Prietenii se întâlnesc greu și se pierd repede. Îi primim cu greu în lumea noastră și intrăm cu teamă în a lor. Uneori e de ajuns un cuvânt pentru a-i îndepărta. Sau o privire. E din vina lor ? A noastră ?

Prietenii artelor se întâlnesc și mai greu, dar nu se pierd aproape niciodată. Nu au nevoie de mult timp pentru a se recunoaște, așa cum speciile pe cale de dispariție se întrezăresc de la distanță și își zâmbesc. Intrând în universul lor, vrei să rămâi și să nu mai ieși. Te atrage vorba lor cu-minte. Te câștigă încercarea lor de a vedea dincolo. Poveștile copilăriei lor uitate. Jocul cu mărgelele de sticlă.

Pe prietenii artelor îi ține laolaltă dorul după frumos. Dacă unii dintre ei s-au adunat in paginile unui (prim) volum ca acesta, este pentru că și-au promis lor și altora că dorul lor nu se va risipi ușor. Că prietenia lor nu se va pierde. Este oare aceasta o formă de nemurire ?

(coperta 4, autor anonim)