Pescărelul albastru (Alcedo athis) şi Prigoria (albinărel, prigoare) (Merops apiaster)

acest articol continuă de aici

Pescărelul albastru atrage atenţia, când nu este în zbor, dacă suntem relativ aproape de el, prin diversitatea frapantă de culori de pe cap şi partea superioară a pieptului.

Surpriză mare când îl vedem zburând, mai ales dacă ne aflăm sub el; paleta de culori oferită când se află cu aripile deschise şi pieptul întreg către noi este extrem de variată, neobişnuită, inclusiv de la un exemplar la altul; nuanţe metalice, puternice, asemănătoare întrucâtva cu penajul papagalilor; un colorit plăcut vederii, de care se apropie ca aspect doar prigoria; pastelata pupăză, mult prezentă în apropierea şoselelor din Dobrogea, este „palidă” la culori faţă de pescărel.

Pescărelul are rude la marile altitudini de la noi (de exemplu în Munţii Retezat). Foarte bun scufundător, plonjează în lacurile glaciare câţiva metri adâncime, prinde prada şi redemarează în viteză spre suprafaţa apei de unde ţâşneşte în zbor instantaneu.

 

2 Pescărel albastru (după Constantin Pârvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe - Călăuză în lumea plantelor şi animalelor - Editura Ceres, Bucureşti, 1985)

 

Prigoria poate avea penaj cu o culoare dominantă, galben sau portocaliu de exemplu.

 

3 Prigorie/ Prigoare (după Constantin Pârvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe - Călăuză în lumea plantelor şi animalelor - Editura Ceres, Bucureşti, 1985)  

Iată ce spune Ion Simionescu în Fauna României, ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1983. 

Ordinul Coraciiformelor 

În această grupă intră unele din păsările cele mai frumoase de la noi, dar cu viaţa curioasă, părînd ca rătăcite prin meleagurile noastre, de neamurile de prin ţările tropicale. 

Familia Alcedinidolor

Pescăruşul albastru (Alcedo althis althis) are obiceiurile unui pribeag, tăcut, singuratic şi ursuz, vieţuind prin locuri care nici pe departe nu seamănă cu acele de unde se trage.

Dacă ai norocul să-l zăreşti, ţine-te cît poţi de liniştit, căci la cea mai mică mişcare îşi schimbă locul. Ce ciudat e! Se pare că ar fi de piatră, fără nici un semn de viaţă. Înveţi de la el ce e răbdarea.

De mărimea unei vrăbii, dar cu capul mare, cu pliscul lung, negru, gros şi ascuţit la capăt, cu coada ca retezată cu foarfecele, stă ceasuri întregi, neclintit, pe o piatră, un par, o creangă de salcie. Cu ochii mari caută spre luciul apei lîngă care trăieşte. Deodată îl vezi că se repede ca o săgeată, cu capul înainte. Se întoarce curînd cu un peşte în gură. Tacticos, îl suceşte, îl învîrteşte în plisc, de ai crede că se joacă, pînă ce-l potriveşte aşa ca să vie cu capul înainte şi să-l înghită mai lesne. După ce s-a ospătat, iar se pune la pîndă, iarăşi stă ceasuri întregi nemişcat, cu privirea ţintă spre luciul apei, visînd poate la rudele sale depărtate dinspre pădurile ecuatoriale. De altfel greu e să-i scape prada. Dacă nu nimereşte peştişorul dintr-odată, se ia după el la înot, servindu-se de aripi ca de lopeţi.

Cînd a greşit lovitura, nu se supără, nici nu-şi pierde cum-pătul, ci vine la loc, ca şi cînd nu i s-ar fi întîmplat nimic, dimpotrivă. Numai cînd apele sînt tulburi şi peştii în siguranţă, atunci luîndu-şi nădejdea, nu se dă în lături de la un ospăţ cu melci, lipitori ori insecte de apă.

Ţi-e mai mare dragul să-l priveşti şi de frumuseţea lui. Mai ales cînd o rază de soare cumva îl bate, nu ştii, e vietate ori făptură din poveşti, tăiată din pietre scumpe? Pe cap poartă nişte pene, tivite rotund, de coloarea măslinelor, verzi, încondeiate cu dungi albastre, ca o diademă de safire. Pe spate e verde închis, ca şi pe umeri, pe cînd coada e ca sineala albastră. Pe sub ochi are o dungă roşcată, întovărăşită de alta albicioasă, care se lăţeşte spre gît. Sub bărbie e albă, pe piept şi pîntece de coloarea jderului, iar picioruşele, care abia se văd, sînt cărămizii.

Îi e dor de soare, flori şi tovarăşi tot aşa de frumoşi ca el. Altfel nu ţi-ai lămuri de ce stă tăcut, singuratic, morocănos, fără să scoată o notă mai veselă. Cel mult îşi suferă soaţa în apropierea lui. Altfel e ca un tiran; laş faţă de duşmanii mai mari, arţăgos şi gîlcevitor faţă de păsăruici mai mici.

Cînd îl superi, zboară o bucată de vreme tot pe deasupra apei şi se duce să se aşeze în alt loc prielnic pentru pîndă. Nu-şi pierde vremea în zadar, căci pe lîngă toate e şi straşnic de nesăţios. Numai cînd trebuie să se îngrijească de cuib, mai părăseşte apa, deşi nu se retrage prea departe.

Cuibul şi-l face în malul de lut de lîngă pîrîu. Pliscul îi serveşte drept sfredel, picioarele cu gheare ascuţite drept sapă. {i aşa îşi face o săpătură ca de un metru de adînc, în lut iar la capăt o lărgeşte ceva. Pe cît e de frumos la înfăţişare, pe atîta în casa lui e urît.

Femeia pune ouăle, albe şi rotunde ca de marmoră curată, peste scheletele de peşti ori chitina insectelor, care ţin loc de puf. De altfel bărbatul e bun tată; cată cu drag la puişori, aducîndu-le de mîncare, chiar după ce pot zbura.

Prin obiceiuri, prin frumuseţea penelor ca şi prin înfăţişarea trupului scund, grăsun şi cu capul mare, e una din curiozităţile lumii noastre păsăreşti. Se ţine numai pe lîngă ape, de la munte pînă la deltă; rar ne părăseşte în vremea zăpezilor mari.

 

Familia prigoriilor (Meropidelor)

Prigoria (Merops apiaster) este iarăşi una din podoabele lumii noastre păsăreşti. Colorile curcubeului o învăluie peste tot, într-o armonizare care aduce aminte de zburătoarele ţărilor tropicale. De altfel nici nu stă multă vreme pe la noi, căci vine tîrziu, pe la sfîrşitul lui aprilie: pînă la începutul lunii octombrie toate sînt călătorite. Rămîn cît scot puii, folosindu-se de lumina soarelui de vară, amintirea locurilor unde-şi duc traiul toate rudele ei mai apropiate.

E o pasăre din ţările calde; nu trăieşte mai la nord de Silezia. Dimpotrivă, sînt multe în Grecia, în Spania. Sînt prinse cu miile, carnea lor fiind pe gustul locuitorilor de acolo. Iarna ajung pînă-n Colonia Capului din sudul Africii.

La înfăţişare aduce cu o mierlă, numai că e mai zveltă, cu pliscul mai lung, mai subţire, mai fin, cu coada de asemenea mai lungă: haina ei e pieirea ei. Mai înainte se găseau la noi mai multe; cu nemiluita sînt prinse pentru penele frumoase. 

Pe cap şi spate are pasărea azvîrlită un şal din pene linse, în coloarea prafului de scorţişoară. Aripele şi coada sînt ca apa albastră verzuie a mării transparente. Sub bărbie e galbenă ca şi canarul, iar pe frunte e albă. Un guleraş negru desparte guşa de pieptul albastru verzui. Încolo sînt peste tot încondeieri, nu fără gingăşie trase, de roşu, galben, albastru, negru, un adevărat tablou strîns pe trupul ei.

Se ţine mai mult de malurile lutoase, căci cuibul şi-l face săpînd galerii adînci uneori şi de 2 m, la capătul cărora este camera de clocire. Acolo îşi pune cîteva ouă, peste aripile şi chitina insectelor, ce le-a servit de hrană. Nu-şi face culcuş nici de pene, nici măcar de paie.

Se dă în vînt după albine şi vespi, de a căror ace veninoase nu se teme. Unde găseşte un cuib de viespi nu se lasă pînă ce nu le măcelăreşte pe toate. Fiind stricătoare prisăcilor, este urmărită. Poporul, prin unele părţi, i-a dat numele de albinărel, vespar. Le plac însă mult şi cosaşii ori lăcustele. Trăiesc în cîrduri, zburînd la mari înălţimi, aducînd aminte de rîndunele. Se îmbăiază dimineaţa în razele de soare, gălăgioase, scoţînd un glas monoton scurt, dar repetat, ascuţit.

Cînd timpul e ploios, înourat, stau triste, pe o creangă. (Ion Simionescu - Fauna României - ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1983) 

Iată ce zic Constantin Pârvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe în Călăuză în lumea plantelor şi animalelor, Editura Ceres, Bucureşti, 1985. 

Pescăruş albastru (Alcedo athis ispida L.)  L = 16-18 cm. Pare o piatră preţioasă. Sapă cu ciocul în malul apei un tunel lung de 1 m, terminat cu o încăpere rotundă căptuşită cu oase de peşte, unde depune de două ori, în aprilie şi iunie, cîte 6-7 ouă, pe care le cloceşte circa 20 de zile. Puii stau în acest cuib 25 de zile. Se hrăneşte cu peşti mici, pe care îi pîndeşte de pe o cracă şi se aruncă după ei cu capul înainte. După ce-l prinde, se aşază pe cracă, îl aruncă în sus şi îl înghite cu capul înainte. Strigă „tit-tit-tita”. În zbor este iute ca o săgeată. Sedentar, pe malul apelor curgătoare, numeros în Deltă. Europa, Asia, Africa de Nord. 

Prigoare, albinărel (Merops apiaster L.) L = 25-28 cm. Frumos colorat, bun zburător, cuibăreşte sub formă de colonii în rîpe, maluri, dune, în care sapă galerii adînci de l-2 m, la fund cu o cameră cu D = 15-25 cm. Cele 5-6 ouă sînt depuse direct pe pămînt sau pe resturi vechi de hrană şi sînt clocite de ambii părinţi, timp de 20 zile. Puii stau în cuib 30 zile, fiind hrăniţi de părinţi. Consumă insecte, mai ales viespi şi albine. Poate provoca daune apicultorilor. Strigă „prurrr”.

Oaspete de vară (aprilie-septembrie), mai numeros în Deltă, Dobrogea, Muntenia şi Moldova. Mai rar în Transilvania (doar pe V. Mureşului). În Africa de nord-vest şi sudul Europei, în ultimul timp şi în Suedia, Danemarca, Olanda. (Constantin Pârvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe - Călăuză în lumea plantelor şi animalelor - Editura Ceres, Bucureşti, 1985)