Mount Whitney, al doilea vârf ca înălţime din SUA

Dan Angelescu (Bucureşti) 

Muntii Stancosi din Sierra Nevada sunt cei mai umblati din America de Nord, atragand deopotriva turistul, fotograful, geologul si alpinistul. Uimind prin salbaticie si diversitate, Sierra adaposteste parcuri nationale ca Yosemite, Sequoia, Kings Canyon.

Mai putin se stie ca in Sierra se afla cel mai inalt varf din Statele Unite (exceptand Alaska): Mount Whitney, 4420 m. Muntele relativ „timid” (vizibil doar dinspre est, ecranat de varfuri mai joase), Whitney a fost descoperit doar in 1864, existenta varfului ce urma sa devina acoperisul Americii fiind nebanuita. Timp de 100 de ani de la descoperirea sa, muntele a fost urcat in medie de o duzina de montaniarzi anual. Catre mijlocul secolului, datorita cresterii explozive a turismului din zona, serviciul forestier a fost obligat sa introduca permise pentru campare deasupra altitudinii de 2500 m. Rezervarile se fac cu mult timp inainte, prin telefon, iar singura sansa de a urca „neplanificat” varful (de care am profitat) este ca iarna sa fie lunga iar amatorii sa renunte la permise din cauza zapezii.

Accesul se face cu masina pana in Lone Pine (soseaua 395) iar apoi se urmeaza serpentinele pana la Whitney Portal, la 2500 m. De aici urmam poteca printr-o vale impadurita, brazdata de paraie, pana la Outpost Camp, aproximativ 3000 m altitudine, unul din cele doua locuri de campare de pe  traseu. Aici gasim o toaleta autonoma, cu baterii solare. Oricat ar parea de ridicol, aceste toalete plasate din loc in loc in muntii Americii isi fac datoria de a pastra traseele curate si de a oferi un minim de confort montaniardului obosit. Mentionez disciplina exemplara a turistilor: impactul minim asupra naturii este lege sfanta. Pungile pentru gunoaie carate in rucsaci sunt obligatorii. O posibila sugestie pentru noi? Abia acum devine ridicol!

De la Outpost Camp a aparut zapada, desi eram in a doua jumatate a lunii iunie. Dupa jumatate de ora de urcus serpuitor, poteca se opreste in fata Lacului glaciar Mirror. Camparea aici este interzisa, aparent ca masura de protectie a turistilor prea… originali, care in trecut au pus corturile pe gheata subtire a lacului, cu consecinte triste. De asemenea apa nu e buna de baut, fiind infectata cu Giardia, ca peste tot in Sierra. De la Mirror Lake poteca se abate spre stanga si urca marginea caldarii, urmand apoi o vale inzapezita, pana la Trail Camp, 3650 m. De aici va incepe a doua zi ascensiunea spre varf. Singura problema reala pana la Trail Camp este aerul rarefiat, din cauza caruia efortul pare dublu. Pentru a evita raul de altitudine, se aplica celebra vorba despre pauzele lungi si dese…

                         Creasta Sierrei vazuta dinspre est, in lumina rasaritului. In dreapta este Mount Whitney. Imagine luata de la Trail Camp. 

                                                       Rasarit la Trail Camp. Constructia triunghiulara din fundal este toaleta autonoma.  

Noaptea am petrecut-o la Trail Camp, insa somnul s-a lipit mai greu de pleoape datorita frigului (-12º) si altitudinii. A rezultat o lunga conversatie cu ceilalti turisti: doi englezi si patru americani. Utila, pentru ca am aflat de unul din pericolele publice in Sierra: marmotele. Pofticioase nevoie mare, pe cat de lenese pe atat de insistente, marmotele sunt cunoscute pentru faptul ca rod orice (cort, rucsac, punga) pentru a ajunge la mancare. Pana sa ma dezmeticesc, o marmota fugea cu un mar de-al meu in timp ce alta rodea la punga cu carnati. Solutia: ingropatul mancarii sub bolovani.

A doua zi, la 5,30 am inceput ascensiunea spre varf. Coltarii si pioletul s-au dovedit indispensabile pentru urcarea pantei de zapada inghetata (40º, 400 m diferenta de nivel) ce conducea la creasta. Tot aici s-a simtit dramatic efectul altitudinii: la fiecare 50 de pasi pieptis se cerea o pauza de cateva minute. Iesirea in creasta rasplateste insa pe deplin efortul, peisajul fiind spectaculos si variat: la est se vad desertul si muntii pamantosi ce strajuiesc Death Valley (Valea Mortii), la vest putem admira labirintul de varfuri, creste si vai, majoritatea neumblate, apartinand parcului national Sequoia, iar spre nord urmeaza indrazneata poteca ce urca spre varf. Urmeaza cateva ore de cochetare cu stancile si gheata, in care ne aducem aminte de Custura Saratii din Fagaras; in sfarsit, ajungem la baza unei alte pante inghetate ce urca pieptis pana la platoul de pe varf. Acolo gasim un refugiu, construit la inceputul secolului, acum inca in perfecta stare de functionare (sa fie oare de vina tehnica americana sau bunul simt si disciplina iubitorilor de munte?). Incepe sa se simta mai puternic efectul altitudinii: dureri de cap, dupa urechi, putina greata, oboseala excesiva. Dupa cateva minute incep coborarea, pe acelasi drum. Singura problema aici sunt pantele inghetate, trebuind sa folosesc de cateva ori pioletul pentru a ma opri din alunecare. Am remarcat tehnica de coborare a anglo-saxonilor: alunecare pe fund, urmata de franare cu pioletul. Practic si rapid, adecvat secolului vitezei. Am strans cortul si am coborat „la ses”, in aceeasi zi. A fost o tura frumoasa… Inchei cu urarea cataratorilor americani: good climbing (ascensiune usoara)!(articol publicat in 1998 in revista Muntii Carpati)