Evoluţionism. Creaţionism stiintific. Antievoluţionism

 

de Oana Iftime şi Alexandru Iftime


 

Text reprodus integral după:

Iftime O., Iftime Al., Evoluţionism. Creaţionism ştiinţific. Antievoluţionism,

Sinapsa III/2008, Ed. Platytera, ISSN 1844 – 3524, p. 67-78

 

© Iftime O., Iftime Al., Ed. Platytera. Pentru a prelua textul, vă rugăm să solicitaţi permisiunea.

  

Evoluţionism. Creaţionism ştiinţific. Antievoluţionism 

 

de Oana şi Alexandru Iftime

 

         Evoluţionism, creaţionism ştiinţific şi antievoluţionism sau despre unele imprecizii periculoase

 

În lumea postmodernă să nu cuteze nimeni să aibă drag un singur Adevăr. Respectul manifest pentru minciunile celorlalţi este o datorie cetăţenească şi o supremă dovadă de civilizaţie. Polarizări drastice de tipul „Dumnezeul treimic vs. satana”, Celui dintâi ne închinăm, de cel de al doilea ne-am lepădat în vecii vecilor, nu au ce căuta într-o lume a penumbrei, în care Lumina dă dureri de cap.

Totodată, vremurile păstorului de oameni, dar şi de oi şi capre patrupede, episcopul cu tichie de papură prin care s-a făcut minune în plin sinod, spre dezlegarea nedumeririlor asupra tainei Sfintei Treimi par din ce în ce mai aureolate mitologic. Tiptil, tiptil, Adevărul a ajuns, din Persoană, „noţiune”, deţinerea sa revenind, în exclusivitate, specialiştilor. Specialiştii în teologie, specialiştii în ştiinţă, specialiştii în orice. Lumea „noastră”, calchiată, de multă vreme, după cea apuseană, pare decisă să capituleze necondiţionat în faţa dictonului Magister dixit.

Magistrul este magistru, indiferent de măsura în care ceea ce afirmă violentează logica, atât pe cea comună cât şi pe cea specifică unui domeniu. Ceea ce se predă la şcoală sau, mai mare şi mai rău, la facultate, extrem de rar se mai trece prin filtrele anti-stupizenie cu care bunul Dumnezeu Însuşi ne-a înzestrat, nedorindu-ne supuşi şi orbi ci cuminţi din dragoste şi cu mintea trează.

Mentalitatea aceasta de închinare în faţa „spiritului uman” autojustificat, eventual, prin „patalamale”, riscă să genereze coruperi şi în spaţiul ortodox. Astfel, în legătură cu subiectul nostru, credincioşii se scuză faţă de ateii titraţi, religia faţă de ştiinţă şi, în acest mod, se îngăduie naşterea unor constructe de a căror perfidie s-ar minuna, probabil, şi sfinţii primelor veacuri, învăţaţi să lupte cu scornelile demonilor specialişti în denaturarea adevărului de credinţă.

 

Creaţionismul ştiinţific

 

De atâta vreme au fost plasate în opoziţie credinţa cu ştiinţa, „obscurantismul” cu „iluminarea”, încât până şi credincioşii au ajuns să creadă în şicul necredinţei. Şi să se jeneze, în mai mică sau mai mare măsură, de Indemonstrabil, de Cel mai presus de minte. Sau, să amestece lucrurile, umblând după argumente ştiinţifice asupra existenţei lui Dumnezeu. De atâta vreme au tot repetat ateii că religia este iraţională, încât unii credincioşi au ajuns să caute probe asupra raţionalităţii ei, a demonstrabilităţii în stil ştiinţific a Adevărului.

Creaţionismul ştiinţific se subordonează acestei tendinţe. Curent întemeiat în mediul protestant, creaţionismul caută să probeze în mod ştiinţific spusele Sfintei Scripturi. Demonstraţia aceasta asupra creaţiei conţine o sumedenie de pseudo-argumente inadecvate sub aspect ştiinţific, motiv pentru care partida ateist - evoluţionistă agresivă se serveşte, adesea, de naivităţile creaţioniştilor, pentru a ridiculiza pe oricine susţine ideea de creaţie.

Această confuzie, între oricine afirmă credinţa într-un Dumnezeu Creator şi „creaţionişti”, precum şi tendinţa de amalgamare a adevărului de credinţă referitor la creaţie cu tribulaţiile creaţionismului ştiinţific au pătruns şi la noi. În virtutea acestei perspective, oricine se opune ideii de evoluţie biologică este numit creaţionist, iar la „argumentele” creaţionismului ştiinţific a ajuns să se facă trimitere şi în cărţi sau pe pagini de internet româneşti.

Încap, aici, cel puţin două aspecte negative.

Unul ar fi că această abordare, măcar şi inocentă, sub aspectul intenţiei, în cazul autohtonilor, sapă în sufletele ortodocşilor calea către a considera firesc, ba, chiar necesar, optimal, să se probeze cu mijloacele ştiinţei adevărul revelat. Or, credinţa este dovada lucrurilor nevăzute. Orice demonstraţie „ştiinţifică” asupra existenţei lui Dumnezeu este, din perspectivă ortodoxă, un non-sens şi o imposibilitate, măcar şi dintr-un singur motiv simplu: o asemenea demonstraţie ar forţa libertatea omului, nevoit să se supună evidenţelor aduse în faţa raţiunii sale.

Trist este că unii cred că prin hibridarea credinţei cu ştiinţa salvează ortodoxia de la dispreţul societăţii raţionalist-umaniste, atrăgând, eventual, pe oameni spre credinţă. Convertitul la astfel de concepţii nu vine, însă, la ortodoxie, ci la altceva. Un altceva care consideră religia stupidă, în absenţa ajutorului ştiinţei, care să o „deştepte”. Unuia ca acesta i se năzăreşte că vede un hiat între raţiune şi credinţă, considerând religia drept iraţională şi afirmaţiile ei drept nesupuse logicii. Din păcate, acest gen de idei par a fi destul de răspândite printre contemporani, nu o dată le-am întâlnit. La fel ca şi în cazul proastei înţelegeri a sinergiei, proasta înţelegere a felului în care adevărul revelat depăşeşte raţiunea umană conduce la concepţii contorsionate.

Confuzia între înclinarea cât se poate de firească înaintea tainei şi consideraţiile răutăcioase ale ateilor care prezintă religia ca pe „opiul popoarelor”, ca pe un basm absurd, îmbrăţişabil de către oameni la fel de absurzi nu poate, însă, şi nu trebuie a se face. Să nu preluăm, dintr-un soi de falsă smerenie, pe nebăgate de seamă, hula necredincioşilor, echivalând pe „mai presus de minte” cu „iraţional”. Tainele nu sunt nici raţionale, nici iraţionale. Sunt pur şi simplu taine. Că El nu poate fi cunoscut de către om în fiinţa Lui este un fapt, dar că ne-a lăsat spre înţelegere, cuprins în învăţătura de credinţă, tot ceea ce ne este necesar spre a fi părtaşi vieţii de veci, Împărăţia fiind deschisă tuturor, pe potriva voinţei şi eforturilor fiecăruia, este la fel de adevărat.

Religia nu este iraţională, iar învăţătura de credinţă nu este ilogică. Nu se probează experimental existenţa lui Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că religia este iraţională. Învăţătura conţine elemente aduse la înţelegerea noastră pe cât posibil, dincolo de care persistă, în veci, taina, dar aceasta nu înseamnă că ceea ce ni s-a dezvăluit este ilogic, o bâlbâială de nebun. Crucea este nebunie pentru necredincioşi, dar nu fiindcă Evangheliile ar fi nişte scrieri dadaiste, ci fiindcă nu vor să creadă, şi, pentru a se apăra înaintea propriei conştiinţe, care strigă după Dumnezeu, etichetează drept nebuneşti fapte care aşa par, atâta vreme cât nu vrei să mărturiseşti că Cel Care a înviat din morţi a treia zi este Fiul Atotputernicului Dumnezeu.

Pentru credincios, totul se înlănţuie fără a silui mintea, descoperindu-se, în splendoare, sufletului străbătut de har – sufletului care are aceleaşi „părţi”, „capacităţi”, ca şi sufletul unui necredincios, dar altfel mişcate, odată ce s-a deschis spre Cel dorit. Raţiunea, voinţa şi simţirea nu sfâşie pe credincios, cele din urmă trăgând spre un Dumnezeu faţă de Care cea dintâi să se găsească într-un raport de respingere. Cum ar putea, de altfel, să fie aşa, din moment ce Însuşi le-a pus în noi, pe toate trei? Conflictul între raţiune şi credinţă este un fals conflict, proclamat de către necredincioşi, care au ţinut să impună (iarăşi) o confuzie, între alegerea lor liberă de a nu crede şi raţiunea umană, care, chipurile, nu s-ar putea împăca cu religia. Ce este de neîmpăcat, în condiţiile în care nu ni se spune „albul acesta este negru”, ci „Dumnezeu există”? Aici nu este vorba despre o contradicţie între raţiune şi credinţă, ci despre un conflict aprig între voinţă şi credinţă. Omul alege să nu creadă şi îşi caută justificări oriunde şi oricum.

Dacă pe unii îi scandalizează Naşterea din Fecioară şi Învierea, aceasta nu înseamnă că este ceva ilogic, iraţional în afirmaţiile referitoare la aceste lucruri. Faptele, realitatea obiectivă, nu au cum fi nici logice, nici ilogice, ele sunt, pur şi simplu, şi este problema fiecăruia dacă le acceptă, sau nu. Evangheliile descriu cele întâmplate, o realitate care, dacă a fost altfel decât cea ordinară a fiinţelor omeneşti, nu înseamnă că este imposibilă, la Dumnezeu. Unii zbiară despre iraţional şi ilogic, reducând la perspectivă omenească cele ale lui Dumnezeu şi nevoind să recunoască faptul că-şi apără propria alegere către despărţirea de Hristos, Cel singur născut din Fecioară şi Care a înviat pe alţii şi a înviat Însuşi, Dumnezeu şi Omul ridicându-se din mormânt pentru ca noi să putem, iarăşi, dobândi viaţa cea fără de moarte.

Nu în ultimul rând, să ne raportăm la faptul că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu este un studiu ştiinţific, ci o relaţie între persoane. Să fim, aşadar, atenţi, să nu ne pomenim, din nebăgare de seamă, prea lesne acceptând teorii de import, în ciudata ipostază a celui care afirmă că relaţionează, deja, cu o Persoană, dar, în acelaşi timp, are nevoie să-şi demonstreze (experimental) că Persoana aceea chiar există. Căutarea de „argumente ştiinţifice” asupra realităţii actului creaţiei şi asupra altora dintre cele ale credinţei cam într-o astfel de ipostază plasează pe omul care se prezintă, pe sine, drept credincios.

Cel de al doilea aspect negativ descifrabil ca şi consecinţă a pătrunderii creaţionismului ştiinţific printre ortodocşi este legat de disjuncţia artificială la care se ajunge, între condiţia de creştin ortodox şi cea de mărturisitor al lui Dumnezeu Creatorul. În condiţiile acceptării atributului de „creaţionist” şi a etichetei categoriale „creaţionism”, a afirma credinţa în El ca Atoatefăcător apare drept ceva complementar, supraadăugat, de ce nu şi opţional, aşadar, pentru cel care se numeşte pe sine „ortodox”.

A te considera ortodox, dar cu portiţa neacceptării învăţăturii de credinţă în întregimea ei este un modus vivendi plăcut multora, de generaţii, şi care probabil că şi-a pus amprenta, iată, pe raportarea noastră la Hristos. Ortodox creaţionist ar trebui să fie un uriaş pleonasm, şi iată că destui nu-l percep ca atare. A-l mărturisi pe Dumnezeul nostru ca şi Creator nu este, oare, parte din credinţa noastră? Avem nevoie de precizări tardive în acest sens? De adnotări la Crez, sau de „confirmări ştiinţifice” a ceea ce conţine acesta?

 

Evoluţionismul teist

 

Tăria de a repudia orice intră în coliziune cu învăţătura ortodoxă, indiferent ce autoritate a lumii acesteia pronunţă falsul apare ca o apucătură „talibană”, în ochii unei societăţi care face mult (ab)uz de termeni precum „fundamentalism”. În aceste jalnice condiţii, unii ortodocşi au acceptat afirmaţiile ştiinţei, şi în acest mod s-a strecurat, printre noi, cu mult prea multe drepturi, teoria evoluţiei. S-a încercat reconcilierea sa cu certitudinea creării tuturor celor ce sunt de către Dumnezeu, sub forma evoluţionismului teist: Dumnezeu a creat totul, apoi totul a evoluat.

Ortodoxia şi evoluţionismul nu au cum fi conciliate, iar consecinţele unei astfel de căsătorii morganatice sunt mai amare decât ar putea părea la prima vedere. Ne rămâne speranţa că majoritatea celor care îmbrăţişează evoluţionismul teist nu vor fi realizând abisul către care îndreaptă acest unic pas greşit. Astfel, pe scurt:

Denaturarea conceptului de sinergie, de împreună-lucrare a creaţiei cu Creatorul său stă, lejer, la baza afirmaţiilor evoluţioniştilor teişti „ortodocşi”. Nuanţa fină implicată aici este, aici, forţată, reieşind un soi de stahanovism cosmic, prin care creatul depăşeşte limitele de Însuşi Dumnezeu puse. Vietăţile îşi ies din „felul” în care au apărut, pe lume, în sfidarea poruncii dumnezeieşti, a raţiunilor divine, care stau la baza creaţiei aşa – cum – este, devenind altceva. Totul se schimbă, este instabil, se transformă. Cugetele Lui, pe care se întemeiază toată firea ar trebui să fie, aşadar, nestatornice, şi nu neschimbate, după cum învaţă Biserica (vezi Sf. Maxim Mărturisitorul), iar mântuirea devine o iluzie, în condiţiile în care Hristos nu are cum fi de aceeaşi fire cu o omenire care se tot schimbă, în esenţa ei, în decursul evoluţiei[1].

Nu credem că exagerăm afirmând că una şi aceeaşi impertinenţă demonică stă la baza unor astfel de afirmaţii, ca şi la baza pretenţiilor alchimiştilor asupra posibilităţii transmutanţei metalelor – una şi aceeaşi dorinţă neputincioasă de a vedea stricate graniţele firii, cele de Creator orânduite.

 

Antievoluţionismul

 

Vom prelua, aici, problema de mai sus, urmărind dezvoltarea ei către o altă direcţie. Acest articol a fost scris în numele a doi propunători ai conceptului de antievoluţionism în România, şi constituie un prilej pentru o serie de precizări asupra acestui concept şi a unor elemente conexe lui.

Antievoluţionismul a fost numit, în chip pleonastic, şi „antievoluţionism ştiinţific”. Ceea ce, până la urmă, n-a fost cu totul rău, arătându-se, astfel, o dată în plus, printr-un nume de sine stătător care conţine, însă, şi pe „ştiinţific” faptul că este ceva diferit de specia zisă „creaţionism ştiinţific”, cu care unii îl confundă.

Elementul de compunere anti- nu trebuie să ducă cu gândul la bătălii sângeroase, ci la simpla şi deloc belicoasa idee de împotrivire la nivel de argument. Munca celui care se ocupă de antievoluţionism constă în a aduce contraargumente ştiinţifice în faţa argumentelor pe care evoluţioniştii le aduc în sprijinul teoriei lor. S-ar fi putut numi şi contraevoluţionism, mai puţin contează, ideea care trebuie reţinută este cea de opoziţie de argumente în cadrul domeniului de care aparţine teoria evoluţiei biologice. Teoria evoluţiei biologice s-a încercat a fi susţinută cu diverse elemente din biologie, şi tot pe baza unor elemente din biologie poate şi este cazul să fie combătută, pentru a nu se ajunge la non-sensuri ştiinţifice sau religioase.

Demersul antievoluţionist este independent de religie. El se raportează la ştiinţă, la mijloacele logicii comune şi la necesitatea coerenţei interne a domeniului biologiei. Cel care se ocupă de antievoluţionism face o muncă ştiinţifică. „Antievoluţionist” este un termen impropriu, dacă este folosit într-un sens filozofic sau chiar religios. Antievoluţionismul nu este o ideologie, nu este o filozofie şi cu atât mai puţin o religie sau parte din vreuna. „Antievoluţionist” se opune lui „evoluţionist” strict în spaţiul ştiinţific, unde şi numai unde îşi are locul acest tip de confruntare.

Semnatarii acestui articol, spre exemplu, nu sunt „antievoluţionişti”, ca şi categorie spirituală, ci creştini ortodocşi. De profesie suntem biologi, şi, ca biologi antievoluţionişti, combatem, cu argumente ştiinţifice, o teorie din spaţiul ştiinţei. Credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul nu are de a face cu condiţia de antievoluţionişti, ci cu cea de ortodocşi. Mărturisim pe Dumnezeu Creatorul nu prin argumentaţia ştiinţifică antievoluţionistă, ci prin Crez. Prin munca antievoluţionistă ne opunem unei teorii pe care o considerăm eronată sub aspect ştiinţific, neîncercând, sub nicio formă, să scormonim tainele dumnezeieşti, pe parcursul investigaţiei noastre asupra viului.

  Da, teoria evoluţiei a fost folosită ca piatră de poticnire pentru dezrădăcinarea credinţei, dar aceasta tocmai datorită nefericitei (mai mult sau mai puţin voitei) confuzii din mintea unora, care s-au grăbit să-şi „întemeieze” în mod „ştiinţific” opţiunile metafizice. Antievoluţionistul combate uriaşa eroare ştiinţifică pe care o reprezintă aşa-zisa demonstraţie a ipotezei evoluţiei biologice şi nimic nu-l împiedică să comenteze şi aspectele sociale conexe ideologizării acestei ipoteze, de tipul nazismului sau al ateismului ştiinţific comunist. Aceasta n-o mai face, însă, ca biolog, ci ca şi observator conştient pur şi simplu.

Complexitatea delicată a unei astfel de poziţii este, uneori, dificil de perceput, motiv pentru care biologul ortodox antievoluţionist poate ajunge să fie certat cum că ar fi „antiştiinţific” fiindcă şi-a afirmat credinţa în Hristos în cadrul aceleiaşi întâlniri unde a adus şi argumente antievoluţioniste sau, dimpotrivă, privit cu îndoială de către credincioşi, atunci când spune că el nu este „creaţionist”, ci antievoluţionist. Spre sperata defrişare a acestui hăţiş de confuzii şi prevenire a unor (noi) situaţii de gen s-a scris articolul de faţă.

 

Exemplificare – originea omului, omul propriu-zis şi „omul” de Neanderthal, în cele trei „perspective”

 

Perspectiva creaţionismului ştiinţific de inspiraţie protestantă: omul de Neanderthal este omul dinaintea Potopului, caracteristicile sale se datoresc modului de viaţă mai solicitant fizic şi... vieţii îndelungate, de secole, conform descrierii biblice a vieţii patriarhilor[2]!

Unii se străduiesc să reconcilieze datele genetice cu această teorie[3]. Pentru unii creaţionişti, nu doar neanderthalienii, ci şi pitecantropii sunt oameni, conspecifici cu omul de astăzi[4], de care ar diferi prin detalii fizice socotite de ei minore şi provenite din acţiunea unor factori de tipul celor descrişi mai sus.

Perspectiva evoluţionismului teist: după ce diversele vietăţi au evoluat unele din altele până la maimuţele antropoide, zeitatea[5] alege una din aceste vietăţi şi îi „oferă” ceva în plus, care îi conferă „umanitatea” sau măcar germenul ei, acea vietate continuând să evolueze până la omul de azi. După cum se vede, vrând să amestece religia creştină cu doctrina evoluţionistă, evoluţioniştii teişti au reuşit să creeze o monstruozitate care nu mai are nimic de a face nici cu creştinismul, nici cu ştiinţa.

În acest punct va trebui să facem o lungă paranteză. O propunere ciudată, care pare a se constitui într-un gen aparte, este cea a lui N.A. Matsoukas.

Umanitatea apare ca „depunere seminală” (termen nedefinit) „plantată” de divinitate în creaţie, anterior omului istoric. N. A. Matsoukas enunţă, totodată, „datoria” îmbinării elementelor revelate cu teoriile ştiinţifice: În ceea ce priveşte tema cum a avut loc actul creaţiei, Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie al Nyssei prezintă opinii remarcabile, care după analogie (şi numai după analogie) prezintă asemănări cu poziţiile contemporane ale evoluţioniştilor. În cunoscutele faze ale creaţiei, diferitele specii nu au fost create de la început cu forma lor de astăzi, ci au provenit din depunerile seminale pe care lucrarea creatoare a lui Dumnezeu [nota de subsol 146] le-a depus în pământ. Prin urmare, la acest punct Sfântul Vasile cel Mare introduce teoriile ştiinţifice ale epocii lui şi le altoieşte funcţional cu relatările Genezei. Consecvent liniei sale că acel cum al creaţiei se lărgeşte prin cercetare şi nu aparţine cunoaşterii harismatice a inspiraţiei, completează într-un mod foarte interesant informaţiile pe care le ia din Sfânta Scriptură. Această îmbinare are datoria să fie făcută de către orice teologie contemporană şi să nu se grăbească să condamne teoriile oamenilor de ştiinţă. (N. A. Matsoukas, Teologie dogmatică şi simbolică, vol. II, Expunerea credinţei ortodoxe, trad. N. Deciu, Ed. Bizantină, 2006, p. 127-128).

Aici încap mai multe observaţii:

1) „acel cum al creaţiei” care „se lărgeşte prin cercetare şi nu aparţine cunoaşterii harismatice” nu se referă la cum-au-fost-create-cele-ce-sunt ci la cum-sunt-cele-ce-au-fost- create. Da, este de domeniul ştiinţei să descrie cum sunt cele ce sunt, dar nu, nu este de domeniul ştiinţei să pătrundă modul creării lor de către Dumnezeu. Sfântul Vasile nu pretinde să explice ştiinţific taina, ci vorbeşte despre cum este creaţia, evocând, din frumuseţea ei, înţelepciunea, bunătatea, purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Omiliile la Hexaemeron nu reprezintă un tratat ştiinţific despre crearea lumii, ci predici prin care se caută înduplecarea omului, cu ajutorul elementelor revelaţiei naturale, către cugetarea la cele dumnezeieşti.

2) N. Matsoukas comentează, pe de o parte, în nota de subsol [nota 146], despre cum Sfântul Vasile ar fi împărtăşit opiniile eronate ale unor contemporani ai săi (ceea ce este contestabil, dar nu mai iniţiem o discuţie în plus) cum că mâlul odrăsleşte fiinţe vii iar pe de altă parte susţine, în text, că teologia trebuie să acomodeze teoriile ştiinţifice. Altfel spus, Sf. Vasile ar fi altoit funcţional Scriptura cu o teorie stupidă, ceea ce nu ar trebui, însă, să constituie o problemă, ci o atitudine de dorit. Datoria proclamată de N.A. Matsoukas este cea de a realiza o îmbinare a adevărului revelat cu produsele mai mult sau mai puţin îndoielnice ale cunoaşterii catafatice.

Această politică nefericită se duce, deja, în Apus, de multă vreme, şi nu putem spune că nu a iradiat şi înspre Răsărit. Evident, cu riscurile aferente, anume ca „lucrurile nevăzute” să se caute a fi investigate ştiinţific (din păcate, şi pe la noi am auzit, deja, vorbindu-se despre „fizică şi energiile necreate”) şi ca, odată cu eventuala contestare a teoriilor ştiinţifice „îmbinate” cu revelaţia, să intre sub dubiu şi cea din urmă.

Delimitarea subtilă a catafaticului de apofatic pare să-şi fi pierdut claritatea, în contemporaneitate, la fel ca şi (de)limitarea capacităţii umane de cunoaştere, context în care afirmaţii precum cea a lui N. A. Matsoukas nici nu mai au cum fi de mirare.

3) nota de subsol 146 conţine un citat din Sf. Vasile care nu susţine în niciun fel afirmaţia lui N.A. Matsoukas, la care s-a adus nota respectivă: Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, PG 29, 149C: «Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi seminţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se înmulţească.». „Pârga” despre care se vorbeşte aici nu are de ce conduce la afirmaţia că vietăţile nu au fost create dintru început cu identitatea actuală. Iar întreg comentariul, dimpotrivă, întăreşte ideea că ele au fost, dintotdeauna, aşa cum sunt şi acum, putând creşte şi se înmulţi, fiecare după felul său. „Felul” fiecărei vieţuitoare în parte include ciclul său biologic specific. Să ne gândim că, atunci când spunem „bob de grâu” ne este clar că acel bob are potenţialul firesc de a genera planta cu acelaşi nume, precum şi că nimeni nu poate susţine că bobul este de altă fire decât planta ieşită din el, că are loc vreo transformare în esenţa bobului, odată cu germinaţia. Nu importă la care secvenţă a ciclului biologic ne raportăm, la sămânţă sau la planta ieşită din aceasta, felul, firea lor este una şi aceeaşi, neschimbată.

De altfel, tot în Omiliile la Hexaemeron Sfântul Vasile vorbeşte, cât se poate de clar, despre continuitatea speciilor, de la începuturi până astăzi, fiecare păstrându-şi identitatea dintru început deţinută, precum şi despre ciclul firesc de creştere şi dezvoltare al vieţuitoarelor: Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar răsărirea în continuare păstrează «felul». (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. D. Fecioru, în PSB 17, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1986, Omilia a V-a, Despre odrăslirea pământului, titlul II). Există şi alte locuri în care Sfântul Vasile cel Mare, teolog dar şi fost student în medicină şi ştiinţe, subliniază, pe fundamentul revelaţiei, dar şi cu o remarcabilă acurateţe ştiinţifică, conservarea ciclurilor biologice, de la creaţie încoace şi în care reia constant ideea de continuitate neîntreruptă şi neschimbătoare în esenţă a creaturilor[6].

În paralel, ca şi înţeles, cu textul Sf. Vasile, N. Matsoukas insistă asupra ideii de „depunere seminală”, pe care o pune şi în seama Sf. Grigorie de Nyssa, din care se citează, ca şi în cazul Sf. Vasile, paragrafe care nu susţin, în fapt, aserţiunile lui Matsoukas (vezi mai jos). După Matsoukas (idee prezentată ca legată de concepţiile Sf. Grigorie de Nyssa, nefiind, însă, clar unde termină Sf. Grigore şi unde începe N. Matsoukas): De altfel, Sf. Grigorie de Nyssa (...) vorbeşte despre creaţie ca despre o energie (lucrare) instantanee a lui Dumnezeu, prin intermediul căreia sunt create de la început toate depunerile fiinţelor. După aceea începe dezvoltarea dinamică şi manifestarea tuturor varietăţilor şi mărimilor universului, ale lumii şi ale vieţii. În acest mod „este construit” şi omul. Depunerea lui se află în întregul celorlalte depuneri. Prin urmare, existenţa lui primordială nu este una istorică, a lui Adam şi a Evei, ci una nenăscută şi seminală. Exact în această depunere seminală există intrinsec, prin preştiinţa şi puterea dumnezeiască, acel după chipul şi după asemănarea, precum şi posibilitatea constituirii omului din bărbat şi femeie. (op. cit, p. 128).

„Depunerea seminală” corespunzătoare omului, spune Matsoukas, „este firesc să fie fără gen, precum un ADN, purtătoare a lui după chipul şi după asemănarea.” (op. cit., p. 128, nota de subsol). Iată şi citatul din Sf. Grigorie care ar susţine, chipurile, întreaga poveste despre depuneri seminale: ...am fost de acord că Dumnezeu a unit motivaţiile, cauzele şi puterile tuturor celor ce există într-o clipă şi că fiinţa fiecărui lucru din cele ce există a fost creată în prima ieşire din sine a voinţei [dumnezeieşti], cerul, tăria, stelele, focul, aerul, marea, pământul, vieţuitoarele, plantele...Unde se vorbeşte, aici, fie şi pe departe, despre „depuneri”, nu este clar.

Aşadar, după N. Matsoukas, omul a existat înainte de a exista (istoriceşte), şi anume în chipul unei „depuneri seminale” (termen care rămâne, în continuare, lipsit de o definiţie precisă) cu caracter creat (deci, având dimensiunea timp şi ocupând un spaţiu), dar „fără gen, precum un ADN”. Cum se face trecerea de la această suspectă etapă intermediară în crearea omului (fiindcă depunerea este, totuşi, creată, şi, fiind a omului, ar trebui să existe o continuitate între ea şi istoricul Adam) nu se spune nicăieri.

În ciuda incompletitudinii caracterizării sale, „depunerea” vine, pe nebăgate de seamă, să acomodeze ideea de etapizare a creării omului, până la protopărinţi. Nu avem de a face cu procesul de concretizare a raţiunii celei de Dumnezeu gândite a firii omeneşti direct în Adam şi apoi (un „apoi” încărcat de sensuri şi în mod necesar adresat nouă) în Eva, ci cu o creaţie care se poticneşte în „depuneri seminale”. „Ieşirea din sine a voinţei dumnezeieşti” nu rezultă în transpunerea în creat a celor cugetate ca atare, în în-fiinţare a celor care vor dăinui ca spiţe, perpetuându-se prin puterea tot de Dumnezeu dăruită, ci se manifestă nedesăvârşit. Voirea Lui de a da viaţă nu s-a exprimat întreagă şi desăvârşită (tocmai „unind motivaţiile, cauzele şi puterile tuturor celor ce sunt într-o clipă”, după cum spune Sf. Grigorie) în poruncile asupra „scoaterii” fiinţelor aparte de materia inertă, ci a cunoscut etape în care El a voit să fie fiinţele, fiecare cu felul său[7] dar mai întâi ca nişte nedefinite şi nedefinibile „depuneri”, care ulterior s-au transformat („au generat”? „au devenit”? au...evoluat?) (în) vietăţi, cu concreteţea lor cunoscută actualmente.

Spuneam, la începutul lungii paranteze, că termenul „depunere seminală” nu este definit de către propunătorul scenariului care îl conţine. Menţinem afirmaţia şi, în contextul respectivei propuneri şi al comentariilor de mai sus, formulăm o întrebare pe care o considerăm firească, şi anume: care este, în lumea reală, corespondentul spiritual şi/sau biologic al „depunerilor seminale”, în general, şi a celei a omului, în special?

Perspectiva evoluţionistă: omul provine din primate, fără nici un fel de ingerinţă supranaturală, strămoşul lui direct fiind considerat iniţial omul de Neanderthal, apoi pitecantropul, factorii implicaţi fiind, ca în toată teza evoluţionistă, mutaţia şi selecţia naturală. Dacă ideea că omul „se trage din maimuţă” este luată drept adevăr de neocolit în rândurile biologilor evoluţionişti (şi să nu îndrăznească cineva să spună altceva), cum anume s-a desfăşurat această evoluţie nu mai e atât de clar, existând numeroase „trasee” alternative între strămoşul ipotetic şi om, trecând ba pe la unele, ba pe la altele dintre diversele fosile de tipul australopitecilor şi pitecantropilor. Cele mai larg acceptate teorii, la ora actuală, susţin că omul modern ar deriva din pitecantrop (Homo erectus) prin intermediul aşa-numiţilor Homo heidelbergensis/H. rhodesiensis, nişte forme similare cu pitecantropul, poate cu bolta craniană ceva mai dezvoltată, şi al omului „modern primitiv”, Homo sapiens idaltu. Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) ar fi o linie evolutivă colaterală – însă aici sunt dispute crâncene pe tema posibilei hibridizări dintre oamenii moderni (Homo sapiens) şi neanderthalieni, unii susţinând că asemenea hibridări au avut loc şi că oamenii de astăzi au, deci, şi „sânge” de neanderthalieni.

Este interesant de notat că, deşi evoluţioniştii bat multă monedă pe ideea că teoria lor ar fi acceptată de „consensul ştiinţific”, în realitate, după cum vedem, acest consens nu există. Ideea că evoluţia biologică trebuie luată drept fapt, în lipsa unei scheme clare, demonstrate dincolo de orice îndoială, a modului în care s-ar fi desfăşurat acest proces evolutiv, sună straniu, ilogic şi anti-ştiinţific, şi cu toate acestea a fost emisă – vezi, ca un exemplu elocvent, raportul adresat adunării parlamentare a Consiliului Europei în data de 17 septembrie 2007 despre „pericolele creaţionismului”[8], raport în care citim, printre altele: La ora actuală, oamenii de ştiinţă din toate naţiunile, rasele şi religiile sunt de acord asupra existenţei evoluţiei şi în consecinţă nu mai caută să descopere dacă ea chiar a avut loc ci „cum” a avut loc. Un număr de întrebări rămân în comunitatea ştiinţifică în ce priveşte înţelegerea tuturor proceselor care duc la evoluţie[9].

Altfel spus, ni se pretinde să considerăm ştiinţific dovedit un proces care se presupune că ar fi fost observat, dar nu se ştie „cum” are loc. Ni se propune exact inversul procesului investigaţiei ştiinţifice, care ar trebui să pornească de la observarea concretă a unor fapte cert confirmate, pe baza cărora se elaborează explicaţia teoretică! Inversând algoritmul, în biologia evoluţionistă explicaţia după care speciile ar fi evoluat unele din altele a fost şi este pusă în faţa publicului înaintea faptelor concrete care să o dovedească – de unde acest gen de afirmaţii bizare despre evoluţia care are loc, dar nu ştim cum...

Evoluţionismul modern defilează în continuare plin de viciile de construcţie din vremea lui Darwin, de pe când nu se cunoştea baza genetică a variabilităţii intraspecifice şi nici nu fusese elaborată definiţia speciei biologice pe baza izolării reproductive[10]. În ziua de astăzi unii realizează că selecţia unor noi soiuri de grâu sau variabilitatea virusurilor gripale (precum şi cea imunitară a oamenilor mai mult sau mai puţin sensibili la ele) nu constituie evoluţie în sensul darwinian, adică nu duce la noi specii. Soiurile de grâu sunt... soiuri, şi anume de grâu, adică unităţi aparţinând uneia şi aceleiaşi specii, expresii ale variabilităţii speciei grâu. Ele nu reprezintă rezultatul transformării (evoluţiei) grâului într-o specie nouă, ci sunt rezultatul exprimării, de către specia grâu, a potenţialului său de variabilitate, de a cuprinde diferite forme ale uneia şi aceleiaşi plante. Virusul gripal poate exista în numeroase forme, reprezentând tot atâtea şanse de a eluda sistemul imunitar al gazdei, dar aceste forme sunt cu toatele virusuri gripale de un tip sau altul, şi nu o arborizaţie de specii diferite derivate unele din altele. Darwiniştii răspund, însă, adesea, acestor critici juste printr-un discurs denigrator şi nu cu argumente ştiinţifice[11].

După cum vedem, atât adepţii creaţionismului ştiinţific precum şi evoluţioniştii pun întâi teza metafizică de susţinut şi apoi caută argumente pentru ea – sau mai bine zis interpretează orice prin prisma teoriei lor, astfel încât să pară că o susţine, excluzând judicios sau măcar lăsând într-un „con de umbră” orice fapte care „deranjează”. Sub aparenţa de consecvenţă pe care ambele categorii de mai sus o afişează, unii faţă de Biblie, alţii faţă de ştiinţă, se ascunde o atitudine care nu este compatibilă nici cu creştinismul, nici cu metoda ştiinţifică. În ceea ce priveşte corcitura lor ideologică, evoluţionismul teist, ea nu menţine nici măcar această aparenţă, şi alunecă într-un discurs care adesea duce cu gândul la esoterismul gnostic, prin haosul unei terminologii absconse şi ambigue.

Dar cum ar trebui analizate, obiectiv, datele ştiinţifice privind hominidele fosile şi primii oameni? Sau, care ar fi perspectiva antievoluţionistă?

O analiză atentă ne arată că presupuşii „strămoşi” de tip H. heidelbergensis / H. rhodesiensis se includ, prin caracteristicile rămăşiţelor lor fosile, în spectrul de variabilitate al speciei Homo erectus, în timp ce aşa-numitul „H. sapiens idaltu”, considerat forma de trecere între aceştia şi omul modern[12], este, cel mai probabil, după acelaşi tip de caracteristici, un neanderthalian[13] şi nu un „precursor” al omului.

Mai mult, oameni de tip modern (H. sapiens) apar ca rămăşiţe fosile în straturi cu mult mai vechi (acum 200 000 ani)[14] decât apare pretinsul „strămoş” „H. s. idaltu” (acum 160 000 ani), lăsând o breşă neacoperită între formele de tip H. erectus şi omul propriu-zis (H. sapiens). Aceasta înseamnă, efectiv, că originea omului din hominide fosile precum H. erectus nu poate fi argumentată cu forme de trecere, sau, altfel spus, că „veriga lipsă” între om şi hominidele non-umane rămâne... tot lipsă.

Dar cum rămâne cu speculaţia conform căreia neanderthalienii ne-ar fi strămoşi sau măcar ne-ar fi furnizat ceva material genetic, prin amestec cu oamenii de tip modern?

O abordare obiectivă, în loc să emită ipoteze şi să caute a le fundamenta mai apoi, urmăreşte mai degrabă analiza critică a ipotezelor speculative lansate de alţii, pentru a vedea dacă argumentele acelora se susţin. În sprijinul ipotezei hibridizării între neanderthalian şi om s-au adus câteva exemplare cu trăsături, zice-se, amestecate, din Portugalia[15] (neanderthalieni cu trăsături amintind de omul modern) şi chiar România[16] (oameni moderni cu trăsături amintind de neanderthalieni) dar, în ambele cazuri, trăsăturile interpretate a fi de origine hibridă se înscriu, de fapt, în spectrul variabilităţii fiecărei specii, şi nu sunt tipice pentru cealaltă. Astfel, trăsăturile „neanderthaliene” prezente, chipurile, la vechii locuitori din România apar – e drept, rareori – şi la oamenii contemporani, şi nu reprezintă caractere de diagnostic[17] pentru omul de Neanderthal – sau pentru un hibrid al acestuia cu altă specie, în speţă cu omul. Alte rămăşiţe atribuite unor presupuşi hibrizi om-neanderthalian au fost scoase din cauză prin corectarea datării, care le-a plasat în timp într-o perioadă mult în afara celei în care omul modern se putea întâlni, în Europa, cu neanderthalienii[18].

Extragerea, foarte dificilă din punct de vedere tehnic, a ADN din fosilele omului de Neanderthal, şi analiza lor, a arătat de la bun început că neanderthalienii nu ne sunt strămoşi ci o specie separată de hominid[19], după cum am discutat şi într-un studiu mai vechi asupra aceleiaşi probleme[20], şi de atunci încoace s-au tot acumulat noi şi noi analize ale ADN-ului fosil neanderthalian care concură către aceeaşi concluzie. Nu doar că omul de Neanderthal nu ne este strămoş, dar nici măcar nu a contribuit, câtuşi de puţin, la bagajul nostru genetic prin hibridizări[21]; singurul studiu care mai lăsa oarece şanse ipotezei hibridizării[22] a fost reanalizat dovedindu-se că avea probleme metodologice şi că doar din această cauză mai lăsa loc unor asemenea interpretări[23].

Se pune, atunci, problema ce fel de vietăţi erau aceşti pitecantropi (Homo erectus) şi neanderthalieni (H. neanderthalensis) cu toate variaţiile lor? Răspunsul logic este că erau specii de antropoide, mai asemănătoare cu omul decât cele actuale, dar care, pe baza faptelor ştiinţific atestate, nu pot fi legate de om prin nici un fel de linii de descendenţă. Încadrarea lor în genul taxonomic „Homo” nu înseamnă că erau oameni – fiindcă specia umană este Homo sapiens – ci doar că erau fizic mai asemănători cu omul decât cu altceva.

Logic, a avea numeroase trăsături comune, în cazul acestor specii sau în general al speciilor din lumea vie nu implică neapărat – aşa cum insistă evoluţioniştii – origine comună, ci poate însemna la fel de bine şi că au fost „proiectate” pentru funcţii în mare parte comune.

Prima variantă (aceea a originii comune) este o ipoteză care poate fi explorată ştiinţific, spre a vedea dacă există date care să o susţină. După cum am văzut mai sus, pentru cazul omului şi hominidelor fosile, atât lipsa unor forme tranzitorii, cât şi datele moleculare pledează împotriva descinderii omului din aceste hominide fosile. Alte date moleculare, implicând reconstituirea evoluţiei presupuse a omului pornind de la secvenţa ADN la om, cimpanzeu şi gorilă, arată că, în conformitate cu rezultatele analizei unor regiuni din genom, cea mai apropiată rudă a omului ar fi cimpanzeul, iar după alte analize, gorila, făcând imposibil un arbore filetic[24] – situaţie în care ori: a) pretinsa evoluţie a avut loc simultan în două moduri diferite (ceea ce e absolut imposibil); ori, b) metodologia de lucru a fost defectuoasă (iar aceasta este verificabil şi nu s-a dovedit că ar fi cazul), ori, c) premiza teoretică a originii comune, deci a evoluţiei, este falsă – în fapt, soluţia logică pentru acest caz şi pentru numeroase alte filogenii contradictorii, moleculare şi nu numai.

Spre foarte probabila neplăcere a evoluţioniştilor, metoda reducerii la absurd este împotriva lor, în cazul acesta – acceptând premiza evoluţiei, ajungem la ceva imposibil, deci premiza a fost falsă. O demonstraţie destul de simplă pentru o problemă complicată, care poate fi abordată şi în alte moduri, dar cu acelaşi rezultat – vezi discuţiile noastre anterioare pe această temă[25].

A doua variantă de explicaţie a similarităţilor din lumea vie este că ele reflectă un proiect similar pentru necesităţi similare – deci, făcând un pas către domeniul revelaţiei, că au fost create, şi, da, de către Dumnezeu. Răspunsul clasic este că aceasta nu este o soluţie ştiinţifică, adică nu una care implică doar cauzele investigabile empiric şi experimental. Aşa este. Însă aceasta nu înseamnă că este o soluţie falsă – ci doar că este o soluţie din afara domeniului investigaţiei ştiinţifice.

Creaţia divină nu este nici demonstrabilă nici infirmabilă ştiinţific. Însă, trebuie exclusă a priori ca posibilitate? Evident că nu, cu excepţia cazului celor care au optat anterior pentru o perspectivă exclusiv ateistă asupra lumii şi a vieţii. Numai ei se văd constrânşi să caute o explicaţie ştiinţifică pentru orice, deoarece nu acceptă că ar exista şi „ceva” în afara materiei, care poate fi explorată ştiinţific. Probabil că „pentru această problemă nu avem o explicaţie ştiinţifică validă” sună frustrant, dar onestitatea omului de ştiinţă trebuie să admită şi această posibilitate, şi să nu ezite a o adopta mai degrabă pe aceasta, decât să dea explicaţii forţate, aşa cum fac unii, de dragul ideologiei ateiste.

Omul de ştiinţă onest trebuie să ştie unde să spună – aici se opreşte investigaţia ştiinţifică, fără a căuta nicicum să aducă argumente ştiinţifice pentru ceea ce nu se mai plasează în domeniul de investigaţie al ştiinţei, şi cu atât mai puţin să impună cuiva „saltul” către revelaţie. Un ateu se poate opri şi el aici fără să fie obligat să accepte continuarea, aşteptând, dacă aceasta e opţiunea lui, o eventuală soluţie ştiinţifică mai bună, în speranţa că va apărea, poate, cândva, vreuna. Însă creştinul ortodox trebuie să facă pasul următor, pasul de la ştiinţă la credinţă, şi să mărturisească pe Dumnezeu Creatorul. Un Creator Care nu se manifestă, cum greşit ar putea crede unii, doar acolo unde ştiinţa nu mai ajunge, ci şi, cel puţin din perspectiva ortodoxă, şi în ceea ce ştiinţa a explicitat corect; însă lucrările lui Dumnezeu transcend tot ceea ce poate fi cunoscut de om şi firesc este să păstrăm permanent conştiinţa acestui fapt, recunoscându-ne limitările şi respectând taina.

 



[1] Despre consecinţele teologice ale asumării de către ortodocşi a teoriei evoluţiei, pe larg, în curând, în altă lucrare.

[2] Mendez, A. C., Sr. Who was Neanderthal Man? Is he the "missing link" between Man and apes? (disponibil la http://www.biblestudy.org/basicart/who-was-neanderthal-man-was-he-the-missing-link.html, accesat pe 16.09.2008).

[3] Thompson, B., 2002. Neanderthal Man – another look. (disponibil la http://www.apologeticspress.org/articles/49, accesat pe 16.09.2008).

[4] Major, T., 1996. Human evolution [part II]. (disponibil la http://www.apologeticspress.org/articles/244, accesat pe16.09.2008.

[5] Vezi Al. Kalomiros: Când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, atunci animalul evoluat a devenit o făptură raţională... Nu aş fi surprins dacă trupul lui Adam ar fi fost în toate privinţele un trup de maimuţă... Probabil că, din punct de vedere biologic, Adam era mai puţin evoluat decât omul zilelor noastre.... El a fost luat de pe treapta cea mai de sus a scării evolutive a antropoizilor. Omul nu se trage din maimuţă, ci dintr-o ramură a antropoizilor cu o evoluţie paralelă. Nu avem nici o dovadă după care să spunem în care stadiu al evoluţiei i s-a dat animalului suflarea lui Dumnezeu. (din corespondenţa cu S. Rose, p. 249 în vol. Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, 2001, trad. C. Făgeţan). Pare imposibil a echivala zeitatea astfel evocată cu Dumnezeul Revelaţiei, deşi aceasta ar fi ideea autorului.

[6] Vezi doar două exemple relevante - Omilia a V-a, Despre odrăslirea pământului, titlul III şi Omilia a IX-a Despre cele de pe uscat, titlul II, în Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. D. Fecioru, în PSB 17, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1986.

[7] Care, dacă ţinem în minte ideea de raţiune a firilor, nu are cum cuprinde altceva decât ceea ce sunt şi cum sunt, în fiinţa lor, de la începuturi şi până astăzi.

[9] „At present, scientists from all nations, races and religions agree on the existence of evolution and accordingly no longer try to find out whether it has actually taken place but 'how' this has happened. A number of questions remain within the scientific community with regard to understanding all the processes that lead to evolution.”.

[10] Variabilitatea reprezintă proprietatea membrilor unei specii de a diferi între ei în suficientă măsură încât să manifeste individualitate distinctă, fără a ieşi, totodată, din cadrul general caracteristic speciei respective. La om, variabilitatea este exuberantă – variază constituţia, talia, culoarea pielii, părului, ochilor etc. – suntem cu toţii, însă, membri ai uneia şi aceleiaşi specii. În ceea ce priveşte definirea speciei pe baza izolării reproductive, apartenenţa la aceeaşi specie se probează la modul absolut prin capacitatea de încrucişare a indivizilor între ei şi de a avea urmaşi. Se cunoaşte faptul că specii diferite nu se încrucişează, sau, dacă o fac, urmaşii fie nu sunt fertili (vezi exemplul catârului şi bardoului, rezultaţi din încrucişarea cal x măgar), fie tind să elimine, în timp, de la generaţie la generaţie, trăsăturile uneia dintre specii (fenomen manifestat, d. ex., la unii amfibieni).

[11] Vezi, de ex., Padian, K., 2008. Darwin’s enduring legacy. Nature, 451: 632-634, discutând exact această problemă.

[12] White, T. D., et al., 2003. Pleistocene Homo sapiens from Middle Awash, Ethiopia. Nature, 423: 742-747.

[13] White, T. D., et al., 2003, op. cit., fig. 4b – parametrii daţi susţin mai degrabă o asemenea interpretare. Trebuie, iarăşi, precizat că neanderthalienii sunt o specie distinctă de om, denumirea de „om de Neanderthal” fiind improprie sub aspectul stricteţii ştiinţifice a încadrării în specii. Ea se foloseşte pentru nişte fiinţe asemănătoare, într-o anume măsură, cu omul, dar care nu erau, în niciun caz, oameni. A propos de tendenţiozitate în ştiinţa ideologizată, a se remarca modul în care simpla utilizare a unei astfel de denumiri a servit, la rândul său, la imprimarea în mintea publicului şi a specialiştilor a ideii evoluţioniste de „strămoşire” a omului de către aceste vietăţi, la vremea când scenariul evoluţiei omului includea pe neanderthalieni printre ancestorii noştri.

[14] McDougall, I., et al., 2005. Stratigraphic placement and age of modern humans from Kibish, Ethiopia. Nature, 433: 733-736.

[15] Duarte, C., et al., 1999. The early Upper Paleolithic human skeleton from the Abrigo do Lagar Velho (Portugal) and modern human emergence in Iberia. PNAS USA, 96: 7604-7609.

[16] Trinkaus et al., 2003. An early modern human from Peştera cu Oase, Romania. PNAS USA, 100 (20): 11231-11236; Soficaru et al., 2006. Early modern humans from Peştera Muierii, Baia de Fier, Romania. PNAS USA, 103 (46): 17196-171201.

[17] Adică, trăsături a căror prezenţă este necesară şi suficientă pentru ca individul/indivizii care le prezintă să poată fi consideraţi ca aparţinând unei anumite categorii biologice (d.ex la o specie sau la un grup de hibrizi a două specii).

[18] Terberger, T., 2006. Across the Western Baltic. From the first humans to the Mesolithic hunters in the northern German lowlands – current results and trends, pp. 23-56. In: Hansen, K. M., Pedersen, K. B. (eds.), Across the Western Baltic Proceedings of the archaeological conference ”The Prehistory and Early Medieval Period in the Western Baltic” in Vordingborg, South Zealand, Denmark, March 27th – 29th 2003. Sydsjællands Museums Publikationer Vol. 1.

[19] Krings, M., et al., 1999: DNA sequence of the mitochondrial hypervariable region II from the Neandertal type specimen. PNAS USA, 96:5581-5585; Ovchinnikov, I. V., et al., 2000. Molecular analysis of Neanderthal DNA from the northern Caucasus. Nature, 404: 490-493

[20] Iftime, O., 2003. Introducere în antievoluţionismul ştiinţific. Ed. Anastasia, Bucureşti.

[21] Serre, D., et al., 2004. No evidence of Neandertal mtDNA contribution to early modern humans. PLoS Biology, 2(3): 313-317; Noonan, J. P., et al., 2006. Sequencing and analysis of Neanderthal genomic DNA. Science, 314: 1113-1118; Lalueza-Fox, C., et al., 2007. A melanocortin-1 receptor suggests varying pigmentation among Neanderthals. Science, 318: 1453-1455; Caramelli, D., et al., 2008. A 28,000 years old Cro-Magnon mtDNA sequence differs from all potentially contaminating modern sequences. PLoS One, 3(7): e2700. doi:10.1371/journal.pone.0002700; Green, R. E., et al., 2008. A complete Neandertal mitochondrial genome sequence determined by high-throughput sequencing. Cell, 134(3): 416-426.

[22] Green, R. E., et al., 2006. Analysis of one million base pairs of Neanderthal DNA. Nature, 444: 330-336

[23] Wall, J.D., Kim, S.K. , 2007. Inconsistencies in Neanderthal genomic DNA sequences. PLoS Genet 3(10): e175.

[24] Patterson, N., et al., 2006. Genetic evidence for complex speciation of humans and chimpanzees. Nature, 441: 1103-1108; vezi în special fig. 1. şi legenda aferentă.

[25] Iftime, O., 2003, op. cit.