Sf Ioan Gura de Aur in biserica profanata

comentariu de Oana Iftime


 

 

Despre mutarea moaştelor Sfantului Ioan Gură de Aur la biserica Sfânta Ecaterina

(13 noiembrie 2007)

sau despre noi culmi în subtilitatea şi gratuitatea răutăţii

 

 

         Sfântul Ioan Gură de Aur tocmai a fost mutat într-o biserică pângărită. Halal cadou, la 1600 de ani de la cealaltă mutare a sa, la tronul Prea Sfintei Treimi. Mântuitorul l-a păstrat atât de aproape de Sine, iar noi îl ducem într-un loc al despărţirii de Hristos.

         Cel care ne-a lăsat Liturghia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, dus unde s-a slujit o anti sau non-liturghie. Învăţătorul ortodoxiei, dus acolo unde s-a învăţat erezia. Cel care prin întreaga sa viaţă, cu tot sufletul a slăvit pe Hristos, închis într-un loc unde El a fost hulit.

  

(Istoria, file vechi din trecut şi din prezentul etern)

 

            Multe a îndurat Sfântul Ioan Hrisostomul, în viaţă fiind. Invidia unora dintre "colegii" episcopi, ţâfna împărătesei Eudoxia, ale cărei proaste purtări le-a criticat, spre binele ei şi al altora, nuanţă pe care respectiva nu a fost, însă, capabilă, să o sesizeze.

            Datorită unei mâini de oameni de nimic, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Mântuitorului a fost gonit din scaunul episcopal şi a murit în exil, batjocorit de nişte soldaţi neştiutori şi nesimţitori, care îndeplineau, cu răutate zeloasă, ordinul de a-l hăitui pe drumuri până ce va muri. Şi a murit, ierarhul Ioan, nu fără a spune, cu gura sa cea de aur, o ultimă vorbă de slavă. Chiar aşa a spus: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate". Ultima lui şoaptă a fost o şoaptă de iubire, pentru Iubire.

            Şi după adormire a răbdat mitocănia, în continuare, cu neînţeleasa răbdare a sfinţilor. Împăratul Teodosie, fiul Eudoxiei, al cărei mormânt se cutremura de neliniştea sufletului împărătesei, care i se trăgea din purtarea faţă de Ioan, a vrut să obţină pace, pentru mama sa. A trimis să fie aduse moaştele Sfântului Ioan la Constantinopol, dar şi-a ales prost trimişii. S-au dus să-l ia pe Ioan nu ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, ci ca pe un oarecare, ca pe orice trup lipsit de viaţă, care poate fi încărcat şi livrat undeva fără prea mare bătaie de cap, sau de inimă. Dar Dumnezeu altfel a văzut lucrurile. Şi până ce Teodosie nu şi-a cerut iertare, scriindu-i lui Ioan, ca unui viu în vecii vecilor, scrisoarea fiind pusă pe mormântul ierarhului, şi până ce trimişii imperiali nu i-au acordat acestuia cinstirea cuvenită unui sfânt, nu au putut lua moaştele.

            Când au adus, în sfârşit, la Constantinopol, sfintele moaşte, le-au aşezat în scaunul episcopal, şi de acolo Ioan a vorbit, iarăşi, poporului, de care moartea nu l-a putut despărţi, binecuvântându-l, şi pronunţând, totodată, iertarea Eudoxiei.

            Un preot la care a stat Ioan într-o perioadă a exilului său dorea să ştie în ce stare se găseşte sufletul lui Ioan, pe lumea cealaltă, fiind convins că cineva ca Gură de Aur trebuie să aibă un sălaş cu totul deosebit în rai, după cum deosebită a fost şi viaţa lui pe pământ, deosebită şi puterea lui de a iubi, deosebit şi cuvântul său, prin care s-a străduit cu toată inima să îmbrăţişeze pe oameni cu Dumnezeu. S-a rugat mult, să i se descopere unde se află Ioan. Şi a fost dus să vadă raiul, în vis, i-a văzut pe sfinţii ierarhi, dar Ioan nu era acolo. Omul s-a amărât, era dincolo şi de puţina logică şi dreptate omenească una ca aceasta, darămite de infinita înţelepciune şi dreptate dumnezeiască. Şi a întrebat, atunci, plângând, de el, de ierarhul Ioan. O surpriză a venit, astfel, la urmă, cu mare bucurie, atunci când îngerul care îl călăuzea i-a spus "Vorbeşti de Ioan, învăţătorul pocăinţei? Pe acela nu-l poate vedea om în trup, fiindcă el stă înaintea tronului Prea Sfintei Treimi." Acolo unde stau îngerii cetei dintâi, acolo a ajuns, purtat de iubirea sa, mereu legată la Iubire, Hrisostomul, învăţătorul nu doar al pocăinţei ci şi al milosteniei, al slujirii drepte şi a multe alte feluri de dragoste nedespărţită, de Dumnezeu şi de oameni.

 

(Istoria, file noi şi inevitabila şi jalnica nuanţă de repetare)

 

            În mijlocul acestui oraş pustiit de comunism, repopulat mai apoi cu monştrii capitalismului, viermuind ca o plagă stricată de microbii unei iluzorii lupte pentru (non-) existenţă se găsesc nestricate moaştele lui, ale lui Ioan cel cu Gura de Aur. Anume, în două locuri, în biserica schitului Darvari şi, până mai azi se găseau şi în paraclisul patriarhal. S-a luat, însă, hotărârea să fie mutate, sub pretextul (a cărui veridicitate nu o contest, neapărat) că aşa a dorit patriarhul Teoctist, să stea sfintele moaşte în biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, până când se va construi Catedrala Neamului, iar atunci să fie mutate acolo.

            Nu comentez, repet, relativ la autenticitatea pretextului. Confruntarea cu realitatea îmi întoarce sufletul pe dos sub alte aspecte. Biserica Sfânta Ecaterina a fost profanată prin slujirea unor neortodocşi, altfel spus, cu vorba care înfioară unele persoane gingaşe, a unor eretici. Acolo, în chiar sfântul altar, au slujit anticalcedonienii. Spre lămurirea celor care nu cunosc toate chestiunile acestea aparent încurcate, anti (sau "ne") calcedonieni sunt membri bisericilor numite vechi orientale, neortodoxe, prin aceea că nu se supun hotărârilor tuturor celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Li se spune „necalcedonieni” dat fiind că nu admit hotărârile Sinodului de la Calcedon, inclusiv importanta definiţie dogmatică referitoare la cele două firi ale Mântuitorului[1], neschimbate, neamestecate, neîmpărţite, nedespărţite, Dumnezeu fiind şi Om deplin.

            De la o vreme, necalcedonienii au ajuns să fie prezentaţi drept ortodocşi, de către unii „ortodocşi”, între care episcopi care, se vede, au ales să ignore promisiunea făcută la hirotonia în treapta arhierească, anume că vor păstra şi apăra dreapta credinţă, între ale cărei elemente de bază sunt citate exact hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice. Biserica Ortodoxă Română se poate lăuda, şi anume înaintea demonilor, căci a lui Dumnezeu în nici un caz, cu un document[2] prin care participanţii la sinoadele ecumenice, pe care Biserica i-a cinstit secole de-a rândul ca mari învăţători şi sfinţi sunt prezentaţi drept nişte „lipsiţi de dragoste”. Unii care şi-au amărât "fraţii" necalcedonieni, numindu-i eretici.

Mai plini de iubire, probabil, decât Însuşi Hristos, care i-a numit "lupi răpitori"[3] pe cei care se folosesc de numele Lui în eroare, propagând nu dreapta credinţă, ci versiuni proprii asupra realităţii mântuirii (pe scurt, erezii), unii (ex ?) ortodocşi îmbrăţişează fratern erezia, altoind-o la Ortodoxie. Iar roadele otrăvite am început, deja, să le gustăm. Cum se face că a prins altoiul- aş zice că nu e de mirare, dat fiind că Dumnezeu nu ne ţine lângă El cu forţa şi că avem a ne face alegerile, între care, da, unele pot fi oribile, cu consecinţe dezastruoase, mai ales în perspectivă eshatologică[4]. Asta este, de noi depinde, nu suntem teleghidaţi de Sus, relaţia cu Dumnezeu este una liber consimţită.

            Vorbeam de roade. Unul dintre ele constă în aceea că necalcedonienii au fost lăsaţi să slujească în biserica Sfânta Ecaterina, liturghia lor eretică. Or, după una ca asta, biserica ar trebui resfinţită. Puteau fi anticalcedonienii, catolicii, protestanţii de un fel sau altul, musulmanii, mozaicii, păgânii, situaţia ar fi fost aceeaşi. Tot profanare se cheamă. Neortodocşii au slujit acolo şi, din vreme în vreme, ţin şi ore de cateheză eretică, tot acolo. Care este situaţia celor care le-au permis una ca asta, relevă Canonul 45 apostolic: "Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; Iar de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva, să se caterisească. [vezi şi Apostol: 65; Sobor 3: 2, 4; Laodic: 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timo: 9]" (Pidalion).

Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur tocmai a fost mutat într-o biserică pângărită. Halal cadou, la 1600 de ani de la mutarea cinstitului ierarh la tronul Prea Sfintei Treimi. Mântuitorul l-a păstrat atât de aproape de Sine, iar noi îl ducem într-un loc al despărţirii de Hristos.

Cel care ne-a lăsat Liturghia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, dus unde s-a slujit o anti sau non-liturghie. Învăţătorul ortodoxiei, dus acolo unde se învaţă erezia. Cel care prin întreaga sa viaţă, prin fapte, prin vorbe, cu tot sufletul a slăvit pe Hristos, închis într-un loc unde El a fost hulit.

Cineva mi-a vorbit frumos, despre tinerii care vin să se roage în biserica Sfânta Ecaterina şi despre cum pe aceştia, având suflete curate, îi păzeşte Dumnezeu, iar Sfântul Ioan a venit să le fie alături. Şi despre cum, dacă Sfântul Ioan n-ar fi vrut să fie dus acolo, nu s-ar fi lăsat dus şi cu asta, basta. Frumos, dar neconvingător, indiferent din ce perspectivă priveşti lucrurile.

- I-or fi dragi oamenii Sfântului Ioan, dar nu mai dragi decât Dumnezeu. Îmi permit să mă îndoiesc sincer că unui sfânt îi pică bine să fie ţinut într-o biserică pângărită, indiferent cine ar veni la el şi cu ce fel de suflet şi de rugăciuni. Imaginaţi-vă că iubiţi nespus pe cineva, şi că sunteţi constrânşi să mergeţi undeva unde Acela a fost batjocorit şi care loc de batjocură a rămas. Presupun că nu este greu de înţeles că o asemenea situaţie v-ar aduce nespus de multă durere de suflet.

- Iar dacă era suficientă pentru mântuire curăţenia sufletească, la ce a mai venit Hristos? Dacă era după curăţenie… Am cunoscut oameni de alte credinţe grozav de virtuoşi (să se uite în jur cei care merg în Turcia, să vadă acolo oameni morali şi care îşi iubesc religia). Mântuitorul a spus, însă, nu altcineva: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.  Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu, 16: 15, 16). Iar curăţenia neortodocşilor nici nu este de mirare, fiind cât se poate de în logica sistemului – neavând dreapta credinţă şi, deci, şansa la mântuire, la ce să-şi piardă demonii prea multă vreme pentru a-i sâcâi? Ce hoţ inteligent merge să dea lovitura la un sărac lipit? Nu le dau pace cu totul, după cum şi hoţii mai jefuiesc, din pură răutate, pe câte un amărât, dar cazul „curaţilor” nebotezaţi în Hristos nu are, totuşi, cum prezenta cine ştie ce interes în departamentul subteran. Vorba chiar a Sfântului Ioan Hrisostomul, la nimic nu folosesc faptele, atunci când credinţa este stricată.

Cât despre "puii" noştri "curaţi la suflet", poate îi scoate cineva din incubator, totuşi, şi îi trimite în lumea reală, unde nu tot ceea ce zboară se mănâncă. Dacă vor considera că „merge şi aşa”, să fraternizăm cu cei care nu cred în Hristos, aşa cum este El mărturisit în Ortodoxie, şi să nu ne deranjeze profanarea unei biserici, vor ajunge, din puişori drăgălaşi, zăvozi ai infernului, lupi păstori peste nişte oi la fel de paralele cu realitatea. Din pasăre, măcar şi nezburătoare, fiară. Ciudată schimbare, dar se întâmplă, sau, mai bine zis, este lăsată să se întâmple, energia necesară metamorfozei fiind furnizată de inconştienţa şi indolenţa generală, până şi a celor care pretind că mai au oarece treabă cu Biserica şi cu Dumnezeu. Poporului nu-i pasă, păstorilor actuali sau viitori nu le pasă, şi orice "merge", în contul unor mari şi neplăcute surprize pe care le vom avea, cândva, dacă nu ne scuturăm odată de nesimţire. Pe care o mai şi numim, eventual, dragoste de fraţi sau, şi mai şi, smerenie, în derâderea demonică a virtuţii creştine supreme.

Dragostea cea după Dumnezeu se îndreaptă spre om, nu spre greşelile lui. Dragostea dă tonul creştin al certării, nu împiedică certarea. Mângâie pe bolnav, nu-l lipseşte de medicament, în ideea stupidă că medicamentul este amar, şi că omul o să ne deteste fiindcă i-l dăm, aşa că mai bine hai să-l lăsăm cu boala. Smerenia nu face pe om să tacă atunci când este batjocorit Hristos. Am auzit de atâtea ori, pe diverşi, şoptind cu leşin de inimă cum nu ridică ei vocea fiindcă trebuie să fim smeriţi, marota aceasta spurcată fiindu-mi prezentată în condiţiile în care tocmai se proferaseră hule, încât am ajuns în pragul şocului anafilactic.  

- A treia obiecţie, relativă la cum nu s-ar fi lăsat sfântul dus unde nu-i convine: nu întotdeauna alegerile ticăloase ale oamenilor sunt prevenite prin minuni. De-a lungul vremurilor, Dumnezeu a mai răbdat să fie batjocoriţi sfinţii Săi. Exemplul cruciaţilor care au devastat Constantinopolele, risipind sfinte moaşte, pângărindu-le în fel şi chip şi pe care nu, nu i-a trăznit pe loc, în timp ce făceau toate acestea, este deja clasic. Dacă ne bazăm mereu pe faptul că certarea de Sus se va face prin minune, pe locul şi la timpul săvârşirii ticăloşiei, s-ar putea, iarăşi, să avem o surpriză, la Judecată, relativ la anumite alegeri ale noastre.

Oamenii sunt fiinţe libere, conştiente şi Dumnezeu Cel îndelung răbdător şi milostiv nu-i trage mereu de mânecă în moduri excepţionale. Ni s-a lăsat învăţătura de credinţă ortodoxă, precum şi minte ca să o pricepem - bunăvoinţa ar fi necesar să o mai punem şi noi. Comoara libertăţii este inepuizabilă, şi minunată în sine, doar că stăm cam prost cu gestionarea ei. Avem de luat atitudine şi nu o facem, avem de împiedicat ticăloşiile şi le lăsăm să fie comise, avem a ne învăţa unii pe alţii şi nu ne învăţăm măcar pe noi înşine, totul într-o dulce nepăsare, sub motto-ul „Dumnezeu n-are decât să-Şi poarte singur de grijă şi să ne poarte şi nouă.” Desigur, nu trebuie să-i purtăm de grijă Lui, dar trebuie să ne purtăm de grijă nouă şi celorlalte fiinţe omeneşti, care AU nevoie. Zicea tot Sfântul Ioan că el nu crede în mântuirea celor cărora nu le pasă de mântuirea celorlalţi.

Evident că arhiereul Ioan se află unde se află, cu sufletul, la fericirea cerească. Dar aici, pe pământ, unde a rămas trupul său, iată că iarăşi au găsit demonii prilej să se răzbune pe marea lui dragostea de Dumnezeu. Lucrarea nezidită a harului a păstrat sfintele moaşte, pentru noi, iar noi ne-am dat cu firma în cap. Nu noi toţi, desigur, nu tot poporul, care habar nu are de ce mai fac, pe la spatele său, unii dintre păstorii noştri care-şi poartă cu necinste omoforul, peste blana de lupi răpitori. Ba, mai există şi categoria căţei, rudele mai pricăjite ale lupilor, care, scheunând jalnic, nu îndrăznesc a se împotrivi ordinelor primite de la "superiori". Poruncile Marelui Arhiereu Hristos se vede că pot fi mai degrabă ignorate, de teama vreunei pedepse mai rapide şi mai pământeşti, în faţa căreia Judecata din urmă păleşte, după gândirea sucită a unora.

Şi măcar dacă ar fi vorba de Judecată, de pedeapsă sau de răsplată. Este vorba şi despre acestea, dar chiar a pierit de tot, din noi şi dintre noi, dragostea? Nu mai are Dumnezeu pe pământ decât năimiţi şi robi, vânând recompense şi evitând pedepse, chiar nu mai e cine să-L iubească, pur şi simplu şi din iubire să simtă durere în suflet, atunci când El este hulit, direct sau întru sfinţii Săi? La ce v-aţi făcut preoţi ai Dumnezeului iubirii, oameni buni, dacă Iubirea nu rezonează în sufletele voastre? Este cel puţin la fel de absurd ca a te face inginer hidrotehnist, având hidrofobie.

Au venit mulţi să se închine la sfintele moaşte, pe 12 şi pe 13 noiembrie. Nu atâţia pe cât ar fi putut fi de aşteptat, având în vedere aniversarea şi a cui era aceasta. În fine, nu mai comentăm. Poporul a venit, de bine, de rău, să-l cinstească pe Hrisostomul, de ziua lui. Şi asta va trebui să facem în continuare. Nu-l lăsaţi singur acolo, pe bietul sfânt. Mai treceţi pe la el, când şi când, ca şi cum aţi vizita pe cineva aflat la închisoare. Expresia nu-mi aparţine mie, ci persoanei care mi-a vorbit despre copiii cu suflete curate care vin să se roage în biserica nebiserică. Şi aici îi dau dreptate. La închisoare a fost dus. Sau într-un alt exil.

Fiindcă atât i-a lăsat pe unii sufletul "plin" de dragoste de Dumnezeu şi de sfinţii Lui să-i dăruiască lui Ioan cel cu Gura de Aur, la 1600 de ani de la mutarea sa acolo de unde mijloceşte pentru noi, în vecii vecilor. O nouă trimitere în exil.

 

Cititi, mai jos, "Comentariul lamuritor asupra statutului de locas profanat al bisericii Sfanta Ecaterina".         

[1] Hotărârea Sinodului al Patrulea Ecumenic, de la Calcedon (451) mărturiseşte următoarele: Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor. (Citat din Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, pag. 20 în ediţia electronică disponibilă la http://www.scribd.com/doc/32637/Hotararile-Sfintelor-Sinoade-ecumenice)

[2] Decizia Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 8-9 decembrie 1994, referinţă preluată din "Sunt anticalcedonienii ortodocşi?", Ed. Evanghelismos, 2007.

[3] "Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.  Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini? Asa ca orice pom bun face roade bune, iar pomul rau face roade rele. Nu poate pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune. Iar orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc. De aceea, dupa roadele lor ii veti cunoaste. Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea." (Matei, 7: 15-23)

[4] Adică, a Judecăţii din urmă.

 

Comentariu lamuritor asupra statutului de locas profanat al bisericii Sfanta Ecaterina

 

Acest comentariu cauta sa lamureasca asupra unor aspecte legate de conditia eretica a bisericii copte si de statutul bisericii ortodoxe in care au slujit coptii.

Le-am adaugat dat fiind ca in urma publicarii articolului despre mutarea moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur s-au starnit diverse discutii cu persoane apropiate sau cu cititori ai materialelor de pe pagina mea de net. S-au ridicat intrebari relativ la statutul bisericii Sfanta Ecaterina si la pozitia pe care o sustin, conform careia biserica ar trebui resfintita.

De asemenea, in cursul discutiilor avute s-a pus problema ca “liturghia” copta nu s-ar fi slujit in altar, sau ca s-a slujit in altar, dar nu pe Sfanta Masa, ci pe o alta masa pusa in fata acesteia, asadar biserica nu a fost profanata. Totodata, am intalnit ideea conform careia situatia ar fi simetrica celei in care s egasesc ortodocsii (romanii, d.ex.) din strainatate, care neavand biserica slujesc in locasuri de cult ale catolicilor sau protestantilor. Ne vom opri mai intai asupra acestor din urma obiectii.

-              Exista o fotografie, la adresa: http://www.gardianul.ro/2005/01/08/religie-c22/joi_noaptea_crestinii_arabi_din_romania_au_sarbatorit_craciunul-s53704.html unde oricine poate vedea ca, undeva intre orele 21- 24, cand s-a facut slujba copta, pe Sfanta Masa se gasea ceva care nu avea cum sa fi fost lasat acolo de catre ortodocsi (in afara Sfintei Liturghii nu se gaseste in biserica ortodoxa, pe Sfanta Masa, nimic de forma, dimensiunile si in pozitia in care apare ceea ce apare in poza; ceea ce se vede in respectiva imagine seamana cel mai bine cu Sfintele Daruri, care in niciun caz nu aveau ce cauta acolo, la ora aceea, asadar vor fi fost “darurile” coptilor). De asemenea, lumanarile de pe Sfanta Masa  erau aprinse, ca pentru slujba.

-               Ce sa caute “o alta masa” in fata Sfintei Mese? Sa ne gandim ca pe acolo nu au voie sa treaca decat clericii ortodocsi, nici macar mireanul ortodox, care, desi botezat si fiind om, adica zidirea cea mai cinstita a lui Dumnezeu si tot nu are voie sa calce prin fata Sfintei Mese. Asadar, ce sa caute in acel loc un obiect si cu atat mai mult unul pe care sa se faca cele ce tin de o slujba neortodoxa?

-               Chiar este necesar sa asteptam sa slujeasca intrand in altar si umbland pe Sfanta Masa cei de alta credinta, pentru a socoti biserica profanata? Nu este destul sa se faca in ea un act de cult, de catre un “cleric”, de alta credinta? Daca ar veni, spre exemplu, un imam si ar sluji lui Allah, acela nu ar avea nici o nevoie de a umbla pe Sfanta Masa, sau in altar, in general. Dupa una ca asta, am socoti ca a avut loc o profanare, sau nu? Conteaza locul precis, din biserica, sau fapta, anume ca niste persoane care nu sunt nici ortodoxe, si cu atat mai putin clerici, au facut in biserica ortodoxa ceva ce la ei este act de cult, inchinare publica, si nu la Dumnezeul adevarat? Cu atat mai grav, daca ceea ce s-a facut s-a facut in altar si pe Sfanta Masa, dar si daca nu se facea acolo, profanarea tot ramanea.

-              Situatia in care ortodocsii slujesc in locasuri de cult ale neortodocsilor nu este sub nici o forma simetrica celei in care in biserica ortodoxa slujesc neortodocsi. In primul caz este vorba de o situatie speciala, de necesitate, in care Liturghia se poate savarsi oriunde (desigur, in limitele rezonabilului, intr-un loc decent, curat), atata vreme cat se slujeste pe antimis, in timp ce in al doilea caz este vorba despre o inchinare falsa, adusa intr-un locas al credintei adevarate. Insusi faptul ca in locasele de cult catolic sau protestant ortodocsii nu slujesc folosind masa altarului ca pe o Sfanta Masa, ci slujesc pe antimisul lor arata ca este vorba despre slujbe dupa randuiala “de necesitate”. Respectivele locasuri nu sunt considerate biserici, dar este de inteles de ce ortodocsii prefera sa slujeasca acolo, stiind ca se poate face slujba “de necesitate”, pe antimis- de bine, de rau, locasul de cult neortodox este un spatiu respectat de catre persoanele din cultura respectiva, asadar pastrat curat, decent. In paranteza fie spus, atunci cand calatoresc particip si eu la slujbe ale comunitatilor ortodoxe din strainatate, romanesti sau nu si am intalnit inclusiv situatia in care unii ortodocsi si-au facut un paraclis intr-un apartament de bloc, optiune in fond rezonabila, fata de a sluji mereu ca in “situatie de necesitate”. Sa trecem, insa, la fondul chestiunii.

Aduc precizarea ca prin resfintirea bisericii Sfanta Ecaterina nu inteleg retarnosire, ci urmarea randuielii pentru bisericile profanate de pagani sau eretici, dar care NU au ajuns sa fie luate in stapanire de acestia (trecute la cultul lor).

Iata pe ce ma bazez afirmand ca biserica Sfanta Ecaterina a fost profanata odata ce au slujit acolo necalcedonienii (in speta, coptii) si ca ortodocsii nu mai pot intra acolo pentru slujbe decat dupa ce se vor face cele randuite pentru astfel de situatii:

      1.Coptii sunt eretici.

Nu folosesc termenul “eretic” in vreo conotatie peiorativa. In nici un caz nu este o insulta, ci o trista constatare. Nu am absolut nimic impotriva arabilor copti care au mers acolo la liturghia copta, pur si simplu atrag atentia asupra faptului ca acestia nu sunt ortodocsi, de unde decurg cele ce urmeaza, relativ la statutul bisericii ortodoxe in care au slujit.   

Coptii sunt eretici, neacceptand pana in ziua de azi marturisirea Sinodului de la Calcedon, despre cele doua firi ale Mantuitorului, neschimbate, neamestecate, neimpartite si nedespartite. Ei sustin o erezie hristologica, o invatatura gresita despre Hristos. Anume, miafizitismul. Nu monofizitismul, care este altceva, ci miafizitismul.

Pana si enciclopediile on-line, despre care nu se poate spune ca sunt cine stie ce referinte academice, ci niste colectii de cunostinte intentionate a fi accesibile publicului larg observa aceasta trasatura a bisericilor “ortodoxe” orientale. Cum se face ca teologi ortodocsi nu sesizeaza faptul…Iata un citat din Wikipedia (disponibil la http://en.wikipedia.org/wiki/Miaphysitism): “Miaphysitism (sometimes called henophysitism) is the christology of the Oriental Orthodox Churches. Miaphysitism holds that in the one person of Jesus Christ, Divinity and Humanity are united in one "nature" ("physis"), the two being united without separation, without confusion, and without alteration.”. “Miafizitismul (numit uneori henofizitism) este hristologia Bisericilor Ortodoxe Orientale. Miafizitismul considera ca in persoana lui Iisus Hristos Divinitatea si Umanitatea sunt unite intr-o [singura] fire (“physis”), cele doua fiind unite fara despartire, amestecare sau schimbare.” Asadar, coptii vorbesc nu despre doua firi ale lui Hristos (asa cum este invatatura ortodoxa) ci despre una singura, rezultata din unirea firilor divina, respectiv omeneasca.

Si, ca sa nu se spuna ca folosesc referinte derizorii, iata adresa la care se poate gasi o lucrare in engleza, de 50 de pagini, a patriarhului copt actual, Shenouda al III-lea, “The Nature of Christ” in care doctrina miafizita este expusa pe larg:  http://www.copticchurch.org/Texts/Spirituals/Natofchr.pdf.

Am eu insami lucrarea, cine nu reuseste sa o ia de pe net sa-mi scrie si i-o trimit. Dau si aici trei citate, spre edificare:

The Lord Jesus Christ is God Himself, the Incarnate Logos. Who took to Himself a perfect manhood. His Divine nature is one with his human nature yet without mingling, confusion or alteration; a complete Hypostatic Union. Words are inadequate to describe this union.“ (Shenouda III, “The Nature of Christ”, sectiunea intitulata (!!!) The Orthodox Concept Regarding the Nature Of Christ).

Iata si traducerea: “Domnul Iisus Hristos este Insusi Dumnezeu, Cuvantul Intrupat. Care a luat o deplina omenitate. Firea Sa Divina este una cu firea sa omeneasca, insa fara de amestecare, fara a se confunda si fara schimbare; o completa unire Ipostatica. Nu exista cuvinte adecvate pentru a descrie aceasta unire.”

“The Divine nature (God the Word) was united with the human nature which He took of the Virgin Mary by the action of the Holy Spirit. The Holy Spirit purified and sanctified the Virgin's womb so that the Child to whom she gave birth would inherit nothing of the original sin; the flesh formed of her blood was united with the Only-Begotten Son. This unity took place from the first moment of the Holy Pregnancy in the Virgin's womb.” (aceeasi referinta).

Iata si traducerea: “Natura Divina (Dumnezeu Cuvantul) s-a unit cu cea omeneasca pe care a luat-o din Fecioara Maria cu lucrarea Duhului Sfant. Duhul Sfant a curatit si sfintit pantecele Fecioarei astel incat Pruncul caruia i-a dat nastere sa nu mosteneasca nimic din pacatul originar; carnea formata din sangele ei [al Fecioarei, n. trad.] a fost unita cu Fiul Cel Unul Nascut. Aceasta unitate s-a realizat inca din primul moment al purtarii in pantece de catre Fecioara a Sarcinii Sfinte.”

   “As a result of the unity of both natures-the Divine and the human-inside the Virgin's womb, one nature was formed out of both: "The One Nature of God the Incarnate Logos"as St. Cyril called it” (aceeasi referinta).

“Ca rezultat al acestei uniri a ambelor firi- cea Divina si cea umana- in pantecele Fecioarei, s-a format din cele doua [firi] o fire: ‘Firea lui Dumnezeu Cuvantul Intrupat” cum a numit-o Sfantul Chiril.”

 

Acestea fiind zise, sper ca a devenit suficient de clar faptul ca avem de a face cu un cult eretic, sustinator al unei hristologii eretice. Or:

     2. Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea opreste pe eretici pana si de la a intra in biserica

De slujire, nici vorba: “Nu este ingaduit ereticilor sa intre in casa lui Dumnezeu daca staruie in eres.” (Laodiceea, can. 6).  Revenim la obiectiile legate de faptul ca daca nu s-ar fi slujit pe Sfanta Masa nu era nici o problema- daca ereticii nici nu au voie sa intre, macar, in biserica ortodoxa, de unde se poate deduce ca ar avea voie sa “slujeasca” in ea, indiferent de loc, fie acesta pronaosul, naosul, si cu atat mai putin altarul?

Sa mergem mai departe, sa vedem ce prevad canoanele daca ereticii au ajuns, totusi, in biserica:

3a. Situatia in care ereticii nu doar ca ajung in biserica, ci slujesc acolo si, mai mult, iau in stapanire biserica, trecand-o la cultul lor:

Canonul 46 al Sf Nichifor Marturisitorul: "Va sfatuim ca in bisericile luate in stapanire de eretici sa se intre ca intr-o casa simpla si sa se cante numai de nevoie, asezandu-se cruce la mijloc, iar in altar nici sa nu se intre, nici sa se tamaieze, nici sa se savarseasca rugaciune, nici sa nu se aprinda candele si lumanare".

Raspunsul Sf Teodor Studitul la intrebarea 3 adresata sfintiei sale prin intermediar de catre Ilarie si Eustatie (vezi “Scrisoarea Sf Teodor Studitul catre calugarul Metodiu”, care se gaseste in volumele de drept canonic ale arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, spre ex. in editia de la Sibiu, din 2005, se afla la pagina 512). “Intrebarea 3. Cuvine-se a intra pentru rugaciune si cantare in bisericile pangarite si detinute de preotii care au fost partasi eresului? Raspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra in astfel de biserici, din motivele mentionate; caci scris este: ‘iata casa voastra ramane pustie’ (Mt. 23, 38); fiindca indata ce s-a introdus eresul, a disparut superiorul celor de acolo, ingerul, dupa cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) si acea biserica s-a prefacut in casa comuna; si regele David zice: ‘Nu voi intra in biserica celor rai’ (Ps. 25, 5), si Apostolul intreaba: "Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?" (II Cor. 6, 16).”

Raspunsul 3 al Sf Teodor este, asadar, simfonic cu canonul 46 al Sf Nechifor. Bisericile foste ortodoxe detinute de eretici devin simple case si se tarnosesc iarasi.

3b. Situatia in care, ereticii slujesc in biserica, dar nu o iau in stapanire, ci ramane ortodoxa:

Raspunsul Sf Teodor Studitul la intrebarea 4 (aceeasi referinta): “Intrebarea  4. Cuvine-se a canta si a se ruga in biserici pangarite de aceiasi preoti, dar care nu le-au detinut? Raspuns: Negresit ca se poate intra in astfel de biserici, spre a se canta si a se ruga, anume daca nu se mai pangaresc de acei eretici, ci se detin de ortodocsi pana acum. Si in privinta aceasta s-a hotarat ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinta cea mantuitoare, sa faca deschiderea bisericii prin rugaciunea cuvenita; astfel ca, daca s-a facut aceasta, nimic nu se mai opune ca intr-insa sa se savarseasca chiar liturghie; drept pilda serveasca imprejurarea in care Sfantul Atanasie, rugat fiind de catre imparatul Constantin sa acorde o singura favoare, de a da arienilor in Alexandria o biserica in care sa se adune pentru rugaciune, s-a invoit numai daca si lui i se va da in Constantinopol aceeasi favoare, ca ortodocsii sa se adune la rugaciune intr-o biserica detinuta mai inainte de arieni.”

Biserica Sf Ecaterina se incadreaza la situatia 3b, fiind profanata de slujirea ereticilor, dar nu si luata in stapanire de catre acestia. Asadar, se poate intra acolo ca intr-o biserica si sluji, dar cu conditia sa se faca mai intai rugaciunea randuita si sa nu se repete profanarea, desigur. Profanata este, dar nu se retarnoseste ci se face Rugaciunea la deschiderea bisericii profanate de catre pagani sau eretici (vezi Molitfelnicul). Altminteri nu se poate face rugaciune sau chiar Liturghie acolo, de catre ortodocsi.

Atrag atentia aspra faptului ca cele de mai sus nu presupun in nici un caz ca ortodocsii le pot permite ereticilor sa slujeasca in biserica ortodoxa, in nadejdea ca dupa aceea vor face rugaciunea pentru biserica profanata si cu asta, gata, se repara. Asa ceva ar fi batjocorire, nesocotire a Duhului Sfant. Asa zisa binecuvantare care li s-a dat coptilor este in sine o aberatie. Nu se poate binecuvanta pacatul si cu atat mai putin cel impotriva Duhului Sfant, cum este slujirea eretica. Raspunderea celor care, ca si clerici, le-au permis coptilor sa faca slujba in biserica Sfanta Ecaterina ramane si despre aceasta vorbesc alte canoane:

Astfel, canoanele 45 si 46 Apostolice prevad caterisirea clericilor care consimt la slujirea eretica si/sau o considera slujire adevarata:

“Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa savarseasca ceva ca si clerici, sa se cateriseasca.” (Ap 45); “Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau prezbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Caci ce fel de impartasire are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15).” (Ap. 46).

Aici, orice varianta am examina, va fi in defavoarea clericilor care au “dat binecuvantare”, au consimtit, ba chiar au si asistat, unii, la slujba copta de la Sfanta Ecaterina. Daca permiti sa se savarseasca in biserica “liturghia” eretica, se cheama ca o consideri slujire adevarata, altfel, ce cauta sa se faca in biserica? Daca n-o consideri slujire adevarata, si lasi sa se faca in biserica, se cheama ca ai consimtit la profanare in cunostinta de cauza, permitand sa se tina in biserica Dumnezeului adevarat o “slujba” mincinoasa, hulitoare. Nu altcineva, ci Mantuitorul Insusi a spus: “Cine nu este cu Mine, impotriva Mea este.” (Lc. 11, 23, Mt. 12, 30), nu se poate pretinde ca si ereticii, si paganii slujesc lui Dumnezeu, in cultul lor.

Dupa cum se cunoaste, Sf Vasile s-a rugat impreuna cu poporul si usile bisericii nu s-au deschis pentru arieni, ci numai pentru ortodocsi. Sf Ioan Hrisostomul nu a ingaduit sa se dea arienilor biserica, raspunzandu-i generalului arian Gaina, care ceruse aceasta favoare in numele serviciilor aduse de el Imperiului ca si-a luat, deja, rasplata lumeasca, anume onorurile si averile cuvenite, si sa nu cuteze sa ceara “daruri dumnezeiesti pentru slujire lumeasca” (istorisirea intreaga, despre Sfantul Ioan si atitudinea pe care o avea fata de eretici se gaseste in viata sa, o editie foarte ingrijita si la indemana fiind cea publicata la Editura Bizantina, in 2007, intr-un volumas continand si acatistul si paraclisul Sfantului Ioan Gura de Aur).

Cand s-a aflat Bizantul sub latini, “rasaritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfanta, spre curatire."  (vezi notele de subsol de la Pidalion, editia 2004, pag. 88).

A “binecuvanta”, a consimti la, a asista la slujirea eretica inseamna a te face partas la hula, la defaimarea Duhului Sfant, la nesocotirea Revelatiei si a Traditiei. Oricat de amarnic ar suna, ma tem ca aceasta este situatia.

Cu nadejdea ca cele de mai sus au raspuns intrebarilor ridicate de catre cei care au binevoit a se apleca asupra problemei, in cautarea adevarului, ii salut pe toti si le doresc sarbatori fericite, Nasterea Domnului cu bucuria sa fireasca si un an nou calendaristic mai linistit.

 

Oana Iftime, 21 decembrie 2007