Raul Bribete


PE30 - 1ère Couv

Paysages écrits 
N° 30 / Octobre 2018


 Desant

  

Îți țâșnește părul tare-n sus,

ca din arteziană.

 

vocile noastre la rândul lor țâșnesc

una din vibrațiile celeilalte;

 

săruturile ni se lichefiază și ele,

limba ta lungă și ascuțită ca sfârcul năgăicii

îmi învăluie pe rând urechile.

un sânge negru ca al murelor răscoapte

curge din loburile lor mai apoi.

 

săruturile noastre țâșnesc

pe fiecare petic de piele de pe trup,

în direcția fiecărui punct cardinal.

 

centimetru pătrat după centimetru pătrat,

avansăm în teritoriu ca un desant,

unul către deșertul pielii celuilalt.

 

avansăm centimetru cu centimetru,

prin labirinturile întortocheate

ale trăirilor noastre. 




 Descente

 

Tes cheveux jaillissent fortement en haut

Comme d’une artésienne

 

nos voix à leur tour jaillissent

une de la vibration de l’autre ;

 

nos baisers se liquéfient aussi,

ta langue longue et pointue comme le téton d’un fouet à pointes,

enveloppe tour à tour mes oreilles.

un sang noir pareil aux mûres blettes

coule ensuite de leurs lobes.

 

nos baisers jaillissent

sur chaque parcelle de peau de nos corps,

dans la direction de chaque point cardinal.

 

centimètre carré après centimètre carré,

nous avançons dans le territoire pareil à une descente,

l’un vers le désert de la peau de l’autre.

 

nous avançons centimètre par centimètre,

parmi les labyrinthes bien tortueux

de nos sentirs.

 

Ubicuitate

 

Ascult radio-ul în timp ce fac duș. game,

scale de radio trec prin pereți, pătrund prin

tunelurile întunecoase ale timpanelor

mă transportă pe o hartă din creier

un fel de jazz îmbietor

 

– sunt simultan în toate țările planetei – 

 

o spirală de sunete și o spirală de carne

pe care e înfășurat spiritul

gânduri ca blitz-uri foto, temeri pe care

le credeam uitate, apar din nou și se

volatilizează

 

scale de radio trec prin mine, scale de radio

par să-mi tapeteze corpul pe interior,

se extind, se extind ca un portativ nevăzut

un portativ imens care mă îmbracă

așa cum te îmbracă un hanorac

 

e o stare imponderabilă, o oră pe care

niciun cadran de ceas, nu o poate surprinde.

părul mi se zbârlește ca o coamă leonină,

versurile mi s-au lățit în cap și au ieșit din

matca lui;

acum inundă jur împrejur totul




 

Ubiquité

 

J’écoute la radio pendant que je prends ma douche. des gammes,

échelles radio traversent les murs, passent par

les tunnels sombres des tympans

me transporte sur une carte du cerveau

une sorte de jazz bien attirant.

 

 – je suis simultanément dans tous les pays de la planète –

 

une spirale de sons et une spirale de chair

sur laquelle s’est enroulé l’esprit

des pensées comme des flashs photo, des peurs

que je pensais oubliées sortent de nouveau et se

volatilisent

 

échelles radio passent par moi, échelles radio

semblent tapisser mon corps à l’intérieur,

s’étendent, s’étendent comme une portée invisible

une portée immense qui m’habille

comme peut t’habiller un anorak.

 

c’est un état impondérable, une heure que

le cadran d’aucune montre ne peut surprendre.

mes cheveux se hérissent comme la crinière d’un lion,

mes vers se sont élargis dans ma tête et sortis de

son lit,

maintenant ils inondent tout alentour

 

Pământ


Mă îndrept către prieten, îi strâng mâna.

lentilele ochelarilor săi au scânteieri electrice,

ramele lor părând mai groase decât cele ale

ochelarilor retro de motociclist.

ochelarii lui, în această lumină,

îmi par la fel de mari ca două motoare

de motocicletă.

 

îmi citeşte câteva poeme în liniştea perfectă,

din bucătărie.

liniştea este aproape asurzitoare,

dar, cu toate astea, ceva mă binedispune.

 

prin lentilele mari, ochii prietenului îmbătrânesc

în ritmurile propriei inimi

şi ochelarii săi cu lentile scânteind electric

mă relaxează profund,

aidoma unui resort fosforescent

pe care-l revărs, ritmic, de pe o palmă,

pe cealaltă.

 

nu știu cât timp a trecut,

mă surprind ridicându-mă de pe scaun,

deschizând întâmplător un dulap

din care pământ şi numai pământ,

se revarsă în încăpere.

 

prietenul deschide gura şi pământ

şi numai pământ,

țâșnește pe masa din bucătărie,

din gura lui pe jumătate deschisă.

țărână reavănă se prelinge jur împrejur

 

dau să-mi încalț pantofii

plini-plini cu țărână.

mă îndrept din nou către prieten,

îi strâng mâna...





 

Terre


J’avance vers l’ami, je lui serre la main,

les lentilles de ses lunettes ont des scintillements électriques,

leurs cadres paraissent plus épais que ceux

des lunettes rétro des motards.

ses lunettes, dans cette lumière,

me paraissent aussi grandes que les moteurs

d’une moto.

 

Il me lit quelques poèmes dans le silence parfait

de la cuisine.

le silence presque assourdissant,

mais malgré tout quelque chose me met de bonne humeur.

 

à travers les grandes lentilles, les yeux de l’ami vieillissent

au rythme de son propre cœur

et ses lunettes aux lentilles qui scintillent électriquement

me détendent profondément,

tel un ressort phosphorescent

que je déverse, en rythme, d’une paume

sur l’autre.

 

je ne sais pas combien de temps s’est écoulé,

je me surprends me lever de ma chaise,

ouvrir au hasard une armoire

d’où de la terre et seulement de la terre

se répand dans la pièce.

 

l’ami ouvre la bouche et de la terre

et seulement de la terre

jaillit sur la table de la cuisine

de sa bouche à moitié ouverte.

une terre fine se prélasse tout autour

 

je veux chausser mes souliers

pleins à déborder de terre.

j’avance de nouveau vers l’ami,

je lui serre la main…

 

Iubesc zilele de joi

 

Iubesc zilele de joi când totul

se așază-n mine și în afara mea,

când totul capătă alte nuanțe,

înțelesuri, mereu alte înțelesuri,

în care mă cufund ca într-o apă

nefiresc de limpede și rece.

 

iubesc zilele de joi, când fiece respirație

este o poezie în sine

și fiecare străin care-mi iese în cale

– un umil slujbaș al nimicului .– 

 

iubesc la nebunie zilele de joi.

părându-mi adesea ca ieșind

în afara săptămânilor (un fel de

insulițe izolate în mijlocul

unor insule mari)

 

iubesc zilele de joi

cu ceruri de aluminiu

cu ploile lor de duraluminiu topit,

cu oamenii, miniaturali,

din același material cu avioanele,

trecându-mi nonșalante

pe deasupra capului





 

J’aime les jours de jeudi

 

J’aime les jours de jeudi quand tout

se pose en moi et en dehors de moi,

quand tout acquiert d’autres nuances,

des sens, toujours d’autres sens,

dans lesquels je m’enfonce comme dans une eau

anormalement claire et froide.

 

j’aime les jours de jeudi, quand chaque respiration

est une poésie en soi

et chaque inconnu que je rencontre sur le chemin

– un humble employé du rien –

 

j’aime à la folie les jours de jeudi.

ils me semblent souvent sortir

en dehors des semaines, (une sorte

d’îlots isolés au milieu

des grandes îles)

 

j’aime les jours de jeudi

aux ciels d’aluminium

avec leurs pluies de dur-aluminium fondu,

avec les gens, en miniature,

du même matériau que les avions

qui passent nonchalants

par-dessus ma tête.

 

Doar în lumina aceasta

 

Lumina aceasta pe care o simți crescând în tine, mirosind ca

aluatul proaspăt al inimii tale, care face ca jur împrejur totul să arate

altfel, descompunându-se în metri cubi de poezie,

mângâindu-te cu licăriri din lumi care se inventează doar în fața

ochilor tăi, doar între odgoanele nervoase ale venelor

mâinilor tale, palide, gesticulând hotărât,

doar deasupra eșichierului imaginar dintre tine și ceilalți,

în această convenție miraculoasă

pe cât de ambiguă, înfricoșătoare și imprevizibilă, pe care

o numim viață. 

 

doar între aceste granițe impuse de liniile caietului

dictando, lumina ne reinventează formele

trupurilor,

ne retușează cu exigență fiecare defect pe care

îl remarcăm la noi.

doar în structura poroasă a acestei lumini suntem cu adevărat

liberi să ne calmăm cele mai intime neputințe, cele mai

triste intuiții,

aspirațiile cele mai vane. doar în lumina aceasta țiuitoare

suntem cu adevărat eliberați de

simplitatea de insectă a orgoliilor și de

baionetele nemiloase ale

lașităților pe care le-am crezut

uitate.

 

doar lumina aceasta ne mai poate distorsiona

contururile, halucina jeleurile inestimabile ale

creierelor în care noi ne separăm de noi și ne

batem prietenos pe umeri, din spatele nostru întors către sine,

ajungând înaintea noastră la noi înșine, clonând

imperfecțiunea literelor care

 

se revoltă împotriva noastră – litere dure, cu carcase

puternice asemeni elitrelor

de rădașcă –

lumina în care revenim la noi așa cum

circulă seva, în primăvară, prin tot ce e viu.

 

lumina de dinapoia și de dinaintea ochilor.

inconfundabilele radiații crepusculare

revărsându-se din rotunjimile încăpătoare ale

tuturor privirilor; doar lumina aceasta permite

cuvintelor să înoate prin fluxul nostru sanguin,

doar lumina aceasta imposibil de descris, ne oferă

un reazem în momente de grație.

 

doar lumina aceasta, care suportă atâtea și atâtea

nuanțări, ne vindecă în profunzime până și

cicatricile mai vechi, cele pe care

le credeam de neșters,

pătrunzându-ne prin haine asemeni unui

vânt cald, vernal.

scoțându-ne din proprii pantofi

ca într-o bizară pantomimă.

 

doar lumina aceasta de dincolo de

lumina aceasta face ca trecutul să se

îmbine perfect cu prezentul și viitorul.

ne atinge fericită cu delicatețea ei

râvnită îndelung de fiecare dintre noi,

ne intră prin păr ca dinții unui

pieptene, răscolindu-ne cu lentoare.

 

lumina aceasta acum verzuie ne tremură în apele 

lustrale ale ochilor. acum, toți ochii lumii mele,

sunt verzi; deschiși maxim,

mijiți, închiși, deschiși din nou, plângând, râzând,

bucurându-se, privind cercetător tot ce le iese în cale,

furioși sau calmi, clipind rar, clipind des.

 

doar lumina aceasta ne poate întineri, ne poate

acoperi goliciunea primordială, resorbindu-ne

în mandorla ei prietenoasă.

ca o coamă imensă de iapă nărăvașă lumina aceasta

ne bucură și ne melancolizează

deopotrivă.


 

Seulement dans cette lumière

Cette lumière que tu sens croître en toi, à l’odeur de
la pâte fraîche de ton cœur, qui fait que t autour de toi tout soit
différent, décomposé en mètres cubes de poésie,
te caressant avec des lueurs des mondes qui s’inventent seulement devant tes yeux, seulement entre les grosses cordes des veines
de tes mains, pâles, gesticulant avec détermination,
seulement par-dessus l’échiquier imaginaire d’entre toi et les autres,
dans cette convention tout autant miraculeuse
qu’ambiguë, effrayante et imprévisible, que
nous appelons vie.



seulement entre les frontières imposées par les lignes du cahier
ligné, la lumière nous réinvente les formes
des corps,
nous corrige avec exigence chaque défaut que nous
remarquons chez nous.
seulement dans la structure poreuse de cette lumière nous sommes vraiment
libres pour calmer les plus intimes impuissances, les plus
tristes intuitions,
les aspirations les plus vaines. seulement dans cette lumière sifflante
nous sommes vraiment libérés de
la simplicité d’insecte des orgueils et des
baïonnettes sans pitié des
lâchetés que nous les pensions
oubliées.



seulement cette lumière peut encore nous déformer
les contours, halluciner les gelées inestimables des
cerveaux où nous nous séparons de nous-mêmes et nous tapons amicalement sur l’épaule, depuis notre dos retourné vers soi,

arrivant avant nous chez nous-mêmes, en clonant

l’imperfection des lettres qui

 


se révolte contre nous – des lettres dures, avec des carcasses

puissantes pareil aux élytres

de lucane –

la lumière dans laquelle nous revenons chez nous comme

la sève circule, le printemps, dans tout ce qui est vivant.

 

la lumière de derrière et de devant les yeux.

les radiations crépusculaires bien claires

qui se déversent des rondeurs spacieuses de

tous les regards ; seulement cette lumière permet

aux mots de nager dans notre flux sanguin,

seulement cette lumière impossible à décrire nous offre

un appui dans des moments de grâce.

 

seulement cette lumière qui supporte tant de

nuances nous guérit en profondeur même

les vieilles cicatrices, qu’on croyait ineffaçables,

nous pénétrant à travers les habits tel

un vent chaud, printanier.

nous sortant de nos propres chaussures

comme dans une pantomime bizarre.

 


seulement cette lumière d’au-delà de

cette lumière fait que le passé

fusionne parfaitement avec le présent et le futur.

elle nous touche heureuse avec sa délicatesse

longuement enviée par chacun d’entre nous,

passe par les cheveux comme les dents d’un

peigne, nous retournant lentement.

 


cette lumière maintenant verdâtre tremble dans les eaux

lustrales des yeux. maintenant tous les yeux de mon monde

sont verts ; ouverts au maximum,

entrouverts, fermés, de nouveau ouverts, pleurant, riant,

joyeux, scrutant tout ce qui leur vient sur le chemin,

furieux ou calmes, clignant rarement, clignant souvent.

 

seulement cette lumière peut nous rajeunir, peut

couvrir notre nudité primordiale, nous résorbant

dans sa mandorle accueillante.

comme une crinière immense de jument sauvage cette lumière

nous égaie et nous mélancolise

en même temps.


Traduction du roumain par Sanda Voïca