurinţă. Faptele paleobalcanice conservate de limba şi cultura greacă prin substratul pregrec (la care ne vom referi mai jos) confirmă opinia noastră: pe tăbliţele critomiceniene avem atestate nume tracice. În sprijinul opiniei noastre vine şi constatarea făcută de Vasile Pârvan în baza analizei cultural-istorice a materialelor atribuite bronzului III (1400-1000 î.Hr.) şi IV (1000-700 î.Hr.). El stabileşte o continuitate directă, fără oarecare posibile schimbări cu caracter politic sau etnic: „prin anii 1000 î.Hr. locuia în Dacia poporul tracic pe care-l cunoaştem mai târziu prin istoricii greci sub numele de geţi”, atunci „aceiaşi traci nordici de la 1000 au trebuit să locuiască şi să stăpânească Carpaţii şi la a. 1400 î.Hr.” , ceea ce ar însemna că pe la mijlocul mileniului II î.Hr. tracii deja stăpâneau pământurile carpatice. 
Cercetările lingvistice fundamentale din ultimele decenii ale secolului trecut au stabilit prezenţa în Balcani a strămoşilor lor direcţi – a prototracilor încă la începutul mileniului III î.Hr. Mai mult ca atât, datele furnizate de tradiţia mitologică şi istorică a Antichităţii despre componenţa etnică a populaţiei cretane de până la pătrunderea grecilor pe insulă, îşi găseşte confirmare în datele obţinute la investigarea situaţiei lingvistice din sudul peninsulei Balcanice din cele mai vechi timpuri. După descifrarea unor texte în linearul A (1900 î.Hr) şi analiza lexicului pregrec s-a stabilit că înainte de mijlocul mileniului II î.Hr., aici se vorbeau trei limbi diferite: minoica, „pelasga” (= traca) şi anatolica, iar denumirile oraşelor cretane de la răscrucea sec. XV- XIV î.Hr. atestate în Linearul B, reprezintă toate trei limbi [ibidem].
Cum s-a menţionat supra, descifrarea scrierii din linearul B a scos la iveală fapte de limbă şi cultură paleobalcanice, inclusiv din tracă. Pe tăbliţele din linearului B avem atestate un şir de toponime, antroponime, etnonime şi apelative larg răspîndite în lumea tracă cum ar fi, spre exemplu, Thrake, Odris, Getas, Karpathos, Karpathia, Pittakas-Pittakos, Dizos, Kotys, Rhescouporis etc. (Söesbergen, 1983), recunoscute ca tracice, după mărturiile logografilor şi ale autorilor antici din perioada istorică. Faptul este unul fericit pentru limba de substrat a românei! Cum vom arăta mai jos, prin substratul său, greaca a servit drept unul dintre izvoarele de cercetare a limbilor paleobalcanice. De aceea raporturile dintre limba şi cultura greacă şi limbile paleobalcanice, în primul rând cu traca, ocupă un loc important şi trebuie examinate ca atare. Or, tracii au fost poporul cel mai numeros în regiune, iar limba tracă, având cei mai mulţi vorbitori, a trebuit să fie limba cu cea mai mare răspândire în arealul lingvistic dat de până la venirea grecilor în Balcani (începutul milen. II /1900 î.Hr.) şi în perioada imediat următoare. Ea se afla în relaţii de înrudire apropiată cu limbile balcanice şi microasiatice din Antichitatea istorică, care, potrivit ipotezei paleobalcanice, au constituit limbile substratului pregrec, unul cu origini eterogene.
Pe parcursul a aproximativ celor două secole de cercetări ale limbii, istoriei şi culturii grecilor au fost constatate influenţe colosale exercitate de popoarele paleobalcanice ce ţin mai cu seamă de religie, mitologie, muzică, artă militară şi maritimă. Spre exemplu, religia orfică sau credinţele orfice (credinţe metafizice de origine traco-frigiană, axate pe concepţia purităţii şi a unui regim de viaţă riguros, în mare măsură vegetarian după numele legendarului citared, Orfeu), sau religia dionysiacă (fenomen ideologic care reprezintă sincretismul vechilor jocuri rituale cu caracter magic, pentru obţinerea unor roade bogate şi pentru invocarea fertilităţii animalelor, cu elementele unui cult nou, sosit tot din regiunile ocupate de triburile trace, asociat cu simbolistica legată de cultul ţapului şi de cel al calului, personalitatea tânărului zeu al vegetaţiei, pe care grecii îl consideră fiu al lui Zeus şi al Semelei, este în curând înconjurată de cete de satiri).
Un şir de culte despre care ne relatează autorii antici sunt documentate de textele linearului B, iar originea lor tracică, susţine cunoscutul cercetător rus I. V. Otkupshchikov, este general recunoscută de ştiinţa contemporană.

Multe dintre sigiliile cretane executate între anii 3000-1500 î.e.n. au păstrat imagini şi simboluri grafice ale Vechii Europe, transmiţând un întreg sistem de gândire mitică bazat pe gramatica şi sintaxa unui fel de meta-limbaj. Între aceste simboluri recunoaştem prima grupare a două simboluri de regenerare pentru amplificarea semnificatiei magico-religioasă, grupare care încă de la începutul mileniului I î.e.n. era recunoscută ca Pomul Vieţii în Orientul Apropiat (simbolul V al Marii Zeiţe amplasat între două volute opuse, dispuse în oglindă); alte simboluri frecvent utilizate sunt bucraniul, dar şi Pomul Vieţii în reprezentarea bradului, similar reprezentărilor existente pe coifurile de paradă getice, descoperite în zona dunăreană, pe brătările dacice dar şi pe multe alte obiecte de podoabă, cum ar fi vase şi fibule.

Legendele greceşti de mai târziu relatează că însuşi Zeus era născut în Creta iar Dionisos, Apollo şi Hercule au copilărit în această insulă. Cretanii practicau dendrolatria – cultul copacilor, zoolatria - adorarea animalelor. În această privinţă cultul taurului sacru a fost preponderent, el simboliza fertilitatea şi fecunditatea. Un sens simbolic religioas aveau alte animale şi păsări, precum şerpii (în palatul regal exista o cameră specială în care se creşteau şerpii sacri), leul capra, porumbelul. Mai târziu apar divnităţile antropomorfe (cu chip omenesc) , care au stat la baza mitologiei greceşti. Marea zeiţă era Dictina, zeiţă a vieţii şi a morţii, a fecundităţii, a războiului, a dragostei. În mitologia greacă o parte din atribuţiile ei au fost transferate zeiţei Hera. Fiica Dictinei, Brithomartis va corespunde zeiţei Artemis a grecilor. A existat şi o zeitate masculină, care apare fie ca fiu al lui Brithomartis, fie ca iubit al acesteia şi are nume diferite, în general este reprezentat ca un zeu tânăr, în această triadă de zeităţi, tipic cretană. Era zeul animalelor sălbatice şi al ploilor, apare în două ipostaze principale: una animală- taurul căruia i se aduceau sacrificii şi alta umană -regele însuşi.Praticile religioase aveau loc în aer liber, în faţa unor arbori sacri sau în grote-sanctuare. Altarele de cult erau situate în curţi, case şi în palatul regal, pe ele erau aduse ofrandele oferite zeităţilor. Ritualurile şi ceremoniile religioase aveau forme diferite, în funcţie de clasa socială a practicanţilor. Cele mai răspândite acte rituale erau purificarea, adoraţia, stropirea cu apă, libaţia, tămâierea, oferirea de ofrande. Ceremoniile religioase erau însoţite de muzică şi dansuri. De asemenea sacrificiile de animale erau importante.


Pom al vieţii desenat pe un vas minoic:
(sursa: Minoan Art Pottery)


Pomul vieţii în reprezentarea specifică Orientului Apropiat, desenat pe capacul unei lăzi funerare minoice, utilizată frecvent în Creta între secolele XIV-XII î.e.n.:
(sursa: The Metropolitan Museum of Art)


Pomi ai vieţii reprezentaţi pe o amfora minoică datată între 1600-1300 î.e.n., descoperită în Knossos, Creta:
(sursa: Palace Style Amphora)

Pomul vieţii sub forma palmetei, reprezentat pe un vas minoic descoperit la Knossos şi datat la sfârşitul Perioadei Vechiului Palat (1900-1700 î.e.n.):
(sursa foto: Aitania (Grèce): A “Tree of Life” depiction on a LG amphora)

Coloană flancată de-o parte şi de alta de două volute opuse şi dispuse în oglindă faţă de axul coloanei, pictate pe o cupă pentru băut miceniană (kylix) datată la 1300 î.e.n.:
(sursa: RISD MUSEUM)


O reprezentare stilizată a pomului vieţii pe ceramică miceniană; coloana este protejată de două perechi de volute opuse:
(sursa: It's All Greek)


Simbolul V dublat şi simbolul bucraniului-uter, pe un vas de tip kylix micenian, datat în secolul XIII î.e.n.:

(sursa: A MYCENAEAN POTTERY KYLIX)


Pom al vieţii pictat pe un vas micenian datat între 1400-1375 î.e.n.:
(sursa: The British Museum)


Bucraniu reprezentat asemănător uterului, pe vase miceniene:


Pom al vieţii reprezentat pe un vas ceramic micenian:
(sursa foto: Mycenaean Jug)

Simbolul Marii Zeiţe - V-ul - în ipostaza simbolului derivat V-ul triplat, poziţionat pe fruntea unui vas micenian ritual în formă de cap de taur:
(sursa: Ritual Vessel -Bull Rhyta)

Pomul vieţii reprezentat pe două inele din aur, utilizate ca sigilii, datate în secolul XVI î.e.n., descoperite la Micene:

(sursa foto: Mycenae Artifacts)

Predecesorii în domeniul studierii glipticii cretane au fost Sir Arthur Evans, în 1894, şi Stephanos Xanthudides care a descoperit circa 300 de sigilii cretane în mormintele tumulare din cîmpia Mesara, material pe care l-a publicat în 1924. Patru ani mai tîrziu apărea cartea lui Friedrich Matz despre sigiliile cretane timpurii. Oricum, pînă la ultimul război, gliptica civilizaţiei minoice n-a atras în aceeaşi măsură atenţia învăţaţilor, precum se întîmplase cu gliptica Orientului antic. Lipsa inscripţiilor pe piesele cretane a constituit, desigur, motivul principal al scăzutului interes faţă de ele.
După descoperirile lui Carl Blegen de la Pylos, şi anume a tăbliţelor de argilă cu înscrisuri în linearul B, primul care la începutul perioadei postbelice atrăgea atenţia asupra similitudinii posibile dintre coarnele consecraţionale şi un semn din această scriere, ce avea să fie descifrată abia un deceniu mai tîrziu, este F. Chapoutier.
Hagen Biesantz dedică în 1954 o dizertaţie reprezentărilor sigilare cretano-miceniene. În 1958, Agnes Sakellariou a publicat primul mare catalog de sigilii egeene, iar, ulterior, V. E. G. Kenna a întocmit prima monografie care trata gliptica minoică în ansamblul ei. Din 1964 au apărut 15 volume ale unui corpus al sigiliilor minoice şi miceniene (Corpus der Minoischen und Mykenisehen Siegel),cuprinzînd peste 5000 sigilii şi amprente de sigilii. În fine, relativ recenta carte a lui Paul Yule studiază în amănunţime sigiliile cretane timpurii, publicate sau inedite, fără a-şi propune să se constituie într-un inventar exhaustiv al tuturor celor existente, pe care Corpusul în curs de apariţie le va înregistra treptat.
Prin sigilii cretane timpurii se înţelege producţia gliptică a insulei, începînd din epoca bronzului cretan (3000 î.e.n.) pînă la sfîrşitul fazei ceramice minoice mijlocii III B (1500 î.e.n.), adică răstimpul în care are loc atît zidirea vechilor palate (cca. 2000), cît şi distrugerea lor (1700—1500); cu alte cuvinte, Paul Yule înmănunchează în acelaşi lot sigiliile a două perioade considerate îndeobşte separat: cea minoică timpurie (3000—2200) şi minoică mijlocie (2200-1500). Diversitatea formelor este remarcabilă: migdaloide, ampule, butoni, plăci concave, convexe, cuburi, cilindri, discuri, discoide, semiconoide, semiovoide, semicilindri, semisferoide, lentiloide, prismatoide, piramidaloide, inelare, scaraboide, sigilii zoomorfe sau antropomorfe în întregimea lor, ori reprezentînd părţi de animale, cu precădere membre ale acestora.
Diversităţii formelor i se adaugă diversitatea materialelor, de la cele cu duritate mare la cele cu duritate scăzută: agată, onix, sardonix, ametist, cornalină, cristal de stîncă, jasp, hematită, lapislazuli, marmură, serpentină, steatită, clorită, fildeş, os. Sigiliile cele mai numeroase sînt din serpentină (50%) şi fildeş (20%), restul din jasp, agată, cristal de stîncă sau din alte materiale amintite.
(sursa: GLIPTICA)


Pe multe sigilii cretane din epoca bronzului se poate observa reprezentarea simbolului V al Marii Zeiţe, amplasat între două volute opuse şi dispuse în oglindă de-o parte şi de cealaltă a unei axe imaginare sau reale (reprezentare stilizată a bucraniului-uter), ca primă grupare a două simboluri de regenerare, care era deja considerată în mileniul I î.e.n. reprezentarea pomului vieţii în Orientul Apropiat, şi care, adăugându-i-se simbolul de regenerare a apei curgătoare - reprezentată prin pieptenele-perie - au format împreună reprezentarea pomului vieţii în zona dunăreană.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă un sigiliu executat din cornelian, descoperit în Creta şi datat între 1900-1800 î.e.n.:
(sursa: pinterest

Reprezentări ale bucraniului pe sigilii cretane:

Reprezentări ale Pomului Vieţii:

De multe ori Pomul Vieţii este reprezentat sub forma bradului, similar reprezentărilor de pe brăţările dacice din aur sau argint, de pe coifurile de paradă getice sau fibulele din argint datate în secolul IV î.e.n., descoperite în România şi Bulgaria, în zona dunăreană:
(sursa: pinterest



Pe la 5500, vechii europeni din Europa central-răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa două mii de ani înaintea egiptenilor ori a sumerienilor. Totuşi, spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Scrierea “veche europeană” era o scriere sacră, aparută în urma unei îndelungi folosiri a unor semne grafice încarcate de un simbolism particular; apariţia acestei scrieri este strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Aceste semne sunt, în sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre. Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte purtând semne de scriere au fost făcute, cu mai mult de un secol în urmă, la Turdaş, un sit aparţinând fazei timpurii Vinca din Transilvania. De abia un secol mai târziu, în 1961, s-au descoperit la Tărtăria (o aşezare nu departe de Turdaş, în judeţul Alba) trei plăcuţe de lut ars cu o scriere care a stârnit un deosebit interes. Câţiva erudiţi le-au comparat cu semnele sumeriene cunoscute ori le-au bănuit a fi derivate din acestea. Cronologia oferită de datările cu radiocarbon era ignorată. Astfel M. S. F. Hood considera că plăcuţele de la Tărtăria ar fi fost “o imitaţie incomprehensibilă a unor semne de scriere aparţinând unor populaţii mai civilizate”. Sute de alte obiecte sacrale purtând inscripţii în rânduri sau grupate au rămas neobservate ori necunoscute. Multe obiecte cu inscripţii au fost găsite într-un context stratigrafic bine documentat. Cronologia cu radiocarbon calibrată la date reale arată că această scriere a apărut curând după jumătatea mileniului al 6-lea şi a fost folosită timp de un mileniu şi jumătate în epoca cuprului (sau chalcolitică) din Europa central-răsăriteană între 5500 şi 4000 î.e.n. Este acum cert că “scrierea veche europeană” este mult mai veche decât cea sumeriană. Ca atare, comparaţiile cronologice cu Sumerul nu sunt cele mai fericite.
Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum un proces efemer, limitat la o singură localitate, ci un fenomen larg răspândit. Ipoteza importării acestei scrieri sau a unor tăbliţe din Mesopotamia trebuie înlaturată cu desăvârşire, căci ea este contrazisă atât de evidenţa datelor cronologice, cât şi de natura acestui sistem de scrire care a apărut printr-o folosire îndelungată a simbolurilor grafice. Originile sale trebuie căutate în perfecţionarea cultului divinităţii feminine din religia “veche europeană”, prin specializarea (ori restrângerea) sensului simbolurilor. Inscripţiile apar pentru prima oară pe obiecte de cult, nu pe tăbliţe, şi au avut un scop hieratic, nefiind deloc notarea unor tranzacţii comerciale ori administrative, ca în Mesopotamia. Scrierea “veche europeană“ a dispărut în mod virtual odată cu dezintegrarea culturilor Karanovo, Vinca şi a altora în jur de 4000 î.e.n. şi după aceea, ca urmare a infiltrării păstorilor nomazi din stepele sudice ale Rusiei, presupuşi a fi vorbitorii idiomurilor proto-indo-europene.
Acest sistem de scriere a supravieţuit totuşi în zona egeeană, unde Vechea Civilizaţie Europeană a persistat timp de alte două milenii în comparaţie cu zona dunăreană a Europei. Ca atare, nu poate fi surprinzător să observăm similitudini între sistemul de scriere “vechi european” şi scrierile egeene din epoca timpurie a bronzului, minoică si cipriotă. Analogiile dintre semnele “vechi europene“ şi acelea din silabarul clasic cipriot sunt şocante, ducând la ideea că scrierea “veche europeană”, apărută cu circa 4000 de ani înaintea linearului A cretan ori a celui cipro-minoic a fost o scriere înrudită cu acestea şi, probabil, precursoarea lor, inventată de vorbitori de idiomuri ne-indo-europene.

(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Linear A a fost scrierea oficiala folosita in inscriptionarea palatelor minoice, obiectelor de cult si sigiliile descoperite de arheologul britanic Sir Arthur John Evans si publicate de el in lucrarea seminala “Scripta Minoa” (1901).
(sursa foto: The End of Minoan Linear A Writing and the Late Minoan IB Fire Destruction of Crete)








SIMILITUDINI ÎN SIMBOLISMUL CIVILIZAŢIEI ETRUSCE
Etruscii, recunoscuți drept civilizatorii pre-romani ai Peninsulei Italice, pot fi considerați, ca urmare a legăturilor strânse cu unele grupuri tracice, legături etnice și culturale, precum frigienii anatolieni sau peonii, drept purtători ai unor elemente de cultură tracă în spațiul italic. Urmând firul logic și având în vedere că etruscii sunt cei care le-au dat alfabetul romanilor, precum și primii regi și parte a panteonului de zeități, se poate opina că romanitatea conținea, într-o proporție însemnată, elemente solide de…tracism!
Mel Copeland este de părere că limba etruscilor, la nivelul secolelor VII-IV î.Hr, era înrudită cu limba dacă, element care conduce către ipoteza că cele două popoare erau înrudite și făceau parte din marele neam al tracilor. Același autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor și daci: “Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.Hr. și au venit aici din Lydia și Frygia. Frigienii, originari din Macedonia și Tracia, erau înrudiți cu dacii și geții (românii de astăzi), care vorbeau aceeași limbă”.
Copeland mai amintește, ca semn al relațiilor strânse dintre frigieni și lidieni, strămoșii etruscilor și traci, faptul că aceștia au luptat ca aliați, de partea troienilor, în războiul contra aheilor, preluând, astfel, o informație din Iliada lui Homer. Aceste concluzii sunt întărite analizând scrierile unor autori antici.
De pildă, Vergilius notează:”Orașul Cerveteri este construit pe o stâncă locuită cândva de lidieni, un popor distins în războaie, ce viețuia pe toate dealurile Toscanei”. De asemenea, Seneca afirmă că “Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la începuturi”. Un alt autor antic, Tacitus, ne spune că etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmași ai pelasgilor, fiind numiți thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros, Lesbos și în Delos.
O sursa modernă care atestă descendența tracă a etruscilor este Enciclopedia Britannica, potrivit căreia “la începutul expansiunii lor, romanii au fost inițial respinși, în Toscana, de către etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind descendenți ai tribului trac al frigilor/brigilor”, iar în lucrarea The Asiatic affinities of the old Italians, aparținând lui Robert Ellis, se precizează că neamurile tracilor se întindeau până la Alpi și Marea Tireniană (a se observa asemănarea numelui acestei mări cu cel dat de greci etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită și în Etruria.
Ellis adaudă că: “TOȚI TRACII, INCLUZÂNDU-I PE ETRUSCI, DACI ȘI FRIGIENI, VORBESC ACEEAȘI LIMBĂ”. În lucrarea amintită mai sus se mai spune și că proto-etruscii și-au dezvoltat cultura, în perioada de trecere dintre epoca bronzului și cea a fierului, în zona Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind “iluminatoarea Eurasiei”.
Dacă vorbim de frigienii din Anatolia, putem să amintim și o relatare a lui Herodot (cartea II), care îi atribuie faraonului egiptean Psametic (în jurul anului 700 î.Hr.) următoarea afirmație: ”Am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a FRIGIENILOR, adică a PELASGILOR și, prin urmare, este poporul cel mai vechi”.
Cercetătorul italian Graziano Baccolini, precizează, în volumul Reflections on the Etruscan Civilization: “Îmi este greu să înțeleg de ce, încă, unii istorici italieni eșuează în a înțelege contribuția enormă a civilizației etrusce (trace) la clădirea culturii vestice și de ce, continuând să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii și romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei”.
Același autor este de părere că etruscii au venit din estul Europei și sunt adevărații fondatori ai culturii acestui continent. Tot el mai afirmă că “în zorii dezvoltării lor militare, romanii, cu o cultură inferioară, și-au falsificat originile și au ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea istoriei lor a continuat, în vremea primilor împărați, printr-o serie de edicte.”
Într-o altă lucrare, anume The Hidden Roots of Europe, editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Național Brukenthal și Muzeul Civic Pitigliano, se arată că “la nivelul mileniului I î.Hr., populațiile care locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgarei și Italiei, respectiv dacii, tracii și etruscii, au creat culturi originale, care au jucat un rol extrem de important în formarea artei greco-romane”.
Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moștenire istorică bogată, aici găsindu-se semnele celor mai vechi civilizații preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al epocii bronzului și al celei de fier. Citând din aceeași lucrare, trebuie să mai spunem că: “deși numiți barbari de greci și de romani, populațiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare celor grecești şi romane, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea ce privește arhitectura și arta, etruscii, dacii și traci i-au influențat decisiv pe greci și pe romani”.



Împărţirea arborilor […] în categorii opuse pare să ofere societăţii omeneşti o imagine a propriei sale condiţii. Orice lucru neobişnuit în arbores infelices poate prevesti o nenorocire omenească; arbores felices, dimpotrivă, reglează cu ritmul creşterii lor deplina dezvoltare a fiinţelor omeneşti. La traci însă coniferele prezintă un simbolism mitic conciliabil. Într-o sinteză în care antagonismele se neutralizează reciproc şi dispar, bradul este sub raport mitic bipolar: totdeodată arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieţii şi arbore al morţii, arbore al norocului şi arbore al nenorocirii, arbore benign şi arbore malign. Considerat arbore cosmogonic, teogonic şi antropogonic totodată, adică creator de elemente cosmice, de făpturi divine şi de oameni, bradul creează şi promovează viaţa în formele şi aspectele ei multiple, este prezent în toate manifestările rituale şi ceremoniale ce ţin de adorarea astrelor, de ciclul vieţii (naştere, nuntă şi moarte) şi de ciclul calendaristic (zile de muncă şi zile de sărbători solstiţiale şi echinocţiale) 
(Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului)

 

Gândirea etruscă a fost mereu obsedată de destinul morţii şi de lumea cealaltă. Această preocupare constantă a dat etruscilor un loc deosebit printre popoarele Occidentului antic şi îi leagă în chip curios de ţările orientale, de unde, conform tradiţiei, ar fi venit. Dacă în Grecia şi la Roma cultul funerar a fost totdeauna foarte important, în Etruria grija pentru cei morţi părea că îi obsedează neîncetat pe cei vii. 
Potrivit cu felul de a gândi al etruscilor, mormântul era, într-un sens concret, lăcaşul în care defunctul trebuia să-şi continue o existenţă obscură şi neîntreruptă.

 

[Zamolxis] a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului [...] a făcut cunoscut geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el, nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunătăţile [...] Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce [...] Aduc jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se va întoarce. 
(Hellanicos, în prima jumătate a secolului V î.e.n.)
[...] ei cred că nu mor şi acel care dispare din lumea noastră se duce la demonul Zamolxis. 
(Herodot, 484-425 î.e.n.)
Oraşele etrusce n-au fost nicioadată construite în văi sau pe câmpie. Ele s-au ridicat pe platouri abrupt sau pe înălţimi uşor de apărat; oraşele modern, care s-au ridicat pe ruinele lor, au încă aspectul unui cuib de pasăre cocoţat pe vârf de munte şi dominând regiunea înconjurătoare.

 

Daci Montibus inhaerent (daci trăiesc agăţaţi de munţi) 
(Lucius Annaeus Florus, sec. II e.n.)
Aceste ziduri protectoare au un aspect masiv, care reaminteşte puterea unei civilizaţii dispărute. Ele sunt construite fără mortar; blocuri uriaşe de piatră locală, de obicei tuf vulcanic, sunt aşezate regulat. Mărimea şi forma lor exterioară, poligonală sau dreptunghiulară, sunt determinate de natura materialului şi de potenţialitatea lui. Zidul etrusc de la Perugia, restaurat pe alocuri şi completat în timpurile moderne, ne uimeşte prin aspectul lui într-adevăr monumental. Murus Dacicus are de obicei o lăţime de 3 metri şi înălţime de 4-5 metri. Era construit din două rânduri de ziduri din blocuri fasonate de calcar, legate între ele prin bârne solide de lemn încastrate în blocurile de piatră în nişte jgheaburi speciale săpate în piatră. Spaţiul dintre cele două ziduri de piatră se umplea cu pământ şi piatră neprelucrată. 
(Dionisie Pippidi, Dicţionarul de Istorie veche a României) 
Funcţia principală a zidului în tehnica murus dacicus pare a fi militară, construcţiile astfel ridicate fiind menite a rezista la atacuri şi asedii, fiind cerute de anume necesităţi ale războiului. Rezistenţa dată de structura solidă a lui murus dacicus este una deosebită, fiind greu de incendiat sau spart. 
(Paul Pupeza, Murus dacicus, simbol al războiului sau al păcii)

 

În antichitate, etruscii erau renumiţi ca arhitecţi şi ingineri de mare iscusinţă. Roma le atribuie lor inventarea atriului (atrium, a canalelor de scurgere şi a planului regulator al oraşelor.

 

Era mare lucru în Antichitate să ai apă curentă. Ei au reușit acest lucru: au captat izvoarele, iar conductele cu apă potabilă veneau până lângă casă. 
(Prof. Univ. Dr. Ioan Glodariu, arheologul șef al Cetăților Dacice)
(Raymond Bloch, Etruscii) 
Raymond Bloch - etruscolog şi istoric al religiilor, director de studii la École pratique des Hautes Etudes

 



Etruscii credeau în viaţa de după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii vesnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în aceasta nouă stare se inaugura cu ban­chetul funerar, zugravit în cele mai vii culori pe frescele din mormin­tele etrusce.
După ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată - eventual soţul sau soţia - îi închidea ochii. Urma înveşmântarea în haine noi şi cât mai scumpe, iar după aceasta parfumarea. S-a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticamera, apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constând în chemarea mortului , lamentatio, constând în bocirea mor­tului de catre rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşe­zarea în mormântul pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu tortele. Cenuşa era pusă în urne funerare împo­dobite cu diferite scene mitologice.

(sursa: CrestinOrtodox.ro)


Gândirea etruscă a fost mereu obsedată de destinul morţii şi de lumea cealaltă. Această preocupare constantă a dat etruscilor un loc deosebit printre popoarele Occidentului antic şi îi leagă în chip curios de ţările orientale, de unde, conform tradiţiei, ar fi venit. Dacă în Grecia şi la Roma cultul funerar a fost totdeauna foarte important, în Etruria grija pentru cei morţi părea că îi obsedează neîncetat pe cei vii. Mormântul etrusc este construit în forma casei etrusce, dar cu deosebită grijă, soliditate şi fără risipă. După înmormântare, mormântul era protejat de un cerc de pietre sau de o imensă lespede de piatră, care îi închidea intrarea, ocrotindu-l împotriva lăcomiei oamenilor şi a ameninţării spiritelor rele. Bărbatul se odihnea acolo cu armele sale, iar femeia cu podoabele sale. În felul acesta, defunctul se simţea bine în ultimul său lăcaş şi nu se întorcea să persecute pe cei vii. Popoarele antice întotdeauna s-au temut de morţii daţi uitării, care puteau deveni răuvoitori.
Aristocraţii etrusci construiau morminte destinate să adăpostească pe membrii aceleiaşi familii. Marii tumuli de la Cerveteri sunt morminte în care erau îngropate familiile nobile ale oraşului.
În toate epocile, trecerea într-o altă lume a fost concepută şi reprezentată ca o călătorie. Nenumăratele scene de plecare de pe urnele funerare sau de pe sarcofage - plecări pe jos, călare, în vehicule sau chiar în bărci - simbolizează călătoria defunctului spre ţinuturile infernului. Lumea de dincolo de mormânt este prezentată diferit, după epoci. În perioada cea mai timpurie, îndeletnicirile defunctului în cealaltă lume sunt arătate în frescele de la Tarquinia ca ale unei vieţi de plăcere şi bucurie. Ospeţele au loc într-o atmosferă de Câmpii Elizee în sunet de flaut, iar oaspeţii văd mişcându-se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului. 
În secolul al IV-lea î.e.n. caracterul acestor uimitoare picturi se schimbă treptat. Zeii, care domnesc asupra lumii subpământene, şed pe tron în mijlocul tristelor lor domenii, şi noi putem citi numele lor - Aita sau Eita [...].
Aita are capul acoperit cu o piele de lup, deoarece la etrusci lupul era un animal prin natura sa legat de lumea subpământeană. În mâna dreaptă el ţine un sceptru în jurul căruia este încolăcit un şarpe.

Potrivit cu felul de a gândi al etruscilor, mormântul era, într-un sens concret, lăcaşul în care defunctul trebuia să-şi continue o existenţă obscură şi neîntreruptă. Începând cu secolul al VI-lea î.e.n. era, aşadar, foarte firesc ca el să se fi constituit dintr-o cameră. De jur imprejurul camerei se înşiră paturile pe care aveau să se tolănească morţii. Apoi mormântul devine mai mare, numărul camerelor creşte, până când avem case întregi săpate de către arhitecţii etrusci în tuful colinelor vulcanice.
Până pe la 400 î.e.n. mormântul este încă de proporţii rezonabile, fiind conceput numai pentru familie în sensul strict al cuvântului şi anume, capul familiei şi rudele sale cele mai apropiate, soţia şi copii. Începând cu secolul al VI-lea, concepţia s-a schimbat şi mormântul găzduia douăzeci sau treizeci de persoane - cu alte cuvinte, o întreagă gens îşi găsea acolo sălaş. Şi mai târziu încă, mormintele devin aproape gigantice; coridoarele, care conduc la unele morminte, cum este mormântul "Francois" de la Vulci, se întind până la 30 m şi dau impresia că pătrund în măruntaiele pământului.
În toate perioadele, nu numai că se manifestă grija ca aşezartea mormintelor să fie conformă cu locuinţele celor vii, dar se acordă şi o deosebită atenţie eleganţei arhitectonice. Tavanul camerelor este fidel reprodus în piatră cioplită, şi ne putem închipui sistemul complicat al grinzilor. Ramele deschizăturilor care fac legătura dintre camere sunt bogat lucrate. Pretutindeni admirăm eleganţa liniei arhitectonice; în aceasta constă reala frumuseţe geometrică a mormintelor, în deplin acord cu gustul modern pentru o artă sobră şi fără prea multă decoraţie.
(sursa: Raymond Bloch, Etruscii)

Necopola etruscă de la Cerveteri a fost declarată sit al Patrimoniului UNESCO datorită valorii sale arheologice. De fapt, multe dintre ipotezele emise de comunitatea de istorici şi arheologi în ceea ce priveşte cultura anticilor etrusci sunt fondate în ceea ce au adus la lumină săpăturile efectuate în această necropolă. Situl se întinde pe o suprafaţă de 400 de hectare, deşi doar o mică secţiune din ea este deschisă publicului vizitator (mai precis, 10 hectare). Necropola cuprinde morminte vechi din secolul al IX-lea îH, cele mai recente, aşa zicând, datând din secolul al III-lea îH. Mormintele, care se ridică la un total de 1000, nu sunt foarte spectaculoase în exterior (seamănă cu simple movile săpate în tuf calcaros), însă interiorul lor este cu adevărat revelator: au fost construite pentru a materializa ideea unei case a morţilor, adică, sunt secţionate într-o încăpere centrală şi un coridor care oferă acces spre alte camere.
(sursa: rome-city-guide)

Tomba dei Rilievi este un mormânt tumular etrusc datând din secolul IV î.e.n., descoperit în necropola Banditaccia din Cerveteri. Inscripțiile indică faptul că mormântul a aparținut familiei de Matuna. În interior, toate uneltele şi obiectele menite să însoţească persoanele decedate în viaţa de după moarte, sunt reprezentate în relief pe suprafaţa pereţilor, iar frescele sunt bine conservate.
(sursa: archeo)



Simbolismul pomului vieţii este amplasat în vârful coloanelor existente în interiorul mormântului, împodobind capitelurile. 
Pomul Vieţii este înfăţişat în cea mai veche reprezentare: V-ul Marii Zeiţe şi bucraniul-uter. La începutul mileniului I î.e.n., grupul format din cele două simboluri era deja considerat POMUL VIEŢII în Orientul Apropiat.




(sursa: cerveteri)


Între cele două volute opuse şi dispuse în oglindă, cu ajutorul cărora este reprezentat stilizat bucraniul, se află poziţionat un simbol derivat pentru simbolul V al Marii Zeiţe, şi anume un V dublat sau triplat, simbol provenind din neoliticul vechi european:

În combinarea a două semnecum ar fi V, putem observa crearea unei expresii pentru un concept mai complicat decât ar fi putut avea cele două semne luate separat. Iată de ce credem că sistemul "vechi european" de semne a devenit o scriere în sine, căci s-a ajuns mai departe de simpla repetiţie magică, s-a ajuns la o abstractizare capabilă să redea distincţii subtile.
... se poate vedea că aceleaşi semne şi asocierile lor pe figurine, - V-uri dublate, triplate, multiplicate, inversate, opuse şi asociate cu meandre şi linii paralele -continuă din culturile gravettiană şi magdaleniană ale paleoliticului superior până în neoliticul, chalcoliticul şi chiar epoca timpurie a bronzului din Europa şi Anatolia, timp de cel puţin 15.000 de ani.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)


În opinia lui Harald Haarman, simbolul actualei litere V, a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizații Europene ca simbol inițiatic, care reprezenta trecerea de la perioada, oamenilor vânători - culegători la cultivatori !
Ulterior acest simbol avea să devină un simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească.

Câteva modificări ale simbolului V, conform lui Harrman (1995), Inventar de semne Proto-Europene:
(sursa: Old European Script)

Catalog de ​​semne colectate de Marija Gimbutas, care prezintă semne de bază, la stânga şi semne derivate la dreapta formate prin adăugarea unor puncte, linii, curbe sau orientări alternative; conform "The Civilization of the Goddess":

(sursa: Sacred Script: Ancient Marks from Old Europe)

Semne de pe figurine, vase ornitomorfe şi alte obiecte de cult redând caracteristici ale zeiţei-pasăre:
Aceste semne specifice sunt asociate zeiţei-pasăre, născătoarea şi dătătoarea de viaţă, a cărei epifanie este o pasăre acvatică şi al cărui tărâm este apa. V-ul este o schematizare a vulvei, a triunghiului pubian, unul dintre cele mai vechi simboluri cunoscute în arta preistorică.
Simbolul vulvei nu dispare o dată cu perioada aurignaciană, ci poate fi identificat din paleoliticul superior, continuând cu neoliticul, chalcoliticul (epoca pietrei şi aramei), apoi cu epoca bronzului şi ajungând până în timpurile istorice.
Acesta este redat ca un triunghi, romb sau oval supranatural, adesea însoţit de semne acvatice - meandre, zigzaguri, linii ondulate paralele - sau ca seminţe cu un punct în centru.
(sursa: Marija Gimbutas, The Civilization of the Goddess)



(sursa: Cerveteri)
(
Tomba dei Rilievi, reconstituire)

Stâlpul suplicatoriu în Y este reprezentat pe ceramica din epoca bronzului, descoperită la Nova Zagora, Bulgaria, pe ceramică funerară etruscă descoperită la Alba, Italia, fiind prezent şi în petroglifele executate în stânca sanctuarelor tracice, cum este cel de la Rayuv, din centrul Bulgariei, descoperit pe crestele munţilor care vegheză asupra Văii Regilor Traci, dar şi pe "Piatra Scrisă" de pe Muntele Goia, România. 


Interesantă este încadrarea stâlpului suplicatoriu în Y între două simboluri "I". Această grupare simbolistică face trimitere la reprezentarea cultului Pomului Vieţii în civilizaţiile sumeriană, asiriană, egipteană, precum şi mayaşă, reprezentări în care Pomul Vieţii este încadrat între cel puţin două siluete umane sau divine aflate în poziţii sugerând venerarea, amplasate la stânga şi la dreapta Pomului Vieţii. 
Asociind Pomul Vieţii cu substitutul acestuia - stâlpul suplicatoriu în Y, şi siluetele umane sau divine, dispuse de o parte şi de alta a Pomului Vieţii, cu simbolurile "I" - reprezentare figurativă a siluetelor umane - se obţine pentru grupul de simboluri IYI reprezentarea stilizată a practicării cultului Pomului Vieţii.


Acelaşi grup de simboluri IYI se identifică tot la Sveshtari, în frescele pictate pe cupola mormântului tumular:
(sursa: wikimedia)


Arme geto-dacice capturate de romani, reprezentate pe piedestalul Columnei lui Traian:

(sursa: wikipedia)

Reprezentarea stilizată a bucraniului este însoţită de un simbol comun atât capitelurilor coloanelor descoperite în mormintele etrusce, cât şi simbolisticii cu care erau decorate scuturile geto-dacice. 


Simbolul, reprezentat astfel încât să sugereze undele de propagare ale unui fluid, redă "revărsarea" energiei regeneratoare a bucraniului, a Divinităţii transpusă în simbolul magic "V" - literă de Simbolistică Zeiască - după cum îl descrie Harald Harrmann, a Pomului Vieţii în general, asupra persoanelor decedate, aşezate în morminte, dar şi asupra luptătorului căzut în încleştarea cu duşmanii. Această energie asigura nemurirea, conform credinţei traco-geţilor.


Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi), simbolul format din linii ondulate, ca parte a unui fel de metalimbaj prin care s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică, era utilizat încă din paleoliticul superior, cu scopul de a invoca forţa regeneratoare a apelor curgătoare:
ape curgătoare, fascicol de linii ondulate - apă de ploaie , abundenţă, succes.


Conform lui Mircea Eliade în Imagini şi simboluri, simbolismul Apelor implică atât Moartea, cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare: pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o „nouă naştere", pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potenţialul vieţii. 
În orice ansamblu religios le întâlnim, Apele îşi păstrează, neabătut funcţia: ele dezintegrează, desfiinţează formele, „spală păcatele" — purificatoare şi regeneratoare totodată.



Apa Vieţii sau apa vie, conform lui Mircea Eliade, vindecă, întinereşte, asigură viaţa veşnică. Ca şi Pomul Vieţii, este la fel de dificil de dobândit; drumul spre izvorul ei implică o serie de consacrări şi trecerea unor probe riscante. În plus, Apa Vieţii se află în teritorii greu de pătruns, izvorul acesteia fiind în stăpânirea demonilor sau a diferitelor divinităţi.
În Dicţionarul de mitologie slavă, se spune că apa vie este băutura zeilor; cel care o bea obține nemurire și tinerețe veșnică. Această apă miraculoasă izvorăște din Fântâna Fermecată de pe muntele Hvangur din Paradis, păzită ori de Șarpele Alb și Fecioarele Albe, ori de zeul Siva (după ce acesta l-a alungat pe balaurul Koscei de pe munte) și de zeița Jiva, care îl slujește pe acesta.
Însă, cu mai bine de jumătate de mileniu înainte ca slavii să întemeieze primele state în estul şi centrul Europei, simbolistica Apei Vieţii era utilizată de geto-daci pentru a împodobi obiectele de cult. Pe o tabletă din bronz, descoperită în necropola Cetăţii dacice de la Polovragi, două animale (demoni sau divinităţi) sunt afrontate în faţa unui vas cu Apa Vieţii, păzind-o. Este posibilă existenţa la popoarele trace a unui cult bazat pe venerarea Apei Vieţii, similar sau complementar cultului Pomului Vieţii. 
Susţinând concepţia conform căreia neamurile tracilor se întindeau până la Alpi și Marea Tireniană iar limba acestora era vorbită și în Etruria, există dovezi ale practicării unor ritualuri magico-religioase comune civilizaţiilor trace şi etrusce, încă de la începutul mileniului I î.e.n. Astfel, un basorelief descoperit într-un mormânt tumular etrusc prezintă două animale mitologice sau divinităţi, afrontate, păzind Apa Vieţii. Vasul este identic cu cel reprezentat pe tableta din bronz dacică, baza triunghiulară şi cele două volute opuse şi dispuse în oglindă faţă de corpul vasului sugerând imaginea Pomului Vieţii în reprezentarea specifică epocii bronzului.

"Apa Vieţii" - Simbol cosmogonic, receptacol al tuturor germenilor, apa devine substanţa prin execelenţă magică şi medicinală; ea vindecă, întinereşte, asigură viaţa veşnică. Prototipul apei este "Apa Vie", pe care speculaţia ulterioară a prioectat-o uneori în regiunile cereşti [...]. Apa vie, fântânile reîntineririi, Apa Vieţii etc. sunt formule mitice ale aceleiaşi realităţi metafizice şi religioase: în apă rezidă viaţa, vigoarea şi eternitatea. Binenţeles, această apă nu este accesibilă oricui şi nici oricum. Ea este păzită de monştrii. Se află în teritorii greu de pătruns, în stăpânirea unor demoni sau a unor divinităţi etc. Drumul spre izvorul ei şi dobândirea "apei vii" implică o serie de consacrări şi "probe" întocmai ca şi în căutarea "arborelui vieţii".
[...] în Apocalipsă (22, 1-2) cele două simboluri stau alături: "Mi-a arătat, apoi, vâul şi apa vieţii limpede cum e cleştarul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi ... de o parte şi de alta a râului creşte pomul vieţii" (cf. Iezechiel, 47).
"Apa vie" întinereşte şi dă viaţă veşnică; orice apă, printr-un proces de participare şi degradare, [...] este eficientă, fecundă sau medicinală.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Conform lui Ilie Danilov în Dicționar de mitologie slavă:
Apa vie este băutura zeilor în mitologia slavă; cel care o bea obține nemurire și tinerețe veșnică. Această apă miraculoasă izvorăște din Fântâna Fermecată de pe muntele Hvangur din Paradis, păzită ori de Șarpele Alb și Fecioarele Albe, ori de zeul Siva (după ce acesta l-a alungat pe balaurul Koscei de pe munte) și de zeița Jiva, care îl slujește pe acesta.

În mitologia română, Apa Vie este apa băută de eroi pentru a reveni la viață după vindecarea unor răni. Apa Moartă este complementul Apei Vii, iar majoritatea poveștilor indică proprietățile de vindecare ale acesteia, însă nu de a reda viața. De obicei, învierea morților este făcută prin aplicarea acestei Ape Moarte pe răni pentru a le vindeca, apoi fiind readuși la viață cu Apa Vie, deoarece aceasta nu poate vindeca rănile morților. Un procentaj mic al poveștilor indică Apa Moartă ca o licoare otrăvitoare, care ucide pe oricine o consumă.
(sursa: wikipedia)

Animale afrontate în faţa vasului cu "Apa Vieţii". Reversul tabletei de bronz dacice de la Polovragi:
(sursa: DiscoverHistory)

Săpături arheologice făcute la Polovragi au scos la iveala urmele unei cetăţi şi ale unui cimitir de pe vremea dacilor. Se găsesc aici izvoare de apa minerală clorosodică, sulfuroasă, identice cu cele de la Pociovalistea, de lângă Novaci, cu debite mari.
Fortificaţiile dacice de la Polovragi se află pe muntele Pades, la o altitudine de circa 1000 m, pe malul stâng al râului Olteţ. Datarea istorică o plasează în secolul I î.Chr., în perioada Burebista, când cetaţuia a folosit ca loc de refugiu pentru un trib dacic din zonă. Mai târziu, romanii au folosit fortificaţiile pentru apărarea drumului de plai ce trecea prin Cheile Olteţului peste munte, prin Pasul Urdele, spre Sarmizegetusa.
(sursa: ranca.org)

Basorelief având ca temă "Apa Vieţii", descoperit într-un mormânt tumular etrusc:
(sursa: The Etruscan Language)

Similitudini între reprezentarea cultului Apei Vieţii în civilizaţia geto-dacă - secolele I î.e.n.-II e.n. - şi civilizaţia etruscă:


Prin forma sa, vasul conţinând Apa Vieţii sugerează imaginea Pomului Vieţii în reprezentarea specifică epocii bronzului:







SIMBOLUL BUCRANIULUI ŞI TRIUNGHIUL ÎN ORNAMENTAŢIA VASELOR CERAMICE GETO-DACICE
(...) tradiţiile ceramice "vechi europene" au persistat în majoritatea teritoriilor din Europa central-răsăriteană, duse mai departe - după cum se pare - de populaţia de substrat.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Ceramica pictată cu motive vegetale, geometrice şi zoomorfe, aşa numita ceramică „de curte“, descoperită în complexul de aşezări şi fortificaţii din Munţii Orăştiei, produsă foarte probabil într-un atelier din aşezarea civilă de pe Dealul Grădiştii, reprezintă un apogeu în ceramica dacică nu numai ca produs meşteşugăresc, ci şi ca realizare artistică.
Motivele vegetale.
Între motivele vegetale amintim mai întîi pe acela denumit în formă de "frunză de ferigă“. Se întîlnesc apoi frunze trilobate sau bilobate.
Se întîlnesc apoi numeroase volute redate prin aceeaşi combinaţie de pastă de culoare şi puncte. Florile sunt redate uneori realist (margarete), alteori sunt stilizate sau numai sugerate prin cercuri şi puncte. Întîlnim, de asemenea, felurite ramuri, vrejuri, arbuşti, în general redate stilizat.
Existenţa motivului în formă de brăduţ — ornament care se găseşte incizat pe ceramica daco-getică din faza a III-a (sec. I î.e.n. — I e.n.)— dovedeşte şi el că ceramica pictată nu poate fi de import, ci un produs local, care îşi are rădăcini în forme şi ornamente autohtone.
Motivele geometrice.
Se remarcă în mod deosebit cercul.
Se adaugă în cadrul aceloraşi motive geometrice rombul şi triunghiul.
Motivele zoomorfe.
(...) apariţia motivelor zoomorfe, totdeauna încadrate între motivele geometrice şi vegetale, poate fi considerată drept „adăugire“ autohtonă, a meşterilor locali.
Indiferent de originea elenistică sau romană a tehnicii de lucru a vaselor, în sensul imitării sau adaptării procedeului de pictare, ceramica
pictată cu motive geometrice, florale şi zoomorfe constituie o creaţie proprie a dacilor din Munţii Orăştiei.

(sursa:
CERAMICA DACICĂ PICTATA CU MOTIVE VEGETALE, GEOMETRICE ŞI ZOOMORFE)

... analogii (...) nu găsim nicăieri. De aceea nu ne rămâne să formulăm decât o concluzie, şi anume că ne găsim în faţa unei arte profund locale. Ea reprezintă creaţia artiştilor geto-daci, apărută sub impactul ceramicii pictate elenistice, care a influenţat şi apariţia ceramicii pictate în stil geometric.
(sursa: Spiritualitatea geto-dacilor, I. H. Crişan)

Analiza detaliilor motivistice induce ideea apartenenţei aproape integrale a elementelor decorative la fondul autohton, atît din pricina lipsei de analogii sesizate anterior, cît şi a specificului pregnant al trată­rii acestor motive de meşterii locali, nu pe baza unor modele venite din exterior ci a propriei lor fantezii şi a gustului estetic propriu celor pentru care ele erau produse.
Este un fapt demonstrat că tehnologia ceramicii pictate cu motive geometrice — cu benzi este un aspect al influenţei elenistice. Sub impactul acestei influenţe, în tehnică deci, se naşte însă un stil de ornamentică vegetală şi animalieră specifică zonei capitalei dacice şi restrînsă ariei acesteia. Aceşti factori — pasta foarte fină la unele fragmente ceramice, forma tipic grecească a unor vase (...) — par să fie probele implementării artei ceramicii pictate sub aspectul ei tehnologic de către elemente greceşti prezente poate în zona capitalei statului dac. Eventualele motive ornamentale ale lumii clasice pe care le-au adus cu ei (...) nu au prins teren, autohtonii dezvoltînd o artă picturală pe ceramică proprie, originală, pe gustul lor, poate având propriile semnificaţii.
S-a răspîndit, în schimb, ceramica pictată cu benzi, mai simpu de realizat, mai accesibilă din acest punct de vedere — cum pare să arate prezenţa ei nu numai în Munţii Orăştiei ci şi în alte centre ale Daciei. Apariţia ei în mai multe puncte ale lumii dacice aproximativ la acelaşi orizont istoric a fost paralelă. Cert este că doar la Sarmizegetusa meşteşugarii daci, preluînd arta picturii pe angobă şi stilul ceramicii decorate cu benzi, au inovat în motivistică şi au desfăşurat un stil de pictură zoomorf, vegetal şi geometric figurativ cu totul specific şi original.
Meşterii daci au încercat şi un alt gen de pictură inspirat din natura care-i înconjura sau din fondul mitic autohton, motivelor de import preferîndu-le pe cele proprii. Probabil gestul acesta al olarilor daci a avut la origini caracterul unui experiment care a prins teren pe măsură ce interesul pentru asemenea produse creştea. Nevoile locale marcate de anumite exigenţe sporite, mediul oarecum mai elevat au stimulat spiritul creativ, astfel explicându-se apariţia acestui gen de decoraţie doar în regiunea Sarmizegetusei,
Concepţia generală asupra acestor produse este că ele au reprezentat elemente de lux — este şi firesc. O confirmă prezenţa ulciorului pictat de la Feţele Albe într-o aşezare cu atribute rezidenţiale; (...) Motivele pictate pe el sunt, însă, dacice — dovedind că ele au răspuns de asemenea gustului celui ce şi l-a procurat.

(sursa: CERAMICA DACICA PICTATA CU MOTIVE VEGETALE ŞI ZOOMORFE DIN MUZEUL DE ISTORIE AL TRANSILVANIEI)

Aceste motive vegetale, geometrice şi zoomorfe indică o evoluţie treptată a formelor de la simplu la elaborat. 
Încă din epoca bronzului (vezi cultura Gârla Mare), simbolul triunghiului derivat din semnul de bază "V"  a suferit modificări de formă, apropiindu-se de categoria cordiformă.
Un asemenea triunghi, reprezentat ca o frunză-inimă, este amplasat în interiorul unui bucraniu stilizat, ca parte a unei compoziţii ornamentale pictate pe un vas din ceramică, a cărui fragment a fost descoperit la Sarmizegetusa Regia:
(sursa: Vas pictat)

Ornamentul principal a fost descris ca fiind reprezentarea instrumentului muzical "lira": fragment perete de vas, pictură; fragment dintr-o compoziţie complexă: "lira".
Însă, se cunoaşte faptul că lira este un instrument tracic, şi primul om care a cântat la acest instrument a fost tracul Orfeu:
Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus ) este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.

(sursa: wikipedia)
Este foarte posibil ca forma acestui instrument să fi fost inspirată din reprezentarea bucraniului (două volute opuse amplasate "în oglindă"), împrumutând astfel, odată cu forma, şi magia transmisă de simbolisica acestuia; magie izvorâtă din instrumentul-simbol, care fermeca pe oricine auzea sunetele produse de instumentul muzical:
Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui.

Acest ansamblu simbolistic este foarte asemănător cu cel executat pe altarul din piatră descoperit în templul Hagar Qim din Insula Malta sau pe ceramica descoperită în sanctuarul aflat în apropierea punctului de control Kapitan Andreevo, Bulgaria, ambele aparţinând neoliticului Vechii Europe:

Pentru decorarea unor vase dacice pictate s-a utilizat ornamentul „în formă de M”, identic cu cel utilizat pentru decorarea vaselor din ceramică şi a statuetelor antropomorfe feminine din epoca bronzului, descoperte în necropola de la Cârna, reprezentând o dovadă în plus a continuităţii utilizării unei simbolistici comune cu origini în neoliticul european.

Simbolistică care s-a transmis de-a lungul timplului până în zilele noastre:
Ceramica neagra, “dacica” de Poiana, Deleni! Un aranjament de mare rafinament care a evidențiat piese de ceramica neagra din colectia Muzeului de Etnografie din Compexul Muzeal National Moldova din Iasi.
Simbolul bucraniului - simbol de regenerare - este utilizat pentru decorarea moşoaicelor, vase care sunt întotdeauna de culoare neagră şi au un pronunţat caracter ritual.






GRUPUL FORMAT DIN SIMBOLUL BUCRANIULUI ŞI TRIUNGHI UTILIZAT ÎN REALIZAREA ORNAMENTAŢIEI CHENARULUI CARE ÎNCADREAZĂ TEXTUL UNORA DINTRE TĂBLIŢELE DIN PLUMB DESCOPERITE LA SINAIA
Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Sunt tăblițe din plumb scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini. Se presupune că ar fi o cronică a dacilor - menționează nume de regi daci și toponime dacice. Specialiștii - istoricii și lingviștii - le consideră în general falsuri moderne. Astăzi se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol.

Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de „Comidava”, iar dintr-o inscripție latinească sub forma „Cumidava”. Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, „Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma „Cumidava”, scrisă de un roman într-o inscripție latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric „de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea „Cumidava” apare într-o inscripție „latinească”, scrisă de un „roman”, în secolul al III-lea d.Hr.: „de ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă”? Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere „în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de „urechea” grecului și a romanului.”. Astfel, aceasta observă că „în numele grecești și romane din tăblițe, vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui 'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin 'u' ceea ce în limba dacilor era un 'o' închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”
S-a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu. Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este „necunoscută", așadar,câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90. Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în Dacia de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Știind că limba goților nu poseda sunetul ci, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nici o valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete -cel gotic și cel chirilic- au fost create în zona getică? În privința semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme). Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc „necunoscută". Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc. Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc 'koppa', folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).
Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita „pronunție reuchliniană", nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea 'i', la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s-a produs după sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină. În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern. Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în „variație liberă". Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puțin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar și dispariția lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice inițiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcționând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. Tot acesta observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Pețan „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „știau că a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, „scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal”.
După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuțe și despre inginerul silvic Ionescu, făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia”, la Congresul Internațional de Dacologie, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului dispariției tezaurului original. Cu același prilej, Deac a prezentat mai multe imagini cu tăblițe, deși la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiași an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, care valorifica, într-un studiu pertinent și inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este reeditată în 2005, sub titlul „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”.
Aurora Pețan a început cercetările imediat după apariția primei ediții a cărții lui Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul unde lucra, intitulată „Observații lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”". Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă de cunoaștere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferința „Tăblițele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultății de Istorie de la Universitatea București.
(sursa: wikipedia)

Alfabetele folosite de geți pe tăblițele de plumb:


O parte din alfabetele geților… și inspirațiile altora:

1. Alfabetul latin
2. O parte din semnele folosite de geţi în scrierile lor de pe tăbliţele de plumb aflate în mare strînsoare la Institutul de Arheologie din Bucureşti.
3. Semne din scrierea cretană liniar B pe la 1500-1300 î.e.n. a căror valoare fonetică nu o cunosc.
4. Semne folosite de plutaşii de pe Bistriţa pentru crestarea lemnelor!
5. Alfabetul ,,chirilic” aşa cum l-au folosit rumunii timp de peste 3000 de ani!
6. Alfabet ionian folosit în secolele Vlll-Vl î.e.n.
7. Alfabet beoţian folosit în secolul Vl î.e.n.
8. Alfabet grec modern.
9. Alfabetul folosit de secui pe la 1200.
10. Niscaiva rune maghiare folosite pe la 1500 în Transilvania şi Ungaria!
11. O parte din runele goţilor folosite începînd cu secolul lV.


T 26 tăbliță necitită


T 27 turnată pe la 270 î.e.n.


T 32 turnată pe la 200 î.e.n.


T 37 turnată pe la 82-44 î.e.n.


T 39 turnată pe la 82-44 î.e.n.


T 41 turnată pe la 82-44 î.e.n.


T 45 turnată pe la anii 35 î.e.n.


T 56 turnată în anul 30


T 57 turnată în anul 30


T 59 turnată în anul 30
Centru:
M (părinte, conducător)
E (ede: a se ridica la ceruri)
S (sent: sfânt)
- reprezentată ca un bucraniu
I (ig: uşă, a judeca)
A (amin: bunăstare, fericire, necaz)
G (geto)
Rugăciunea (crezul) geţilor.

(sursa: ariminia.ro)

Se poate observa faptul că grupul de simboluri format din triunghi, amplasat în interiorul unui bucaniu, a fost utilizat atât pentru decorarea vasului din ceamică a cărui fragmente au fost descoperite la Sarmiszegetusa Regia, cât şi în realizarea placuţelor din plumb descoperite la Sinaia:


Într-un centralizator al semnelor şi motivelor create în urmă cu 5000-6000 de ani în cultura Cucuteni-Tripolie, întocmit de cercetătorul de origine rusă E.K. Chernysh - simboluri existente şi în alte culturi ce s-au dezvoltat între Râul Nipru şi Munţii Urali, iar prin atenţia acordată acestora de oamenii din acea vreme se poate spune că erau foarte importante - se regăseşte un grup de simboluri utilizat pe plăcuţele de la Sinaia.
(sursa: Учебно-методическое пособие для студентов специальностей «История»)








O SĂRBĂTOARE POPULARĂ CU ORIGINI ÎN NEOLITIC, PRACTICATĂ ÎN LOCALITĂŢILE SEIMENI ŞI GÂRLA-MARE, PRECUM ŞI ÎN ÎNTRAGA REGIUNE A DUNĂRII DE JOS. SCOPUL ACESTEI SĂRBĂTORI ERA DE A INVOCA PLOAIA
Dochia sau Dochiana ne mai apare în tradiţiile poporului român şi ca Mama cea întristată, care-şi caută în toate părţile fiul său iubit, numit Caloian» (Scăloian, Călian), care se rătăcise printr-o pădure şi ne mai putându-se întoarce, a pierit acolo.
Mai există şi astăzi la poporul român o importantă datină religiosă 
din cultul Mamei Mari.
Când primăvara e secetă mare, fetele române fac o păpuşă mare de lut galben în formă de om, pe care o împodobesc cu panglici, cu cârpe colorate şi cu flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o cojă de ou roşu. În alte locuri îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opinci şi cu căciulă. Acestă păpusă, spun dânsele, reprezintă pe tânărul Caloian; Iar marţi, în săptămâna a treia după Paşti, fetele aşează această figură de lut într-un cosciug; o fată reprezintă
pe popa, alta pe dascălul; o bocesc, o plâng, unele chiar cu lacrimi, invocându-o în bocetele lor cu cuvintele: «Caloiane, trup de Deciană», adică copil al Decianei, sau «ScaIoiane Scăloian, trupuşor de 
Dician». 
Apoi acest cortegiu de tinere vestale duce şi înmormânteză păpuşa (ori păpuşele) într-un loc aprope de apă, iar după înmormêntare îi fac pomană. A treia zi după această ceremonie, fetele se duc iarăşi la mormântul lui Caloian, îl dezgroapă, şi-l bocesc din nou, îl pun într-un coşciug de papură, îi aprind lumânări şi îi dau drumul pe Dunăre, ori pe altă apă. În unele locuri iau parte la procesiunea aceasta numai fetele. În alte părţi, băieţi şi fete, împărţiţi în grupe, după numărul mahalalelor din sat.
Apoi, după ce se termină şi acestă ceremonie, se face o masă mare, o nouă pomană, numită «pomana Caloianului». Tinerii tocmesc lăutari şi după pomană se începe o horă mare, care ţine până seara.
După tradiţiile populare, aceasta este ziua în care a murit micul copil 
Caloian. Ea se serbează de regulă în joia a treia după Paşti. În acea zi, 
numită «Caloian» sau «Scaloian» nimeni nu lucreză. 
Originea acestei 
credinţe şi datini religiose de la Dunărea de Jos se reduce la vechile timpuri 
pelasge. Era o mare sărbătore populară de la începutul primăverii 
pentru prosperarea vegetaţiei şi a culturii agricole.
Din aceste 
bocete reproducem aici următoarele:
Caloiene, Iene,
du-te-n cer şi cere
să deschidă porţile,
se slobodă ploile,
să curgă ca gârlele
zilele şi nopţile,
ani, lani, Caliani!

Ia cerului torţile
Şi deschide porţile
Să pornească ploile,
Curgă ca şuvoaiele
Umple-se pâraiele
Printre toate văile,
Umple-se fântânele
Să răsară grânele
Florile, verdeţurile,
Se crească fâneţele

Cărăruia de pe deal
Bătută de Caloian;
Cărăruia de pe vale
Bătută de fată mare.
Descuie portiţele
Să curgă ploiţele,
Deschide uşiţele
Să curgă grăunţele
C
aloiene lene,
Unde-i da cu sapa
Să curgă ca apa . . .

În alte localităţi se fac două păpuşi, una de sex bărbătesc, ce reprezintă pe «Tatăl Soarelui» si alta de sex femeiesc înfăţişând pe «Mama Ploii». Ambele sunt numite Scaloieni (comunele Gârla-Mare si Dâlma, jud. Mehedinţi, si comuna Bârzeiu, jud. Gorj).

Iar în comuna Seimenii-Mari din jud. Constanţa se fac trei păpuşi numite Scaloian, şi care reprezintă pe un bărbat, o femeia şi un copil. 
— Păpuşa de sex femeiesc este numită în bocete: « Scaloiană lană, trup de Deciană» (com. Parachioi), jud. Constanţa), ori «Caloiană lană, cap de ţuţuiană» (com. Cartai, jud. Constanţa).

Obiceiuri din Topalu: Descântecul, Caloianul şi Lăzărelul
Două dintre cele mai fidel reprezentate obiceiuri populare în Dobrogea sunt CALOIANUL şi LĂZĂRELUL. Cunoscut în această zonă şi sub numele de SCALOIAN sau SCALOIŢA, acest obicei agrar comportă un ansamblu complex de manifestări, cuprinzând acte rituale, performare de cântec şi joc dramatic. În general practicanţii Caloianului sunt copiii, îndeaproape supravegheaţi de părinţii acestora care asigură buna desfăşurare a etapelor obiceiului. Mărturiile din teren ne vor ajuta şi în acest caz să conturăm o imagine mai concretă:
„Scaloiţa se făcea în prima săptămână după Paşti. Când eram mică, 7-8 ani, în timpu Paştelui, când curăţeam ouăle, aveam grijă cojile acelea să le punem separat ca să le păstrăm. După ce trecea Paştele, la o săptămână, se făcea din pământ o păpuşă pe care o ornam cu coji de ouă, cu de toate pe ea şi plecam cu ea la Dunăre.”
Observăm că varianta care ne este prezentată în acest caz este una contrasă a Caloianului, întrucât etapele îngropării, prohodirii şi ulterior a dezgropării păpuşii de lut nu sunt menţionate. În continuare primim şi câteva informaţii privind desfăşurarea obiceului, informatoarea păstrând cu fidelitate amintirile legate de el: 
„O duceam pe patru beţe şi cântam: „Scaloiţă iţă, / Trup de coconiţă, / Pe de vale vale, / C-un ulcior de oale”. O duceam la Dunăre şi o aruncam acolo. Şi ne întorceam, ne făcea părinţii nouă pomană cu plăcintă, cu miere.” 
Obiceiul încă se păstrează, el fiind făcut chiar şi anul trecut. Scopul acestor practici era acela de a invoca ploaia, atât de necesară culturilor agricole, de a feri pământul de uscă ciune şi secetă.

Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui” iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică „Moașa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit „pomana caloienilor”. „Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”
Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide. În unele zone, una dintre ele se îmbrăcă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine Caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor. De altfel, mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, inițial, Caloianul și Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se în timp în ceremoniale agrare de primăvară, situate în Calendarul Popular în cea de-a treia săptămână de după Paști







SIMBOLURI SPECIFICE UTILIZATE FRECVENT ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR - CERCURI, LINII, TRIUNGHIURI, SPIRALE
Un studiu întocmit de Genevieve von Petzinger (Universitatea din Victoria, Canada) a identificat 26 de simboluri care apar în mod repetat în arta preistorică în urmă cu peste 25.000 de ani pe patru continente. Von Petzinger și profesorul April Nowell au studiat simbolurile antice în 146 de situri diferite din Franța și au putut compara simbolurile la o scară mult mai mare decât s-a reuşit anterior.
Cele 26 de simboluri specifice pot oferi o dovadă că un cod grafic comun a fost folosit de oamenii antici după sosirea lor în Europa, plecând din Africa. Cel puțin 19 simboluri au fost utilizate frecvent (cercuri, linii, triunghiuri și spirale) pe o perioadă de mai multe milenii; aceste simboluri ar putea indica idei abstracte esenţiale, cum ar fi viața și moartea.
(sursa: Ancientcraft)

Între acestea se regăsesc simbolurile incizate pe inelul sigilar de la Seimeni. Descrierea şi datarea acestor simboluri este prezentată în Prehistoric Abstract Signs:
- simbolul "V", unghiul
Acest tip de semn derivă din forma sa geometrică. Un semn tipic pentru unghi deschis, ca o formă de "V" orizontal. Unghiurile deschise sunt printre cele mai vechi simboluri utilizate, prima utilizare cunoscută fiind în gravurile din Peştera Blombos (aproximativ 75,000 BCE) din Africa de Sud. Puţin răspândit în Aurignacian, a fost folosit mai puțin în Gravettian, înainte de a reîncepe să fie utilizat în perioada Solutreană şi, mai ales Magdaleniană.
- triunghiul
Simbolul triunghiului este reprezentat la fel ca şi forma lui geometrică regulată. Triunghiurile apar în toate perioadele paleoliticului superior. Apariţia cu cea mai mare frecvență este în perioada Magdaleniană.
- spirala (din două volute în oglindă a fost realizat simbolul bucraniului)
Acest tip de semn este numit dupa forma sa geometrică. Simbol semnalat pentru prima data în perioada Gravettienă, apoi în cea Magdaleniană
- linii paralele unite printr-o altă linie (simbol denumit "pieptene" sau "perie")
Semnul pectiform, numit astfel după latinescul "pecten = pieptene". Majoritatea simbolurilor în formă de pieptene au fost create în timpul peioadei Magdaleniene.
- puncte
După cum indică şi numele, acest tip de semn cuprinde puncte de dimensiuni diferite, întotdeauna pictate, mai degrabă decât gravate. De asemenea, cunoscut sub numele de discuri sau pete, de multe ori vopsite în roșu - ocru. Jumătate din peşterile care conţin puncte sunt datate în perioada Magdaleniană, deși puncte au fost pictate în timpul perioadelor Gravettienă şi Solutreană.

Aceleaşi simboluri se regăsesc în Australia şi cele două Americi, începând cu primele manifestări ale artei rupestre, fiind utilizate fără întrerupere din acel moment. Unele dintre simboluri s-au definitivat în neolitic, ca "semne ceramice", altele au fost cu siguranţă utilizate în Egipt înaintea apariţiei hieroglifelor, iar unele dintre ele au fost încorporate şi utilizate în mod regulat în alfabetele apărute ulterior, şi continuă să fie utilizate. 
Aceste constatări sunt în concordanţă cu teoriile lui Alexander Marshak despre notarea unor evenimente astronomice conform căreia unele dintre simboluri sunt asociate cu astfel de notări (Unele dintre simboluri chiar se aseamănă foarte mult cu cifrele romane de mai târziu şi sunt incluse în componenţa semnelor utilizate în mod repetat şi regulat, ca de exemplu I, V şi X).








CONTINUITATEA ŞI EVOLUŢIA GRAFEMELOR IDEOLOGICE CU ROL RELIGIOS, DIN NEOLITIC PÂNĂ ÎN PREZENT
Începând cu paleoliticul superior şi până în epoca bronzului, figurinele de hibrizi femeie-pasăre şi de păsări acvatice erau incizate cu meandre, V-uri, X-uri precum şi cu linii paralele duble, triple, cvadruple şi multiple. Sânii figurinelor şi amuletele pectorale erau incizate cu linii paralele şi cu V-uri. Folosirea persistentă a aceloraşi semne timp de circa 20.000 de ani este dovada faptului că acestea au o conotaţie specifică. 
Semnele abstracte independente (nepictografice) îşi au originea în paleoliticul superior şi un număr dintre acestea, gravate pe piatră, os, coarne de cerb ori ceramică au continuat în mezolitic, apoi până în fazele timpurii ale neoliticului.

... aceleaşi semne şi asocierile lor pe figurine, - V-uri dublate, triplate, multiplicate, inversate, opuse şi asociate cu meandre şi linii paralele - continuă din culturile gravettiană şi magdaleniană ale paleoliticului superior până în neoliticul, chalcoliticul şi chiar epoca timpurie a bronzului din Europa şi Anatolia, timp de cel puţin 15000 de ani.

Pe la 5500, vechii europeni din Europa central-răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa două mii de ani înaintea egiptenilor ori a sumerienilor. Totuşi, spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Scrierea "veche europeană" era o scriere sacră, apărută în urma unei îndelungi folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular; apariţia acestei scrieri este strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Aceste semne sunt, în sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre.
Scrierea care a apărut după jumătatea mileniului al VI-lea a fost creată prin modificarea simbolurilor cu ajutorul liniilor, curbelor şi punctelor precum şi prin gruparea inovatoare a tuturor acestor semne. Simbolurile combinate cu semne liniare sunt redate în grupuri sau în rânduri pe figurine, vase antropomorfe, fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut, modele de temple, vase pentru libaţiuni şi pentru alte scopuri religioase, vase sacrificale şi alte obiecte de cult.
Inscripţiile apar în şiruri orizontale sau verticale, în cercuri sau în grupuri aparent haotice. Pe figurine, inscripţiile sunt în benzi, pe faţă şi pe spate, peste piept sau sub abdomen. Inscripţiile mai apar şi pe masca figurinei, ori în jurul picioarelor.
Faptul că semnele abstracte nu sunt simple motive ornamentale reiese cel mai bine în cazul motivelor excizate ori incizate pe sigilii de lut, din simbolurile pictate pe ceramica neolitică (ori pe cea de mai târziu) în benzi, în cercuri sau în compartimente dreptunghiulare, din semnele incizate ori pictate pe figurine.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Figurinele antropomorfe, atât de răspândite, au scurtat drumul în ruga adresată Cosmosului, au fost soli purtători de mesaje. ... Figurinele întruchipau mesagerul purtător de ofrande către Cer, către entitatea abstractă protectoare, erau intermediarii trimişi de pământeni.
În neolitic, aici, în Spaţiul Carpatic, pe tot parcursul derulării civilizaţiei vechi europene s-au consolidat elementele sacre descinse din paleolitic. În dese cazuri, li s-au atribuit acestora puteri şi mai mari, până la rangul de cult, omul specializându-şi funcţiile sacre ca să poată răspunde cerinţelor lui. Ceramica incizată şi pictată confirmă, fără drept de tăgadă, un salt calitativ al bogăţiei spirituale înregistrat de populaţia neoliticului carpatic. S-a creat astfel, zeul cosmosului şi al hranei şi închipuirea s-a materializat în semnele de început care reprezentau întinderile de ape, ploile cosmice şi laptele, atributul zeului fiind unghiul. Datorită faptului că patrona elementul vital, zeiţa a fost considerată ţesătoarea şi torcătoarea vieţii umane. S-a creat un zeu al naşterii şi vieţii, şi a fost reprezentat în grafia primară prin 
rombtriunghi şi semnul "x". S-a creat zeul regenerării şi transformării şi i s-a asociat acestuia spiralacoloana şi cercurile concentrice. S-a creat zeiţa morţii şi a fost identificată cu aspectul sinistru al semnului în declin, în urletul câinelui, în ţipătul bufniţei în urâţenia chipului şi în albul oaselor.
Când idolii de lut au intrat în declin (anii 3500 î.e.n.), toate simbolurile primare existau drept metagrame pe veşminte şi proliferau prin derivare, prin evoluţia vechilor mijloace de comunicare.
(sursa: Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni, Virgil Vasilescu)

A fost oare această scriere, de la bun început, pur grafică - fiind formată din linii de bază, fundamentale şi combinaţiile lor - ori a apărut din glife deja existente, încărcate cu semnificaţie rituală?
După părerea noastră, este necesar mai întâi să examinăm semnele simbolice folosite sporadic înainte de apariţia scrierii.
După aceasta, putem începe să facem o deosebire între:
- simbolurile care rămân în scriere intacte,
- acele semne care reprezintă modificarea simbolurilor religioase, şi
- inovaţii artificiale făcute cu scopul de mărire a registrului.

Semnele [...] sunt mărci simbolice, nu semne de scriere. Descifrarea înţelesului lor este esenţială pentru înţelegerea formării şi a caracterului scrierii care s-a dezvoltat în a doua jumătate a mileniului al V-lea. Semnele au fost incluse în această scriere, ele formează esenţa sa. Scrierea a apărut prin modificarea simbolurilor şi adăugarea unor semne noi.
(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Mare parte dintre semnele cultice au rămas aşa cum au fost în perioada de vârf a funcţionalităţii ca mijloace de comunicare. Dintre acestea, semnele primare s-au menţinut neschimbate în formă şi conţinut ...
Toate derivatele din semnele primare au păstrat particularităţi ca şi arhetipurile, toate au purtat mesaje proprii Spaţiului carpatic, oricare ar fi fost întinderea vechilor culturi, sau modul de exprimare al aceleiaşi credinţe.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)


Prin găteli s-a înţeles un adaos de semne bogate în conţinut mistic, reprezentări pe care şi le aşeza omul pe corp (vezi statuetele antropomorfe de la Gârla Mare), sau pe suprafaţa pereţilor locuinţei, încă din perioada apariţiei gândirii raţionale. Pe corp si-a pus toate semnele cultice, într-o anumită ordine (vezi V-ul, bucraniul şi pieptenele): le-a pictat pe piele, le-a incizat în unele cazuri, frecvent le-a aşezat pe ţesăturile rituale care acopereau corpul, sporindu-le astfel semnificaţia. După felul cum erau aplicate răspundeau unor cerinţe cutumiare de prim rang, dacă ţinem seama de exactitatea cu care erau redate de către colectivităţi aşezate la mari distanţe în timp şi în spaţiu.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)

Tãbliţele de lut de la Tãrtãria, semnele grafice de pe unele vase de tip Turdaş şi Valea Nandrului, inciziile din cultura Gârla Mare sau piatra meteoricã de la Corbi, sunt numai o parte din dovezile unor scrieri arhaice respectate pretutindeni. De fapt, existã tot mai puţine ezitãri în a acorda întâietatea apariţiei scrisului acestui şpaţiu geografic.

Continuitatea de semne grafice, începând cu cultura "Gârla Mare" (1600 î.e.n.) şi până la inscripţiile din Grota "Fundul Peşterii", atestă o continuitate neîntreruptă de locuire pe parcursul a circa două milenii, precum şi de utilizare a scrierii autohtone dace în întregă această perioadă.
Nu este excus ca baza tuturor alfabetelor balcanice, italice, elene şi microasiatice să-şi aibe originea în spaţiul carpato-dunărean ...
(De la Tărtăria la Ţara Luanei, Paul Lazăr Tonciulescu)


Deasemenea, existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într-o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare (1600-1150 î.e.n.), figurând pe vasul ceramic din perioada neolitică a cărui schiţă este prezentată în lucrarea "The Language of the Goddess" scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria (5300-5000 î.e.n.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.

Semnele grafice folosite au fost create prin transpunerea observaţiilor directe în semne apropiate de structura imaginilor, fiecare element sintetizând o idee de bază, un grup de idei legate logic, pentru transmiterea unei informaţii, a unui mesaj.
Fie el ordonat în friză sau izolat, semnului i s-au adăugat pe parcurs noi elemente menite să detalieze şi să întărească ideea reprezentată grafic.
Variantele toate au rămas şi în prealfabetul dacic, şi în cromografica textilă actuală.

(Civilizaţia Tisa - Răscrucea focului, Virgil Vasilescu)

Este îndeobşte cunoscut că simbolul sacru a evocat un gând, o judecată de valoare, o însuşire esenţială, o atitudine. A fost socotit esenţa procesului afectiv, expresia atitudinii faţă de atributele entităţilor abstracte. Prin simbol s-a exprimat afecţiune şi, de când lumea, prin el s-au urzit simţăminte alese.
Semnele anume create pentru mesaje cultice au fost grupate după funcţiile ce urmau să fie împlinite, ele însumând adesea atributele, însuşirile zeităţilor care tutelau lumea veche. 
Combinaţia semnelor primare cu derivatele acestora create în perioada de referinţă, când se statornicea sistemul bandat de redare, a însemnat un progres uriaş prin acest original mod de exprimare.
Sistemul bandat aplicat în ordonarea simbolurior a sugerat ideea aşezării semnelor scrierii, a semnelor prealfabetice. Din metagrame, din ideograme, au apărut literele şi scrierea, dovada că în alfabetul popoarelor se mai găsesc simboluri arhaice, cele care cândva purtau idei cultice primare.
Toate inciziile aparţinând culturii romanelloaziliene din zona Porţile-de-Fier s-au individualizat prin particularităţile lor în şase semne, plus incizia spiralică de la Strachina. Cele şapte semne, în ordinea frecvenţei lor sunt:
Nu s-a putut stabili o ierarhizare a semnelor prioritare în exprimarea grafică deoarece ele au avut funcţii lexicale bine determinate în contextul sistemului arhaic de comunicare. Din benzile, ades etajate, au făcut parte cele două feluri de spirale, în cele două moduri de exprimere. Rombul a fost frecvent intercalat cu semnul "N", pentru sublinierea semnului solar, altfel decât prin redarea cercului sau a cercurilor concentrice. Nu a lipsit unghiul din suita semnelor adoratorii, acesta având ades funcţia de a accentua predicatul frazei în exprimarea prin simboluri.  

Sub formă de aplice, cu precădere din metal, simbolurile erau fixate, pretutindeni: pe locuinţă, pe articole de harnaşament, pe mijloacele de transport, pe unelte, fie acestea de muncă sau de luptă, erau modelate în chip şi simbol solar şi astfel cusute, ţesute modelate, încrustate şi agăţate până şi pe falange (vezi inelul sigilar de la Seimeni), sau pe şuviţele de păr.

Ornamentul veşmintelor cucuteniene a mers pas în pas cu cel al ceramicii sacre, cu grafica podoabelor, a gătelilor, cu traforajul, cu cromoinciziogramele purtate de idolii de lut. Pretutindeni, semnele sacre au creat atmosferă deosebită, au încântat privirile, au închegat dialog pe fond cultic, local.
În general, decorul veşmintelor împlinea în acele vremuri două cerinţe grafice fundamentale: pe torace, pe abdomen, veşmântul era marcat cu romburi, cu unghiuri şi triunghiuri, iar partea dorsală, posterioară, cărnoasă era acoperită cu decor spiralic. Formele şi funcţiile corpului au sugerat linia decorului, iar segmentul de curbă şi cel de dreaptă au alcătuit mijlocul de exprimare.
(Semne patrimoniale, Virgil Vasilescu)

(sursa: Ethnogeneses)

Simbolul format din rombul punctat, unul dintre simbolurile emblematice ale Culturii Cucuteni-Tripolie, printre alte simboluri incizate pe o figurină descoperită în Ucraina:
Întâi au fost aşezate arhetipurile carpatice în ţesătură. Apoi, s-au adus aici derivatele create în efervescenţa culturilor neolitice importante, ţesăturile sacre fiind purtătoare de mesaje ca şi ceramica de ritual. 
Când idolii de lut au intrat în declin (anii 3500 î.e.n.) toate simbolurile primare existau drept metagrame pe veşminte şi proliferau prin derivare, prin evoluţia vechilor mijloace de comunicare. 
Ţesăturile au rămas un apanaj al femeii de rând, un bun cultic pe care aceasta îl moştenea şi-l transmitea prin instinctul de tutelar al îndeletnicirii, al responsabilităţii faţă de ritualurile casei.
Semnele primare şi-au continuat fiinţa şi după anii 3500 î.e.n., şi după anul zero, şi după anul 1000, pentru că simţul frumosului, al echilibrului estetic, s-a ridicat la rang de sacru.
(Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni, Virgil Vasilescu)

Veşmintele, gătelile şi podoabele şi-au păstrat vitalitatea prin folosirea riturilor proprii, prin respectarea tabu a repertoriului simbolistic sacru şi prin încadrarea calendaristică a etapelor de lucru.



(sursa: Semne cusute)

La începuturi, când oamenii nu ştiau să scrie şi să citească transmiteau informatiile foarte condensat prin simboluri care acum ne par uneori extrem de simple şi fără sens, dar la o analiză atentă, lucrurile nu stau aşa. 
În satele din ţara noastră şi în special în cele din Bucovina se întâlnesc mii de asemenea ornamente pe casele oamenilor care par adevărate temple solare.
Acest lucru nu a apărut din senin. Simboluri similare au fost descoperite pe celebrele tăbliţe de lut de la Tărtăria din Transilvania care datează încă din mileniul al IV-lea î.Hr., în Jemdet Nasr – Iraq, mileniul al III-lea î.Hr şi în Knossos – Grecia, mileniul al II-lea î.Hr.
Similitudini între simboluri descoperite pe tăblițe de lut din Irak (3000 î.Hr), Grecia (2000 î.Hr), Romania (Tărtăria- 6000 î.Hr.) și ornamente arhitecturale contemporane pe case din România:
Analizând din alt unghi de vedere tăblițele de la Tărtăria, observăm că două dintre ele au găuri, ceea ce sugerează ideea că erau legate cu ajutorul unor șnururi și purtate la gât ca amulete.
Ulterior, când tehnica s-a dezvoltat și au apărut țesăturile și acul de cusut, aceste semne au trecut pe cămăși. După părerea noastră aplicarea lor pe haine, în special pe cămăși, avea rol apotropaic și probabil erau reproduse cu mare acuratețe pentru a nu le altera puterea, lucru ce a făcut posibilă dăinuirea lor în formele inițiale până în prezent.
Iia românească este plină de simboluri astronomice cu rol apotropaic și a fost considerată dintotdeauna ca un obiect de mare valoare, realizată, păstrată cu sfințenie și lăsată urmașilor. Nu de puține ori, oamenii erau înmormântați cu cea mai frumoasă cămașă pentru ca aceste simboluri să-i apere și în viața de apoi.
De pe haine aceste simboluri au trecut și pe construcții.
Iniţial, aceste simboluri aşezate pe case sau pe diverse obiecte aveau atât rol artistic, dar mai ales apotropaic, împotriva spiritelor rele.


Vă dau doar exemplul conservării pe SUTE de case din Bucovina a unor simboluri solare care vin tocmai din cultura Turdaș-Vinca (cu o vechime de 7.500 de ani), de pe celebrele plăcuțe de la Tărtăria. Priviți acest simbol complex, incizat pe una dintre tăblițele de la Tărtăria și pe care îl găsim aproape identic, astăzi, pe casele tradiționale din Bucovina:

Bucovina - două triunghiuri îmbinate într-o forma de romb, în interiorul unui bucraniu. De fapt, un pom al vieţii ce se dezvoltă din cele două triunghiuri unite într-o formă romboidală, a cărui tulpină este protejată de cele două volute opuse, amplasate în oglindă:

Čičmany, districtul Žilina, nordul Slovaciei - simbolul V amplasat în vârful coloanei, protejată de două volute opuse şi dispuse în oglindă:


(sursa: Slavic symbolism)

Un motiv tradiţional asemănător grupului de simboluri - pomului vieţii - reprezentat pe inelul din bronz de la Seimeni:
(sursa: Semne Cusute)
Simbolul derivat din V-ul Marii Zeiţe este încadrat de cele două volute opuse şi amplasate în oglindă:







SIMILITUDINI ÎNTRE SIMBOLURILE FERTILITĂŢII EXISTENTE PE FIGURINELE ANTROPOMORFE APARŢINÂND CULTURII GÂRLA MARE ŞI SIMBOLISTICA LĂZILOR DE ZESTRE MEHEDINŢENE 
Creaţia cea mai caracteristică a culturii Vechii Europe este figurina ce reprezintă o zeiţă alături de servitorii sau adoratorii ei sau ex-voto-uri şi amulete cu imaginea sa. Astfel de figurine au fost descoperite pe altare, în cuproare sau ascunse în nişe special pregătite, ori chiar sub podea. În cazurile ideale, au fost găsite in situ, reprezentând scene miniaturale ale unor activităţi de cult. 
Zeiţa naşterii şi a vieţii
Zeiţa ce avea în sarcină naşterea şi viaţa este asociată vulvei, seminţei, plasei şi umidităţii.
Acest aspect al zeiţei este prezentat în poziţia realistă a naşterii. Zeiţa e frecvent întâlnită în arta paleolitică şi, ulterior, în Vechea Europă, inclusiv în Sardinia şi Malta. Vulva şi sămânţa reprezentate separat au servit probabil ca pars pro toto a acestei zeiţe ori aveau o calitate amuletică, în special dacă erau reprezentate ca pandative. Epifaniile sale principale erau: cerbul sau cerboaica, elanul şi ursul. O imagine înrudită a Dătătoarei de viaţă apare sub forma unui recipient pentru apă (pithos), decorat cu "M"-uri, plase, table-de-şah şi spirale recurente.
Dăruitoarea vieţii cu un triunghi şi un pătrat pubian în formă de plasă simbolizând apa vieţii sau fluidul amniotic. 
(1, a, b) Cultura Tisa
(2, a, b) Karanovo IV, cca 5000 î.e.n.


(Marija Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură)

După cum menţionează principalii autori în lucrările despre nupţiul românesc, nunta este un ceremonial de trecere, dar şi o întemeiere. Iar ca întemeierea să dăinuie în timp, trebuie să se sprijine pe naşterea vieţii, pe procreaţie.
Simbolistica lăzilor de zestre mehedinţene ne-a condus la o nouă interpretare, mai plauzibilă decât cele precedente, asupra mesajului ascuns al acestora, prin simbolurile incizate în lemn. Astfel, s-a denumit adevărata „scriitură” a lăzii „tripticul nemuririi”, adică ceea ce li se prescrie mirilor prin grupajul a trei tipuri de simboluri, prezent deseori pe lăzile mehedinţene: romburile suprapuse („ţâţânile lumii”), prescripţia fertilităţii (simboluri sexuale feminine, masculine, separate sau acuplate) şi pomul vieţii.
De-a dreptul extraordinară este şi asemănarea frapantă a simbolurilor sexuale de pe lăzile de zestre mehedinţene cu simbolurile de pe statuetele ceramice de la Cârna, cultura Gârla-Mare (epoca bronzului), fiind de-a dreptul misterioasă migraţia şi dăinuirea lor în timp, până aproape de zilele noastre.
S-a demonstrat, astfel, că rostul întemeierii rămâne rodnicia în copii, „casa de piatră” nefiind doar urarea convenţională pentru o casa zidită pe pământ (casa mirilor), ci chiar casa fătului, din starea embrionară, precum coaja oului. 
Motivul inelului presupune schimbul de inele sau alegerea inelului (rit de agregare, cum considera Arnold van Gennep), care însă fiind practicat la logodnă, automat devine şi un rit de întemeiere. 
La români, încă din faza logodnei, tinerii trebuie să-şi caute inelele într-o strachină cu grâu, prescriindu-li-se, astfel, fertilitatea aidoma spicelor de grâu, căci aici ţăranul s-a inspirat din cel mai bun model posibil: natura.
Mult mai complexe semnificaţii are apa în ceremonialul nupţial, integrată iniţial unui rit de purificare, dar şi de întemeiere, din punctul nostru de vedere, prin prescripţia fertilităţii (aici apa fiind atât simbol cât şi vehicul al întemeierii), câtă vreme este şi un simbol universal de fecunditate şi fertilitate. 

(Rituri de întemeiere în ceremonialul nupţial - rezumat)

Pe inelul de la Seimeni este incizat simbolul:
care este un simbol compus din "V"-ul care a evoluat în triunghi, şi linii paralele. Astfel, simbolul:
semnifică:
- fertilitatea pământului asociată cu fecunditatea feminină; 
- glia asimilată femeii;
- belşugul recoltelor depind de femeie;
- femeia este asociată cu “misterul” vegetaţiei.


Pe inelul de la Seimeni mai este incizat simbolul:

Acest simbol reprezintă un pieptene (linii paralele). Astfel, simbolul:
semnifică:
- apa primordială;
- succesul şi abundenţa.


Un ochi atent poate însã observa „tripticul nemuririi”, romburile „ţâţâni ale lumii”, fertilitatea şi pomul vieţii, cumva rãtãcit printre celelalte simboluri, dar deloc întâmplãtor, aceasta fiind adevãrata „scriiturã” a lãzii, semnele şi simbolurile trãdând un anume limbaj şi mesaj, oarecum secret pentru neiniţiaţi. Este clar cã aici avem de-a face cu mai vechea credinţã şi convingere cã anumite simboluri, aflate în preajma omului, pot influenţa (malefic sau benefic) existenţa şi destinul acestuia, cumva magic, prin nevãzute forţe şi conexiuni cu ancestralul, cu energiile universului sau conştiinţa cosmicã, mai ales dacã sunt interconectate – situaţie în care pot emite o energie pozitivã, sau, dupã caz, negativã.
Dupã cum bine sesizeazã Milcana Pauncev în studiul amintit anterior (Studii şi cercetãri de etnografie şi artã popularã), lãzile de zestre mehedinţene din secolul XIX utilizeazã simboluri provenite tocmai din epoca bronzului (ceramica din Cârna, cultura Gârla-Mare) mai ales ornamentul în formã de „M” şi alte simboluri feminine (triunghiul haşurat) situate în dreptul pubisului, dar şi cele masculine, care acuplate devin simboluri ale fertilitãţii, incizate pe cele mai vechi lãzi din Mehedinţi.

În concluzie, comentatorii şi exegeţii de pânã acum au judecat simbolurile sexuale de pe lãzile de zestre mehedinţene disparat, niciodatã împreunate (aşa cum apar, de cele mai multe ori, pe panourile frontale), ca un principiu al întemeierii, bazat pe speranţa fecunditãţii. Câtã vreme avem dovezi clare de suprapunere a celor douã simboluri sexuale (feminin + masculin), chiar şi un produs al acestora, ca act întemeietor, îndrãznim sã credem cã ne aflãm în teritoriul simplitãţii şi suveranitãţii arhetipului, dar nu singular, ci în componenţa tripticului nemuririi. Actul întemeierii presupune câteva repere şi elemente care-i oferã complexitate, dincolo de aparenta simplitate. Evident cã aceste repere anexe ajutãtoare sunt sacre, arhetipale, fãrã de care întemeierea ar fi caducã, fãrã sorţi de izbândã în timp. Aici ar mai fi necesar un studiu amplu despre migraţia şi permutarea simbolurilor în timp (interval care depãşeşte câteva mii de ani) şi în spaţiu (translaţia simbolurilor de la câmpie la munte, ca într-o ultimã fortãreaţã, în care se mai pot apãra şi pãstra).
Compoziţie ornamentală de pe panoul frontal al unei lăzi de zestre, mijloc sec. XIX, Obârşia Cloşani:

 
Ladă de zestre judeţul Mehedinţi. Colecţia Muzeului Porţilor de Fier Drobeta Turnu-Severin – Panoul frontal:
 
Ornamente „în formă de M” pe ceramica de la Cârna. Ornamente similare cu cele de pe lăzi, dispuse pe partea inferioară (în locul pubisului) a figurinelor de la Cârna: