O nouă abordare a sistemului defensiv

Încă acoperit de zăpadă, muntele se desface în două stânci uriaşe, albastre, între care se întinde o poiană luminoasă şi plutitoare. Nu e nevoie de explicaţii ca să ştii ca acolo e vatra, începutul, locul străvechiului Obicei. Stâncile sunt găurite de peşteri cu poveşti fabuloase, păstrate şi în numele vechi ale locurilor din preajmă, pe care oamenii le mai ştiu: "Vara, în locul acesta se petrecea un ritual fără egal, pomenit chiar şi în cronicile germane, un ritual solar ţinut în noaptea Rusaliilor, când întreaga aşezare, cu femei, cu copii, cu bătrani, pornea spre Muntele Postavarul, luând cu ei tot ce se putea transporta din gospodărie. Vataful şi cu "războinicii" lui umblau din poartă în poartă şi băteau cu şerpii de metal până când toţi ai casei ieşeau şi se încolonau cu mic cu mare. Urma un fel de exod straniu, pe coastele muntelui, prin frig, cu cântece şi cu făclii, şi ajungeau acolo sus târziu, spre miezul nopţii. Aşteptau apoi dimineaţa, şi la răsăritul soarelui, mulţimea exploda în chiuituri şi arunca cu tot ce avea la îndemana în soare, pentru a-l proteja de vârcolacii care, conform unei tradiţii, voiau să-l înghită. Vă puteţi imagina scena aceasta, în care o întreagă comunitate, de la şefii militari până la sugari, urca muntele pentru a-şi proteja zeul? Este cultul solar al dacilor, nealterat, neschimbat, neatins, iar cultul acesta îşi avea apogeul primăvara. Iată cum cercul se închide, cum totul se explică, cum şarpele de pe porţile scheienilor îşi găseşte rostul şi explicaţia, cum ritualul junilor devine dintr-o dată de claritatea cristalului, fără nici o taină. Ştiţi, şarpele-lup, stindardul legendar al dacilor, era scobit, şi când vântul pătrundea pe-acolo, şuiera. Dacii credeau că astfel captează suflul vital, venit din univers, care-i va însufleţi în luptă. Ei bine, s-ar putea spune că nu numai şarpele a supravieţuit, nu-i asa?"
                                                                                                                                                                    (sursa: Tezaurul din Scheii Braşovului)




Într-un cadru feeric, străjuit de patru stânci crenelate, dacii au trăit şi s-au apărat timp de câteva sute de ani, până ce trupele romane le-au învins rezistenţa. Pentru a-şi asigura securitatea, războinicii daci s-au folosit de cadrul natural, care în aceste locuri a fost un aliat de nădejde. Cele patru stânci încadrau perfect un spaţiu care oferea multe avantaje, printre care şi cel mai important în caz de asediu - apă proaspătă. Şi în plus, stâncile erau poziţionate cum nu se putea mai bine - exact în punctele cardinale. 
Spaţiul este străbătut de apa unui pârâu care coboară veselă printre pietre, din cea mai înaltă zonă (la sud-est) până în cea mai joasă zonă (la nord-vest). 
Pentru a construi o cetate în această zonă nu trebuia decât să închizi şi să fortifici cele trei locuri prin care se putea pătrunde în acest spaţiu favorizat şi dorit a deveni incinta cetăţii.
Astfel, pe latura de nord-est a fost ridicat un val de pământ străpuns pentru a face loc porţii de acces în cetate. Peste acesta a fost construită o palisadă care avea rolul de a permite străjerilor să supravegheze poarta şi să favorizeze apărarea în caz de atac, fiind folosită ca platformă pentru luptă.
Trecerea de la sud-est a fost securizată prin ridicarea unei palisade, iar spaţiul îngust dintre cele două stânci semeţe (de la nord şi vest) a fost blocat prin ridicarea unui zid din bolovani mari şi piatră sfărâmată. În interiorul cetăţii, folosind protecţia oferită de cea mai scundă dintre stănci (cea de la sud), dacii au ridicat un unic turn cu o suprafaţă impresionantă, care avea şi rol de locuinţă, pe lângă cel de a supraveghea latura de sud-vest a cetăţii.
 
Stâncile de la nord şi vest formează un defileu îngust, prin care apa pârâului părăseşte incinta cetăţii. 
 
Apa cristalină capătă avânt parcurgând în diagonală suprafaţa fortificată şi execută un salt spre o terasă aflată cu câţiva metri mai jos, în afara cetăţii. 
  
Stânca de la nord reprezintă o adevărată fortăreaţă, fiind presărată cu grote şi spaţii ideale pentru a oferi adăpost şi protecţie. Sus se află o grotă ce domină latura de nord a cetăţii.

  
Acelaşi lucru se poate spune şi despre stânca de la vest, străjerii având la dispoziţie o mulţime de grote şi cavităţi unde se puteau adăposti de vremea rea sau de săgeţile duşmanilor.  
Chiar la baza stâncii există patru grote: două cu vedere directă spre turnul-locuinţă,
 
   

 
  
iar celelalte două protejând îngustul defileu.
 
 

  
Trecerea îngustă prin defileul format de stăncile de la nord şi vest a fost blocată prin ridicarea unui zid din bolovani mari iar spaţiile dintre ei au fost completate cu piatră spartă. În acest mod a fost creată o barieră impermeabilă şi în acelaşi timp capabilă să preia şi să absoarbă eventualele lovituri aplicate de berbecele posibililor asediatori.
   

Zidul era supravegheat la interior dintr-un turn de veghe îngust a cărui bază s-ar afla îngropată sub o grămadă de bolovani, situată în imediata apropiere a zidului. 
Zidul, înalt de 4-6 m, era străpuns la partea inferioară de apele pârâului care iese din cetate. 
 
Resturile zidului se pot observa în exteriorul cetăţii: o mulţime de bolovani de diferite mărimi revărsaţi de la înălţimea celui mai coborât nivel al incintei cetăţii până la terasa existentă în exterior.
 
În exterior, blocând accesul la zid, era amenajată o fortificaţie de baraj, formată din cel puţin două turnuri unite între ele prin ziduri din piatră. La baza unuia dintre turnuri se poate observa modul admirabil în care pietrele masive au fost îmbinate ca piese unui puzzle, fără a se folosi mortar. 
  
Turnurile aveau forma rectangulară, cu latura de 3-4 m.
  
Zidul care unea cele două turnuri avea grosimea de 1 m şi este posibil să se prelungească atât în stânga cât şi în dreapta până în peretele celor două stânci care străjuiesc îngustul defileu, formând astfel o primă linie defensivă în calea unui posibil duşman care ar fi atacat cetatea din această direcţie.
  
  
În peretele stâncii amplasat lângă cel de-al doilea turn de apărare se poate observa o porţiune adâncită, probabil ce a mai rămas dintr-o mică incintă săpată în stâncă.
În faţa liniei defensive mai era amplasat un turn a cărui bază de formă rectangulară se observă cu uşurinţă. Modul de îmbinare a pietrelor este similar celorlalte două turnuri.
  

  

Dar surprizele oferite posibililor asediatori continuă. Nivelul suprafeţei incintei cetăţii coboară constant până la baza acestui zid astfel că în caz de asediu, acest zid se putea securiza şi prin blocarea ieşirii apei izvorului din cetate. Aceasta acumulându-se, inunda o suprafaţă de aproximativ 200 mp înainte de a se revărsa peste zid. În acest mod, eventualii asediatori care treceau de zid deveneau vulnerabili prin scufundarea într-o apă cu o adâncime de câţiva metri.
  

Stânca dinspre sud este cea mai scundă dar nu mai puţin spectaculoasă, având aspectul unui bastion.
 
  
Partea superioară este crenelată natural, oferind protecţie avansată pe un segment important din drumul care duce spre trecerea dintre stâncile de la sud şi est.
  
Şi această stâncă prezintă condiţii ideale pentru organizarea unei ambuscade, prin mulţimea grotelor naturale şi nişe practicate în pereţii de piatră.
   
  

  
În plus, lipit de piatra stâncii, a fost ridicat un masiv turn-locuinţă, care supraveghea latura de sud-vest a cetăţii.
      
Latura de sud-vest are aspectul unui larg amfiteatru natural în care se pătrunde trecând printr-un spaţiu îngust, străjuit de stânci masive.
  
  
Amfiteatrul natural este protejat spre stânca dinspre vest de o fortificaţie naturală, un baraj colosal format din stânci îmbinate natural, a cărui creastă permite deplasarea rapidă şi uşoară, similar unui drum de rond şerpuind în spatele crenelurilor.
  
  
  
  
Spaţiul necesar deplasării trupelor pe coama stâncii a fost obţinut prin desprinderea bolovanilor care incomodau trecerea şi rostogolirea acestora spre baza stâncii, creându-se astfel pe toată latura de sud-vest a cetăţii o bandă de trecere pentru apărători, lată de cel puţin 1 m şi aflată la o înălţime de peste 15 m. O parte a acestor bolovani se pot observa împrăştiaţi în interiorul amfiteatrului natural.
  
  
Excaladarea peretelui exterior a stâncii este o aventură fără echipament adecvat şi devine aproape imposibilă sub ploaia de săgeţi, pietre şi suliţe abătută asupra trupelor asediatoare de către apărători . 
  
  
  
Pentru o mai bună protecţie împotriva săgeţilor atacatorilor, acest drum de rond natural putea fi protejat de o palisadă din lemn care, amenajată la o asemenea înălţime, putea reprezenta o eficientă pavăză pentru apărători. 
Spaţiul îngust prin care se pătrundea în cetate putea fi fortificat printr-o poartă de acces şi două turnuri din lemn ridicate de-o parte şi de alta, pe capetele celor două ziduri naturale din stâncă.
  
   
Între stâncile de la sud şi est există un îngust defileu prin care apa pârâului care traversează incinta cetăţii pătrunde în cetate. 
Această trecere era mult mai îngustă în vremurile existenţei cetăţii; ulterior a fost lărgită prin desprinderea unei bucăţi din stânca dinspre sud, pentru a faciliza circulaţia pe potecă. Trecerea era blocată prin construirea unei palisade din trunchiuri de copaci de dimensiuni mici și medii, aliniate vertical, fără spații între ele. Trunchiurile erau înfipte în pământ și erau întărite cu scânduri spre interiorul şi exteriorul cetăţii. Înălțimea era de peste trei metri iar întăritura din scânduri era curbată spre interiorul cetăţii pentru a incomoda ecaladarea palisadei dinspre exterior. Pentru o mai bună rigidizare scândurile erau încastrate în peretele stâncii dinspre sud iar în partea opusă erau prinse de un zid natural din piatră care se extinde spre trecere, ca o prelungire a stâncii dinspre est. Apa pârâului se strecura pe sub palisadă în interiorul cetăţii.
 
În peretele stâncii dinspre sud se pot observa lăcaşurile în care erau încastrate scândurile, până la o înălţime de peste trei metri.
Locaşurile sunt amplasate pe două rânduri, în perechi, distanţa dintre rânduri menţinându-se constantă şi încadrând perfect grosimea unui trunchi de copac mic sau mijlociu. 
 
Chiar vis-a-vis de porţiunea de stâncă în care sunt practicate locaşurile pentru încastrarea scândurilor există un zid natural de piatră care obturează pătrunderea în incinta cetăţii şi care oferea o bază solidă pentru prinderea celuilalt capăt al palisadei.
  
Chiar şi în situaţia în care asediatorii opreau apa pârâului să mai pătrundă în interiorul cetăţii, cu scopul de a slăbi forţele apărătoare prin însetare, in interiorul cetăţii există două izvoare care asigurau suficientă apă proaspătă şi astfel, posibilitatea organizării unei puternice şi îndelungate defensive. 
 

Lângă turnul-cetate există o cisternă săpată în stâncă care putea asigura provizii - foarte probabil grâu. 
Stânca dinspre est este cea mai interesantă. Are o formă piramidală, este la fel de masivă ca cele dispre nord şi vest şi prezintă o mulţime de fortificaţii naturale: grote, adăposturi iar partea din vârf reprezintă un veritabil turn de observaţii. 
 
Partea dinspre interiorul cetăţii se prezintă sub forma unui perete aproape vertical pe care sunt amplasate trei grote.
 
Două dintre acestea nu sunt naturale, fiind săpate chiar la baza stâncii.
Pe partea opusă a stâncii, în exteriorul cetăţii, există o grotă la nivelul solului, dar ca poziţionare, aflată la o înălţime mai mare decât cele două grote săpate în peretele dinspre interiorul cetăţii. Aceasta este amintită în lucrarea Peşteri din România, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976, ca fiind o peşteră de dimensiuni reduse, care nu prezintă importanţă ştiinţifică sau turistică prea mare.  
Însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că intrarea în grotă a fost amenajată pentru a trece neobservată.
 
Se poate constata cu uşurinţă faptul că două plăci de piatră, care în timp s-au deplasat, închideau perfect latura vizibilă dinspre zona care duce spre poarta cetăţii.  
 
De asemenea, intrarea a fost prelungită în exterior, atât în stânga cât şi în dreapta, cu pereţi din piatră.
 

Similitudini: Anta ou Lapa do Repilau

Pe o porţiune de aproximativ 6 m de la intrare, grota are o înălţime mică (se pătrunde în ea mergând pe genunchi). 
 
Urmează apoi o porţiune în care grota se lărgeşte şi se înalţă, fiind o zonă în care se poate sta în poziţia ghemuit.
 
  
Grota se continuă cu un spaţiu care se lărgeşte atât în stânga cât şi în dreapta, asigurând condiţii prielnice locuirii.
scurt coridor:
  
stânga:                                                                                           dreapta:
  
Este posibil să fi fost locuită încă din vremuri preistorice, când grota ar fi reprezentat un adăpost bun atunci când afară ar fi fost temperaturi foarte scăzute. Focul făcut în interior ar fi încălzit repede spaţiul destinat adăpostului iar intrarea strâmtă în grotă ar fi păstrat căldura în interior. De altfel, pereţii grotei, în porţiunea superioară, sunt afumaţi pe întreaga lungime a grotei, mai ales în porţiunea destinată locuirii. În plus, intrarea în grotă se află spre sud-est iar soarele o luminează şi încălzeşte cea mai mare parte din zi.
  
Lumina este reflectată în mii de sclipiri de către picăturile de apă prinse de tavanul grotei.
  
Iar în unele locuri, apa a scluptat adevărate dantelării peste aceste urme de funingine.
  

Mai jos de intrarea în grotă, coborând de-a lungul peretelui de stâncă, se pot observa alte adăposturi naturale,
    
  
alte grote mai înguste,
  
  
o a doua grotă care oferă adăpost şi condiţii prielnice locuirii, inclusiv un perete de stâncă care camuflează intrarea în grotă, făcând-o practic invizibilă
    
Coridorul coboară aproximativ 6 m apoi coteşte în stânga
  
  
dar şi o a treia grotă dublă, 
  
la care grota din partea dreapă prezintă interes - posibil condiţii pentru adăpost
  
Adăposturile naturale se pot observa până la baza stâncii, chiar şi pe malul pârâului



 

Să ne întoarcem la cele două grote săpate la baza peretelui stâncii din incinta cetăţii. Analizând modul în care au fost executate, cât şi amplasarea celor două grote putem spune că nu au fost săpate pentru a îndeplini funcţia de silozuri (ar fi avut nivelul în interior mai coborât pentru a asigura o protecţie eficienta a alimentelor - cel mai probabil cereale). Nu au fost săpate nici pentru a fi locuite (abia dacă încap 4-5 persoane în fiecare dintre ele iar spaţiul este insuficient, în condiţiile în care se putea construi o locuinţă în incinta cetăţii, fără a fi necesar efortul de a săpa în stâncă). S-ar putea spune că au fost începute cu un scop dar n-au mai fost finalizate.
 
Şi totuşi, la o privire mai atentă asupra interiorului uneia dintre grote, se observă în partea dreaptă o porţiune de perete care are o culoare mai închisă.  

Este evident că reprezintă o porţiune zidită alcătuită din pietre prinse cu mortar iar după aspect, este o zidărie foarte veche. Zidul închide o cavitate boltită care are o înălţime suficientă pentru a permite accesul persoanelor în poziţia ghemuit. Şi din nou ne punem întrebarea cine ar fi avut interesul să zidească o porţiune din interiorul unei grote săpată în stâncă? Dacă se dorea blocarea accesului în grotă, s-ar fi zidit intrarea. Sau altfel, ce rost ar fi avut să fie săpată o grotă în peretele stâncii pentru ca, mai apoi, să se zidească o porţiune din această grotă? 
 

 
Se pot lansa două teorii privind funcţionalitatea grotelor de la baza stâncii.

Prima teorie este şi cea mai posibilă. Săpând puţin în partea dreaptă şi cea stângă a porţiunii zidite, se constată că marginile boltite coboară, apoi îşi modifică direcţia, astfel încât porţiunea zidită capătă o formă ovală.
  
  
  
Nu este indicat a folosi această formă pentru pătrunderea într-un spaţiu des utilizat. În acest caz intrarea, boltită la partea superioară, ar fi fost mai coborâtă la partea inferioară pentru a se evita pătrunderea incomodă şi greoaie în spaţiul de dincolo de ea. Dar în situaţia în care nu ar fi fost des folosită, această formă este chiar potrivită, mai ales dacă se doreşte ulterior blocarea prin zidire a accesului în spaţiul în care se pătrunde prin această intrare. Iar un asemenea spaţiu, în care se pătrunde o singură dată, poate fi reprezentat de un mormânt. 
După aspectul mortarului folosit pentru îmbinarea pietrelor, acesta are compoziţia clasică a mortarului dacic: var, nisip, lut, paie şi apă. Se poate observa că a fost adăugată şi o importantă cantitate de rocă sedimentară sfărâmată, obţinută din săparea peretelui de stâncă. Cert este că şi acum, după mai bine de 2000 de ani, acesta rezistă uimitor de bine, având duritatea pietrei.
Această intrare zidită ar reprezenta indiciul existenţei mormântului unui prinţ dac şi care poate data din vremea lui Burebista sau chiar anterior. Şi, de ce nu, poate reprezintă chiar mormântul conducătorului dac Rubobostes, a cărui formaţiune politico-militară se întindea până în apropierea Sibiului şi a cărui capitală se presupune că era în cetatea de la Pitrele lui Solomon.
Dar este şi mai probabil ca mormântul să aparţină unei căpetenii spirituale, un mare preot dac. Astfel s-ar explica puterea spirituală pentru care era cunoscut încă din vremea dacilor acest loc magic situat "între Chetre", cunoscute astăzi ca fiind Pietrele lui Solomon. Locul de înmormântare ar fi devenit loc de venerare iar în porţiunea de grotă rămasă nezidită se puteau depune ofrande. Pentru a face faţă afluxului mare de pelerini care ar fi venit la mormânt pentru a venera spiritul marelui om, a fost săpată în dreapta grotei o a doua grotă care, după ce pătrunde un metru în stâncă, este deviată spre stânga, spre locul mormântului. Pe acel perete din interiorul grotei se puteau depune, de asemenea, ofrande.
Astfel, mormântul este încadrat de cele două grote săpate în stâncă, iar grotele reprezintă locul destinat depunerii orandelor, în scopul venerării memoriei persoanei înmormântate.


A doua teorie, chiar dacă este mai fantezistă, merită sugerată, în ciuda efortului depus pentru a fotografia interiorul grotei locuite.
Se pleacă de la ipoteza că există o legătură între grotele săpate la baza stâncii în incinta cetăţii şi grota aflată la nivelul solului, pe partea opusă a stâncii, în exteriorul cetăţii.
Legătura ar fi fost un tunel. 
Meşterii daci au cercetat porţiunea naturală de grotă aflată în exteriorul cetăţii şi au constatat faptul că aceasta pătrunde adânc în interiorul stâncii. Au intuit că, în situaţia în care acest coridor natural ar fi fost continuat prin săparea unui tunel orientat spre baza stâncii, s-ar realiza străpungerea acestei stânci. 
 
Pentru a avea siguranţa că, după străpungerea stâncii, ieşirea se va face chiar la baza stâncii în interiorul incintei cetăţii, în paralel cu echipa care lucra la săparea tunelului de sus în jos, o altă echipă a început săparea tunelului de jos în sus, urmând ca cele două echipe să se întâlnească undeva, în inima stâncii. La început a fost săpată grota aflată la un nivel mai coborât, care asigura un bun acces, aceasta fiind amplasată la nivelul platoului superior din incinta cetăţii. Orientându-se după zgomotul produs de uneltele muncitorilor care săpau mai sus, dincolo de stâncă, au săpat ascendent apoi, cu scopul de a se întâlni cu cealaltă echipă, au cotit spre stânga. Totuşi, s-a produs o eroare: începutul capătului de tunel ascendent era prea jos. În aceste condiţii exista riscul ca cele două echipe să nu se întâlnească şi, ocolindu-se, să se producă perforarea stâncii la o înălţime prea mare, ceea ce ar fi însemnat un acces incomod în tunel. 
Pe acelaşi perete al stâncii, deasupra celor două grote săpate, există o a treia grotă care, după poziţia pe care o are, ar putea reprezenta o străpungere eşuată a stâncii. Această ieşire din tunel s-ar fi aflat la o înălţime prea mare pentru a putea fi folosită în mod eficient. 
  
În această situaţie s-ar fi luat hotărârea începerii săpării tunelului de la baza stâncii în sus, cu scopul de a corecta traiectoria tunelului şi astfel, de a avea certitudinea că tunelul va fi funcţional.
O a doua grotă s-a săpat pornind dintr-o poziţie care asigura un acces mai incomod dar aflată la un nivel mai ridicat faţă de prima. După ce pătrunde cam patru metri în peretele stâncii, zgomotele produse de cioplitorii care perforau porţiunea de tunel descendent au indicat echipei care săpa la baza stâncii să execute o deviere spre dreapta care, probabil, s-a continuat cu o porţiune ascendentă până la locul în care cele două porţiuni de tunel s-au întâlnit. 
 
Dar, probabil, tunelul funcţiona invers: grota aflată în incinta cetăţii era intrarea în tunel iar coridorul aflat pe partea cealaltă a stâncii era ieşirea camuflată pentru a asigura părăsirea tunelului în condiţii de securitate.
Tunelul ar fi avut o funcţionalitate tactică, putând asigura deplasarea trupelor în exteriorul cetăţii şi efectuarea unui atac surpriză asupra armatei duşmane care ar fi atacat poarta cetăţii sau pentru a susţine apărarea palisadei de pe latura de sud-est a cetăţii.
De asemenea, tunelul ar fi reprezentat o cale de a părăsi cetatea în condiţii de siguranţă în cazul în care prăbuşirea apărării ar fi devenit iminentă. Datorită faptului că tunelul este ascendent, intrarea în tunel situându-se mai jos decât ieşirea, se asigura astfel o ventilaţie naturală. Deplasarea prin tunel, în porţiunea ascendentă, putea fi uşurată prin săparea unor trepte şi pentru vizibilitate se puteau folosi torţe.
Lungimea tunelului ar fi de aproximativ 50-60 m iar diferenţa de nivel între intrare şi ieşire este de cca. 30 m.
Intrarea în tunel a fost zidită, probabil după căderea cetăţilor din Munţii Orăştiei şi apropierea trupelor romane, ca măsură de siguranţă, pentru a împiedica pătrunderea trupelor duşmane în interiorul cetăţii ca urmare a unei trădări. Este posibil ca apărătorii cetăţii să fi luat hotărârea de a rezista asediatorilor până la capăt şi s-a considerat că părăsirea fortificaţiei prin intermediul tunelului nu mai avea nici un rost. În timp, porţiunea de tunel săpat, neavând structuri de consolidare la interior, s-a prăbuşit datorită cutremurelor, rămănând accesibilă numai porţiunea destinată ieşirii din tunel.
Este doar o frumoasă ipoteză. 
Însă este cât se poate de adevărat faptul că intrarea zidită ascunde o bună parte din adevăr.
 
Pe latura de nord-est se află cel mai mare spaţiu dintre două stânci consecutive, cetatea fiind cel mai expusă unui atac iniţiat din această direcţie.
Din acest motiv s-a ridicat un val de pământ peste care s-a construit o palisadă din lemn cu platformă pentru lupte. Tot pe această latură se afla şi poarta cetăţii şi este de presupus că palisada era puternic fortificată cu structuri din lemn - posibil turnuri.
  


 







Comments