.      Despre poezia lui Ovidiu Gligu se pot spune multe, atât de multe încât rândurile noastre nu se pot închega într-o scurtă prezentare pe măsura profunzimii sale literare; însă frumusețea complexă, pestrițul gândurilor sale și puntea specială pe care o are cu lumea cuvintelor ne-au convins să încercăm totuși să medităm și prin vorbe despre el… Om și poet, sau poet și om, indiferent de ordinea în care sunt luate aceste două coordonate ale vieții sale, elementul care le călăuzește pe amândouă este admirația pentru lumea interioară, ca o scară spre Cuvânt. Un suflet ce urcă sau coboară prin fiecare anotimp (an/și/timp) uitat sau amintit, în forma lui divină cât și în forma lui umană…  Ovidiu și-a condus sufletul cu toată trena darurilor, solemn și timid pe tărâmul literaturii, cu aceeași iubire de pelerin și teolog, neprecupețind niciun efort pe calea zidirii, mânuind limbajul (sau, poate, lăsându-se mânuit de acesta?) cu o îndemânare naivă și inspirată, profundă și exaltată…

.      Un mozaic de cuvinte ce se îmbracă în "nori ascuțiți" mângâiați de ”palmele mamei” cu șoapte ce vibrează pătrunzător precum ”aerul rece pe sub crengile goale”, cu lumina din vis și liniștea din ”brațele deschise și largi către fratele cer către norii de pluș” - obsesiv ca și ”atunci când ai nevoie de soare”, ca atunci când clopotelor le spui ”trăiesc, Doamne, între oameni ca în căușul palmelor Tale”.

.    Am ales cu greu câteva rânduri din țesătura de cuvinte, ce se parfumează din flori de ”lăcrimioare, lalele, liliac, păpădie”, zicem “cu greu” pentru că nu e deloc ușor să faci un buchet de flori atunci când te găsești în mijlocul unei grădini în care ”zvâcnește atâta loc de gândire”.

.     Acestea fiind zise, vă îndemn dragi cititori să răsfoim înapoi - poeme și vise. Sigur că vă va încânta, cel puțin tot atât cât ne-a încântat și pe noi, versul acestui prieten/pelerin/teolog.

Preot dr. Borislav Tasici, coperta IV