Revista Cafeneaua Literară, Pitesti

- Ionel Bota, 2025 -

Meditația, lege a conservării lirismului.

O metafizică a înscenării în poezia lui Ovidiu Gligu

La a doua ediție, volumul de poeme datorită căruia Ovidiu Gligu a intrat în posesia premiului „Vintilă Horia”, în 2019, la Râmnicu Sărat, îl poziționează cu alte argumente solide, pe autorul din Banatul Montan, între vocile esențiale care, după anul 2000, contribuie axiologic la evoluțiile literaturii contemporane. Așadar, animalul din vest (Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2020, 98 p.) ni-l readuce în prim-plan pe autorul care, de ani buni, de la debut încoace, la vremea când se afirma în mediile cultural-literare de la Oravița, nu practică deloc publicitatea agresivă a celorlalți colegi de promoție, nici măcar pe online-ul mioritic al internetului, nu cultivă și nu frecventează mai deloc cercuri culturale dar crede în autenticitatea scrisului și în forța scriiturii de a fascina și de a genera crezul și conștiința unei generații.

Hărțuirile existențiale, cu ostracizările la vedere ale adevărului, violentarea ambientului cultural-spiritual cu subprodus și mituri false, potentarea agresivă a non-valorii sunt și oripilările poetului între asumările căruia discreția personală și evitarea stărilor conflictuale între indivizi și generații au favorizat parcursul limpede al propriei creații. Nu l-a interesat comoditatea formulelor (el știe că, de fapt, și „democrația culturii” e doar o mentalitate), a sfidat până la ironie demolatoare paranoia grafomaniei și a veleitarismului contemporan, a respectat și a stat alături de intelectualii reformiști, prin urmare a fost, este și se manifestă ca un disciplinat creator. Cartea aceasta depășește tatonările timide ale realității, practică un fel de cvasi-manierism efervescent, mai cu seamă Ovidiu Gligu, nu o spun aici prima oară, fiind un talent atipic, capabil fie de abisale interiorizări și apetență pentru a glosa în siajul neo-modernist, fie de o de-mantelare, de-liricizare și lectură a Lumii Omului într-o buclă de scenarii ale de-mitizării. Cadențele vieții în „năruire”, inserția oniric-orfică în realitatea palpabilă și reflexele primare din spațiul distopic al „duetului” existențial („eu eu sunt lotru sunt cam obosit și de asta mă joc aici ca un cățel abandonat primăvara pe asfalt însoritul întâiul loc cald/ fur de la minele cel sărac pentru minele cel și mai sărac/mulțumit că totul este un joc de-a identitatea multiplă/”) anulează intenția de subsidiar într-un registru liric fără de camuflaje, stil care ține, firește, de unul din poeții imprevizibilului. Explorările acestui realism visceral induc veritabile măști ficționale, un carusel temperamental-emoțional care deține o bornă a glisării în tainele tărâmului natal, prin câteva excelente poeme (generală 1 zona gării, cheile nerei, cantonul damian, cenaclul, oravița-timișoara nord, la ticvani nu se trage, oravița). Poemele acestui volum atestă, aproape fiecare, un mare curaj al exercițiului al posturii auctoriale, o descifrare corectă a propriului stil de a lovi ignoranța, periculoasa genetică a spiritului calofil vulnerabil în vreme ce așa-zicând pofta senzuală (în sensul glorificării frumuseții umanului) duce imaginarul în neo-expresionism: „ea e frumoasă ca mugurii viței-de-vie în primăvară ca lacrima/ lor are palmele reci pline de cruste și scoarță aspră în insule de coral seara vine un porumbel ca un abur alb plutind abia văzut ciugulește bătăturile din cupa pumnilor mici/ când rugăciunea e gata zâmbește mă atinge în treacăt deasupra de cot bucuroasă îmi spune măi frate și ochii ei joacă ca doi bobi de stafidă mirosind a departe// încă puțin mă roagă să mai stăm uneori luna se joacă tăcută prin părul ei cârlionțat împletește pe raze inele agale numărându-le parcă încet pulsează întins către somn gâtul subțire și porumbelul acela deja e departe/” (taina serilor lungi, p. 89)

Așadar, fără perturbări ale stilului cu care ne-a obișnuit, poemul lui Ovidiu Gligu gravitează în jurul universului dietrologic, mascările cunoscând ample de-virusări ale indezirabilului. Eul își propune ipostaza busolei spirituale, este mereu pregătit de „expediție”, evocă ironic-admirativ „supraviețuiri” în epocă („mă gândesc la matricea destinelor care este blocul pătrat din fața blocului nostru pătrat/ o lume comună și uniformă oriîncotro aș privi toate ferestrele se luminează seara la fel// printre perdele cu amurgul am intrat în câteva camere puțin cu vârful ochilor am văzut oamenii și lucrurile aproape am văzut cum stau atomii și cum se mișcă duhul lor/ am văzut praful lunii pline dansând și l-am atins când și când/”), dar toate anxietățile sunt reintegrate în magma creației ca interogări/auto-interogări ale ființialului. Peste tot poemele curg egale, vremurile insipide sunt traversate în paradoxismul evoluției lor, a omului vechi și a omului nou, se exersează o „politică” a mișcării ontologice, ludicul (vitalității organice a significanților-vocabule) nu este chiar atât de înrobit sistemelor semiotice. Dar Heidegger, cu a lui „destruktion”, inspiră o metafizică a înscenării imperativelor realului, negaționismul perfid devoalează constrângeri iar în astfel de momente operează, mult mai radical, hegemonia discursului aceluiași eu: „omul de cameră ți-a confiscat viața personală pe piept ți-a pus o telecomandă/ cioburi de sticlă colorată siguranța zilei de mâine vezi suntem pieile-roșii în schimb/ asta e tot mărul a ajuns un simbol scriu amintiri vagi despre gust// eu am vândut sticlele goale nu mai avem nimic în comun/mi-ai/ lăsat cenușă în păr existența cățea sterilizată îmi spală bubele/” (cenușă în păr, p. 63)

Cartea lui Ovidiu Gligu dedică mai multor împliniri destinale. Discursul e uneori furibund, fără a fi excentric, rebel fără a vrea demolițiuni, așezat spre meditativ fiindcă meditația rămâne, totuși, aici, lege a conservării lirismului. Nu e nevoie, aici, să prejudiciem cu alte nuanțe insignifiante, concluzia directă: Ovidiu Gligu este poet.

Ionel BOTA