Despre ecumenism

text de Oana Iftime


 

Despre ecumenism sau de ce unu şi cu unu nu pot face simultan doi, respectiv trei

 

Nu este nimic mai plin de iubire decât Adevărul

(Sf. Fotie cel Mare)

 

(Comentariu la titlu- despre intenţie şi procesele de intenţie)

 

            Am ales un titlu sec şi agresiv şi un motto nobil- ar putea spune unii. Ce combinaţie ciudată...

Este, însă, oare, titlul cu adevărat agresiv? Dacă privim doar la stînga şi doar la dreapta de hotarul lui „sau”, impresia dispare. La stânga avem un titlu enunţiativ- explicativ, neutru, iar la dreapta pretenţia, aparent nătângă, de a explicita o realitate familiară oricui. Impresia de agresivitate, la cei care o vor avea, n-ar putea proveni, aşadar, decât din asociere. Asocierea dintre un subiect sensibil şi referirea la o evidenţă izbitoare şi care, pentru avizaţii care se vor sesiza din oficiu, pare să pună într-o lumină nefavorabilă subiectul sensibil, desigur cu (rea) intenţie. Aşa să fie? Suspiciunea rămâne deschisă şi, departe de a mă feri de ea, consider că de-abia astfel va sluji scopului meu.

            Motto-ul nobil…De unde îşi va fi trăgând nobleţea? Sursele sunt multiple- expresia aparţine unui sfânt, cuvintele lui s-au păstrat în conştiinţa Bisericii, Adevărul din formulare este, desigur, Hristos…În plus, este cea mai concisă pledoarie pentru firescul, datoria şi frumuseţea a ceea ce a ajuns să se cheme „antiecumenism”, zis şi „tradiţionalism” zis şi „fundamentalism”, ba chiar şi „fanatism”, depinde cine se exprimă şi în ce dispoziţie (sau combinaţie) se găseşte. S-ar putea aduce observaţia că acest şir bizar de sinonimii implică o drastică şi cu totul nedreaptă judecată de valoare, că echivalenţele sunt în mod evident forţate, cu aceeaşi sau altă rea voinţă de care ar putea fi acuzată asocierea mea, din titlu. Are vreun rost să dezbatem acest subiect? Îmi răspund singură că nu. Nu are nici un sens să dezbaţi marile neînţelegeri, voite sau fără de voie.

            De asemenea, nu am de gând să mă refer la deosebirile de învăţătură dintre Răsărit şi Apus, pentru cine este interesat există destule publicaţii care listează erorile catolicismului şi/sau protestantismului.

            Aşadar, totuşi, despre ce discutăm aici?? Pur şi simplu, despre nivelul bazal al recunoaşterii adevărului ca atare, independent de cunoştinţe aprofundate în vreun domeniu, dar depinzând de acel filtru al fiinţei noastre numit „bun simţ”, zis şi „dreaptă judecată”.

                                                                     

(Erezia există şi trebuie să ţinem cont de ea)

 

            Nu mă voi apuca să analizez motivele care i-au determinat pe unii şi pe alţii să pornească pe panta erorilor dogmatice. Asta s-a mai făcut şi s-au pus diagnostice de tot soiul, de la trufie până la constrângerea istorică. Voi reţine doar tragismul evenimentelor, provenind, mai ales, din imensul număr de victime colaterale- toţi aceia care, de bună credinţă, fără umbră de îndoială, au preluat învăţăturile eronate, pentru simplul fapt că veneau de la persoane în care omul are, în mod natural, încredere- de la familia sau de la păstorii lor. Într-adevăr, cine şi-ar putea imagina că mama sau tatăl său, ori un părinte sufletesc, al lui ori al poporului din care face parte, l-ar târî deliberat în greşeală, mai ales atunci când este vorba despre mântuirea sufletului?

Persoanele de alte confesiuni habar nu au, in genere, că se află în eroare şi – să fim cinstiţi- nici pe noi, dreptcredincioşii, nu ne dă afară entuziasmul în a le explica. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu face cine ştie câtă misiune. NOI, care suntem Biserica, nu facem misiune, nici măcar printre ai noştri, cei indiferenţi, distraţi, parazitaţi de tot soiul de convingeri aflate „pe lângă” ortodoxie. De la apariţia internetului, de bine de rău s-a găsit cine să înfiinţeze pagini cu tematică ortodoxă. Doar că internetul n-a apărut de foarte multă vreme şi nici nu este accesibil tuturor. Cât despre fraţii noştri din alte naţiuni- nu există prea multe pagini elocvente în limbi de circulaţie internaţională. Or fi existând, în limbi de circulaţie restrânsă, pe care nu le ştiu eu. Măcar să fie aşa.

 

(Cum se face de am ajuns ecumenişti?)

 

            Faptul de a nu ne păsa de alţii şi tot era destul de tragic, dar, de la o vreme, se vede că nu ne mai pasă nici măcar de noi înşine. Apreciind după entuziasmul cu care ne grăbim să amestecăm, într-un ghiveci indigest, ortodoxia cu tot ce ne cade în mână, de prin beciurile gândirii omeneşti, ori nu ştim ce facem, ori, dacă ştim, cu atât mai oribil şi mai pasibil de o veşnicie întunecată.

            Am cunoscut ecumenişti din entuziasm copilăresc, din cei care, probabil, la ora de desen mâzgăleau porumbei ai păcii şi copilaşi albi, negri şi galbeni legaţi unii de alţii prin ghirlande multicolore, ecumenişti care, dintr-o iubire prost plasată cuprind în inima lor largă nu doar pe om, ci şi greşeala în care se află acela. Aparent frumoasă şi generoasă mentalitate, dar mă tem că este una şi aceeaşi cu cea care împiedică părinţii să dezaprobe relele copiilor, crescând, astfel, nişte pramatii răzgâiate, cu potenţial de a deveni pericole publice. Dacă îi iubeşti cu iubire adevărată, îi mustri, cu blândeţe, dar şi cu dreptate, pentru mai binele lor viitor. Nu confuzi omul cu fapta, iubeşti omul, dar nu şi fapta cea rea, chiar dacă a fost făcută din inconştienţă. Cu atât mai mult eşti dator să-i deschizi ochii, să-l înveţi, dacă nu ştie, dacă nu-şi dă seama.

Am cunoscut şi ecumenişti din interes, pe care oarece foloase materiale îi determinau cu destulă uşurinţă să accepte un alt (sau alte) puncte de vedere- despre aceştia suspectez că sunt, de fapt, necredincioşii potenţiali ai oricărei religii, mercenari spirituali gata să-şi vândă sufletul oricui dă mai mult. Sau, poate că nu am dreptate, cel puţin nu la modul general, poate că există persoane care chiar cred că au găsit „lumina”, la care, dacă se adaugă şi ceva mai puţin impalpabil, de ce nu, cu atât mai bine.

În fine, Dumnezeu singur şi-i ştie, pe toţi şi pe fiecare în parte.

Indiferent de motivaţie, este, oare, logic, de bun simţ să susţii că toate religiile sunt OK, sau fie şi numai că toate denominaţiunile creştine sunt OK? Dacă v-aş îndemna să vă montaţi, la maşină, volanul în locul unei roţi şi invers, sau să scoateţi o bujie, sau jiglerul, sau starter-ul şi să (încercaţi să) circulaţi aşa, aţi zice că fac glume proaste, sau că îmi bat joc de dumneavoastră. Atunci, de ce este aşa greu de priceput că un sistem religios, la rândul său, nu poate fi ajustat, cârpit şi răscârpit după cum îi tună nu ştiu cui, care s-a plictisit de status quo şi/sau „simte” cum l-a atins pe el iluminarea, în contradicţie cu o întreagă tradiţie, păstrată, până atunci, neştirbită, cu toate ale sale la locul lor? Schimbi ceva, nu mai funcţionează, nu mai merge, şi, având în vedere că ar trebui să fie vehiculul cu care să ajungem la fericirea veşnică, este, oare, o manifestare de oameni întregi la minte să ne apucăm să halandalim piesele?

Dacă aş susţine că unu şi cu unu fac, simultan, doi şi trei (sau oricât altcâtva aş avea eu chef să facă, în sfidarea evidenţei binecunoscute de toţi), aţi spune că sunt ori ieşită din minţi, ori de o prostie neagră, ori de o aroganţă incomensurabilă. Atunci, de ce îi îngăduiţi pe cei care vin să ne spună că Adevărul are mai multe avataruri?

Unii susţin că diferite confesiuni creştine ar fi, cu toatele, păstrătoare ale adevărului- ce fel de adevăr este acela, care nu este identic cu sine însuşi? Ce fel de adevăr este acela, care diferă, de la confesiune la confesiune? Este logic aşa ceva?

Alţii susţin că toate religiile sunt bune. Noi susţinem că ortodoxia este sigura cale către mântuire. Dacă noi avem dreptate, ortodocşii îşi pot, cu adevărat, câştiga mântuirea, iar ne-ortodocşii şi-o pierd. Dacă ei au dreptate, şi toate religiile sunt bune, atunci de ce nu ne lasă pe noi cu a noastră şi pe cei care doresc să o adopte, de asemenea? Care ar fi diferenţa, din chiar punctul lor de vedere, când cineva ar trece de la o altă religie la ortodoxie, în afară de „problema de gust personal”, care, după cum se ştie, nu se discută? De ce suntem înghiontiţi să amestecăm lucrurile, dacă fiecare variantă în parte este la fel de bună? Pentru ce această operaţiune gen Frankenstein, care, după propria lor judecată, este complet inutilă? Dacă biserica catolică îşi este autosuficientă, la fel cele protestante şi cea ortodoxă, la ce le trebuie unire? Doar pentru a-şi zăpăci credincioşii de cap? Dacă fiecare poate sfinţi omul, la ce bun să bramburim tradiţiile dezvoltate independent, în sute de ani? Dacă pentru una şi aceeaşi boală există mai multe medicamente, cu efect similar, se apucă cineva să le amestece şi să le ia sub formă de cocktail, sau ia numai unul dintre ele?

Cert este că neroada întreprindere întârzie să le iasă binevoitorilor săi iniţiatori. În practică, se pare nu este atât de simplu să zgâlţâi un cocktail doctrinar. Pe unii nu-i lasă orgoliul să agite prea tare amestecul exploziv, iar pe ceilalţi îi păzeşte Dumnezeu, Care a promis, cândva, că nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui.

 

(Despre dreptul de a fi indolent şi îndatorirea de a combate indolenţa)

 

Revenind la suspiciunea de rea- intenţie pe care unii ar putea-o avea faţă de mine, pentru a fi abordat acest subiect, sub un titlu „frapant”- da, aveţi dreptate, şi, totodată, n-aveţi.

De ce aveţi dreptate? Fiindcă DA, „mă iau” de ecumenism, nu mă sfiesc să comentez defavorabil acest subiect tabu, de care a devenit de prost gust să ne atingem, în virtutea unei ipocrizii cosmetizate ca (pseudo)iubire/corectitudine politică/ideologie liberală sau mai ştiu eu ce altă categorie ideatică, de la care nu mă aştept să mă scoată din iad.

De ce NU aveţi dreptate? Fiindcă nu este normal să existe subiecte tabu, mai ales acolo unde se urlă despre corectitudine politică, ideologie liberală şi altele de acest gen. Eu nu fac decât să exprim o opinie, întreprindere la care am purces îndemnată de oroarea de a-mi vedea semenii târâţi într-o abominaţie, transformaţi în inconştiente iude, de nişte personaje în cel mai bun caz iresponsabile, în cel mai rău, ticăloase.

Cum am întrebat, cândva, pe cineva, care acuza pe ortodocşi de prozelitism- tu, dacă ai ştii că deţii secretul nemuririi, nu le-ai spune şi altora? Mda, probabil că unii l-ar ţine numai pentru ei, sau l-ar vinde- ceea ce, însă, nu ar funcţiona decât dacă secretul ar fi, de fapt, un fals secret. În acest caz, este imposibil… Adevărul cel singur adevărat nu te lasă să faci unele ca acestea, se cere, se reclamă spus, strigă în tine, dă pe dinafară, nu rabdă, în om, să vadă bălăcirea în minciună a celorlalţi.

Ideologiile ne sufocă, ne şablonizează, ne lăsăm înregimentaţi, spălaţi pe creier, schimbând doar direcţia în care avem de rostit jurămintele de supunere necondiţionată- de la răsăritul bolşevic şi ateu către apusul capitalist şi la fel de ateu, de un ateism încă şi mai perfid, ambalat, uneori, în paradă de credinţă. Noi chiar nu mai existăm, sub carcasele acestea de roboţei ai cutărei sau cutărei orânduiri externe? Propria identitate CHIAR nu ne mai interesează? Fie şi aşa, dar, atunci, cu ce drept o terfelim, cu ce drept amestecăm mierea cu scârna, când, poate, alţii, din generaţiile prezente şi, mai ales, viitoare, nu vor râvni să deguste o asemenea trataţie?

Aşezaţi confortabil înaintea televizorului, în timp ce în biserici se fac slujbele de seară, habar nu avem pe ce stăm tolăniţi cu nepăsare, pe ce comoară, pe care furii nu pot încerca să o sape, afară de cazul în care le dăm noi înşine cheile- şi nici atunci nu vor putea săpa comoară, dar pe noi ne vor băga în groapă, acoperindu-ne de vii. Habar nu avem, mulţi dintre noi, că undeva nişte preoţi pe care n-o să-i vedem în viaţa noastră se roagă şi pentru noi, în virtutea faptului că suntem parte din Biserică, fie şi doar prin botez, dacă altceva nu binevoim să întreprindem, în materie de fapte de credinţă. Habar nu avem de câte nu vom fi fost păziţi, de-a lungul vieţii, pentru aceste rugăciuni ignorate de oameni, dar auzite de Dumnezeu.

 

(Despre cum ortodoxia ar fi „out-of-fashion”, mai pe româneşte, „câh” pentru contemporanul multilateral dezvoltat- o opţiune rezonabilă?)

 

Pentru ce hulim, pentru ce dispreţuim atâta ortodoxia, Biserica lui Hristos, voind s-o azvârlim cât mai repede la coşul istoriei? Nu realizăm ce întreprindere nebunească, fără de izbândă în vecii vecilor este aceasta, să vrei să azvârli pe Dumnezeu pe drumuri?

Am auzit de nenumărate ori, ÎNTOTDEAUNA de la oameni care nu binevoiseră să încerce să înţeleagă măcar o fărâmă de învăţătură, cum ortodoxia este „învechită”, „demodată”, „inadaptată cerinţelor contemporane”, că bisericile noastre au un aer „ţigănesc” (să mă ierte etnia rromă, din păcate, această expresie există şi exact aşa am auzit-o folosită, în context), spre deosebire de catedralele occidentale, cu aer „solemn” şi „auster”.

Oameni buni, bogaţii influenţi ai lumii acesteia, când veţi ieşi din viaţa aceasta, fără banii de mită, hainele de firmă şi agenda cu „relaţii” după voi, pe cine aţi voi să aveţi Judecător? Pe Dumnezeul dreptei credinţe, cel blând, milostiv, îndelung- răbdător, bun şi iubitor de oameni, sau pe Marele Moş Meschin al „creştinismului” apusean? Pe Cel Care S-a răstignit pentru noi, El neavând nici o nevoie de asta, PENTRU NOI ŞI ATÂT, doar pentru noi, ca să nu ne lase pradă diavolului (concepţia ortodoxă), sau pe hristosul apusean, fiu al unui tată care, fiind jignit de moarte de păcatul lui Adam, nu a putut primi satisfacţie decât prin răstignirea fiului egal în dumnezeire, ca răscumpărare a unei imense ofense, cu un sacrificiu pe măsură?

Oameni buni, intelectualii lumii acesteia, care vă motivaţi preferinţa pentru mediul apusean prin gust estetic (admit, problemă, ca să spunem aşa, de…gust personal), ce ne va rămâne, după despărţirea de lume, cu (relativele ei) comori(le) artistice cu tot- călătoriile, desfătarea privirii, sau închinarea înaintea unor icoane care se poate să nu vă placă, dar ale căror culori au fost dublate de lumina cea necreată, prin har, odată cu sfinţirea lor în ritul ortodox? Să admitem, măcar, sub imperiul bunului simţ, că ortodoxia, sălăşluind, sub aspect vizibil, uneori, în vreo construcţie amărâtă, care nu place snobilor, înjghebată după cum s-a putut, dar în care tot coboară Duhul Sfânt, prefăcând Tainele, la fiecare liturghie, alteori, în biserici împodobite, care nu plac săracilor, convinşi, probabil, că în zgârcenia cu cinstirea de Dumnezeu le-ar fi stat lor propăşirea nu poate fi condamnată în baza unor criterii ATÂT de superficiale. Ortodoxia nu este un simplu fapt cultural, ea este o operă teandrică (divino- umană), atotcuprinzătoare, un mod de viaţă, modul vieţii în Hristos.

Înainte de a vă exprima opţiunea definitivă, citiţi un catehism ortodox, apoi unul catolic şi/sau protestant şi judecaţi singuri care învăţătură este logică, în logica bunătăţii, a nobleţii, a dreptăţii, a iubirii, de care până şi noi, nişte creaturi nevolnice suntem capabili, darămite Dumnezeu? Nu v-ar lua mult, poate că merită, mai ales având în vedere că vorbim despre o opţiune pe o viaţă (veşnică). Măcar câteva capitole, dacă nu tot, doar cât să aveţi termen de comparaţie. Dacă şi după aceea veţi mai tânji după înţepeneala străină de Dumnezeu şi de oameni, a Apusului, fiat, suum quique, mergeţi sănătoşi încotro voiţi, dar cu amendamentul de a nu-i târî după voi, pe alţii, aflaţi în necunoştinţă de cauză.

 

(Continuare la precedenta- chiar o fi „câh”? Cum se defineşte „câhul” religios?)

 

            Mă tot uit în jur, precum şi în trecut şi nu reuşesc să pricep ce este atât de „înapoiat” în credinţa ortodoxă. Şi iar mă văd obligată să revin la comparaţia simplă a lui unu plus unu egal doi. A încercat cineva să „modernizeze” aritmetica? Doar aşa, de dragul modernizării, nemaicontând că spune prostii şi că neagă adevărul, în favoarea unor fantezii derizorii? În general, încearcă cineva să răsucească, de amorul artei, principii despre care este clar că reflectă lucruri din lumea reală? Contestă cineva legea atracţiei universale? Vrea cineva să reorganizeze tabelul lui Mendeleev? Atunci, ce aveţi cu teologia, dragi „amatori ai reformei”?

            Dacă cineva nu învaţă să facă operaţiuni aritmetice, sau nu cunoaşte decât puţin din fizică, asta nu este vina nimănui, decât a respectivului (presupunem că este vorba despre o persoană suficient de inteligentă, dar care nu vrea să depună un efort, nu o interesează etc.). Dar aş vrea să văd când va accepta un profesor că unu şi cu unu fac trei, în virtutea „drepturilor omului elev”.

            Adevărul de credinţă este la îndemâna oricui, pentru simplul fapt că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire. Nu ni s-a lăsat o învăţătură accesibilă doar „elitelor”, „oamenilor cu coeficient de inteligenţă peste nu ştiu cât”, oricine poate pricepe învăţătura ortodoxă, numai să vrea. Buna intenţie a omului cu siguranţă întâlneşte, mereu şi mereu, iubirea lui Dumnezeu, numai să existe această bună intenţie. Dar, atunci când mormăi împotriva ortodoxiei fără să ştii ce huleşti, de fapt, când priveşti religia ca pe o modă, în care Occidentul dă, invariabil, tonul, fără să te intereseze o relaţia reală cu Dumnezeu, ci doar a avea cu El  un soi de contract civil (DACĂ îl mai doreşti şi pe acela) încheiat în baza dreptului fundamental de a ne face de cap, normal că frumuseţea firească, măreţia simplă a dreptei credinţe nu te mişcă.

            De câte ori nu am auzi comentatori urzind visuri salivare relativ la puterea şi bogăţia bisericii catolice! Împărţind cu diavolul păcatul trufiei, elitiştii umblători după morga Apusului nici măcar nu realizează că se denigrează pe sine, autoetichetându-se drept „produse de calitatea întâia ale umanităţii”, care se scot singure la mezat, pentru cine ştie să compună reclame mai strălucitoare şi are o cotă de piaţă mai importantă.

            Religia nu este un simplu detaliu demografic, este parte din felul de a exista al unui om, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, în măsura în care oamenii se tratează pe ei înşişi ca atare, şi nu devin, de bună voie, nişte carcase disperate să-şi renege sufletul.

Da, privitori cu poftă către Apus, în sistemul vostru aveţi ceea ce la voi se cheamă „dreptate”. Ortodoxia este „câh”, fiindcă ortodoxia deranjează, nu lasă omul să se batjocorească pe sine, nu-l lasă să doarmă liniştit în noroi, oricât de sclipitor ar părea noroiul cu pricina. Ortodoxia este negarea a tot ce domină lumea contemporană, orgoliu, sete de putere, de bogăţie, de strălucire mincinoasă. Ortodoxia pune pe om faţă în faţă cu propria goliciune, urâţenie, micime, nevolnicie. Dacă vrei să nu te întâlneşti niciodată cu tine însuţi, riscând să nu-ţi placă ceea ce vezi, dacă vrei să trăieşti într-o dulce iluzie („părere”) de sine, într-adevăr, e o idee bună să NU fii ortodox.

…şi tot ortodoxia îl îmbracă pe om în Hristos, îi arată frumuseţea chipului lui Dumnezeu din el şi îl înalţă până la ceruri, întărindu-l cu harul Duhului Sfânt până la a cuceri lumea dinlăuntrul său şi a o supune Binelui.

 

(Concluzivă la imperativ, modul poruncii, dar şi al rugăminţii)

 

            Mai gândiţi-vă!

 

 

Puteti descarca de aici versiunea .pdf a materialului.