Istoria

"Nu există chin mai nobil ca dorul de baştină"

Șarbaca s-a mişcat agale prin timp şi aproape neobservat în istorie...
Dar a fost “prag de lume şi potecă patimei”


biserica sarbaca

Primele scrieri despre aceste pămînturi din ţinutul Hotinului le găsim în 1421, în­crustate pe răboj de către un călător care ţinea calea de la Cameniţa la Suceava, el rămînînd surprins de acele "pustietăţi mari" şi sate rare, cu care domnito­rul putea dărui pe cel ce se arăta vrednic în slujba ţării.

Încă Alexandru cel Bun, străbunicul lui Ştefan cel Mare, a dat pe aici întăritură de stăpînire pentru "ocină dreaptă de la strămoşi" curtenilor, boierilor mari şi mici, dar uneori chiar şi ostaşilor de rînd care se deosebeau prin aleasă bărbăţie pe cîmpul de luptă. Între beneficiarii actului emis de Ştefan cel Mare asupra satului Năneşti, bunăoară, este şi arca­şul Dobrin-voinicul, favorizat de către domn la 2 ianuarie 1495. Printre dările şi întăriturile făcute de ilustrul voievod vom găsi cu uşurinţă şi unele sate învecinate, cum ar fi Costeştii de la gurile Ciuhurului, Cupcini etc.

La 1495 marele Ştefan voievod a "vorbit" cu strămoşii din Şarbaca printr-un do­cument, întărit cu pecete la curtea sa din Suceava. Un prim document ce atestă existenţa satului Şar­baca este Cartea  Documenta Romaniae His­tórica, A Moldova, vol. III în care  găsim că Ştefan Vodă a întărit schimbul între a treia din a treia parte din Durneşti de pe Su­ceava pe jumătate de sat din Şarbaca de pe Prut. Se vede, Durneşti era cu mult mai mare ca Şarbaca. Şarbaca a existat şi pînă la anul 1495, ianuarie 11- 1503, septembrie 8, cînd s-a mijlocit afacerea. "Moşul nostru", Alexan­dru voievod, a făcut, după cum reiese din document, prima întăritură de vînzare. Dar el a domnit puţin pe la 1448-1450. Aşadar, satul exista, odată ce a fost obiect de vînzare-cumpărare. Vîrsta de 600 de ani, pînă la neagra dispariţie, anul 1977, i-o putem da fără nici un fel de rezerve.


Din hrisoavele domneşti aflăm că tot din veacuri bătrîne vin şi satele vecine - Cuconeştii Vechi, Slo­bozia Dumeni (aşa se numea), Văraticul cu seliştea Bădragi, ş.a. La începutul secolului XVII a fost ri­dicată biserica din Cuconeştii Vechi. Şărbăcenii, dumenenii, deci, aici s-au închinat Domnului vreo 200 de ani.

După documente, biserica din Şarbaca a fost con­struită în 1810. De altfel, mai apoi în locul pristolu­lui a fost înălţat un monument. Se vede, această a doua biserică a fost construită din lampaci, lipită cu lut, acoperită cu paie, au fost procurate cîteva icoane şi cărţi bisericeşti. A doua, deoarece după datele recensămîntului din 1772-1774 în sat era deja popa Costandin, precum şi diaconul Andruşcă. Deci, exista biserică  care a fost sfinţită în 1916. Biserica din lemn, mai mult cunoscută este a treia la număr. Ea a căzut sub apă. Aceas­ta din urmă a fost sfinţită în 1916.

Primii descălecători au trăit aici, pe această para­disiacă peninsulă, mulţi ani în linişte şi pace; rar cînd îi atacau cazacii, turcii, tătarii. Satul avea toate caracteristicile unei vizuini, nu se putea ajunge uşor la el. Mai mult ca atît, uneori pe la Ruptură (aşa-i ziceau oamenii dintotdeauna locului), cînd Prutul era mare şi apele se umflau, şuvoiul trecea prin mar­ginea de sus a satului, unea cele două maluri prin dezlănţuirea furibundă a apei şi atunci Şarbaca de­venea insulă - şi nu mai era accesibilă pentru cei nepoftiţi. Este adevărat că fenomenul se producea rar. De aici o fi provenind şi toponimul Ruptură. Adică apele rupeau făşia de uscat, cînd erau în dez­lănţuire. Mulţi ani în şir ţăranii liberi de aici duceau o via­ţă contopită cu natura, pămîntul de luncă era gras şi hrănitor. Lumea aceasta puţină (cîteva secole au fost doar 20-26 de case) constituia o familie mare unită. De altfel, acest sentiment al unităţii a fost păstrat cu grijă pe tot parcursul vieţii satului.

Satul creştea anevoios şi cu migală, deoarece la fiecare 20-30 de ani era bîntuit de ciumă sau holeră. Bolile erau aduse, vorba ceea, pe coada cailor tătă­reşti sau căzăceşti. Astfel, în sat puţini veneau şi puţini plecau.

Cînd auzeau de turci, de tătari, mai apoi de mos­cali, şărbăcenii se ascundeau, fugeau care şi înco­tro. Aveau nişte insule-n Prut, înţesate cu arbuşti de lozie, cum să-i găseşti! Cronica moldo-polonă scrie că "în anul 7026 (1518), august în 14, au venit tăta­rii în ţara Moldovei, mai întîi în orăşelul de pe Prut Şarbanca". E vorba de un mic tîrg, situat nu departe de Şarbaca, tot în ţinutul Hotinului, den sus de Ştefăneşti.  Grigore Ureche - Simion Dascălul în "Letopiseţul Moldovenesc" menţionează că Şerbanca era situată la vest de apa Ciuhurului, în care "s-au înglodat o samă de tătari, care se retrăgeau după înfrîngerea suferită din partea lui Garabăţ".

O hartă din cartea lui Tudor Pamfile "Ţinutul Hotinului", mărturisește  că Şerban­ca ar fi fost situată puţin mai la asfinţit de Văraticul (aşa se numea satul), mai la vale de movila Irinei, spre Cuconeşti. Deci tătarii puteau lesne ajunge şi la Şarbaca.

În ţinutul Hotinului a existat un sat Şărbăceni (ac­tualmente situat în raionul Ocniţa), toponim care se afla într-o directă asemănare cu cel al Şarbacei. Încă un sat Şarbaca, cu selişte pe Ciuluc la Colac, a fiin­ţat lîngă s.Copăceni, raionul Sîngerei. Această loca­litate a fost întărită lui Nicoară sluger în secolul XVI. Aşadar, în Basarabia au existat patru aşezări cu un nume asemănător. în România se află 9 sate cu numirea Şărbăneşti, unele avîndu-1 de "nănaş" pe un oarecare boier Şerbica. Patru sate Şărbăneşti se află în judeţele Botoşani şi Iaşi, adică aproape de "Şarbaca de dincolo de Prut", cum figurează satul nostru în documentele domneşti. Aici am putea apli­ca liber teoria roirii satelor; moşia Şărbăneştilor era toată împărţită şi familiile noi care apăreau erau ne­voite să plece în lume să caute pămînt, "locuri pus­tii", avînd ordin de la părinţi, rude, de la obştea sa­telor să dea locului unde vor poposi şi se vor împămînteni numele localităţii de unde provin. De aici acea diversitate toponimică - Şarbaca, Şerbaca, Şer­banca, Şărbăneşti, Şcerbaca de-acu după 1812.

Să coborîm puţin în adîncul vremii. La începutul secolului XVII, pe la 1600, cînd Mihai Viteazul fă­cea mica unire, peste moşia Şarbacei devine stăpîn boierul Efrem Hajdeu din Hotin. De altfel, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cunoscut scriitor, dramaturg, lin­gvist de geniu, care în cartea "Ioan Vodă cel Cum­plit" (Craiova, 1942), pomeneşte despre Şarbaca, descinde dintr-o viţă a acestuia.

Fireşte, Şarbaca a avut de suferit de pe urma birurilor grele şi a tributului de sînge, pe care a tre­buit să le plătească. Dinspre răsărit Moldova era ameninţată de Petru cel Mare, de partea căruia tre­cuse o seamă de boieri moldoveni, dinspre sud - de turci. Aceştia, cucerind cetatea Hotin şi înţesînd-o cu armată, au transformat ţinutul în raia, care ţinea pînă la apa Ciuhurului. Ei bine, această oaste trebu­ia hrănită, unde mai pui că la cîrmă veniseră străi­nii. Deşi erau liberi, ţăranii trebuiau să execute boierescul. O obligaţie pe care nu o puteau neglija. Exact pe timpul raiatului turcesc în Moldova îşi află refugiu o mulţime de ruteni, dînd naştere la sate noi, bunăoară, Proscureni, Şaptebani, Cuconeştii Noi şi atîtea altele din apro­pierea Şarbacei. Din 174 de sate răzeşeşti au rămas în întregime aşa cum erau din veac, 5 aşezări: Stroieşti, Păscăuţi, Cerlina, Bilăuţi şi Tulbureni; cu po­menire de răzeşi mai erau alte 7 sate - Feteşti, Rugiaviniţa, Costiceni, Niporatova, Pribicăuţi, Hruşavăţ şi Sînger.

Situaţia era de aşa natură: şărbăcenii, ca ţărani li­beri, trăiau ca vecini pe moşia boierului Efrem Haj­deu. Pe orice moşie, în lipsă de braţe de muncă, se putea adăposti oricine. Anume-n timpul acesta au apărut în preajma Şarbacei aşa-zişii hutoreni, care şi-au făcut case la 3-4 km de sat. A apărut de fapt un sat mic, casele hutorenilor fiind aşezate în temei pe am­bele părţi ale drumului ce ducea spre Şarbaca. Pe cît se ştie, atunci au venit fraţii Alexa, Vasile şi Andrei Verigă, a venit mai apoi Filot, care s-a stabilit mai spre Dumeni, constituind un grup de filoteni; mai la vale, unde era cel mai aproape de sat, şi-au ridicat case Mesnoi şi Baizuc, Gheorghe şi Filip Lungu...

Şarbaca, atît de mică şi neînsemnată cum părea, dar tot trecea dintr-o mînă în alta. De la Matei diac, atestat în documen­te ca "prim stăpîn" al jumătăţii de jos a satului, şi Niagşa şi Muşa, care l-au urmat; "în 1647, marţi 26, Gheorghe Ştefan, mare spătar, Ghica, mare stol­nic, Vasile Banul mare medelnicer şi alţi boieri în­tăresc împărţeala satelor Ripiceni de pe Prut, ţinu­tul Dorohoi, Şolcani, ţinutul Soroca, parti din Iadiniţi, Căpoteni, Şarbaca şi Oneşti ţinutul Hotin, în­tre Gheorghe şi Vasile Moțoc cu nepoţii lor, feciorii Maricuţei, Magdei şi Antimiei". O fi vorba de o ra­mură a marelui boier Moțoc, înveşnicit în nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" de Constantin Negruzzi. E de ajuns să răsfoieşti documentele domneşti ca să găseşti atîtea figuri proeminente, care au devenit nume de referinţă în istoria şi cultura noastră. Cata­logul documentelor moldoveneşti din arhiva istori­că centrală a statului (Bucureşti, 1968) menţionea­ză că prin 1663, octombrie 1, Gaftona, fiica Axeniei, dăruieşte verei sale Gafiţa, fiica lui Hajdău, şi cumnatului său, Savin, partea ei din satul Şarbaca şi din Edineţ. A fost uşor la mînă acest Efrem Hajdeu, care a transmis ca o ştafetă Şarbaca rudelor sale, Gaf­tona fiind tot din clanul lor.

Iată un document emis dc Petru Rareş, domn al ţării Moldovei, pentru Oprea Ungureanu, care "ne-au slujit nouă drept şi credincios ", dîndu-se întăritură pentru satul Horodişte de pe Ciuhur, care sat va fi "al nepoţilor şi strănepoţilor lor şi răsstrănepoţilor lor, şi întregu­lui lor neam cine li se va alege cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci".

Moşiile, satele treceau dintr-o mînă în alta chiar dacă în fiecare document se consemna că întăritură se făcea pe vecie.

Patriarhal şi liniştit, satul era supus din cînd în cînd unor modificări neaşteptate: unii ţărani, alun­gaţi de boieri sau din alte motive, erau nevoiţi să plece, alţii veneau. După datele recensămîntului din 1772-1774, la Şarbaca erau 25 de gospodării -22 birnici, 2 popi şi 1 ruptaş. E vorba de popa Costandin şi diaconul Andruşcă, precum şi de ruptaşul Toader Handruşcă. Trebuie spus că, fiind executat din ordinul armatei, recensămîntul provoca teamă, mulţi fugeau pentru a nu da ochii cu oamenii puterii. Unii îşi ascundeau identitatea, declarîndu-şi doar nume­le sau prenumele. Credem că afirmaţia e valabilă şi pentru Şarbaca, în care acum 225 de ani s-a efectuat operaţia de înregistrare a populaţiei. În documente­le bisericeşti clanul cucutenilor există, în cele ale recensămîntului - nici pomină.

Aşadar, iată lista birnicilor după recensămîntul din 1772-1773:

Porcin sin Chiperi

Ursul sin Prisăcar

Ilie sin Handruşcul

Hîncu sin Toader

Ioniţă Giunhîncul

Andrei Iepure

Andreeş sin Rusoaei

Ioniţă sin Botoşan

Pavel zet Rusoaei

Gavril Bănariul

Ion Pulan

Ioniţă, morar

Simion Sotica

Iftimie, cibotar

Ion Bortă

Lupul zet Bortă

Toader Gervase

Nica sin Ibrican

Ion sin Lepădat

Ion sin Handruşcă

Ilie, morar

Andrei sin Ţurcanul

Din aceste nume de familie întîlnim în prezent doar Ţurcanul şi Ursul. Vlăstarele acestor familii se pot mîndri că au rădăcinile cele mai adînci în huma baştinei. Sînt semnificative numele Ursul, Hîncu, Lupul. Acest Ioniţă sîn Botoşan poate se trage de la Botoşani, oraş în România, aflat la 55 km depărtare de Şarbaca.

In ultimele două secole unele sate au cunoscut o creştere furtunoasă, altele - o creştere mai domoală. La momentul dispariţiei sale Şarbaca avea 240 de case. Deci, în două sute de ani satul a crescut de aproape nouă ori. Văraticul era cu două case mai mic decît Şarbaca, la acea dată a a. 1772. Actul recensămîntului a fost semnat de Constantin Bals, paharnic, Ştefan Hurmuzachi, vornic, Vasile Karp, sluger, Ion Radu, indescifrabil, Ion Miclescu, indesci­frabil.

 La începutul secolului XIX Şarbaca trece în proprietatea unui vestit moşier, Matei Krupenski, polonez de origine, dar românizat completamente, căci strămoşii săi veniseră încoace încă în secolul XVII. El deţinea moşii la Mihalcău, Lopatniţa, Corjăuţi, Şarbaca, Darabani şi Capleuca (Hotin). Avea rangul de consilier colegial, viceguvernator (1816-1823). In cartea "Neamul nobililor Krupenski" în care este dezvăluit arborele genealogic al acestui neam, prezintă interes faptul că unul din urmaşii distinsului boier, şi anume Gheorghe Krupenski, a fost ziarist, a colaborat la editarea, la Bucureşti, a Dicţionarului Enciclopedic Rus, dar a căzut mai apoi în capcana bolşevică. Şi-a dat obştescul sfîrşit la 12 decembrie 1940, în închisoarea din Tiraspol. Surorile sale, Sofia şi Smaranda, au fost deportate de către acelaşi regim în Siberia (1941).

Şi iată-1 pe acest Matei Krupenski după raptul din 1812 (în urma tratatului de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, Basarabia a fost alipită la Rusia) stăpînind deja 7 moşii, printre care, precum am men­ţionat mai sus, şi Şarbaca. La această etapă, adică-n 1817, cînd s-a făcut un nou recensămînt, în Şarbaca trăiau 1 preot, 1 dascăl, 1 ponomar, 23 de gospo­dari, 8 burlaci - în total 34 bărbaţi. Femeile nu au fost luate în seamă. Moşia de aici a lui Matei Kru­penski cuprindea: 400 fălci de fînaţ, 100 fălci loc de arat, 400 fălci de imaş.

Si­tuată la marginea lumii civilizate, soarta Basara­biei a fost de a primi cea dintîi toate loviturile tem­pestei, dezlănţuite contra lumii civilizate de lumea barbară care venea asupra acestor pămînturi. "Po­porul Asiei a vrut să înghită lumea", zicea Nicolae Bălcescu. Şi românii i-au pus stavilă". Aşadar, Basarabia a fost timp de secole santinela neador­mită a lumii civilizate. Se ştie din istorie cum au fost oprite hoardele slavilor şi mongolilor prin luptă fără preget de cei care veacuri la rînd au apărat ce­tăţile Hotin, Soroca, Orhei. Moldova voievodală, care cuprindea şi Basarabia, a fost osîndită mereu de a ocupa locul între ciocan şi nicovală. Cînd Ba­sarabia devenise monedă de schimb între cele două imperii, teritoriul anexat de Rusia se compunea din raiaua Hotinului,  supusă Turciei (aici intrau şi Şarbaca, Văraticul, Cuconeştii Vechi - tot Ocolul Prutului de Jos). Boierii moldoveni care aveau moşii în acest teritoriu, potrivit ordinului emis de la Poarta Otomană, trebuiau să aleagă: ori rămîn în Moldova, ori trec în Basarabia; trebuiau să-şi împartă, să-şi desfacă sau să-şi vîndă moşiile pînă la 1 ianuarie 1815, pentru care lucru şi fusese creat un "comitet asupra desfacerii locuitorilor celora din dreapta Prutului de averile lor din oblastia Basarabia". Fapt este că ţinutul Hotinului n-a respectat acest ordin, n-a desfăcut nimic în perioada indica­tă. Doar negustorii din Movilăul de peste Nistru au folosit "podezma", cumpărînd patru moşii. In 1817 aproximativ 55 moşii erau stăpînite de boie­rii basarabeni, iar 100 - de boierii şi mănăstirile din Moldova, Bucovina. Căminarul Ciure, bună­oară, avea aici 11 moşii şi 10 jumătăţi de moşii (una era la Văratic), spătarul lancu Sturza avea 8 moşii şi jumătate... şi aşa mai departe. La 5 ani după anexare proprietatea rurală din ţinutul Hoti­nului continua să rămînă cu totul moldovenească.

În 1816 boierii moldoveni au scris o plîngere pe numele împăratului Rusiei, prin care rugau "să ni se ridice greutăţile şi să fim lăsaţi în obiceiurile noastre cele moldoveneşti, pe care le-am apucat din bătrîni şi să venim în floare precum am fost. Sîntem pămînteni de aici, ne înţelegem în vorbă, că alte rînduieli nu pricepem şi numai cît ni se adaog ne­cazurile şi greutăţile noastre ". Nu bănuiau ei, fireş­te, în gura cărui monstru au căzut! Au fost luaţi cu încetul, ca să nu-i prea zdruncine, apoi nu au mai fost luaţi deloc în seamă. Slobozia Dumeni a deve­nit doar Dumeni, Teredna - Terebna, Corpaciul - Câr­paci, Cuconeştii-Cuconeştî, Şarbaca - Şcerbachi etc.

Satul avea aceeaşi "viteză" de creştere, se mişca agale prin timp şi aproape neobservat în istorie.

În 1828 s-a produs un eveniment remarcabil - în Şarbaca pentru prima dată a venit un felcer şi a vac­cinat contra rujeolei patru copii. Recensămîntul din 1850 atesta doar 22 familii de boiernaşi moldoveni, recensămîntul din 1856 nu mai pomeneşte de ei, în şcoală se preda - numai în ruseşte.

Ţăranii din ţinutul Hotinului, în speţă cei din Şar­baca, trăiau pe pămînturile boierilor. Erau datori să lucreze 12 zile pe an în folosul proprietarului, să-i plătească acestuia dijmă pentru toate culturile culti­vate, să-i păzească pădurea, avînd dreptul să adune vreascuri pentru foc, să execute prestaţiile la întreţi­nerea drumurilor şi stăvilarelor. Ei erau liberi să pă­răsească satul şi să se mute în altul, fie pe un pămînt cumpărat, fie arendat. După 1861, răzeşii din Basa­rabia s-au contopit cu ţăranii împroprietăriţi şi cu breslaşii. Copiii foştilor răzeşi şi ai ţăranilor liberi aveau dreptul să emigreze, de exemplu, în Caucaz, în Transnistria.

Potrivit Legii cu privire la împroprietărire din 1868, ţăranilor din satele hotinene li s-au repartizat cîte 8,5 desetine de pămînt. Şarbaca deja trecuse în judeţul Bălţi şi șărbăcenii au primit pămînt. Rusia promova o politi­că specială în teritoriile de la periferie - Polonia, Basarabia, ca să vadă lumea cît de darnic este ţarul.

"Loturile din pămîntul obştesc, explică Legea de la 1868, fie din seliştea satului, fie din cîmp sau al­tul al capilor de familie, rămîne moştenirea inalie­nabilă a membrilor familiei. Cînd lotul trece în pro­prietatea descendenţilor, el poate fi parcelat, cu con­diţia să nu fie mai mic de 1/4 din întregul lot primit la împroprietărire".

Vai de satele de la hotare!.. Şarbaca în secolul XIX s-a văzut aşezată chiar pe graniţa Imperiului Rus, po-menindu-se dintr-odată izolată din toate părţile. Dealurile şi coclaurile din cele trei părţi ale penin­sulei se aflau acum în altă ţară, în Moldova voievo­dală, apoi România. O altă parte, cea cu ieşire spre răsărit era-n vizorul santinelelor ruseşti, în paza stric­tă a Moscovei. Ce erau să facă bieţii ţărani? Trebu­iau să se înveţe a trăi sub vremi, vorba cronicarului. Mai pe şleau, ei trecuse din raiaua turcească în oblostea rusească. In primii ani ai stăpînirii noi Basarabia avea statut de obloste. S-au păstrat foarte puţine do­cumente din epoca de start a noului regim.

În a doua jumătate a secolului XIX moşia Şarbacei aparţinea unor văduve de generali ruşi. E.I.Topolski, 339 desetine, şi O.E. Topolski, 526 desetine. Ţăranii deţineau 219 desetine de pămînt. Menţio­năm că spre sfîrşitul secolului, în 1898, E.I.Topolski poseda de acum 842 desetine, fiind unica pro­prietară. De fapt, satul era ca o rezervaţie naturală, în care se împleteau dureri şi speranţe. Prin aceasta, cred eu, şi se explică faptul că aici s-au păstrat neal­terate perlele folclorice, tradiţiile familiale, morali­tatea ţărănească. În Văratic, nu se organizau hore, baluri, lumea părea mai necăjită. La Şarbaca însă era la modă alegerea reginei balului, care se desfăşura uneori pe maidan, alteori chiar în curţile unor ţărani.

Toate acestea au fost în secolul XX, cînd altă făină se măcina la moara istoriei. Secolul al XIX-lea, însă, a trecut parcă pe lîngă Şarbaca. În 1772 aici erau 25 de case. În 1875,  adică după 103 ani, erau 26 case. Un spor extrem de mic.

Comparîndu-1 cu satele din împrejurimi, îţi dai seama în ce adîncă izolare şi lipsă de progres se afla Şarbaca. în aceiaşi 103 ani Văraticul a crescut de la 23 de case la 171, Duruitoarea Veche - de la 19 case la 85. Acestea nu erau sate de hotar, de fundătură. La începutul secolului XX, după Dicţionarul Geo­grafic al Basarabiei, întocmit de Zamfir Arbore, Şar­baca (transcrisă-n ruseşte Şcerbachi), sat din jude­ţul Bălţi, volostea Zăbriceni, avea 30 de case şi 420 de suflete, ţărani români care deţineau 219 desetine de pănmînt. Un calcul elementar ne arată că la fie­care casă reveneau cîte 14 suflete - fapt neverosi­mil. Credem că aceste date au fost denaturate - fie din greşeală, fie intenţionat. Puteau exista mai mul­te motive, inclusiv obiective, pentru a nu furniza date corecte. O mare parte din moşia Văraticului, 383 de desetine, aparţinea văduvei generalului Pisarjevski, restul - 765 de desetine - reveneau ţăranilor. Pe în­tinsul Basarabiei mai este atestat un Văratic, lîngă Cetatea Albă, supranumit Morari. Există sate cu ace­laşi nume şi în România - unul din ele se află lîngă o vestită mănăstire, în judeţul Neamţ, altul în judeţul Vaslui. Probabil, şi aici se poate vorbi de fenomenul roirii satelor, ca şi în cazul Şarbacei. Totuşi, ruperea forţată din trupul Moldovei voievodale a avut repercusiuni negative asupra destinului acestui sat mic, dar foarte vechi. La Şarbaca în secolul XIX n-a funcţionat nici o şcoa­lă. Copiii satului continuau să înveţe la Cuconeşti, Zăbriceni, Văratic. Muncile cîmpului, creşterea vi­telor rămîneau unicele îndeletniciri serioase ale oa­menilor din partea locului. Prietenul lor dintotdeauna la bucurie şi amar rămînea Prutul, cu apele-i re­pezi şi foarte limpezi, cu bogăția-i de peşte de dife­rite specii. Pe malul Prutului şi-n ostroave (aşa le ziceau ei insuliţelor din rîu) creşteau mulţi arbuşti şi sălcii pletoase, care-n lungile şi tristele ierni erau folosite pentru încălzirea caselor.

Fundul albiei Prutului în partea sa de sus e pie­tros, nisipos, doar spre guri devine din ce în ce mai lutos. Apele fluviului n-aveau nivelul stabil; ele ba se ridicau, ba scădeau, dar totuşi media adîncimii se menţinea pînă la Cahul de 4-5 metri, mai sus - de 2-3 metri. Cînd apa era mică, se formau mai multe vaduri. Lîngă Şarbaca erau trei vaduri. Apele se re­vărsau de trei ori pe an: primăvara, cînd venea dez­gheţul, vara, cînd se topeau zăpezile în Carpaţi, şi toamna, cînd rîul îngheţa. Prutul îngheţa în noiem­brie -decembrie. Gheaţa se rupea şi sloiurile por­neau prin februarie. De obicei însă rîul nu îngheţa în întregime şi sloiurile se sfărîmau de malurile priporoase. Din diverse părţi în Prut curg 22 de rîuleţe, unele mai mari, altele mai mici. Unul din ele e şi Ciuhurul, bine cunoscut în satele noastre.

În atîtea cîntece este cîntat Prutul, mai multe fi­ind de jale, e cîntat ca o apă despărţitoare de fraţi şi surori. Da, Prutul spăla două maluri. Şi aici, şi dincolo se torcea firul vieţii, dar cum? Şarbaca aşa şi a ră­mas un sătuc stingher, la o margine de imperiu, ui­tat de lume şi de Dumnezeu. Dincolo, la o azvîrlitură de băţ, se află judeţul Botoşani, unde-şi au rădă­cinile patru titani ai culturii româneşti. Ştefan Luchian, pictor de excepţie, s-a născut la numai 8 km., în Ştefăneşti, George Enescu, compozitor genial, s-a născut la numai 25 km de Şarbaca, în comuna Livăzeni, Mihai Eminescu, poetul nepereche, a văzut lumina zilei la 50 km, în Ipoteşti, Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al românilor din toate timpurile s-a născut la 55 km, în Botoşani. Erau atît de aproape şi, totodată, atît de departe, despărţiţi prin voia des­tinului (citeşte a marelor imperii) de sîrma ghimpa­tă. O sută de ani grănicerii ruşi i-au tot apărat de spioni, ferindu-i, de fapt, de cultura şi civilizaţia stră­veche românească, Şarbaca rămînînd un amărît sat medieval...

Dintotdeauna bărbaţii satului au răspuns la apelul ţării, aliniindu-se sub flamuri de dra­pel. Avem ferma convingere că ei s-au aflat printre arcaşii lui Alexandru cel Bun şi oştenii lui Ştefan cel Mare. Au ţinut piept năvălirilor numeroşilor duş­mani -cazaci, turci, moscali, tătari. Satul a plătit tri­but de sînge, dijme şi biruri, dar mereu şi-a păstrat cugetul şi fiinţa. El a rămas să dăinuie în timp peste 500 de ani, cu picioarele înfipte adînc în pămîntul ce îi da vigoare. Această viaţă lungă se datorează în bună măsură, repet, amplasării sale comode. Izolat din trei părţi de ape, ascuns în interiorul cotului, pe care Prutul îl face pe acest segment al curgerii sale, satul a săvîrşit pe parcursul veacurilor acel perpetuu marathon care i-a fost sortit de Dumnezeu. Se­colul XX a fost secolul înălţării şi căderii lui. Fiind sat de hotar, a fost prins în rîşniţa sălbatică a două războaie mondiale, a cunoscut o foamete cumplită, provocată şi dirijată de regimul bolşevic inuman şi bestial, însă el continua să respire în ciuda vicisitu­dinilor timpului nemilos. Şi ar mai fi trăit încă mult, dacă Moscova şi Bucureştiul, care mereu au fost ghidate de interese politice meschine, nu l-ar fi des­fiinţat în sensul direct al cuvîntului, printr-o banală semnătură. Printr-un moft arbitrar al unor conducă­tori molipsiţi de morbul grandorii, au fost şterse de pe faţa pămîntului, din geografie şi istorie mai multe sate - Rîşca, Movila Ruptă, Satul Nou, Ripicenii Noi din România; Costeşti, parte din Dumeni, Şarbaca, Cuconeştii Vechi, parte din Corpaci, Bădragi din RSS Moldovenească. A suferit multă lume, a fost dezechilibrată natura şi toate au fost făcute de dragul unui iluzoriu internaţionalism proletar, de dragul unor medalii de tinichea pentru cei care guvernau ţări şi popoare.

În primul război mondial şărbăcenii au luptat la Mărăseşti,  în cel de-al doilea război mondial ei au luptat şi-n armata română, şi-n cea roşie (sovietică), servind drept carne de tun în această straşnică şi nemaipomenită încleştare; unii au ajuns cu luptele-n Odesa, Sevastopol, alţii au ur­mărit neamţul pînă la Berlin, căci ambiguă şi amară le-a fost soarta. Să lupţi frate contra frate, tată con­tra fiu, oare poate fi ceva mai sinistru?.

Zorii zilei de 22 iunie 1941 au fost cu adevărat roşii, căci începînd cu ora 4.00 Şarbaca a fost cu­prinsă de frica şi panica războiului. Deja la 3.40 tru­pele nemţeşti de avangardă foşneau prin sat, grăni­cerii dormind liniştiţi în cele două case ale pichetu­lui, care au aparţinut lui Lisîi Cucută şi Anicăi Pereţ. La un kilometru distanţă de sat se construia un orăşel nou pentru grăniceri. În cartea "Gră­nicerii stau de veghe " (Chişinău, 1968), sînt descrise amănunţit luptele din Şarbaca în acea dimineaţă fatală şi-n zilele următoare. Confruntînd faptele descrise în carte cu cele povestite de șerbîceni: miş­cările de trupe, coliziile în temei coincid, dar auto­rul afirmă că-n lupta corp la corp a fost ucis un sin­gur ostaş rus, fruntaşul Cernoganov, pe cînd sătenii au numărat zece grăniceri morţi doar pe un singur sector.

La 22 iunie 1941, la ora 3.40-3.50, nemţii au in­trat în sat, l-au înşfăcat pe paznicul bătrîn de la şan­tierul unde se construia pichetul nou şi l-au silit să le arate în care case dorm soldaţii, unde se află pi­chetul. Grănicerii dispuneau de trei case. În una era amplasată ospătăria şi depozitul de alimente. Moş­neagul i-a condus, dar nu le-a arătat uşa de rezervă a casei, s-a făcut că n-o ştie. La 4.00, de la Movila Ruptă, de pe deal, s-a înălţat o rachetă roşie. Numai atunci compania germană a pornit în marş forţat spre pichetul H, cum e botezat în limbaj militar. Ostaşul Vasilenco, care stătea de pază, observă racheta şi fugi spre cancelaria pichetului să raporteze ofiţeru­lui de serviciu. Văzînd acele umbre nu departe de pichet, a aruncat, fără a soma, două grenade şi a tras instinctiv o rafală din arma automată. Soldaţii au sărit ca arşi, fugind pe uşa lăturalnică. Asta le-a fost salvarea. Kolotov, şeful pichetului, care trăia în gazdă chiar în apropiere, ieşi afară şi aruncă două rachete de iluminat - atunci nemţii s-au retras în lanul de porumb de alături. După cîteva atacuri, nemţii s-au retras peste Prut, era deja ora 10.30-11.00 diminea­ţa.

Peste zi grănicerii au primit ajutoare. Tunurile băteau şi de dincolo, şi de dincoace de Prut. Unele bombe cădeau asupra satului. Mulţi şarbăceni, spe­riaţi, şi-au scos căruţele şi au pornit spre Horodişte, Văratic, Pociumbeni, la rude, căci aici era jale. A ţinut şapte zile această pălălaie. Unii, care au pără­sit satul cu căruţele, au nimerit sub tirul grăniceri­lor. Flăcăuanii, care se ascundeau prin beciuri, ieşeau deseori ziua în ci­mitirul satului, de unde priveau atent şi cu multă curiozitate teatrul luptelor. Din cimitir se vedea totul ca-n palmă, căci malul Prutului aici e abrupt şi înalt. După ultimul atac au căzut pe cîmpul de luptă mulţi ostaşi sovietici; ostaşii morţi, români şi nemţi, au fost înmormîntaţi în cimitirul satului, pe cînd ceilalţi au mai rămas cîteva zile pe unde i-a găsit moartea. Nu era voie să fie îngropaţi. De menţionat că-n cartea "Grănicerii stau de veghe" nici nu se pomeneşte de ei. În carte e scris că-n 1944, în martie, cînd au venit din nou grănicerii, satul nu s-a dus la muncile cîmpului două zile, făcînd mitinguri şi salutînd so­sirea ostaşilor sovietici. Nimeni în sat nu-şi amin­teşte de aceste mitinguri, din contra, ţin bine minte în ce hal ajunsese atunci armata roşie la Prut. Unii treceau apa pe stative, scoase de prin case, alţii pe plute făcute în pripă...

A fost instalată iarăşi sîrma ghimpată, a fost ara­tă zona de frontieră, au început alte zile, din o altă zodie.... În ziua de 28 iunie 1940 cercetaşii sovietici se aflau deja în Şarbaca.

În 1941, din Şerbaca au fost deportaţi în Siberia Semion Cucută, Vera Cucută, Gherasim Palii, Da­ria Palii, Dumitru Palii, Axente Palii, Alexandru Curniţov, Manole Baciu. În '49, ca prin minune, satul a scăpat de deportări. Zice-se, şeful pichetului a băut toată noaptea cu preşedintele sovietului sătesc, "uitînd" la acea crîncenă beţie de "lista neagră"... în 1944 au fost mobilizaţi toţi tinerii de la 19 ani în sus şi toţi bărbaţii maturi. O parte au fost trimişi pe front, restul au fost supuşi la munci grele în spatele fron­tului. Inserăm lista incompletă a celor care au fost trimişi pe front:

Ştefan Cucută,

Maxim Cucută,

Alexandru Cucută

Zinovii Cucuruzac,

Eftimie Cucuruzac,

Maxim Gospodaru,

Vasile Cucuruzac,

Pavel Parii,

Nichifor Parii,

Nichifor Capră

Fănel Cucută,

Roman Capră

Nichifor Gospodaru,

Dionis Drăguţă,

Haralampie Cucuruzac,

Filip Cucuruzac,

Ilie Dudnic,

Condrat Timeniuc,

 Cozma Gospodaru,

Procopie Cucuruzac,

Nicolae Cucută,

Alexei Cucuruzac,

 Nicandru Ţurcanu,

Ion Palii,

Anton Prişibilovici,

Ion Cucută,

Serghei Parii.

Mulţi dintre ei nu s-au întors, au căzut pe cîmpul de luptă în Ungaria, Polonia, Germania. Iar cei care s-au întors, în curînd au decedat din cauza răni­lor grave. Foametea din 1946-1947 a cosit şi mai multe vieţi decît războiul. Dar satul a supravieţuit datorită spiritului de întrajutorare al oamenilor. La Horodişte n-a rămas nici o mîţă, nici un cîine - i-au mîncat oamenii. În Văratic s-au întîmplat monstruozităţi şi mai mari. Pe Soroceanu Elena din clasa mea, a doua "A", pă­rinţii au "pus-o" în oale şi au copt-o în cuptor; pe Dumitraş, feciorul mai mic al Varvarei Ciobanu,  maică-sa 1-a îngropat de viu după casă, ca să nu mai ceară de mîncare. N-avea ce-i da. A observat lucrul acesta un alt vecin, Ion Rîbac, şi a sărit de 1-a dezgropat. Dar era tîrziu, copilul a mai respirat puţin şi a murit. Unii furau caii şi-i mîncau, alţii mîncau ţistari, broaşte. La Şarbaca aşa ceva nu s-a întîmplat. Poate Prutul i-a scăpat, deşi nu cred, pentru că era tare păzit, să nu vină cumva spionii peste acea groaznică sărăcie.

Deşi-n sat bîntuia seceta, mai puţini ca la Văratic mureau de foame; autorităţile la fel măturau podu­rile, luînd totul de la oameni. Dar unii mai doseau cîte ceva. în arhive se păstrează o informaţie prin care se arătă că "la 8 iunie 1946 un grup de 30 de locuitori ai s.Şarbaca, raionul Brătuşeni, au atacat depozitul de cereale din localitate al "Zagot-Zerno "-ului, sfărîmînd lacătele şi uşile au pătruns în interior".

Adică oamenii încercau să smulgă înapoi cu for­ţa pîinea lor, să nu le moară copiii de foame în arhi­ve atare acte-s calificate drept banditeşti, contrare­voluţionare. Mulţi atunci au căzut la închisoare.

A trecut foametea, au venit alte greutăţi, dar oa­menii munceau, trăiau, nu cădeau în panică.

Secolul XX a venit peste Şarbaca cu fluxuri şi refluxuri de viaţă omenească: două războaie mondiale şi o foamete de doi ani soră cu moartea au făcut satul să-şi adune toată rezistenţa. El a avut ştiinţa şi iscusinţa de a supravieţui, de a atinge chiar în perioada aceasta dificilă cotele cele mai vădite ale creşterii sale. Acest secol pentru Şarbaca a fost o trambulină de înălţare, dar şi de cădere bruscă...

În documentele timpului Şarbaca este atestată alături de comuna din care făcea parte - Cuconeştii Vechi, în Dicţionarul Statistic al Basarabiei, apărut în 1923, pe baza recensământului din 1902, se menţionează în dreptul acestor localităţi: "sate întemeiate de multă vreme cu unele documente particulare de proprietate, din care se vede că biserica sf.Mihail din Cuconeşti a fost ridicată din lemn în 1632; e o regiune de colină cu stînca Jepuroaiei şi stînca Haruşca, cu pîrăul Racovăţ şi rîul Prut. Există o şcoală primară mixtă, o casă evreiască de rugăciuni, post de jandormi, poştă rurală, primărie. Distanţa pînă la Edineţ- 35 km, pînă la Chişinău -170 km, cea mai apropiată gară - Ripiceni, jud.Botoşani - 3 km. La acel început de secol ambele sate aveau 420 de locuinţe, 1315 bărbaţi, 1321 femei, o cooperativă, trei mor".

Vîrtecuşul colectivizării i-a dezvăţat pe oameni de a preţui şi iubi pămîntul, el acum devine al tuturor şi... al nimănui.

În sat se construieşte o şcoală model de opt ani, încoace vin mai mulţi învăţători, care prind rădăcini. Şcoala nouă e înălţată exact pe locul caselor unde-n '41 s-a aflat pichetul de grăniceri. Apoi apare în peisajul satului casa brigăzii, un nou magazin, o casă de cultură, se înnoieşte pietrişul şi se nivelează strada principală. Casele noi apar lanţ lîngă ea, trecînd departe de vechea margine de sat, şărbăcenii dau dovadă de un gust vestimentar rafinat. La orice sărbătoare au un comportament reţinut. Ai impresia că sînt legaţi printr-o mulţime de fire invizibile, că provin parcă toţi de la o mamă. Sînt respectuoşi şi omenoşi, au o ţinută morală impecabilă.

Sînt meşteri la spus braşoave şi îndemînatici la muncă. Au un spirit gospodăresc înnăscut". Casa, curtea, gardurile, porţile - toate constituie obiective ale competitivităţii.

I-am ştiut dintotdeauna buni de glumă, dornici de trîntă.

Ce struguri dulci, vai, aveau şărbăcenii. Mai delicioasă cudercă n-am văzut. Era se vede o microzonă foarte favorabilă acestei culturi. Dar ce livezi aveau oamenii pe lîngă casă. Pămîntul din luncă era de aur.

Şărbaca a început să se dezvolte vertiginos  în scurt timp s- a "ridicat cîmpul şi satul": s-a reparat drumurile, s-au zidit cîteva edificii noi, s-a pus la punct transportul - în această fundătură, uitată secole-n şir de lume şi de Dumnezeu, venea acum de trei-patru ori pe zi autobuzul. Lumea primea multă pîine pentru zilele muncite. Au existat şi atunci realizări, căci lumea muncea.

Vestea despre strămutarea satului părea incredibilă, de aceea la început nu i-a prea neliniştit pe şărbăceni. Satul crescuse pînă la pichetul de grăniceri din margine - avea 220 de case. El îşi luase zborul foarte frumos: în cîteva decenii s-a mărit de 6 ori numărul caselor. Şi acum, poftim, opriţi orice construcţie! Gîndiţi-vă unde doriţi să plecaţi, puteţi alege, căci treaba e serioasă! Au prins a-şi arăta faţa demnitarii din raion, cu vorbă moale, cu promisiuni dulci. O să aveţi totul la dispoziţie, o să primiţi bani mulţi, materiale ieftine, la voia dvs., le spuneau.

"Cum să ne împrăştiem ca potîrnichile care şi încotro? Am fost totdeauna ca o familie, ca un ciorchine, cum să ne despărţim!?" răspundeau oamenii. Apoi satul a fost cuprins de frică: ce-o să fie? Mai ales bătrînii intraseră în panică. Ei n-aveau puteri să-şi ridice case noi, nu se puteau despărţi de vatra în care şi-au dus viaţa. E cum ai scoate o măsea, înapoi nu se mai prinde. Se temeau să-şi piardă rădăcinile.

Toate aceste vînturi îngrijorătoare au prins a bate de prin 1960. Prin 1966-1967 pe teren au apărut primele comisii, care făceau diverse sondări. "Apa se va ridica în susul rîului pe o distanţă de 70 km. Unele sate vor cădea complet sub apă, altele doar parţial", lămureau cei din comisii. Mai întîi a fost o comisie "rusească", apoi una "românească". Umblau şi măsurau, numărau pomii, butucii de vie, pînă şi gardurile, porţile le măsurau. Au trecut în registre casele, beciurile, saraiele, fîntînile -totul. Au elaborat chiar şi nişte proiecte ale noilor sate. Locuitorii de aici cereau ca Şarbaca să fie mutată mai sus de vechea aşezare, pe unde a fost cîndva hutorul. Autorităţile nu au fost de acord, motivînd că şi pe acolo va ajunge apa. Astăzi e clar că satul putea fi mutat acolo, astfel şi-ar fi păstrat identitatea, numele.

Costeştii începuse a se muta prin 1973 în partea de sus a Proscurenilor, păstrîndu-şi numele Movila Ruptă s-a contopit cu Ripicenii, primul sat dispărînd. Şărbăcenii cer cu şi mai multă fermitate să fie păstrat satul lor, să fie mutat în fostul hutor. Tot în 1973 noul preşedinte al sovietului sătesc Văratic, Pavel Mereuţă, pedagog, le explică şărbăcenilor că cererea lor nu va fi satisfăcută, că Şerbaca va fi mutată în Duruitoarea Nouă. Se va tăia din grădinile oamenilor de acolo, că-s prea mari, şi-n ele se va da locuri de casă şărbăcenilor. "Aşa au hotărît cei de sus, le lămurea preşedintele. Cine nu doreşte să se mute la Duruitoarea Nouă, poate pleca liber oriunde doreşte!."

Nici un polonez (ori rutean) din Duruitoarea Nouă nu dorea să primească în grădina sa doi moldoveni din Şarbaca. Pe şărbăceni îi scoteau cu forţa din vatra lor, pe duruitoreni îi obligau cu forţa să-i primească. La Şarbaca au venit buldozeriştii şi au început a demola casele celor care nu se dădeau bătuţi. Din şcoală şi din biserică au luat tot ce au putut. Peste ele a trecut buldozerul. Au fost salvate doar cîteva icoane şi trei clopote.

Alte tractoare la Duruitoarea Nouă, în 1974-1975, tăiau cu forţa grădinile oamenilor, scoteau copacii bătrîni şi tineri, viile. Şi aici plînsete, proteste, înjurături.

Cu încetul lumea s-a potolit. Ce putea face?! Conflictele s-au aplanat, nimeni n-a fost judecat, dar rana a rămas, nu s-a cicatrizat.

Şărbăcenii au început să-şi dureze case noi. Formau echipe de cîte 4-5 oameni şi-n trei luni ridicau o casă. Aveau destulă experienţă, căci mai tot satul lucrase pe şantierele de construcţie din Kazahstan, Siberia. Acolo au învăţat meseria, care acum le-a prins bine. Dar ce case făceau? Tot sufletul şi-1 puneau în ele.

O bună parte din şărbăceni însă n-au acceptat să locuiască la Duruitoarea Nouă, s-au stabilit în alte localităţi. S-a constatat că "scînteile" Şarbacei au ajuns în 33 de aşezări din Republica Moldova. La Duruitoarea Nouă s-au stabilit cu traiul aproape 200 de familii.

 Bine, bine, casele le dărîmi, le strămuţi, dar ce faci cu morţii din cimitir, ce faci cu acele rînduri de oameni care au dăinuit atîţia ani pe-acest loc, în acest colţ de plai, pe această gură de rai? E o situaţie dramatică, extrem de complicată. Ei, cei care au trăit 600 de ani aici, te ţin prin magnetismul lor, nu-ţi dau voie să pleci aşa, păgîneste, pentru că în ei eşti tu, pentru că ei sînt acei care au pus temelia acestei aşezări. Cum să-i laşi sub apă, să-i dai uitării pustiitoare? Să rămînă hrană peştilor? Cum să rupi aşa, dintr-odată, firul cela magnific care leagă o generaţie de alta, care- ne omeneşte şi ne face tari prin unire, prin conştiinţa înnemuririi de ani şi ani? Se înfîlneau şărbăcenii pe uliţele satului, la cîmp, la magazin şi se sfătuiau cum să facă, în ce mod să mute cimitirul, căci o bună parte dintre ei de-acum hotărîse să plece în diverse localităţi. Fiindcă cea mai mare parte a şărbăcenilior urmau să se instaleze în Duruitoarea Nouă, tot aici trebuia mutat şi cimitirul. Aşa au şi procedat. Au convenit ca toate sicriele să fie reînhumate la Duruitoarea Nouă, respectîndu-se obiceiurile creştineşti. Anume în acest cimitir urmau să vină şărbăcenii de pe oriunde i-ar li împrăştiat soarta, să se închine la mormintele celor dragi, de Pastele Blajinilor sau de Ispas, oricînd vor dori. Pentru că, lucru curios, morţii adună oamenii, pentru a-i plasa mereu în dăinuire.

 Cel mai mult aveau de suferit bătrînii satului. Vorba ceea, cînd eşti cu-n picior în groapă, n-ai nici o dorinţă să cauţi moartea aiurea. Vrei să te vezi aşezat lîngă ai tăi, cu toţi acei care ţi-au fost prieteni, rude, vecini, consăteni. Pe Ştefan trebuiau să-1 reîngroape acum a treia oară, lucru cu totul ieşit din comun. Apoi lumea aceasta, cuprinsă de panică, mai era şi superstiţioasă. "Ce vrea să însemne un om dus de trei ori la cimitir?" Căci cu toţii s-au sfătuit şi au ajuns la obiceiul strămoşesc -dacă-i dezgropăm, vom da iarăşi pomeni, pentru odihna sufletelor lor.

Aşa e, dar cine să-i dezgroape? Căci cimitirul e vechi, satul de sub iarbă e mai mare decît satul pe cale de dispariţie. Aş aduce aici doar o parte din arborele genealogic al cucutenilor, ca să ilustrez cele spuse.

Din documentele bisericeşti rezultă ca acum 230 de ani cucutenii se aflau deja în Şarbaca, din recensămîntul efectuat în 1772 acest lucru nu se vede. Pentru că mulţi oameni fugeau, nu doreau să fie înregistraţi, ferindu-se de necazuri - dijmuiri, prinderea cu arcanul la oaste etc. La acele începuturi numele se ortografia Cucotă, aşa ar fi mai drept.

Dar cine să-i dezgroape? Căci, fireşte, nimeni din sat nu s-ar fi prins la o aşa treabă. Cine? Au venit şi aici echipe speciale, ca şi la dărîmatul caselor. Numai că aceşti oameni erau de mai departe, de la Dnepropetrovsk, Sankt-Petersburg. Ei venise, pur şi simplu, să facă bani, după cum au mărturisit. Aveau cu ei instrumentele necesare, dar şi multe chimicale, erau plătiţi la tidva dezgropată. Cu cît mai multe tidve, cu al îl mai mulţi bani. E groaznic, nu?

Principalu-i că oamenii aceştia au avut un comportament corect, creştinesc. Sătenii care veneau sa-şi primească morţii din cimitir, aduceau hrană, diverse pomeni. Oasele strămoşilor erau clădite cu multă grijă în nişte lădiţe, confecţionate la atelierul din localitate. Morţii, a căror viţă s-a stins în sat rămîneau acolo, sub pămînt.

Toate lădiţele cu oasele strămoşilor au fost încărcate în camioane şi duse la Duruitoarea Nouă, unde-n marginea satului, spre Văratic, a apărut un nou cimitir. Gropile le-au săpat cu tractorul - un mormînt mai mare pentru toată spiţa neamului. Atunci apăru ideea de a înălţa o biserică lîngă cimitir, avînd astfel o continuitate logică transferarea cimitirului. Bravo şărbăcenilor! că au venit cu ideea, apoi şi cu anumite sume de bani.

Au constituit un consiliu bisericesc, care 1-a şi înaintat staroste, au adunat de la mireni circa 400 mii de ruble şi au procedat la construcţia locaşului. Era mică suma, fireşte, dar ei sperau la diverse ajutoare. Şi ele au venit. Preşedintele gospodăriei de atunci, din 1991, Cezar Velişcă, s-a dovedit a fi un bun creştin. A trimis la înălţarea bisericii cei mai buni constructori, a asigurat permanent şantierul cu transport. Ca prin minune, a crescut un edificiu de toată frumuseţea, proiectat pe fondul unor stînci milenare de pe malul apei de alături, biserica are ceva maiestuos, de catedrală, în ea.

Prin gestul larg al profesorului, dr.h. Boris Parii, în faţa bisericii a apărut o fîntînă cu apă cristalină.

Astfel, printr-un pas nesăbuit, a fost desfiinţat un sat, care a existat cel puţin 600 de ani. A fost o mare greşeală, din păcate ireparabilă...

Comments