Henryk Sienkiewicz - Quo vadis

Coperta Stan BARON Grafica BARON STAN Imagine: Martiriul Sf Cynacus - Artă romanică din catolicism
ISBN 973-9047-03-3
SUFLETUL POLON SAU DESPRE HENRYK SIENKIEWICZ
Despre Henryk Sienkiewicz, laureatul premiului Nobel din 7 905, în ţara noastră, unde a fost larg tradus şi răspîndit, s-a scris, poate, mai mult decît despre cei mai de seamă j romancieri români, şi numai la superlativ. Putem vorbi de un cult la adresa celui care a dat noi valenţe, la sfîrsitul secolului trecut şi începutul secolului nostru romanului istoric, pe plan european şi universal, care a rămas pînă azi un nume de referinţă în literatura lumii.
Interpretîndu-I din afară, istoricul Nicolae lorga a surprins mai profund şi mai nuanţat decît conaţionalii săi în ce a constat forţa geniului şi scrierilor sienkiewicziene, cînd afirma că a vorbi despre autorul marilor epopei istorice ca despre un mare romancier, un mare psiholog, un mare scriitor ar fi prea puţin... în accepţiunea scriitorului şi bărbatului de stat român, autorul Potopului a fost „mai mare decît forma literară care i-a cucerit gloria. El a fost însuşi sufletul polon../'.
A fi sufletul unei naţiuni care s-a impus pe plan istoric,* cultural şi spiritual, într-un spaţiu şi într-o lume din care am făcut şi facem şi noi parte, şi alături de care am respirat cu toţi porii aceleaşi idealuri, iată ce i-a putut aduce o asemenea răspîndire şi cunoaştere în România, recunoaştere întruchipată în peste o sută de ediţii în limba lui Eminescu şi Sadoveanu.
4
L.
Cunoscînd si transfigurînd adevărul istoric într-o saga pe care numai cinematograful o va prelua mai tîrziu, cu mijloace specifice celei de a şaptea artă, în westernuri, la fel şi autorul Cavalerilor Teutoni, cu pana sa, precede un stil şi o formă nouă de exprimare care căpăta o tot mai largă  audienţă. Dintr-o perspectivă actuală putem afirma că nu întîmplător aproape întreaga sa operă a fost transpusă pe ecran. A fost scriitorul care a dat un nou imbold literaturii.
Cu Tacit în mînă, lecturînd biblioteci întregi de opere consacrate primelor secole ale creştinismului, Sienkiewicz a reconstituit universul insolit de la începutul erei noastre, în  care iubirea creştină învinge ireversibil într-o lume cre­pusculară puternic demoralizată. Cei curaţi şi obidiţi pot învinge numai prin dragoste şi credinţă curată în Dumnezeul cel atotputernic. Acesta este şi mesajul pe care un suflet polon, suflet creştin îl dă scrierii sale reprezentative: Quo vadis.
Sienkiewicz a fost obsedat de ideea ca opera sa să fie „cît mai adevărată şi să dea impresia realităţii", cunoscîndu-se că pînă şi în clipe de răgaz era sub imperiul trăirilor, intrigilor şi dramatismului vremurilor reînviate. „Am compus şi am în minte atîtea scene splendide - se confesa romancierul - încît numai de aş avea sănătate şi putere, şi Quo vadis va fi mai elevat decît tot ce-am scris pînă acuma". Şi aşa a fost! Meritele sale ca scriitor epic vor fi recunoscute în primul rînd de juriul premiului Nobel, şi care vor fi confirmate de numeroase generaţii de pe toate meridianele, posterioritatea , înţelegînd că el a lăsat o operă de excepţie pentru îmbăr­bătarea inimilor. Exact ce îşi putea dori un suflet polon la sfîrşitul secolului trecut. Ediţia concentrată de faţă, care nu pierde nimic din mesajul scrierii şi operii sale, constituie o confirmare.
NICOLAE MAREŞ
I
Jpre amiază, Petronius se trezi tare obosit. în ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise pînă noaptea tîrziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. După baie şi masaj, era din nou acelaşi bărbat distins, atît de chipeş, încît nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el - pe drept cuvînt denumit: „arbiter elegantiarum".
Vremea era minunată şi adia un vînt uşor dinspre munţii Albani. Ceru să fie dus în tepidarium, tocmai cînd i s-a anunţat sosirea tînărului Marcus Vinicius, fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu tatăl acestuia, consul pe vremea lui Tiberiu. Tînărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva părţilor, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tînăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrîu.                      '
-  Salut, Petronius! spuse tînărul, intrînd cu pas elastic în tepidarium.
-  Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzîndu-i mma printre faldurile cearceafului moale din bumbac în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cît timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia?
Cîndva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii.
-  Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M-a trimis Corbulon să strîng provizii.
-  Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Mai bine spune-mi ce se aude pe la graniţa părţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tînărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva.
-  Războiul a mers prost şi de n-ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într-o înfrîngere.
-  Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zmeu al războiului, un adevărat Marte .... Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi-e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el.
-  Corbulon nu-i prost.
-  Poate că ai dreptate. De altfel, n-are nici o importanţă. Prostia după cum spune Pyrrhon, nu este cu nimic mai rea decît înţelepciunea, de care n-o deosebeşte nimic.
Vinicius începu să povestească despre război, dar cînd Petronius închise pleoapele, tînărul, observîndu-i faţa obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi-l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea.
Petronius deschise din nou ochii.
Sănătate!... Nu se simţea sănătos.
-  E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi-de-vîsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? lată ce mi-am zis: ajută, ori n-ajută, de stricat nu strică. Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gîndesc cu toţii ca mine! Ştiam că-s nişte şarlatani dar tot aşa mi-am zis: ce-mi strică? Lumea se bazează pe şarlatanie iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie, iar în viaţă prefer parfumurile mirosurilor urîte.
După ce Vinicius a făcut şi el baie, lăsîndu-se la rîndul lui pe mînile epilatorilor, intră lectorul, ţinînd atîmată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hîrtie.
-  Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius.
-  Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse oaspetele, dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la toate colţurile de stradă.
-  într-adevăr. Nu poţi să treci pe lîngă nici o bazilică, pe lîngă terme, pe lîngă vreo bibiliotecă sau librărie, fără să zăreşti vreun poet gesticulînd ca o maimuţă. Agrippa, cînd a revenit din Orient, i-a luat drept nebuni. Aşa-s vremurile, împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decît ale ceazarului şi din cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sînt Codicilii bietului Fabricius Vaiento'.
-  De ce „bietul"?
-   Pentru   că   a   fost   sfătuit   să   se   joace   de-a   Ulise   şi   să   nu   se întoarcă acasă pînă la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s-o îndure mult mai uşor decît Ulise, mai ales că nevasta lui nu-i o Penelopă. Cartea-i destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s-o citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!" şi poate că Vaiento o fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decît realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. în librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după dictare - şi succesul ei e asigurat.
-  Nu-i vorba şi de isprăvile tale în ea?
-  Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi timp mai puţin obtuz decît m-a prezentat.
-  Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun.
-  L-a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta şi în stînga. Ai auzit de povestea cu Rufinus?
-  Nu.
-  Să trecem în frigidarium să ne răcorim şi ţi-o povestesc acolo.
' Autorul Codicililor. învinuit de a-i fi ponegrit pe senatori şi pe preoţi în cărţile sale şi de a fi scos la vînzare privilegiile primite din partea împăratului, a fost |udecat şi expulzat din Italia, iar cărţile lui au fost arse
Trecurăm în frigidarium în mijlocul căruia, dintr-o fîntînă arteziană ţîşnea apă colorată în roz, răspîndmd parfum de viorele. Tolănindu-se pe nişte aşternuturi din mătase, se lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngîndurat la faunul care îmbrăţişa o nimfă cu capul dat pe spate, căutîndu-i lacom buzele. După aceea, spuse:
-  El are dreptate! iată lucrul cel mai bun în viaţă.
-  Mai mult sau mai puţin. Tie însă, în afară de asta, îţi place şi războiul, care mie nu-mi place, pentru că în corturi unghiile crapă şi îşi   pierd  culoarea   roză. De altfel, fiecare îşi are pasiunile lui. Spune-mi, tu nu scrii versuri?
-  Nu. N-am compus niciodată un hexametru întreg.
-  Poate cînţi din lăută, sau din gură...
-  Nu.
-  Nu conduci care la întreceri?
-  Am concurat cîndva în Antiohia, dar fără succes.
-  în cazul acesta sînt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom?
-  Cu partida Verzilor.
-  Atunci, sînt pe deplin liniştit. Ce-i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atît de bogat ca Pallas sau ca Seneca.
în unctorium' însă atenţia luiVincius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care-i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat, ţineau în mîinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae 2, să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpînilor.
-  Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici!
-  Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia" ' mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mare de oameni.
-  Trupuri mai minunate nici Barbă-Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătînde.
La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:
-  Tu mi-eşti rudă, iar eu nu sînt nici atît de neserviabil ca Bassus, nici atît de pedant ca Aul'us Plautius.
Vinicius, auzind acest ultim nume uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicînd repede capul întrebă:
-  Cum de ţi-a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi-am frînt mina la marginea oraşului am stat vreo două săptămîni în casa lui? Acolo, un sclav de-al lui, medicul Merion, m-a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.
-  De ce? Nu cumva te-ai îndrăgostit de Pomponia? în cazul ăsta mi-e milă de tine: bătrînă şi virtuoasă! Nu-mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr!
încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri parfumate. 2 Vestiplicus, a-sclav sau libert însărcinat cu păstrarea şi îngrijirea veşmintelor 1 Sclavii folosiţi în casă purtau numele de „familie"
\
-  Nu de Pomponia - ah! spuse Vinicius.
-  Atunci de cine?
-  Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nci măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? în casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n-am ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Pînă ce o dată, în zori, am văzut-o scăldîndu-se în havuzul din grădină. Şi-ţi jur pe spuma din care s-a născut Afrodita, că razele soarelui străbăteau prin trupul ei. De-atunci nu mai ştiu ce-i liniştea, nu mai am alte dorinţe, nu vreau să ştiu ce poate să-mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. îţi spun sincer, Petronius, că tînjesc după ea cum tînjea Somnul de pe mozaicul tepidarium-ului tău după Pasitea. Tînjesc ziua şi noaptea.
-  Dacă-i sclavă, cumpăr-o.
-  Nu-i sclavă.
-  Atunci ce-i? E vreo libertă de-a lui Plautius?
-  Cum n-a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă.
-  Atunci?
-  Nu ştiu: o fiică de rege sau aşa ceva.
-  Mă faci curios, Vinicius.
-  Dacă vrei să mă asculţi, am să-ţi satisfac imediat curiozitatea. Nu-i o poveste prea lungă. Tu poate că l-ai cunoscut personal pe Vannius, regele subeilor, care, izgonit din ţara sa, a stat multă vreme aici la Roma şi chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocuri de zaruri şi priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drussus l-a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să-i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vagio şi Sido, doi nepoţi de-ai săi, fii lui Vibilius, regele hermandurilor, au hotărît să-l expedieze la Roma... ca să-şi mai încerce norocul la zaruri.
-  îmi amintesc, asta n-a fost aşa de mult. Era pe vremea lui Claudius.
-  Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iagizi, iar scumpii săi nepoţi - pe ligieni, care, auzind de bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au venit într-un număr atît de mare, încît însuşi împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuşi i-a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n-au să încalce graniţa, lucru pe care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor... Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copii... iată deci că Ligia mea est fiica regelui ligian.
-  De unde ştii toate astea?
-  Mi Ie-a spus însuşi Aulus Plautius. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mîna lui Hister. Mama a murit curînd, iar Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l-a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu caţii, s-a întors la Roma, unde, după cum ştii, Claudius i-a permis să-şi sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităţilor, deoarece ostateca nu putea fi
8
considerată sclavă, Pomponius, la rîndul său, neştiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat-o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. In casa aceasta, unde totul este virtuos, începînd de la stăpîni şi pînă la găinile din coteţe - a crescut o fecioară din păcate tot atît de virtuoasă ca Graecina însăşi şi atît de frumoasă, încît pe lîngă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lîngă un măr din grădina hesperidelor'.
-  Ş'?
-  Şi, îţi repet, că din clipa cînd am văzut cum razele soarelui îi străbăteau
trupul acolo, la havuz, m-am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte.
-  Ah! Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filozofie, decît un sfat bun.
-  Spune-mi ce vrei de fapt?
-  Vreau s-o am pe Ligia. Vrau ca braţele mele, care acum îmbăţişează doar aerul, s-o poată cuprinde pe ea şi s-o strîngă la pieptul meu. vreau s-o am în casa mea, pînă cînd capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna.
-  Nu-i sclavă, dar, în fond, face parte cfin familia lui Plautius şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna2. Plautius ar putea să ţi-o cedeze dac-ar vrea.
-  Pesemne că n-o cunoşti pe Pomponia Graecina. de altfel, amîndoi s-au ataşat de ea ca de propriul lor copil.
-  O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n-ar fi soţia lui Aulus, ai putea-o angaja ca bocitoare. De la moartea luliei, n-a lepădat veşmîntul negru şi, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lumea aşternută cu asfodele a Cîmpiilor Elizee.
-  Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix.
-  Ce să-ţi spun, dragă Marcus? îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decît pe alţii fiindcă ştie că n-am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus 3. Fără să mă prefac stoic, mi-am arătat destule ori nemulţumirea la unele dintre isprăvile lui Nero, pe care Seneca şi Burrus le treceau cu vederea. De crezi că pot să obţin ceva de la Aulus pentru tine, îţi stau la dispoziţie.
-  Cred că poţi. Tu ai influenţă asupra lui. în plus, mintea ta
isteaţă cunoaşte nenumărate mijloace de convingere. Dacă ai cer­ceta puţin situaţia şi ai vorbi cu Plautius ...
-  Ai o părere exagerată despre influenţa şi isteţimea mea, dar dacă-i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, îndată ce-au să se întorcă la Roma.
-  S-au şi întors acum două zile.
-   în  cazul  acesta   mergem   la   triclinium*,   unde   ne  aşteaptă  gus­tarea.pupă aceea, cu puteri împrospătate, poruncim să fim duşi la Plautius.
-  întotdeauna mi-ai fost drag, spuse Vinicius, voios, acum însă am să pun statuia ta printre laurii mei, una aşa frumoasă ca asta, şi am să-i aduc jertfe.
' Grădini în care se gâseau mere de aur
: A/umnus, a -copil părăsit, care devenea sclavul celui care l-a luat în grijă şi l-a crescut
J Barbă-Arămie
4 Sală de mîncare în casele romane.
Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau un perete întreg al sălii parfumate şi arătă cu mîna spre statuia lui Petronius, reprezentîndu I în chip de Hemes cu caduceul în mînă
Apoi adăugă
-  Pe lumina lui Helios' Dacă „divinul" Paris1 a semănat cu tine, atunci n-ai de ce să te miri de Elena
în exclamaţia lui era tot atîta sinceritate cît şi liguşire Petronius, deşi era mai în vîrstă şi nu atît de atletic, era mai frumos chiar şi decît Vinicius Femeile din Roma îi admirau nu nurrfai mintea ageră şi gustul ales, care-i atrăsese numele de arbitrul eleganţei, ci şi înfăţişarea Admiraţia aceasta se vedea chiar şi pe fetele celor două fete din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii Una din ele, cu numele de Eunice care-l iubea într-ascuns, îl privea în ochi cu supunere şi admiraţie
însă el nu i dădu nci o atenţie, ci, zîmbind către Vinicius, începu să-i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca despre temei
-  Animal impudens'     etc
Apoi, cuprinzîndu-l cu braţul pe după umeri, îl conduse în triclinium
în piscină începea acum vremea nebuniilor şi a desfrîului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se opunea, căci el însuşi lua parte adesea la asemenea petreceri   Le bănuia, de altfel, şi Petronius, dar, ca om înţelegător şi căruia nu-i plăcea să pedepsească, închidea ochii
în unctonum rămase numai Eunice O vreme ascultă vocile şi rîsetele care se îndepărtau, pe urmă, ndicînd scăunelul încrustat cu chihlimbar şi fildeş pe care şezuse adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui
Unctonul era plin de lumina soarelui şi de răsfrîngenle de curcubeu ale marmurei, cu care erau căptuşiţi pereţii
Eunice se urcă pe scăunel şi, ajungînd la înălţimea statuii, îşi aruncă deodată braţele pe după gîtul ei, apoi, lăsîndu-şi pe spate părul auriu şi lipindu-şi trupul trandafiriu de marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale chipului de piatră
II
LJupă gustarea de dimineaţă, la care cei doi prieteni se aşezaseră cînd pentru muncitorii de rînd de mult trecuse vremea prînzului, Petronius propuse să tragă amîndoi un pui de somn După părerea lui, era prea devreme pentru vizită Toamna este încă destul de caldă şi oamenii dorm cu plăcere după masă Deocamdată, e plăcut să asculţi susurul havuzului din atrium şi după ce ai făcut o mie de paşi, neapărat obligatorii, să aţipeşti în lumina roşie ce se strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate
Vinicius îi dădu dreptate şi începură să se plimbe, dicutînd cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin şi prin Roma şi filozofînd cîte puţin asupra vieţii Pe urmă, Petronius se duse în cubiculum1, dar nu dormi mult  După scurgerea unei
Fiul lui Priam   regele Troiei   A răpit o pe Elena  soţia regelui Spartei   provocind razboil troian 1 Flintă neruşinată 1 Camera de culcare in casele romane
10
jumătăţi de oră, ieşi, poruncind să i se aducă verbină, începu să o miroasă şi să-şi frece cu ea mîinile şi tîmplele
-  Nici nu-ţi închipui cum te trezeşte si te înviorează  zise el   Acum sînt gata Lectica îi aştepta de mult, aşa că urcară şi porunciră să fie duşi pe Vicus
Patricius, la casa lui Aulus „Insula" lui Petronius era aşezată pe coasta de sud a Palatinului, în apropiere de Carmae şi drumul cel mai scurt ar fi trecut pe lîngă Forum, Petronius însă voia să treacă şi pe la aurarul Idomen Porunci să fie duşi prin Vicus Apollmis şi prin Forum înspre Vicus Sceleratus, la colţul căruia se aflau tot felul de prăvălii
Nişte negri uriaşi ridicară letica şi porniră pe urma sclavilor nu­miţi pedisequF Petronius îşi ridică în tăcere palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor şi rămase o vrme aşa, părînd că se gîndeşte la ceva  Pe urmă, zise
-  Mă gîndeam că dacă zeiţa ta silvestră nu este sclavă, atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la tine Ai înconjura-o cu dragoste ai copleşi-o cu daruri ca eu pe adorata mea Cryzothemis, de care, fie vorba între noi, sînt cel puţin tot atît de plictisit, cît şi ea de mine
Marcus scutură din cap
-  Nu? întrebă Petronius în cel mai rău caz, treaba ar ajunge la împărat şi poţi fi sigur că, măcar datorită trecerii mele, Barbă Arămie al nostru va fi de partea ta
-  N-o cunoşti pe Ligia1 răspunse Vinicius
-  Atunci dă-mi voie să te întreb tu o cunoşti altfel decît dm vedere? Ai vorbit cu ea? l-ai mărturisit dragostea ta?
-  Am văzut-o mai întîi la havuz, pe urmă am mai întîlnit-o de două ori  Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui Aulus, am locuit într o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor si, fund cu mîna ruptă, nu puteam să mănînc la masa comună  Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, am întîlmt-o pe Ligia la cină, dar n-am putut să-i spun nici un cuvînt A doua oară, am întîlnit-o lîngă bazinul de apă dm grădină Ţinea în mînă un mănunchi de stuf proaspăt rupt pe care I tot cufunda în apă şi stropea cu el inşii ce creşteu în jur   Priveşte genunchii mei  Jur pe scutul lui Heracles că atunci cînd asupra trupurilor noastre se năpusteau hoardele de părţi, genunchii mei nu tremurau  dar au termurat lîngă bazinul acela   Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bula adolescenţei la gît, i-am cerşit milă numai din priviri, multă vreme n-am putut să scot o vorbă
Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă
-  Fencitule1 zise el   Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele decît sînt, ne rămîne un singur lucru întotdeauna bun  tinereţea   După o clipă însă, întrebă  Şi nu i-ai vorbit deloc?
-  Ba da venindu-mi în fire, i-am spus că de curînd m am înapoiat din Asia, că mi-am rupt mîna lîngă oraş şi că am suferit cumplit, dar în clipa cînd trebuie să părăsesc această casă ospitalieră,   văd că aici suferinţa are mai mult preţ decît petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decît sănătatea în altă parte Ea asculata cuvintele mele, tulburată la rîndul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca şofranul   După aceea ridică ochii, se mai uită odată
Sclavi care îşi urmau pe jos stapinul
11
la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva - şi deodată o luă la fugă ca o hamadriadă' din faţa unui faun prost.
-  Trebuie să aibă ochi minunaţi.
-  Ca marea - şi m-am pierdut în ei ca într-o mare.
-  O, Atena! strigă Petronius. îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i-a acoperit Eros, căci altfel are să-şi spargă capul, lovindu-se de vreo coloană a templului lui Venus.
Apoi se întoarse spre Vinicius:
-  O, tu, boboc primăvăratic pe arborele vieţii, tu primă mlădiţă verde a viţei! în loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde-i o şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa.
-  Ce vrei să spui?
-  Ce-a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la semnele acelea?
-  Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decît îţi închipui, răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia ca şi la Roma, fetele obişnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească ... Dar, ghiceşte ce-a desenat?
-  Dacă e altceva decît am presupus, atunci nu ghicesc.
-  Un peşte.
-  Ce spui?
-  Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sînge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m-ai numit boboc primăvăratic pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să înţelegi mai bine semnul acesta.
Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate unde vacarmul îi împiedica să se mai audă.
Petronius era bine cunoscut de mulţime. La urechile lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!" - El este! Era iubit pentru generozitatea lui, dar popuilaritatea îi sporise mai ales de cînd se aflase că vorbise în faţa împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii „familii", adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex şi vîrstă, pentru că unul din ei, într-un moment de disperare îl omorîse pe acest monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese indiferent şi că vorbise împăratului numai în particular, ca arbiter elengatiarum, ale cărui sentimente estetice s-au revoltat în faţa unui asemenea măcel barbar, demn de nişte sciţi, nu de romani. Totuşi, poporul care se revoltase din pricina acestui mascru, ţinea de-atunci la Petronius.
Lui însă nu-i păsa de asta. Ţinea minte că acelaşi popor îl iubise şi pe Britanicus, otrăvit de Nero, şi pe Agrippina ucisă din porunca aceluiaşi, şi pe Octavia sufocată în Pandataria2 după ce i-au fost deschise vinele în abur cald, şi pe Rubelius Plautus cel exilat, şi pe Thraseas, căruia orice dimineaţă îi putea aduce condamnarea la moarte. Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă drep rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în acelaşi timp
Hamadnade -   nimfe ale arborilor, care se năşteau şi mureau odată cu copacul de care ţineau 2 Insuliţă în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil   Acolo au fost exilate lulia, fiica lui Augustus, Agripma, soţia lui Germamcus, şi Octavia, prima soţie a lui Nero.
12
un superstiţios. Dispreţuia mulţimea din două motive: întîi, ca aristocrat, şi pe urmă, ca estet. Ceî care duhneau de la bobul prăjit purtat în sîn şi erau veşnic răguşiţi şi transpiraţi, căci jucau „mora" pe la colţurile străzilor şi prin peristile, nu erau demni în ocmi lui să poarte numele de oameni.
De aceea, fără să răspundă de loc la aplauze, nici la sărutările trimise cu mîna inutil, îi relata lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizînd caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. în faţa librăriei lui Avirnus, porunci să oprească, coborî şi cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i-l dădu lui Vinicius.
-  E un dar pentru tine, zise el.
-  Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă:
-  SatyriconV E ceva nou. De cine?
-  De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ţi-o spun, nici pe ale lui Fabricius Veiento, de aceea nu ştie nimeni acest acest lucru şi nici tu să nu-l spui cuiva.
-  Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitîndu-se în manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri.
-  Cînd ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion2. în privinţa versurilor, m-am scîrbit de ele de cînd Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitellius, cînd vrea să-si uşureze stomacul foloseşte un beţişor de fildeş pe care şi-l vîră pe gît; alţii se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor, eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul uşurat.
Zicînd acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus.
-  Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să-ţi spun povestea lui Rufinus.
înainte de a începe însă cotiră pe Vicus Patricius şi ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus.
-  Ai observat că aici portarul nu-i legat în lanţuri?
-  E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s-ar fi răzbunat astfel pe  ea, neputîndu-i ierta Pomponiei că s-a mulţumit cu un singur soţ toată viaţa. Univira!...
-  Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să-ţi povestesc pe urmă ce-am auzit şi ce-am văzut aici.
între timp, pătrunseseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care închipuindu-şi că în casa aceasta austeră domneşte o veşnică tristeţe nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se uita în juru-i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci atrium-ul făcea o impresie mai curînd veselă. Din tavan, printr.o deschizătură
1 Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, şi unele moravuri di» timpul domniei lui Nero. 1 Libert foarte bogat, unul dintre personajele pamfletului.             ->
mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrîngîndu-se în mu de scîntei în jetul de apă al fîntînn arteziene Bazinul pătrat cu fîntînă în mijloc, destinat captării plou care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone şi crini Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşu, şi mai erau, în sfîrşit, inşi de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă în muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentînd copii sau păsări acvatice La un colţ, o căprioară turnată tot din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parcă-ar fi vrut să se adape Podeaua din atnum era de mozaic, pereţii, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori Tocurile uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş, pe lîngă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine
Petronius, care locuia tntr-o casă incomparabil mai arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să-i comunice această observaţie şi lui Vmicius, cînd un sclav velanus' dădu la o parte draperia care despărţea atnum de tablinum2 şi din adîncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius
Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată aducînd, din profil, cu un cap de vultur, De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată a prietenului, amicului şi confidentului lui Nero
Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea pătrunzător ca să nu-şi dea seama de asta, după primele saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care a primit-o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi a luat această îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult
La rîndul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere, cît despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sînt motivele
într-adevăr, Petronius nu le bănuia In zadar ridică ochii de culoarea alunei şi se strădui să-şi amintească de cel mai mic serviciu tăcut lui Aulus sau altcuiva Nu-şi amintea de nici unul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum să i-l facă lui Vmicius Probabil c-a făcut ceva asemănător în mod întîmplător, numai întîmplător
-  îl iubesc şi-l preţuiesc mult pe Vespasian,   spuse   Aulus,   căruia i-ai salvat viaţa cînd a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultînd versurile împăratului
-  A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu Ie-a mai auzit, însă nu neg că s-ar fi putut termina cu o nenorocire   Barbă-Arămie ţinea neapărat să-i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a-şi deschide vinele
-  Iar tu, Petronius, ai rîs de el
Uşier J Iniţial sală de mincare Apoi s-a numit aşa salonul  unde se păstra şi arhiva familiei
14
-   Da, sau mai degrabă, dimpotrivă   i-am spus că dacă Orfeu a ştiut să adoarmă fiarele prin cîntec, succesul lui este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să-l adoarmă pe Vespasian   Pe Ahenobarbus poţi să-l dezaprobi, cu condiţia ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire   Iubita noastră Augustă Poppeâ înţelege perfect acest lucru
-  Din păcate, aşa-s vremurile1 răspunse Aulus îmi lipsesc doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mîna unui britan şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, cele mai fericite clipe din viaţa mea le-am petrecut în Bntania
-  Pentru că erau victorioase, completă Vinicius
-  Ah, comandante, zise Petronius, permite-ne să ascultăm de aproape rîsul acesta sincer ce vine din grădină şi care astăzi se aude atît de rar
-  Cu plăcere, răspunse Plautius, ndicîndu-se  E micuţul meu Aulus şi cu Ligia Se joacă cu mingile  Cît despre rîs, cred, Petronius, că-fi petreci toată vremea rîzînd
-  Viaţa e demnă de rîs, deci rîd, răspunse Petronius Aici însă rîsul răsună cu totul altfel
-  Da, altfel, adăuga Vinicius Petronius nu rîde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea
Discutînd astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii le adunau de pe jos şi li le dădeau în mînă Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia Micul Aulus, zănndu I pe Vinicius, alergă să-l salute, în timp ce acesta, înamtînd, înclină capul în faţa frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mînă, cu părul cam răvăşit, înfierbîntată de joacă, rumenă la faţă
însă în triclinium-ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi liane stătea Pomponia Graecina, se duseră deci să o salute Petronius deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe Pomponia, căci o întîlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion Nu-şi putu stăpîni nici acum un fel de uimire pe care i-o provoca faţa ei tristă, dar senină, nobleţea figurii ei, a mişcărilor şi a cuvintelor sale Pomponia îi contrazicea în aşa măsură părerile despre femei, încît acest bărbat, stricat pînă în măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar îşi pierdea chiar într-o într-o anumită măsură siguranţa de sine Şi iată că acum, mulţumindu-i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvîntul „domina", care nu-i trecea niciodată prin minte cînd vorbea de exempu cu Calvia, Crispinilla, Scriboma, Valena, Solina sau alte femei din societatea înaltă După salutări şi mulţumiri, începu imediat să se plîngă că Pomponia este văzută atît de rar, că nu poate fi întîlnită la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniştit, punînd mîna pe mîna soţului ei
-  Imbătrînim şi amîndoura ne place tot mai mult liniştea casei
Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui şuierătoare
-  Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii, care chiar şi pe zeu noştri romani îi numesc cu nume greceşti
-  De la o vreme zeu au ajuns simple figuri de stil ale retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am învăţt-o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai uşor să spun Hera decît lunona
15
Spunînd acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dînd parcă de înţeles că în faţa ei nici o altă zeitate nu i-ar fi putut veni în minte. Pe urmă, începu s-o contrazică cu privire la bătrîneţe: „E adevărat că oamenii îmbătrînesc repede, însă numai aceia care trăiesc o astfel de viaţă şi, în afară de asta, există obraji de care Saturn' se pare că a uitat." Petronius spuse aceste cuvinte, strecurînd în ele chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia Graecina, deşi cobora dincolo de amiaza vieţii, păstrase o neobişnuintă prospeţime a pielii şi, avînd un cap mic şi obraji ca de copil, cu toate că purta rochii mohorîte şi era gravă şi tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere.
între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se apropie şi îl chemă să joace mingea cu ei. în urma băiatului intră şi Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete de lumină trernurîndu-i pe faţă. îi apăru acum lui Petronius mai frumoasă decît la prima vedere şi într-adevăr asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu-i vorbise pînă acum, se ridică, îşi plecă capul în faţa ei şi, în loc de formulele obişnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu care Ulise a salutat-o pe Nausicaa:
- Nu ştiu de eşti zeiţă sau fată muritoare,
Dar dacă eşti locuitoare a nefericitului pămînt, Binecuvîntat să-ţi fie tatăl şi mama dimpreună Binecuvîntaţi fraţii...
Chiar şi Pomponiei îi plăcu politeţea rafinată a acestui om de lume. în ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, roşind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la colţurile gurii începu să-i tremure un zîmbet ştrengăresc. Faţa ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică şi dorinţa de a răspunde şi se vede că aceasta din urmă învinse, căci, uitîndu-se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele aceleiaşi Nausicaa, citîndu-le dintr-o răsuflare, niţel cam şcolăreşte:
Nu eşti un oarecare şi n-ai un chip de rînd
După aceste cuvinte, se răsuci pe călcîie şi o luă la fugă, ca o pasăre speriată.
De astă dată, fu rîndul lui Petronius să se mire - căci nu se aşteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de a cărei origine barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător spre Pomponia, ea însă nu-i putea răspunde, fiindcă în clipa aceea se uita, zîmbind la bătrînul Aulus, al cărui chip exprima mîndrie, întrucît el nu ştia să-şi ascundă sentimentele. în primul rînd, se ataşase de Ligia ca de propriul lui copil, iar în al doilea rînd, cu toate vechile prejudecăţi romane care cereau să tune şi să fulgere împotriva limbii greceşti şi a răspîndirii ei, considera totuşi cunoaşterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu izbutise să o înveţe bine, lucru pentru care suferea în ascuns, aşa că era bucuros acum că acestui patrician distins şi totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere casa lui drept barbară, i s-a răspuns în limba şi cu versurile lui Homer.
' Zeul timpului.
-  Avem un pedagog grec, zise el, adresîndu-se lui Petronius, care dă lecţii băiatului nostru, iar fata asistă şi ea. E doar o pitulice, dar o pitulice drăgălaşă, cu care ne-am obişnuit amîndoi.
Petronius se uita printre frunzele de iederă şi caprifoliu la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius îşi scosese toga şi, rămînînd numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în faţa lui cu braţele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine ştie ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă. însă în clipa cînd o privise în triclinium mai îndeaproape, se gîndise că aşa ar putea să arate aurora - şi ca un cunoscător, înţelese că este o finţă deosebită. Observase şi cîntărise totul: şi faţa roză, transparentă, şi buzele proaspete parcă aşteptînd sărutul, şi ochii albaştri ca azurul mărilor, şi paloarea de alabastru a frunţii, şi bogăţia părului cu cîrliontii lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, şi gîtul sprinten, şi curba divină a umerilor, şi întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tînărâ ca tinereţea lunii mai şi a florilor de de curînd înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseţii, care simţea că pe statuia acestei fete s-ar putea scrie:„Primăvara".îşi aminti brusc de Chrysothemis şi un rîs amar îl crispa. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, uşor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să-şi scuture petalele. Totuşi întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. îşi aminti apoi de Poppea - şi prea faimoasa Popeea i se păru de asemenea o mască neînsufleţită, de ceară. In fata această cu forme tanagriene era numai primăvara - era şi o Psyche' radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir aşa cum raza luminează prin cristalele unui policandru.
„Vinicius are dreptate - se gîndi el - iar Chrysothemis a mea e e bătrînă, bătrînă... ca Troia!"
După aceea, adresîndu-se Pomponiei Graecina şi arătînd spre grădină, zise:
-  Acum înţeleg, domina, că avîndu-i pe dînşii, preferaţi să staţi acasă decît să mergeţi la petreceri, la Palatin sau la arenă.
-  Da, răspunse ea, întorcînd privirile spre micul Aulus şi Ligia.
Bătrînul comandant începu să spună povestea fetei şi ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre poporul ligienilor care locuieşte în nordul întunecos.
In ăst timp, ceilalţi terminaseră jocul cu mingea şi o vreme se plimbară pe nisipul grădinii, destuşindu-se pe fondul negru de mirt şi chiparoşi ca trei statui albe. Ligia îl ţinea de mînă pe micul Aulus. După ce se plimbară puţin, se aşezară pe o bancă lîngă piscina care ocupa mijlocul grădinii. îndată însă, Aulus se ridică grăbit să-şi facă de joacă speriind peştii din apa transparentă. Vinicius continua convorbirea începută în timpul plimbării.
-  Aşa-i, zise, şi vocea-i profundă tremura. Imediat ce am aruncat toga praetexta1 am fost trimis la legiunile din Asia. Nu cunosc oraşul, nici viaţa, nici dragostea. Ştiu pe dinafară cîte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n-aş fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci cînd mintea mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s-o exprime. Cînd eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii - deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai
în mitologia greacă personificare a sufletului omenesc sub forma unei fete gingaşe  Aici în sensul cuvîntului grecesc de suflet.
17
mare şi mai scumpă, care nu depinde de voinţă şi pe care numai dragostea, ţi-o poate da. Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care pînă acum n-am cunoscut dragostea, mergînd pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să-mi dea fericirea...
Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decît plescăitul uşor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peştii. Curînd însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce şi mai moale, şi mai şoptită:
-  îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieşit din vîrsta copilăriei s-a îndrăgostit cu atîta patimă de Berenice, încît de dor era gata să moară... Aşa aş fi în stare să iubesc şi eu , o Ligia!... Bogăţia, gloria şi puterea -sînt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decît sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi ami puternic... Dar oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai mare, sau pot să fie mai fericiţi decît muritorul de rînd, atunci
cînd strînge la piept fiinţa dragă sau cînd sărută buzele iubite... Da, dragostea ne face egali cu zeii, o, Ligia!...
Ea asculta neliniştită, mirată. îrt anumite momente avea impresia că Vinicius cîntă un cîntec, care, picurînd în urechile ei, îi aprinde sîngele în vine, în acelaşi timp însă îşi simţea trupul moleşit, ca de leşin. O înfiora spaima şi o neînţeleasă bucurie... I se părea că el vorbeşte despre lucruri la care si ea se gîndise mereu înainte, dar pe care nu le înţelesese pînă acum. Vorbele iui trezeau într-nsa un simţămînt care pînă atunci adormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase.
Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborîse spre dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste chiparoşii nemişcaţi, umplînd aerul de irizări arămii. Ligia îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitîndu-se la Vinicius şi deodată - cum stătea în lumina asfinţitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurîndu-i în priviri, îi apăru mai frumos decît toţi oamenii şi decît toţi zeii greci şi romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse uşor cu degetele de mînă, mai sus de încheietură şi întrebă:
-  Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce-ţi spun toate astea?...
-  Nu! şopti ea atît de încet, că Vinicius abia o auzi.
N-o crezu însă şi ţinîndu-i mîna tot mai strîns, era gata s-o ducă la inimă, care-i bătea ca un ciocan, şi să-i mărturisească dragostea lui mistuitoare, cînd pe poteca mărginită de mirt, apăru bătrînul Aulus care, apropiindu-se zise:
-  Soarele apune aşa că feriţi-vă de răcoarea serii, nu glumiţi cu Libitina2... în acest timp Petronius, stîno alături de Pomponia, privea, încîntat, la apusul
soarelui, la grădină şi la oamenii de lîngă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucînd în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decît în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga grădină se lăsa liniştea înserării.
Pe Petronius îl izbi liniştea asta şi îl izbi mai ales înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrîn'ului Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea cu o
' Pe care o purtau adolescenţii. 'Zeiţa voluptăţii şi a morţii.
18
lumină cum nu mai văzuse pe feţele care-l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gîndi cu oarecare uimire că totuşi s-ar putea să existe o frumuseţe şi o plăcere pe care el, alergînd veşnic după frumuseţe şi plăcere, să nu le fi gustat, nu putu să ţină pentru sine acest gînd, deci, întorcîndu-se spre Pomponia, zise:
-  Constat, surprins, cît de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cîrmuieste Nero al nostru.
Dar ea, îndreptîndu-şi faţa-i mică spre asfinţit, spuse cu simplitate:
-  Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel-de-Sus.
-  Deci tu crezi în zei, Pomponia?
-  Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, răspunse soţia lui Aulus Plautius.
III
\_-rede într-un Dumnezeu care este unul, atotputernic şi drept, repeîă Petronius, cînd se găsi din nou împreună cu Vinicius în lectică. Dacă zeul ei este atotputernic, dispune de viaţă şi de moarte; iar dacă este drept, trimite moartea pe drept. Atunci Pomponia de ce poartă doliu după lulia? Regretînd-o pe lulia, îl înfruntă pe zeul ei. Trebuie să repet acest raţionament maimuţei noastre cu barbă arămie, căci cred că în privinţa dialecticii sînt egal cu Socrate. Iar în privinţa femeilor, sînt de acord că fiecare posedă cîte trei sau patru suflete, dar nici una nu are suflet rezonabil. Pomponia poate să cugete împreună cu Seneca sau Cornutus ce înseamnă marele lor Logos'... Eu am vrut să vorbesc cu ea şi cu Plautius despre altceva. Pe pîntecele sfînt al zeiţei Isis egipteana! Dacă le-aş fi spus aşa, simplu, pentru ce am venit presupun că virtutea lor ar fi răsunat ca un scut de aramă în care loveşte cineva cu un toiag. Şi n-am avut curaj! Păunii sînt nişte păsări minunate, dar ţipă îngrozitor. Mi-a fost teamă de ţipăt. Trebuie să laud însă alegerea ta. O adevărată „Auroră cu degete de roze"...Şi ştii ce-mi mai amintea' Primăvara! Şi nu a noastră, cea din Italia, unde se încarcă de flori abia cîte un măr pe ici şi colo, iar măslinii rămîn cenuşii cum fuseseră şi înaintea, ci primăvara pr' care am văzut-o cîndva în Helveţia, tînără, proaspătă, de un verde crud... Pe această palidă Selene2 - nu mă mir de tine, Marcus, însă să ştii că te-ai îndrăgostit de Diana şi că Aulus şi Pomponia sînt gata să te sfîşie cupi l-au sfîşiat odinioară cîinii pe Acteon1.
1 Aici în sens de rajiune divină. ' Numele grecesc al Lunii sau Dianei.
' Vînătorul Acteon - spunea legenda - a privit-o pe Diana în timp ce se scălda. Zeiţa ' a preschimbau în cerb şi l-a făcut să piară sfîşiat de cîini.
19
Fără să ridice capul, Vinicius rămase tăcut o vreme, după care începu să vorbească cu o voce întretăiată de dorinţă
-  Am dorit-o şi înainte, dar acum o doresc şi mai mult  De cînd am ţinut-o de mînă, mă mistuie un foc    Trebuie s-o am   Dac-aş fi Zeus, aş învălui-o cu un nor, aşa cum a învăluit-o el pe Io', sau aş cădea asupra ei sub formă de ploaie, cum a căzut el asupra Danaei2 Aş vrea să-i sărut buzele pînă la durere1 Aş vrea să-i aud ţipătul cînd aş strînge-o în braţele mele Aş vrea să-i ucid pe Aulus şi Pomponia, şi pe ea s-o răpesc şi s-o duc în braţe acasă la mine Astăzi n-am să dorm  Am să poruncesc să fie biciuit unul dintre sclavi şi am să ascult cum geme
-  Limşteşte-te, spuse Petronius Ţi-s stîrnite poftele ca unui dulgher din Subura
-  Nu-mi pasă Trebuie s-o am  am venit la tine să cer un sfat, dar dacă nici la tine nu-l aflu, atunci am să găsesc singur o cale    Aulus o consideră pe Ligia ca pe o fiică, atunci eu de ce s-o privesc ca pe o sclavă? De vreme ce nu există altă cale, atunci să se pună o plasă în uşa casei mele, să fie unsă cu grăsime de lup, iar ea să vină în casa mea ca soţie
-  Potoleşte-te furtunos urmaş al consulilor   Nu pentru asta îi aducem pe barbari legaţi cu frînghii de carele noastre ca să le luăm fiicele de neveste Fereşte-te de extreme  Epuizează mai întîi mijloacele simple, cinstite şi lasă-ţi ţie şi mie timp de gîndire Şi mie Chrysothemis mi se părea fiica lui Jupiter, totuşi n-am luat-o de nevastă, aşa cum nici Nero n-a luat-o de soţie pe Acteea, deşi a pretins că e fica regelui Attalus     Limşteşte-te     Gîndeşte-te că dacă ea are ^ă vrea să părăsească casa lui Aulus pentru tine ei n-au dreptul s-o oprească Şi să ştii că nu numai tu te-ai aprins   Şi în ea d aprins Eros flacăra     Eu am observat asta şi pe mine trebuie să mă crezi    Ai răbdare  Există mijloace pentru orice, dar pentru azi şi aşa am gîndit prea mult şi asta mă oboseşte în schimb, îţi jur că încă  mîme am să mă gîndesc Ia dragostea ta si Petronius n-ar fi Petronius dacă n-ar găsi o soluţie
Tăcură amîndoi din nou   In sfîrşit, după o vreme, Vinicius spuse mai liniştit
-  îţi mulţumesc şi Fortuna să fie darnică cu tine
-  Ai răbdare
-  Unde-ai dat poruncă să fu dus?
-  La Chrysothemis
-  Eşti tencit că o ai pe aceea pe care o iubeşti?
-  Eu? Ştii care-i singurul lucru ce mă mai amuză la Chrysothemis'' Faptul că ea mă înşeală cu propriul meu libert, cu cîntăreţul din lăută Theocles, şi crede că eu nu văd Cîndva am iubit-o, dar acum doar minciunile şi prostia ei mă mai amuză Hai cu mina la ea  Dacă o să încerce să te seducă  începînd să-ţi deseneze litere pe masă cu degetul înmuiat în vin, să ştii că nu sînt gelos
Porunciră să tie duşi amîndoi la Chrysothemis
încă din vestibulul casei, Petronius puse mîna pe umărul lui Vinicius şi zise
-  Aşteaptă, mi se pare că am găsit o soluţie
-  Să te răsplătească toţi zeu
Fiica fluviului Inochus de care s a îndrăgostit Jupiter Pentru a o salva de gelozia lunonei a preschimbat o într o juncă
Fiica lui Acrisius regele din Argo a fost întemniţată într un turn de tatăl ei pentru ca i s a prezis ca va fi omorit de copilul căruia îi va da viaţă Jupiter a pătruns in turn sub forma unei ploi de aur
20
-  Da1 Cred că-i un mijloc infailibil Ştii ce, Marcus?
-  Te ascult, tu, Atena' mea1
-  Peste cîteva zile, divina Ligia va ronţăi în casa ta grăunţele Demetrei
-  Eşti mai mare decît Cezar' strigă Vmicius, entuziasmat.
IV
Ji Petronius s-a ţinut de cuvînt
/ doua zi după vizita sa la Chrysothemis, a dormit ce-i drept toată ziua, seara însă a poruncit să fie dus la Palatin, unde a avut cu Nero o discuţie intimă în urma căreia, a treia zi, în faţa casei lui Plautius a apărut un centurion însoţit de peste zece soldaţi pretoneni
Vremurile erau nesigure şi îngrozitoare De cele mai multe ori, aceşti trimişi erau vestitorii morţii Aşa că în momentul cînd centurionul a lovit cu ciocanul în poarta lui Aulus şi paznicul a anunţat că în atnum sînt soldaţi, spaima a cuprins întreaga casă Familia I a înconjurat imediat pe bătrînul comandant, căci nimeni nu se îndoia că pericolul îl ameninţă în primul rînd pe el Pompoma îl cuprinse cu braţele pe după gît, lipmdu-se strîns la pieptul lui, în timp ce buzele-i învineţite se mişcau repede, şoptind cuvinte neînţelese Ligia palidă la faţă ca giulgiul, tot săruta mîna bătrînului, micul Aulus se agăţa de toga lui, de pe coridoare, din camerele de la etaj, destinate slujitorilor, din încăperea servilor, din baie, din camerele boltite de jos, din întreaga casă începură să se scurgă pîlcun de sclavi şi sclave Se auzeau ţipete „Heu, Heu, me miserum'" ' Femeile începură să bocească, unele îşi zgînară obrajii, acopenndu-şi capul cu năframele
Numai bătrînul comandant, obişnuit de atîţia ani să privească moartea în faţă, rămase liniştit Chipul lui cu profil vulturesc înmărmuri de parcă ar fi tost cioplit în piatră După ce-i potoli pe slujitori, poruncmdu-le să se risipească, zise
-  Dă-mi drumul Pompoma, dacă mi-a sunat ceasul, o să mai avem timp să ne luăm rămas bun
Şi o dădu uşor la o parte Ea răspunse
-  O, Aulus1 Să dea Dumnezeu ca soarta noastră să fie aceeaşi
Apoi, căzînd în genunchi, începu să se roage cu înflăcărarea pe care ţi-o dă numai teama pentru tnnţa iubită
Aulus trecu în atnum, unde-l aştepta centurionul Era bătrînul Caius Hasta, care luptase sub comanda lui în războaiele din Britania
-  Salut, comandante1 zise acesta   îţi aduc poruncă şi salutări din partea Cezarului lată aici tăbliţele şi semnul că vin în numele lui
-  Mulţumesc împăratului pentru salutări, cît despre poruncă o vo> îndeplini, răspunse Aulus Salut, Hasta, spune cu ce poruncă vii
-  Aulus Plautius, începu Hasta, împăratul a aflat că în casa ta se află fiica regelui ligienilor, pe care acel rege, încă în timpul divinului Claudius, a dat-o în mîna romanilor drept chezăşie că graniţele imperiului nu vor fi niciodată încălcate
' Zeiţa înţelepciunii  protectoare a artelor frumoase a stnntei si a meşteşugurilor Vai vai  nenorocitul de mine1
21
de către ligieni Divinul Nero îţi este recunoscător, o, comandante, pentru că atîţia ani i-ai oferit adăpost, dar, nevrînd să-ţi mai împovăreze casa şi de asemenea ştiind că fata, ca ostatecă, trebuie să stea în grija personală a împăratului precum şi a senatului - îţi porunceşte s-o predai în mîmile mele
Aulus era un bărbat prea soldat şi prea călit ca să-şi trădeze nemulţumirea faţă de ordinul împăratului Totuşi o cută de bruscă mîme şi durere i se ivi pe frunte Această încruntare făcea cîndva să tremure legiunile britanice Chiar şi acum, pe faţa lui Hasta se oglindi spaima în momentul de faţă, Aulus Plautius se simţea dezarmat în faţa ordinului O vreme se uită la tăbliţe, la pecetea imperială, după care, ndicînd ochii spre bătrînul centurion, zise calm
-  Aşteaptă, Hasta, în atnum, pînă îţi va fi predată ostatecă
După aceste cuvinte, se duse la capătul celălalt al casei, în sala numită oecus, unde îl aşteptau neliniştiţi şi stăpîniţi de teamă, Pomponia Graecma, Ligia şi micul Aulus
-  Nimeni nu-i ameninţat nici cu moartea şi nici să fie exilat în vreo insulă îndepăratată, zise el   Totuşi trimisul Cezarului este vestitorul unei nenorcin   E vorba de tine, Ligia
-  De Ligia?
-  Da, răspunse Aulus
Şi, întorcîndu-se spre fată, continuă
-  Ligia ai fost crescută în casa noastră ca propriul nostru copil, iar eu şi Pomponia te iubim ca pe o fiică Tu însă ştii că nu eşti fiica noastră  Eşti ostatecă dată de poporul tău Romei  E obligaţia Cezarului să-ţi poarte de grijă lată că acum Cezarul te ia din casa noastră
Comandantul vorbea liniştit, dar cu o voce ciudată, neobişnuită Ligia asculta cuvintele lui, clipind din ochi, de parcă n-ar fi înţeles de ce-i vorba Obrajii Pomponiei păliseră în uşa care dădea din coridor în oecus apărură iarăşi feţe speriate de sclave
-  Ordinul împăratului trebuie îndeplinit, zise Aulus
-  Aulus1 strigă Pomponia, strîngînd-o la piept pe fată, ca şi cum ar fi voit să o apere Pentru ea ar fi mai bine să moară
Iar Ligia, cuibănndu-se la pieptul ei, repeta mereu „Mamă1 Mamă1" neputînd să rostească alte cuvinte printre hohote de plîns
Pe faţa lui Aulus apăru din nou expresia de mîme şi durere
-  Dac-aş fi singur pe lume, zise el, încruntat, n-aş da-o vie, şi rudele mele ar fi putut încă astăzi să aducă jertfe pentru mine Itii Jupiter Liberatorul    însă n-am dreptul să te pierd pe tine şi pe copilul nostru, care poate să apuce vremuri mai bune    Am să mă duc chiar astăzi la împărat şi am să-l implor să schimbe ordinul Dacă are să mă asculte - nu ştiu  Pînă atunci, Ligia, mergi sănătoasă şi să ştii că şi eu, şi Pomponia am binecuvîntat ziua în care ai venit în casa noastră
Zicînd acestea, îi puse mîna pe creştet Deşi se străduia să-şi păstreze calmul, în clipa cînd Ligia îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi, luîndu-i mîna, începu să i-o sărute, în glasul lui tremură o durere profundă, părintească
-  Adio, bucuria şi lumina ochilor noştri' zise el
Se întoarse repede şi porni către atnum, ca să nu se lase învins de emoţia nedemnă de un roman şi de un oştean
22
în acest timp, Pomponia o conduse pe Ligia în cubiculum, încercînd s-o liniştească
Strînse la piept cu dragoste căpsorul fetei care alunecă uşor la picioarele ei si, ascunzîndu-şi faţa în faldurile peplumului ei, rămase un timp în tăcere Cînd se ridică din nou, pe faţa ei se vedea o oarecare linişte
-  Mă doare că sînt despărţită de tine, mamă, de tata şi de fratele, însă ştiu că împotrivirea n-ar ajuta la nimic şi v-aş pierde pe toţi  în schimb, îţi promit că în casa Cezarului n-am să uit niciodată cuvintele tale
O mai îmbrăţişa o dată, apoi, întorcîndu-se în oecus, îşi luă rămas bun de la micul Plautius, de la bătrînul grec care le era profesor, de la slujitoarea care o îmbrăca şi care-i fusese cîndva doică şi de la toţi sclavii
Unul dintre ei, un ligian înalt şi lat în spete, pe care în casă îl numeau Ursus şi care venise împreună cu mama Ligiei, cu ea şi cu alţi slujitori în tabăra romanilor, căzu acum la picioarele ei, apoi se plecă la picioarele Pompomei, spunînd
-  O, domina1 îngăduiţi-mi să merg cu stăpîna mea s-o slujesc şi să veghez asupra ei în casa Cezarului
-  Nu eşti slujitorul nostru, ci al Ligiei, răspunse Pomponia Graecina, dar au să te lase oare să treci prin porţile împărăteşti»' Şi în ce mod ai să reuşeşti să veghezi asupra ei?
-  Nu ştiu, domina, ştiu numai că fierul se fărîmă în mîinile mele ca lemnul Aulus Plautius, care sosise în acel moment în încăpere, aflînd despre ce e
vorba, nu numai că nu se împotrivi dorinţei lui Ursus, dar declară că nici nu au dreptul să-l oprească Ei o trimit pe Ligia ca pe un zălog pe care-l cere împăratul şi deci sînt obligaţi să-i trimită suita care trece o dată cu ea sub ocrotirea împăratului Spunînd asta, îi mai şopti Pompomei că sub pretextul suitei poate să-i dea atîtea scalve cîte consideră ea de cuviinţă, căci centurionul nu poate refuza să le primească
Pentru Ligia asta era o consolare, iar Pomponia de asemenea era bucuroasă că o poate înconjura de servitori după alegerea ei Aşa că, în afară de Ursus, îi mai dădu pe bătrîna doică, două fete din Cipru pricepute la pieptănat, şi două fete germane, băieşiţe Alegerea ei căzuse exclusiv asupra adepţilor nou religii, căci şi Ursus o recunoscuse de cîţiva ani, aşa că Pomponia putea conta pe fidelitatea acestor slujitori şi totodată se bucura la gîndul că grăunţele adevărului vor fi semănate de casa Cezarului
Scrise cîteva cuvinte libertei lui Nero, Acteea, cerîndu-i s-o ocrotescă pe Ligia Ł adevărat că Pomponia nu o văzuse la întrunirile adepţilor noi religii, auzise însă de la dînşii că Acteea nu refuză niciodată să i ajute şi că citeşte cu aviditate scrisorile lui Pavel din Tars Mai aflase, de altfel, că tînăra libert'ă trăieşte într-o veşnică melancolie, că se deosebeşte de toate femeile din casa lui Nero şi că, îndeobşte, e cunoscută ca geniul bun al palatului
Hasta primi el însuşi să-i înmîneze scrisoarea Acten Considerînd de asemenea normal ca o fiică de rege să aibă suită de slugi, nu se împotrivi să le ia la palat, mai degrabă se miră de numărul lor mic îi rugă doar să se grăbească, ca să nu fie învinuit de lipsă de zel în îndeplinirea ordinului Ora despărţirii sosi Ochii Pompomei şi ai Ligiei se umplură din nou de lacrimi, Aulus aşeză încă o dată mîna pe capul fetei şi, după o clipă, soldaţii o conduseră pe Ligia spre casa
23
împăratului, în timp ce micul Aulus, vrînd să-şi apere sora, ţipa, amenmţînd cu pumnii lui mici pe centurion
Bătrînul comandant porunci să i se pregătească lectica şi se închise cu Pomponia în galeria de lîngă oecus, unde-i spuse
-  Ascultă-mă, Pomponia   Mă duc la împărat, deşi cred că-i în zadar şi deşi cred că cuvîntul lui Seneca nu mai înseamnă nimic pentru el, am să trec şi pe la Seneca Azi au mai mare greutate Sofronius, Tigellinus, Petronius sau Vatmius    In ceea ce-l priveşte pe Cezar, el poate că n-a auzit niciodată de poporul ligienilor, iar dacă a cerut predarea Ligiei ca ostatecă este pentru că cineva i-a sugerat s-o facă şi e uşor de ghicit cine a putut s-o facă
Iar ea, ndicînd ochii spre el, întrebă
-  Petronius?
-  Da
Se lăsă o clipă de tăcere, după care comandantul continuă
-  lată ce înseamnă să laşi să-ţi treacă pragul vreunul din oamenii aceştia lipsiţi de respect şi conştiinţă   Blestemată fie clipa în care Vmicius a intrat în casa noastră1 El l-a adus la noi pe Petronius Vai de Ligia, căci ei nu caută ostatecă, ci o amantă
Cînd reuşi să-si stăpînească mînia care-i tulbura gîndurile, spuse
-  Nu cred că Petronius s-o fi luat de la noi pentru împărat, căci n-are motive să se strice cu Poppea  Deci - ori pentru el ori pentru Vimcius    Am s-o aflu încă astăzi
După o clipă, lectica îl purtă spre Palatin, în timp ce Pomponia, rămînînd singură, se duse la micul Aulus, care nu mai contenea cu plînsul după sora lui şi cu ameninţările împotriva Cezarului
/\ulus nu se înşelase, bănuind că n-are să i se îngăduie să apară în faţa lui Nero în schimb, Seneca, deşi bolnav de friguri, îl primi pe bătrînul comandant cu respectul cuvenit Cînd auzi însă de ce a venit, zîmbi amar şi spuse
- Pot să te ajut, nobile Plautius, doar cu un sfat să nu-i arăţi niciodată Cezarului că mima mea a împărtăşit durerea ta şi că aş fi dorit să te ajut, căci dacă împăratul ar avea cea mai mică bănuială în privinţa asta, află că nu ţi-ar mai înapoia-o pe Ligia chiar dacă n-ar avea nici un alt motiv în afară de acela de a-mi face mie în ciudă
Nu-I sfătuia, de asemenea, să meargă nici la Tigellinus, nici la Vatmius, nici la Vitelius Poate că pentru bani, ar reuşi să obţină ceva de la ei Poate, de asemenea, că ar fi dispuşi să-l ajute ca să-i facă în necaz lui Petronius, a cărui influenţă se străduiesc să o submineze, dar mai sigur decît orice e că împăratul şi-ar da seama cît de iubită este Ligia de familia lui Plautius şi atunci cu atît mai mult nu le-ar mai înapoia-o
Spunînd acestea, luă cămţa pe care o purtă la centură, o umplu cu apă din bazinul impluvium îşi umezi buzele arse şi continuă
24
-  Ah, Nero are un sutiet recunoscător Te iubeşte pentru că ai slujit Romei şi ai răspîndit slava lui pînă la marginile lumii şi mă iubeşte şi pe mine pentru că i-am tost magistru
-  Nobile Anneus, zise el, ştiu cum te-a răsplătit împăratul pentru grija cu care i-ai călăuzit anii tinereţii  însă cel care ne-a răpit copilul este Petronius Arată-mi
/un mijloc contra lui, arată-mi cme-l poate influenţa şi tu însuti tă uz faţă de el de toată elocmţa pe care ţi-o poate inspira vechea noastră prietenie
-  Petronius şi cu mine, răspunse Seneca, ne aflăm în tabere adverse   Nu cunosc nici un mijloc împotriva lui   Nu-I poate influenţa nimeni   poate că, în ciuda desrrînărn lui, valorează mai mult decît toţi ticăloşii cu care se înconjoară astăzi Nero   Dar ca să-i dovedeşti numai că a făcut o faptă rea, înseamnă să-ţi pierzi timpul   Petronius a pierdut de mult sentimentul de rău şi de bine Dovedeşte-i că fapta lui e urîtă, atunci se va ruşina  Cînd am să-l văd, am să-i spun „Fapta ta e demnă de un libert'  Dacă nici asta nu ajută, atunci nu mai ajută nimic
-  Mulţumesc şi pentur atît, spuse comandantul
După aceea, porunci să tie dus la Vimcius, pe care-l găsi antrenîndu-se cu maestrul său de scrimă Văzîndu-I pe tînărul acesta exersînd liniştit, în vreme ce se înfăptuise atentatul contra Ligiei pe Aulus îl cuprinse o mînie teribilă, căreia îi dădu frîu liber îndată ce draperia căzu în urma maestrului de arme, revărsînd asupra fostului său oaspe un potop de reproşuri amare şi de sudalme Cînd însă Vmicius află că Ligia a fost răpită, păli atît de tare, încît bănuiala lui Aulus că tînărul ar fi amestecat în această uneltire se risipi Fruntea lui Vmicus se acoperi de broboane de sudoare, sîngele care i se adunase în prima clipă în mimă, reveni din nou într-un val fierbinte în obraji, ochii începură să-i scapere, buzele să bolborosească întrebări confuze îl zguduiau pe rînd, ca într-un vifor, gelozia şi furia Avea senzaţia că, trecînd pragul casei împăratului, Ligia era pierdută pentru el pe veci, iar cînd Aulus rosti numele lui Petronius, o bănuială trecu ca un fulger prin mintea tînărului ostaş că Petronius şi-a bătut joc de el şi, dăruind-o pe Ligia, voia fie să cîştige noi favoruri din partea împăratului, fie să o ţină pentru el Nu-i trecea prin cap că ar putea exista cineva care, zărind-o pe Ligia, să n-o dorească
Impulsivitatea lui înnăscută, moştenire a neamului său, se manifesta acum îmbolclindu-l ca pe un cal nărăvaş, împmgîndu-l la acte necugetate
-  Comandante, zise el, gîtîind de furie, întoarce-te la tine acasă şi aşteaptă-mă Nici Petronius, nici împăratul n-au s-o aibă
După care ridică pumnii strînşi spre chipurile de ceară care stăteau pe soclurile din atrium şi zbucni
-  Pe aceste măşti mortuare' Mai curînd o ucid pe ea si apoi pe mine
Zicînd acestea, se smulse din loc şi, stngînd încă o dată lui Aulus „Aşteaptă-mă1" se năpusti ca un nebun din atrium şi alergă la Petronius, îmbrîncmd trecătorii pe stradă
Aulus se întoarse acasă, oarecum potolit Socotea că dacă Petronius l-a stătuit Pe Cezar să o răpească pe Ligia ca să i-o dea lui Vmicus are să Ie-o aducă înapoi acasă în sfîrşit, se consola măcar, gîndindu-se că Ligia, chiar dacă nu va fi salvată, va fi răzbunată si fentă de dezonoare prin moarte Era convins că Vmicius se va ţine de cuvînt Văzuse cît era de înfuriat şi cunoştea caracterul neînfricat al neamului lui   El însuşi, deşi ţinea la Ligia ca un tată adevărat, ar fi preferat s-o
25
omoare decît s-o dea Cezarului şi, dacă n-ar fi trebuit să ţină seama de fiul său, ultimul vlăstar al neamului, n-ar fi stat pe gînduri. Aulus era ostaş, de stoici abia dacă auzise, dar prin firea sa nu era departe de ei şi pentru concepţiile lui, pentru mîndria lui, moartea era gata oricînd preferabilă dezonoarei.
întorcîndu-se acasă, o linişti pe Pomponia, încurajînd-o, transmiţîndu-i propriile speranţe şi amîndoi începură să aştepte veşti de la Vinicius. în răstimpuri, cînd în atrium se auzeau paşii vreunuia dintre sclavi, credeau că poate Vinicus le aduce acasă copilul iubit şi erau gata din adîncul sufletului să-i binecuvînteze pe amîndoi. însă timpul trecea şi nu sosea nici o veste. Abia seara se auzi ciocanul în poartă.
După o clipă, intră un scalv şi-i dădu lui Aulus o-scrisoare. Bătrînul comandant, deşi-i plăcea să dea dovadă de stăpînire de sine, o luă cu mîna tremurîndă şi-o desfăcu cu atîta înfrigurare, de parcă ar fi fost vorba de întreaga lui casă.
Deodată, faţa i se întunecă de parcă un nor ar fi trecut pe deasupra umbrind-o.
- Citeşte, spuse el Pomponiei.
Pomponia luă scrisoarea şi citi ceea ce urmează:
„Marcus Vinicus salută pe Aulus Plautius. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat din voinţa Cezarului, în faţa căruia plecaţi-vă capetele, aşa cum ni le plecăm şi eu şi Petronius."
După aceea se lăsă o lungă tăcere.
VI
r etronius era acasă. Portarul nu îndrăzni să-l retină pe Vinicius care năvăli în atrium ca o furtună. Afînd că stăpînul casei era în bibliotecă, se năpusti ca fulgerul acolo şi, aflîndu-l pe Petronius scriind, îi smulse trestia din mînă, o frînse, o aruncă la pămînt, apoi îşi înfipse degetele în braţul lui şi, apropiindu-şi faţa de faţa lui, îl întrebă cu o voce răguşită:
-  Ce-ai făcut cu ea? Unde se află?
Deodată însă, se întîmplă un lucru uimitor. Petronius, acest om gingaş şi afemeiat, apucă mîna tînărului atlet înfiptă în braţul lui, o prinse apoi şi pe cealaltă şi, ţinîndu-le pe amîndouă într-o singură mînă ca într-un cleşte de fier, spuse:
-  Eu sînt fără putere numai dimineaţa, pînă seara îmi recîştig vechea vigoare, încearcă să te desfaci. Se vede că gimnastică te-o fi învăţat un ţesător, iar manierele un fierar.
-  Ai o mînă de oţel, spuse el, dar pe toţi zeii iadului îţi jur că dacă m-ai trădat, am să-ţi împlînt cuţitul în gît, de-ar fi şi în palatul Cezarului.
-  Să discutăm liniştit, răspunse Petronius. Oţelul este mai tare, după cum vezi, decît fierul. Deşi dintr-un braţ de-al tău ai pute.a să faci două de-ale mele, n-am motive să mă tem de tine. în schimb, grosolănia ta mă doare, iar dacă nerecunoştinţa oamenilor m-ar mai putea mira, m-aş mira de nerecunoştinţa ta.
-  Unde este Ligia?
-  în lupanar, adică în casa împăratului.
-  Petronius!
26
-  Potoleşte-te şi aşază-te. L-am rugat pe Cezar două lucruri pe care mi Ie-a promis: întîi s-o scoată pe Ligia din casa lui Aulus, în al doilea rînd să ţi-o dea ţie. N-ai cumva vreun pumnal în faldurile togii? Poate vrei să mă înjunghii? Te sfătuiesc să mai aştepţi cîteva zile, căci te-ar vîrî în închisoare şi în timpul acesta Ligia s-ar plictisi în casa ta.
Se lăsă tăcere. Vinicius se uită o vreme la Petronius, pe urmă zise:
-  lartă-mă. O iubesc şi iubirea-mi tulbură minţile.
-  Admiră-mă, Marcus. lată ce i-am spus ieri împăratului: „Nepotul meu de soră, Vinicius, e atît de îndrăgostit de o fetişcană slăbănoagă care e crescută de Aulus, încft de atîta oftat casa lui s-a preschimbat într-o-baie de abur. Nici tu, Cezarule, i-am spus, şi nici eu, care ştim ce este adevărata frumuseţe, n-am da pe ea nici o mie de sesterţi, dar băiatul ăsta, care întotdeauna a fost prost, acum s-a prostit de-a binelea."
-  Petronius!
-  Dacă nu înţelegi c-am spus asta vrînd s-o pun în siguranţă pe Ligia, aş fi gata să cred că am spus adevărul. L-am convins pe Barbă-Arămie că un estet ca el nu poate considera drept frumuseţe pe o fată ca aceasta, şi Nero, care pînă una alta nu-şi permite să privească lumea decît prin ochii mei, n-o să afle frumuseţe în ea şi, neaflînd-o, n-o s-o dorească. Trebuia să ne luăm toate măsurile faţă de maimuţa asta şi să o ducem de nas. Persoana care o s-o aprecieze pe Ligia va fi deocamdată nu el, ci Poppea, şi desigur se va face luntre-punte să o scoată din palat cît mai repede. Mai departe i-am spus într-o doară lui Barbă-Arămie: „la-o pe Ligia şi dăi-o lui Vinicius! Ai dreptul să faci asta, căci este ostatecă. Procedînd astfel, ai să loveşti în Aulus". Şi a fost de acord. Au să te numească păzitor din oficiu al ostatecei, au să-ţi dea pe mîini comoara asta ligiană, iar tu, ca aliat al vitejilor ligieni şi totodată credincios slujitor al cezarului, nu numai că n-ai să-i risipeşti averea, dar ai să te străduieşti s-o sporeşti. Pentru salvarea aparenţelor, împăratul o va reţine cîteva zile în casa sa, apoi o va trimite în insula ta, fericitule!
-  E oare adevărat? N-o ameninţă nimic acolo în casa împăratului?
-  Dac-ar urma să locuiască acolo permanent, Poppea ar discuta despre ea cu Locusta', dar cîteva zile n-o ameninţă nimic. în palatul Cezarului sînt zece mii de oameni. Nu-i imposibil ca Nero să n-o vadă deloc, mai ales că a lăsat totul în grija mea. Acum cîteva clipe doar, a fost la mine un centurion să mă anunţe că a condus-o pe fată la palat şi a încredinţat-o Acteii. E un suflet bun Acteea asta^de aceea am poruncit să fie dusă la ea. Se pare că Pomponia Craecina este'de aceeaşi părere, căci i-a şi scris. Mîine e banchet la Nero. Ji-am reţinut loc lîngă Ligia.
-  Iartă-mi Caius, impulsivitatea, spuse Vinicius. Am crezut că ai pus să fie adusă pentru tine sau pentru Cezar.
-  Impulsivitatea pot să ţi-o iert, dar mi-e mai greu să-ţi iert gesturile vulgare, ţipetele grosolane şi vocea care-mi aminteşte de jucătorii de „mora". Dacă aş fi voit să iau fata pentru mine, te-aş fi privit acum drept în ochi şi ţi-aş fi spus: „Vinicius, fi-o iau pe Ligia şi am s-o ţin pînă am să mă plictisesc de ea".
1 Vestită otrăvitoare romană.
27
-  Este vina mea, zise el Tu eşti bun, demn de respect şi-ţi mulţumesc din tot sufletul   Permite-mi însă să-ţi pun o întrebare  de ce n-ai poruncit ca Ligia să fie dusă direct la casa mea?
-  Pentru că Cezarul vrea să păstreze aparenţele  Oamenii din Roma au să vorbească despre asta, că am luat-o pe Ligia pentru că este ostatecă, deci atîta vreme cît au să vorbească, ea va rămîne în palatul Cezarului   Pe urmă, au să ţi-o trimită în taină şi gata   Barbă-Arămie e un cîme tricos  Ştie că puterea lui e fără margini, totuşi se străduieşte să păstreze aparenţele pentru tot ce face Nero ţine la aparenţe fiindcă e un fricos Tibenus însă n-a fost un fricos şi totuşi a căutat să-şi justifice tiecare crimă în parte  De ce se întîmplă aşa? Ce ciudat omagiu involuntar adus de crimă virtuţii
Vinicus însă, ca un om pe care-l interesa mai mult realitatea decît expunerile despre virtute, zise
-  Mîme am s-o văd pe Ligia şi pe urmă am s-o am în casa mea zilnic, mereu, pînă la moarte
-  Tu ai s-o ai pe Ligia, iar eu mi-l ridic în cap pe Aulus
-  Aulus a fost la mine l-am promis să-i trimit veşti despre Ligia
-  Scrie-i că voinţa „divinului" Cezar este legea supremă şi că primul tău fiu va purta numele de Aulus Trebuie să aibă şi bătrînul o consolare  Sînt gata să-l rog pe Barbă-Arămie să-l cheme mîme la petrecere  Las'să te vadă în triclimum lîngă Ligia
-  Să nu faci asta, spuse Vmicius   Mie îmi pare totuşi rău de el, mai ales de Pom pom a
Şi, asezîndu-se, scrise rîndunle acelea care spulberaseră bătrînului comandant şi ultima speranţă
VII
Ir
In faţa Acten, fosta amantă a lui Nero, se plecau cîndva capetele cele mai supuse din Roma Ea însă nici chiar atunci nu voise să se amestece în treburile publice şi, dacă a folosit vreodată influenţa ei asupra tînărului suveran, a fost poate numai pentru a-i smulge îndurare pentru cineva Liniştită şi supusă, îşi atrăsese recunoştinţa multora, dar nu-şi făcuse pe nimeni duşman Nu reuşise s-o urască nicî pe Octavia Femeilor geloase ea le părea puţin periculoasă Se ştia despre ea că continuă să-l iubească pe Nero cu o dragoste tristă şi îndurerată, care se menţine nu prin speranţă, ci doar prin amintirea clipelor în care Nero nu era numai  mai tîfiăr şi mai  iubitor, dar şi mai bun
Fiindcă totuşi Cezarul o iubise cîndva şi o părăsise fără certuri, în mod paşnic, ba chiar oarecum prieteneşte, curtea mai păstra faţă de ea ceva din vechea consideraţie Eliberînd-o, Nero îi dăruise o locuinţă în palat, cu un cubiculum separat şi cu cîţiva servitori Şi, deoarece cîndva Pallas şi Narcis, deşi erau liberţn lui Claudius, nu numai că stăteau cu Claudius la masă, la petreceri, dar ocupau locuri de frunte ca nişte oameni de vază, tot aşa o invitau şi pe ea uneori la masa împăratului
28
Oaspeţii mai de vază se aşezau direct la mese, cei mai neînsemnaţi serveau drept obiect de distracţie în timpul banchetului, aşteptînd momentul în care servitorii le vor permite să se arunce asupra restunlor de rmncare şi băutură Pe oaspeţii de soiul ăsta îi furnizau Tigellmus, Vatmius şi Vitellius, fund uneori nevoiţi să-i îmbrace în veşminte corespunzătoare încăperilor imperiale Cezarului îi plăcea această societate, simţmdu-se foarte liber în mijlocul ei Luxul curţii aurea totul, acoperindu-l cu strălucirea lui
în ziua aceea, Ligia trebuia să ia parte la un asemenea banchet Teama, nesiguranţa şi zăpăceala, explicabile după lovitura neaşteptată ce-o primise, luptau în ea cu dorinţa fermă de a rezista încercării Se temea de împărat, se temea de oameni, se temea de palat a cărui zarvă o ameţea, se temea de petrecerile destrăbălate despre care auzise de \a Aulus, de la Pompoma Graecma şi de la prietenii lor Deşi era tînără nu era neştiutoare, căci pe vremea aceea noţiunea viciului pătrundea devreme chiar şi în conştiinţa unei fetiţe Ştia deci că în palatul acesta o ameninţa dezonoarea, primejdie de care o prevenise şi Pompoma în clipa despărţirii Suflet tînăr, neatins de stricăciune, acceptînd fără rezerve religia în care o iniţiase mama ei, adoptivă, jură să se apere de dezonoare Jură mamei, sie însăşi şi acelui învăţător divin în care nu numai că credea, dar şi îl iubea cu inima ei ce încă nu se desprinsese cu totul de copilărie, pentru blîndefea învăţăturii, pentru amărăciunea morţii şi pentru lauda învierii
Acteea, aflînd de ezitările ei, o privi cu atîta uimire de parcă fata ar fi aiurat Să se împotrivească voinţei împăratului? Să devină din primul moment tmta mîmei lui? Trebuie să fu un copil care nu ştie ce spune, ca să gîndeşti astfel Din propriile mărturisiri ale Ligiei reiese că, de fapt, ea nu este ostatecă, ci o fată uitată de poporul ei N-o apără nici un drept al ginţilor şi chiar dacă ar apăra-o, împăratul este destul de puternic s-o calce în picioare într-un moment de mînie Aşa i-a plăcut Cezarului s-o ia la curte, iar acum dispune de ea De acum înainte ea este la bunul lui plac şi nici o putere pe lume nu i se poate împotrivi
-  Da, continuă ea, am citit şi eu scrisorle lui Pavel din Tars şi ştiu că în ceruri stăpîneşte Dumnezeu şi Fiul Lui care a înviat, însă pe pămînt stăpîneşte numai împăratul  Ţine minte asta, Ligia  Ştiu de asemenea că doctrina ta nu ţi permite să fui ceea ce am fost eu şi că voi, cînd aveţi de ales între necinste si moarte preferaţi moartea   Dar poţi oare să ştii dinainte că te aşteaptă moartea şi nu necinstea? Ligia, Ligia, nu-l supăra pe Cezar? Cînd are să vină clipa hotărîtoare să ai de ales între dezonoare şi moarte, atunci ai să procedezi aşa cum îţi cere Adevărul tău, dar nu căuta cu dinadinsul pieirea si nu-l mînia pentru un motiv neînsemnat pe acest zeu pămîntesc atît de crud
Ligia, aruncîndu şi cu încredere de copil mîimle pe după grumajn ei, spuse
-  Tu eşti bună Acteea
Acteea, mişcată de laudă şi de acest semn de încredere o strînse la piept, apoi, desfăcîndu se din braţele tetei, lăspunse
-  Fericirea  mea a trecut, şi bucuriile au trecut, dar n am devenit rea
Pe urmă, începu să se plimbe cu paşi mărunţi prin cameră şi să vorbească cu disperare parcă pentru sine însăşi
-  Nu1 Nici el nu era rău   Pe atunci el însuşi credea despre sine că e bun şi voia să fie bun   Ştiu asta foarte bine  Toate acestea au venit mai tîr/iu     cînd a încetat să mai iubească    Alţii l-au făcut aşa cum este azi - altn şi Popeea1
29
Ochii ei se umplură de lacrimi. Ligia o urmări o vreme cu ochii ei ca azurul, apoi spuse:
-   Iţi pare rău de el, Acteea?
-  îmi pare rău! răspunse surd grecoaica.
Şi din nou începu să se plimbe prin încăpere, cu mîinile încleştate ca de durere şi cu chipul frămîntat. Ligja o întrebă cu sfială:
-  II mai iubeşti, Acteea?
-  îl iubesc... Iar după o clipă adăugă: Nimeni nu-l iubeşte în afară de mine... Se lăsă tăcere. în timpul acesta, Acteea se străduia să-şi recapete liniştea
tulburată de amintiri şi cînd, în sfîrşit, pe faţa ei reapăru expresia obişnuită de tristeţe calmă, spuse:
-  Să vorbim despre tine, Ligia. Să nici nu-ţi treacă prin gînd să te împotriveşti împăratului. Ar fi o nebunie. în sfîrşit, linişteşte-te. Cunosc bine casa asta şi cred că nu te ameninţă nici o primejdie din partea Cezarului. Dacă Nero ar fi poruncit să fii răpită pentru el, nu te-ar fi adus la Palatin. Aici domneşte Poppea, iar de cînd i-a născut o fiică, Nero este şi mai mult sub puterea ei... Nu. E adevărat că Nero a poruncit să vii la banchet, dar nu te-a văzut pînă acum, n-a întrebat de tine, deci nu-l interesezi. Poate că te-a luat de la Aulus şi Pomponia numai din ură faţă de ei... Mi-a scris Petronius să am grijă de tine şi, deoarece mi-a scris, precum ştii, şi Pomponia, probabil că s-au înţeles între ei. Poate că el a făcut-o la rugămintea ei. Dacă-i aşa şi dacă el se îngrijeşte de tine la rugămintea Pomponiei, nu te ameninţă nimic, şi cine ştie, nu-i exclus ca Nero sfătuit de el, să te trimită înapoi la Aulus. Nu ştiu dacă Nero îl iubeşte foarte mult, ştiu însă că rar se întîmplă să aibă altă părere decît a lui Petronius.
-  Ah! Acteea! răspunse Ligia. Petronius a fost în vizită la noi, înainte de a fi fost luată de-acolo şi mama era convinsă că Nero a ordonat predarea mea sfătuit de dînsul.
-  Asta ar fi rău, spuse Acteea.
După ce se gîndi cîteva clipe însă, continuă:
-  Totuşi, poate că Petronius a spus doar aşa, faţă de Nero, la vreo cină, că a văzut la Aulus pe ostatica ligienilor şi Nero, care este gelos de puterea lui, te-a cerut numai pentru că ostatecii trebuie să stea în grija împăratului. De altfel, el nu-i iubeşte pe Aulus şi pe Pomponia. Nu! Nu cred că Petronius, dacă ar fi vrut să te ia de la Aulus, ar fi recurs la un asemenea mijloc... Nu ştiu dacă Petronius este mai bun decît ceilalţi care-l înconjoară pe Cezar, dar este altfel decît ei... în sfîrşit, poate că în afară de el s-o mai găsi cineva care să vrea să intervină pentru tine. La Aulus n-ai cunoscut pe careva dintre prietenii Cezarului?
-  îi întîlneam pe Vespasian şi pe Titus.
-  împăratul nu-i iubeşte.
-  Şi pe Seneca.
-  E de ajuns ca Seneca să dea vreun sfat ca Nero să procedeze exact dimpotrivă.
Ligia roşi:
-  Şi pe Vinicius...
-  Nu-l cunosc.
-  E o rudă de-a lui Petronius, care s-a întors de curînd din Armenia...
30
-  Crezi că Nero îl vede cu plăcere?
-  Pe Vinicius îl iubesc toţi.
-  Şi ar voi el să intervină pentru tine?
-  Da.
-  Trebuie să mergi la banchet, în primul rînd pentru că trebuie. Numai un copil ca tine ar fi putut să gîndească altfel. în al doilea rînd, dacă vrei să te întorci în casa lui Aulus, găseşte prilejul să-i rogi pe Petronius şi pe Vinicius ca prin influenţa lor să obţină pentru tine permisiunea de a te întoarce acasă. Dacă-ar fi aici, ţi-ar spune şi ei amîndoi că ar fi o nebunie, moarte sigură, să încerci să te opui. S-ar putea, de fapt, ca împăratul să nu obsereve absenţa ta, însă dacă ar observa-o şi ar constata că ai îndrăznit să te împotriveşti voinţei lui, n-ar mai exista salvare pentru tine. Hai Ligia... Auzi gălăgia asta în casă? Soarele coboară şi oaspeţii au să înceapă în curînd să sosească.
-  Ai dreptate, Acteea, răspunse Ligia. Am să-ţi urmez sfatul.
Desigur, Ligia n-ar fi putut să explice în ce măsură această hotărîre era o urmare a dorinţei de a-i vedea pe Vinicius şi Petronius, ori a curiozităţii feminine ca măcar o dată în viaţă să vadă o asemenea petrecere, pe împărat, curtea, pe renumita Poppea şi pe celelalte frumuseţi, întreg fastiW acela nemaiauzit, despre care se povesteau minuni în Roma. în felul ei însă Acteea avea dreptate şi fata înţelegea bine acest lucru. Trebuia să meargă, aşa că, de vreme ce şi obligaţiile ei, şi înţelepciunea veneau în sprijinul dorinţei sale ascunse - încetă să mai şovăie.
în curînd fu gata şi, cînd în faţa porţii principale începură să apară primele lectici, intrară amîndouă într-un criptoportic lateral, de unde se vedea poarta principală, galeriile interioare şi curtea înconjurată cu colonade de marmură numidă. I se arăta o lume ciudată, a cărei frumuseţe îi fermeca ochii, dar ale cărei contradicţii nu reuşea să le înţeleagă cu mintea ei de fată. Pretutindeni, aceste ziduri au auzit gemete şi horcăituri de muribunzi, iar oamenii care se grăbesc acum la petrecere, îmbrăcaţi în tunici colorate, înveliţi în togi, împodobiţi cu flori şi nestemate, sînt poate condamnaţii de mîine.
Deodată, faţa ei se îmbujora. Printre coloane apărură Vinicius şi Petronius, îndreptîndu-se spre marele triclinium, frumoşi, calmi, asemănători unor zei în togile lor albe. Cînd printre oameni necunoscuţi zări aceste două feţe cunoscute şi apropiate, mai ales cînd îl văzu pe Vinicius, Ligia simţi că o mare greutate i s-a luat de pe inimă. I se păru că-i mai puţin singură. Dorul acela fără margini după Popmonia şi după casa lui Aulus, care o copleşise cu cîteva clipe mai înainte, îcetă brusc să mai fie dureros. Ispita de a-l vedea pe Vinicius şi de a vorbi cu el înăbuşi celelate sentimente. Zadarnic evocă în amitirea ei tot ce auzise despre nelegiuirile din casa împăratului; cuvintele Acteii şi avertismentele Pomponiei rămaseră ca nişte ecouri îndepărtate. Deodată, îşi dădu seama că nu numai obligaţia, ci şi propria ei dorinţă o îmboldeşte să meargă la petrecere. Gîndindu-se că peste cîteva clipe va auzi iarăşi glasul acela drag şi plăcut, care-i vorbise despre dragostea şi fericirea demnă de zei şi care îi mai răsuna şi azi în urechi ca un cîntec, se simţi cuprinsă de bflcurie.
31
Strigătele o asurzeau, strălucirea o orbea, parfumunle o ameţeau şi, mai mult moartă decît vie, abia o mai recunoscu pe Acteea care o aşeză la masă, ocupînd şi dînsa un loc alături
După o clipă, auzi adresîndu-i-se o voce joasă, cunoscută
-  Salut pe cea mai frumoasă dintre fecioarele de pe acest pămînt   şi dintre stelele de pe cer' Te salut, divină Callma'
Tresărind, Ligia, întoarse capul alături de ea şedea Vimcius Era tară togă, căci comoditatea şi obiceiul cereau să scoţi toga la petreceri Era îmbrăcat într-o tunică roşie,fără mîneci, cu broderii de argint în chip de frunze de palmieri Braţele-i erau goale şi-aveau prinse deasupra cotului, după obiceiul oriental, două brăţări late de aur De la cot în jos erau epilate cu grijă, netede, însă prea musculoase, adevărate braţe de ostaş, făcute pentru sabie şi scut Pe cap purta o cunună de trandafiri Cu sprîncenele lui îmbinate deasupra nasului, cu ochii lui minunaţi, cu pielea bronzată, Ligiei îi apăru ca o personificare a tinereţii şi a forţei, atît de frumos, încît, deşi îşi mai revenise întrucîtva, abia reuşi să îngaime
-  Te salut, Marcus El continuă
-  Fericiţi ochii mei care te văd, fericite urechile mele care au auzit vocea ta mai plăcută mie decît a flautului şi a citerei  Dacă mi s-ar fi oferit să aleg cine să stea lîngă mine la petrecerea asta, tu, Ligia, sau Venus, pe tine te-aş fi cerut o, divino'
O privea nesăţios, mistuitor Privirile lui alunecau de pe faţa ei, pe gît, pe braţele goale, mîngîindu i formele delicate, se bucurau de ea, o învăluiau, o sorbeau Pe chipul lui străluceau, amestecîndu-se dorinţa, dragostea, fericirea, contopite într-o încîntare fără margini
-  Ştiam că o să te văd în casa împăratului, continuă el, totuşi cînd te am zărit, sufletul meu s-a cutremurat de o neţărmurită bucurie, de parcă fericirea asta m-ar fi ajuns cu totul pe neaşteptate
Ligia îşi revenise cu încetul Simţind că în mulţimea asta şi în casa asta el este singura fiinţă apropiată, începu să vorbească cu el şi să-l întrebe de tot ce era de neînţeles pentru ea şi o înfiora De unde ştia el că are s-o găsească în casa Cezarului şi de ce se află ea aici? De ce a luat-o Cezarul de la Pomponia? Aici se teme şi ar vrea să se întoarcă la Pomponia Tînjirea şi neliniştea ar ucide-o, dacă n-ar fi speranţa că Petronius şi cu el au să intervină pentru ea la împărat
Vmicius îi destăinui cum auzise de răpirea ei chair de la Aulus Nu ştie pentru ce se află ea aici Cezarul nu dă socoteală nimănui de dispoziţiile si poruncile sale Totuşi, să nu se teamă El, Vmicius, e lîngă ea şi va rămîne lîngă ea Ar prefera să-si piardă ochii decît s-o părăsească Ea este sufletul lui si o va apăra ca pe propriul lui suflet Are să-i construiască la el acasă un altar ca pentru zeiţa lui, pe care să-i jertfească smirnă şi aloes, iar primăvara anemone şi tlon de măr. Şi, de vreme ce se teme de casa împăratului, îi promite că n-are să o lase în casa asta
-  Te iubesc, Callino    divina mea1
In cele din urmă, cuprinse mîna ei mai sus de încheietură aşa cum mai făcuse o dată în casa lui Aulus, o trase spre el şi începu să-i şoptească cu buzele înfiorate r Marcus, dă-mi drumul' spuse Ligia Insă el vorbea mai departe cu ochii înneguraţi:   *
32
-  Divina mea' lubeşte-mă!
în clipa aceea se auzi vocea Acteii, care stătea de partea cealaltă a Ligiei
-  Cezarul se uită la voi.
Pe Vmicus îl cuprinse o mînie năprasnică ŞMmotnva împăratului şi împotriva Acteii Cuvintele ei risipiseră farmecul beţiei în acest moment, chiar şi o voce prietenoasă tînărului i s-ar fi părut inoportună Convins că Acteea caută intenţionat să împiedice discuţie lui cu Ligia, înălţă capul şi, uitîndu-se la tînăra libertă peste braţul Ligiei, spuse cu răutate
-  A trecut vremea Acteea, cînd la banchete stăteai alături de împărat Se spune că te paşte orbirea, atunci poţi să-l vezi?
Ea răspunse parcă cu tristeţe
-  Totuşi îl văd    Şi el are vederea scurtă şi se uită la voi prin smarald
Tot ceea ce făcea Nero îi alarma chiar şi pe cei mai apropiaţi de el, aşa că Vinicius se trezi dmtr-o dată neliniştit şi privi pe furiş spre împărat Ligia, care la începutul petrecerii, îl văzuse ca prin ceaţă din cauza tulburării, iar pe urmă, absorbită de prezenţa lui Vinicius şi de vorbele lui, nu se mai uitase de loc la împărat, întoarse şi ea spre el ochii curioşi şi speriaţi
Acteea spusese adevărul împăratul, sta aplecat peste masă, cu un ochi închis, ţinînd în dreptul celuilalt un smarald rotund, şlefuit, pe care-l folosea întotdeauna, şi se uita la ei Pentru o clipă, privirea lui se întîni cu privirea Ligiei şi inima fetei se strînse de spaimă Cînd, copilă fund, mergea la moşia lui Aulus din Sicilia, o bătrînă sclavă egipteană îi povestea despre balaurii care locuiesc în peşterile din munţi Avusese impresia că se uitase la ea ochiul verzui al unui asemenea balaur Apucă mîna lui Vinicius, ca un capii care se teme Capul prinse a-i vui de gînduri ce se alungau învălmăşite Deci acesta era el? îngrozitorul şi atotputernicul? Nu-I văzuse niciodată pînă atunci şi credea că arată altfel îşi imagina o faţă îngrozitoare, cu răutatea întipărită în trăsături, şi văzuse un cap mare, într-adevăr îngrozitor, aşezat pe un gît gros, însă mai curînd carachios, căci de departe semăna cu un cap de copil
După o clipă, puse jos smaraldul şi nu se mai uită la ea Atunci îi văzu ochii bulbucaţi, albaştri, clipind în lumina excesivă, sticloşi, reci, asemănători cu ochii morţilor
întorcîndu-se spre Petronius, Cezarul zise
-  Aceasta este ostateca de care e îndrăgostit Vinicius?
-  Ea este, răspunse Petronius
-  Cum se numeşte poporul ei?
-  Ligian.
-  Lui Vinicius i se pare frumoasă?
-  îmbracă în peplum femeiesc un trunchi putred de măslin şi lui Vinicius are să i se pară frumos Pe chipul tău însă o, inegalabil cunoscător, citesc de pe acum sentinţa1 Nu-i nevoie s-o faci publică1 Aşa-i1 E prea uscată1 Chiar slăbănoagă1 O adevărată măciulie de mac înfiptă într-un lujer subţire, iar tu, divinule estet, la femeie preţuieşti tulpina şi de trei ori, de patru ori, tu ai dreptate1 Faţa singură nu înseamnă nimic  Am avut mult de cîştigat stînd în preajma ta, însă n-am mcă o privire atît de sigură .
Petrecerea devenea tot mai veselă Sirun nesfîrşite de sclavi aduceau mereu alte feluri de mîncare, din vase mari, pfme cu zăpadă şi înfăşurate de iederă, se
33
scoteau în fiecare clipă ulcioare cu felurite somn de vin Beau cu toţii din abundenţă Din tavan cerneau mereu peste masă şi peste meseni petale de trandafiri
Petronius începu să-l roage pe Nero ca, mai înainte să se fi îmbătat oaspeţii, să înnobileze petrecerea cu cîntecul său Un cor de voci susţineau rugăminţile lui Petronius Nero însă refuză Nu era vorba doar de curaj, deşi îi lipsea şi acesta întotdeauna
Lucan începu să-l conjure în numele artei şi al întregii omeniri Ştiu cu toţii că divinul cîntăreţ a compus o nouă odă către Venus, faţă de care poemul lui Lucreţiu nu-i decît schelălăitul unui pui de lup de un an Trebuie ca benchetui acesta să fie un adevărat banchet Un împărat atît de bun nu se cade să-şi chinuiască supuşii  „Nu fi tiran, Cezare1"
-  Nu fi tiran' repetară toţi cei care stăteau mai pe aproape
Nero deschise braţele arătînd că n-are încotro Atunci, pe faţa tuturor apăru o expresie de recunoştinţă şi toti ochii se aţintiră spre el Mai întîi însă, el porunci să fie anunţată Poppea că va cînta, declarîndu le celor de faţă că ea nu venise la bnchet pentru că nu se simţea bine şi, deoarece nici un medicament nu-i poate ameliora starea cum o face cîntecul lui, i-ar părea rău să o priveze de un asemenea prilej
Poppea sosi îndată îl juca pe Nero după buna ei plăcere, ştia însă că atunci cînd e vorba de amorul lui propriu de cîntăreţ, conducător de care sau poet, e periculos să-l iriţi Intră deci, frumoasă ca o zeiţă, îmbrăcată ca şi Nero în veşmînt de culoarea ametistului şi cu un şirag de perle uriaşe la gît, jefuit cîdva din tezaurul lui Massinissa
Fu întîmpinată cu urale şi numită „divina augustă" Niciodată Ligia nu văzuse un chip atît de frumos şi nu-şi venea să-şi creadă ochilor, deoarece, după cîte aflase de la Pomponia, Poppea Sabina era una din cele mai odioase femi din lume Ea îl împinsees pe Cezar să-şi ucidă mama şi soţia Auzise din povestirile oaspeţilor lui Aulus şi ale servitorilor că statuile ei erau răsturnate noaptea prin oraş, auzise şi de inscripţiile ale căror autori erau condamnaţi la cele mai aspre pedepse şi care reapăreau totuşi în fiecare dimineaţă pe zidurile oraşului Acum însă, cînd o văzu pe această vestită Poppea, considerată de adepţii lui Chirstos drept întruparea răului şi a nelegiuirii, i se păru că numai îngerii sau nişte spirite cereşti ar putea arăta aşa Nu reuşea să-şi desprindă ochii de la ea, iar de pe buze îi porni fără să vrea întrebarea
-  Ah, Marcus, oare e posibil?
Iar el, surescitat de vin şi enervat că atîtea lucruri furaseră atenţia fetei, îndepărtînd-o mereu de la el şi de cuvintele lui, spuse
-  Da, ea e frumoasă, dar tu eşti de o sută de ori mai frumoasă  Tu nu te cunoşti, căci altfel te-ai îndrăgost de tine ca Narcis    Ea se îmbăiază în lapte de măgăriţă, dar pe tine probabil că Venus te-a îmbăiat în propriu-i lapte
Şi se apropia tot mai mult, iar ea începu să se retragă spre Acteea însă în clipa aceea se ceru linişte, căci se ridicase Cezarul în picioare Cîntăreţul Diodor îi dădu o lăută în genul celor numite delta, altul, Terpnos, care urma să-l acompanieze, se apropie, purtînd un instrument muzical numit nablium Nero, sprijinind delta de masă, ridică ochii în sus  Timp de cîteva clipe în triclmium
34
domni liniştea, întreruptă numai de foşnetul petalelor de trandafir care tot ningeau din tavan
După aceea, începu să cînte, sau mai degrabă să psalmodieze, scandînd, în acompaniamentul a două lăute, imnul său către Venus Nici vocea, putin cam voalată, nici versurile nu erau rele, aşa că pe biata Ligia o cuprmseră din nou remuşcările, fiindcă oda, deşi slăvea pe impura, păgîna Venus, i se păru foarte frumoasă însuşi Cezarul, cu cununa de lauri pe frunte, cu privirile îndreptate spre înălţime, i se păru superb şi mult mai puţin înfricoşător şi mai puţin hiods decît la începutul petrecerii
Invitaţii răspunseră cu tunete de aplauze Strigăte „O, voce cerească'" răsunau în jur, unele dintre femei îşi ridicaseră palmele în aer în semn de admiraţie şi rămaseră aşa chiar şi după terminarea cîntecului, altele îşi ştergeau ochii înlăcrimaţi, întreaga sală clocotea Poppea îşi plecă căpşorul auriu şi duse la buze mîna lui Nero, ţmînd-o îndelung în tăcere, iar tînărul Pitagora, un grec neasemuit de frumos, acelaşi cu care mai tîrziu Nero, pe jumătate nebun, avea să se cunune cu respectarea întregului ritual -îngenunche acum la picioarele lui
Nero însă se uită cu atenţie la Petronius, ale cărui laude le dorea întotdeauna mai presus de orice Petronius spuse
-  în privinţa muzicii, Orfeu trebuie să fie tot atît de galben de invidie în clipa asta ca şi Lucan aici de faţă, iar în privinţa versurilor, regret că nu sînt mai rele, căci poate că atunci aş fi găsit cuvinte corespunzătoare pentru lauda lor
Se ridică apoi s-o conducă pe Poppea, care fund într-adevăr bolnavă, dorea să plece   Oaspeţilor le porunci să-şi reocupe locurile, anunţîndu i că va reveni într-adevăr, s-a întors după cîteva clipe, ca să se parfumeze cu fum înmiresmat din cădelniţe şi să asiste la spectacolul pe care el însuşi, Petronius sau Tigellmus, îl pregăteau de obicei pentru petrecere
In cele din urmă, se îmbată de-a binelea şi împăratul, se îmbată toată lumea, bărbaţii şi femeile de-a valma Vmicius nu era mai puţin beat decît ceilalţi Mistuit cum era de dorinţă, se trezise în el şi cheful de ceartă, ceea ce i se întîmpla întotdeauna, cînd întrecea măsura la băutură Faţa-i brună pălise, limba i se împleticea, în timp ce striga cu voce puternică şi poruncitoare
-  Dă-mi buzele1 Azi sau mîine, totuna-i1     Destul am aşteptat' împăratul te-a luat de la Aulus ca să mi te dăruiască mie, înţelegi? Mîine pe înserat am să trimit după tine, înţelegi?    împăratul mi te-a promis înainte de a te fi luat de acolo Trebuie să fu a mea1 Dă-mi buzele1 Nu vreau să aştept pînă mîine    Dă-mi repede buzele'
Şi o luă în braţe Actepa căută s-o apere pe Ligia, ea însăşi se apăra cu ultimele-i puteri, căci se simţea pierdută Zadarnic însă se forţa să desprindă de pe ea braţul lui epilat, în zadar îl implora cu vocea-i slabă, care tremura de tristeţe şi de spaimă, să nu fie crud şi să aibă milă de ea îi simţea răsuflarea duhnind de vin tot mai aproape, faţa lui ajunsese lîngă faţa ei Nu mai era Vmicius cel pe care-l Ştia, bun şi aproape drag sufletului ei, ci un satir beat şi rău, care o umplea de groază şi de scîrbă
Totuşi, forţele o părăseau tot mai mult în zadar, zbătîndu-se, îşi întorcea faţa, ca să evite sărutările lui El se ridică şi o cuprinse cu amîndouă braţele şi, gîfîind, începu să-i strivească cu gura buzele palide
în aceeaşi clipă însă, o forţă îngrozitoare desfăcu braţele lui de trupul fetei, atît de uşor de parc-ar fi fost braţele unui copil, iar pe el îl împinse la o parte ca pe un vreasc sau o frunză căzută' Ce se întîmplase? Vmicus îşi frecă ochii uimiţi si
35
deodată zări deasupra lui statura uriaşă a ligianului numit Ursus pe care-l cunoscuse în casa lui Aulus.
Ligianul stătea liniştit şi se uita la Vinicus cu ochii lui azurii atît de ciudat, încît tînărului îi îngheţă sîngele în vine. Pe urmă, o luă în braţe pe prinţesa lui şi cu pas egal şi liniştit ieşi din triclinium.
Acteea ieşi imediat după el.
Vinicius rămase o clipă împietrit, apoi zvîcni din loc şi alergă spre ieşire:
-  Ligia! Ligia!...
Doborît însă de uimire, de mînie şi de vin, simţi cum i se taie picioarele. Căzu o dată şi încă o dată, apoi se atîrnă de braţul gol al uneia dintre bacante şi-o întrebă, clipind din ochi:
-  Ce s-a întîmplat?
Ea, luînd o cupă de vin, i-o întinse, zîmbindu-i, cu ochii împăienjeniţi:
-  Bea!
Vinicius bău şi se rostogoli pe jos.
Cea mai mare parte din oaspeţi zăcea sub masă; alţii umblau cu paşii împleticiţi prin triclinium, alţii dormeau pe paturile pe care se stătea la ospeţe, sforăind sau vomitînd în somn prisosul de vin, iar peste consulii şi senatorii beţi, peste dansatoarele şi patricienele bete, peste întragă această lume atotputernică încă, dar istovită, încununată şi ghiftuită, dar murimbundă, din plasa de aur prinsă de tavan se cerneau fără încetare petale de trandafiri.
Afară începuse să se lumineze de ziuă.
VIII
Te Ursus nimeni nu-l opri, nimeni nu-l întrebă măcar ce face. Nici aceia dintre oaspeţi care nu zăceau sub masă nu-şi mai păstrau locurile, aşa că servitorii, văzmd pe uriaş care ducea în braţe pe una dintre invitate, şi-au încnipuit că-i un sclav care-şi duce stăpîna beată. De altfel, Acteea mergea alături şi prezenta ei înlătura orice bănuieli.
în Zelul acesta, au ieşit din triclinium în încăperea alăturată, iar de acolo în galeria care ducea spre locuinţa Acteii.
Pe Ligia o prăsiseră într-atît puterile, încît atîrna ca moartă în braţele lui Ursus. însă cînd o învălui aerul rece şi curat al dimineţii, deschise ochii. Afară se lumina tot mai mult. Mergînd printre coloane, cotiră după cîteva clipe printr-un portic lateral, care nu ducea în curte, ci în grădinile palatului, unde crestele pinilor şi ale chiparoşilor erau rumenite de primele raze ale zorilor. în partea aceasta a palatului era pustiu. Ecourile muzicii şi ţipetele orgiei ajungeau tot mai stins pînă la ei. Ligiei i se părea că a fost Smulsă din iad şi scoasă în lumea luminoasă a lui Dumnezeu. Deci mai exista ceva în afară de acel scîrbos triclinium. Existau cerul, zorile, lumina şi liniştea. Brusc, o cuprinse plînsul şi, strîngîndu-se la pieptul uriaşului, începu să şoptească printre suspine:
-  Acasă, Ursus, acasă, la Aulus!...
-  Mergem! răspunse Ursus.
Ajunseră într-un mic atrium, alăturat locuinţei Acteii. Acolo, Ursus o aşeză pe o bancă de marmură, nu departe de havuz. Acteea căută s-o liniştească,
36
îndemnînd-o să se odihnească, asigurînd-o că deocamdată n-o ameninţă nimic, căci mesenii beţi au să doarmă după petrecere pînă seara. însă Ligia nu voia să se liniştească; apăsîndu-şi tfmplele cu mîinile, repeta într-una ca un copil:
-  Acasă, la Aulus!...
Ursus era gata. Adevărat că la porţi stăteau pretorienii, dar el avea să treacă şi aşa. Ostaşii nu-i opresc pe cei pe care ies. în faţa arcadei de la intrare mişună lecticile. Oamenii încep să iasă în grupuri. Nimeni n-are să-i oprească. Au să iasă împreună cu mulţimea şi-au să se ducă drept acasă. De altfel, ce-i pasă? Cum porunceşte prinţesa, aşa o să facă. Pentru asta-i el aici.
Iar Ligia repeta:
-  Da, Ursus, plecăm.
Acteea însă trebuia să aibă minte pentru amîndoi. Au să iasă. Da! Nimeni n-o să-i oprească. Dar din casa împăratului nu-i îngăduit să fugi, iar cine îndrăzneşte îl jigneşte pe majestatea-sa. Au să iasă, dar seara, un centurion în fruntea soldaţilor va duce condamnarea la moarte pentru Aulus şi Pomponia Graecina, iar Ligia va fi luată înapoi la palat şi atunci nu va mai exista scăpare pentru ea. Dacă soţii Aulus o vor primi sub acoperişul lor, îi aşteaptă cu siguranţă moartea.
Ligia îşi lăsă braţele să cadă pe lîngă trup. N-avea ce face. Avea de ales, fie să-i ducă la pieire pe Plautius şi soţis lui, fie să piară singură. Ducîndu-se la banchet, nădăjduia că Vinicus şi Petronius au s-o ceară de la împărat şi-au s-o dea înapoi Pomponiei, acum însă, era convinsă că tocmai ei îi dăduseră împăratului ideea s-o ia de la Aulus. N-avea ce face. Numai o minune mai putea s-o smulgă din prăpastia asta. O minune şi puterea lui Dumnezeu.
-  Acteea, spuse ea cu disperare, ai auzit ce spunea Vinicius, că împăratul m-a dăruit lui şi că astă seară trimite sclavi după mine să mă ia la casa lui.
-  Am auzit, răspunse Acteea.
Şi, desfăcînd braţele a neputinţă, tăcu. Disperarea Ligiei nu trezi nici un ecou în sufletul ei. Ea însăşi fusese amanta lui Nero şi, oricît era de bună, nu desluşea caracterul dezonorant al unor asemenea relaţii. Ca fostă sclavă se obişnuise prea mult cu soarta sclavilor şi, în afară de asta, continua să-l mai iubească pe Nero. Dacă s-ar întoarce la ea, l-ar primi, fericită. Dîndu-şi seama acum limpede că Ligia trebuia sau să devină iubita tînărului şi frumosului Vinicius, sau să se expună pe sine ş| pe soţii Aulus la pieire, nu înţelegea pur şi simplu de ce fata mai şovăie.
-  în casa împăratului, spuse, după o clipă, n-ai fi mai în siguranţă decît în casa lui Vinicius.
Nu se gîndi că, deşi spunea adevărul, cuvintele ei însemnau: „împacă-te cu soarta şi devino amanta lui Vinicius". Ligiei, care mai simţea pe buze urma sărutărilor lui pline de poftă animalică, mistuitoare ca focul, i se adună tot sîngele m obraji de ruşine numai amintindu-şi.
-  Niciodată! izbucni ea. N-am să rămîn nici aici, nici la Vinicus, niciodată! Acteea se miră de izbucnirea aceasta:
-  Oare, întrebă ea, îl urăşti atît de mult pe Vinicius?
Ligia nu mai pute răspunde, căci o apucase iarăşi plînsul. Acteea o strînse la Piept şi încercă s-o liniştească. Ursus răsufla greu şi strîngea pumnii lui uriaşi căci, jubind-o cu o fidelitate de cîine pe prinţesa lui, nu suporta s-o vadă plîngînd. În 'nima lui semisălbatecă de ligian se născuse dorinţa să se înapoieze în sală şi să-i sugrume pe Vinicius şi la nevoie chiar şi pe Cezar, se temea însă să spună asta faţă
37
de stăpîna sa, căci nu era sigur dacă o asemenea faptă, care la prima vedere i se părea cum nu se poate mai simplă, era permisă unui adept al Mielului Răstingnit. După ce o linişti, Acteea o întrebă iarăşi:
-  îl urăşti oare atît de mult?
-  Nu, răspunse Ligia, eu n-am voie să-l urăsc, pentru că sînt creştină.
-  Ştiu, Ligio. Ştiu de asemenea din scrisorile lui Pavel din Tars că vouă nu vă este îngăduit să vă pierdeţi cinstea, că trebuie să vă temeţi mai mult de păcat decît de moarte, dar spune-mi, învăţătura ta îţi permite să faci moarte?
-  Nu.
-  Atunci de ce vrei să atragi răzbunarea împăratului asupra casei lui Aulus? Se lăsă o clipă de tăcere. O prăpastie fără fund se deschise din nou în faţa
Ligiei.
Tînăra Ilibertă continuă:
-  Te întreb, pentru că îmi pare rău de tine şi de buna Pomponia, şi de Aulus, şi de copilul lor. Eu trăiesc demult în casa asta şi ştiu cît e de primejdios să-l mînii pe împărat. Nu! Voi nu puteţi fugi de aici. îţi mai rămîne o singură cale: să-l rogi pe Vinicius să te dea înapoi Pomponiei.
Ligia însă îngenunchie ca să se roage altcuiva. Ursus îngenunchie de asemenea şi amîndoi începură să se roage în casa împăratului, în zorii zilei.
Cum sta aşa, cu mîinile ridicate, chipul ei palid, cu buzele întredeschise şi privirile fixe, exprima un extaz supranatural. Acum înţelese şi Acteea de ce Ligia nu putea să devină amanta nimănui. Auzise de multe minuni printre creştini şi se gîndea acum că probabil totul e adevărat, de vreme ce Ligia se roagă cu atîta ardoare.,
Ligia se ridică, în sfîrşit, cu faţa luminată de speranţă. Se ridică şi Ursus şi, aşezîndu-se lîngă bancă, se uita la stăpîna lui aşteptîndu-i cuvintele.
Dar ochii ei se împăienjeniseră şi două lacrimi mari începură să se prelingă pe obraji.
-  Dumnezeu să-i binecuvînteze pe Pomponia şi pe Aulus, spuse ea. N-am voie să atrag pieirea asupr alor, aşa că n-am să-i mai văd niciodată.
Se întoarse spre Ursus şi-i spuse că numai el îi rămîne pe lume, că de-acum el trebuie să-i fie şi tată şi ocrotitor. Nu pot să caut adăpost la Aulus, căci ar atrage asupra lor mînia împăratului. Ea însă nu poate să rămînă aici în casa împăratului, nici în a lui Vinicius. Ursus să o ia şi 6ă o scoată din oraş, să o ascundă undeva, unde să n-o găsească nici Vinicus nici slugile lui. Ea are să-l urmeze pretutindeni, chiar şi peste mare, chiar şi peste munţi, la barbari, unde nu s-a auzit de numele de roman şi unde nu ajunge puterea Cezarului. S-o ia şi s-o salveze, căci numai el singur Ua mai rămas.
Ligianul era gata şi în semn de supunere se posternă şi-i îmbrăţişa picioarele. Pe faţa Acteii, care aşteptase o minune, se oglindi dezamăgirea. Numai atîta i-a adus rugăciunea aceea? A fugi din,casa împăratului însemna a comite crima de lezare a majestăţii, crimă care trebuie pedepsită. Chiar dacă Ligia ar reuşi să se ascundă, Cezarul ar pedepsi familia lui Aulus. Dacă vrea să fugă, mai bine să fugă din casa lui Vinicius. Atunci, împăratul, căruia nu-i place să se amestece în treburile altora, poate că n-are să vrea să-l ajute pe Vinicius în urmărirea ei şi, în orice caz, n-are să fie o crimă de lezare de majestate.
38
Tot aşa gîndea şi Ligia. Soţii Aulus nici n-au să ştie unde este ea, nici chiar Pomponia. Are să fugă însă nu din casa lui Vinicius, ci în drum spre ea. Ei i-a mărturisit, beat fiind, că diseară are să trimită sclavii săi după ea. Cu siguranţă că spusese adevărul pe care nu l-ar fi recunoscut daca-r fi fost treaz. Probabil că el însuşi, sau poate că împreună cu Petronius, l-au văzut pe împărat înainte de petrecere şi i-au smuls promisiunea că a doua zi seara să i-o dea. Iar dac-ar uita astăzi, au să trimită după ea mîine. Ursus însă are s-o salveze. Are să vină, are s-o scoată din lectică, aşa cum a scos-o şi din triclinium, şi au să plece în lume. Lui Ursus nu-i rezistă nimeni. Nu i-ar rezista nici măcar luptătorul acela îngrozitor care a luptat ieri în triclinium. Şi fiindcă Vinicius poate să trimită mulţi itlavi, Ursus are să se ducă imediat la episcopul Linus după sfat şi ajutor. Episcopul are să se milostivească de ea şi n-are s-o lase în mîinile lui Vinicius. Are să poruncească creştinilor să meargă împreună cu Ursus ca să o salveze. Au s-o ia cu forţa şi au s-o ducă, apoi Ursus are să reuşească s-o scoată din oraş şi s-o ascundă urtdeva de puterea romană.
Fata se îmbujora şi începu să rîdă. Curajul îi revenise, de parcă speranţa salvării ar fi devenit de pe acum realitate. Deodată, se aruncă de gîtul Acleii şi, lipindu-şi buzele gingaşe de obrazul ei, şopti:
-  Tu n-ai să mă trădezi Acteea, nu-i asa?
-  Pe umbra mamei mele, răspunse iiberta, n-am să vă trădez şi roagă-! pe Dumnezeul tău ca Ursus să reuşească să te salveze.
Ochii albaştri, copilăroşi ai uriaşului străluceau de fericire.
-  Eu mă duc atunci la prea sfinţitul episcop.
Acteea o cuprinse pe Ligia pe1 după grumaji şi începu să plîngă...
înţelese încă o dată că exista o lume în care chiar şi suferinţa aduce mai multă fericire decît tot luxul şi plăcerile din casa Cezarului; încă o dată se deschise în faţa ei o poartă spre lumină, dar în acelaşi timp îşi dădea seama că nu-i demnă să treacă prin această poartă.
IX
Ligiei îi păru rău de Pomponia Graecina, pe care-o iubea din tot sufletul şi-i păru rău de toată casa lui Aulus, totuşi nu mai era deznădăjduită. Simţi chiar o dulce mulţumire la gîndul că, iiată, pentru Adevărul ei, sacrifică1 bunăstarea şi confortul şi adoptă o viaţă de prigoană, în necunoscut. Poate că era la mijloc putină prigoană copilăreasca, să vadă cum are să fie viaţa acolo. în ţări îndepărtate, printre barbari şi animale sălbatice, în adîncu! inimii însă era credinţa profundă şi convingerea că, prcicedînd astfel, urmează porunca Divinului învăţător şi că de acum El însuşi va veghea asupra ei ca asupra unui copil ascultător şi credincios. Şi în cazul acesta ce rău i s-ar mai putea întîmpla? Dac-au să fie şi suferinţe, are să le îndure în numele Lui. Are să vină moaitea şi atunci El are s o w-în ceruri şi cîdva, cînd are să moară şi Pomponia, au să fie iarăşi împieună o veşnicie. Adesea încă în casa lui Aulus, era frămîntată în mintea ei de copii de gîndul că ea, creştină, nu p^ate să facă nimic pentru Răstignitul despre cart amintise cu atîta înduioşare U rsus. Acum însă sosise clipa. Ligia se simţea apioape
fericită şi începu să vorbească de fericirea ei şi Acteii, care încă n-o putea înţelege. Să renunţi la tot, la casă, la lux, la oraş, la grădini, la temple şi porticuri, la tot ce e minunat, să părăseşti ţara însorită şi oamenii apropiaţi şi pentru ce? Ca să te ascunzi de dragostea unui oştean tînăr şi frumos?...
Pentru Acteea aceste lucruri n-aveau nici o noimă. In anumite clipe, simţea că poate există un adevăr în asta, că poate să existe chiar o mare şi tainică fericire, dar nu putea să-şi dea seama clar, mai ales că pe Ligia o aştepta o încercare grea, care s-ar putea sfîrşi rău, şi în care şi-ar putea pierde chiar viaţa. Acteea era fricoasă din fire şi se gîndea cu teamă la ceea ce ar putea să aducă seara aceea. Nu voia însă să-i vorbească Ligiei de îndoielile ei şi, deoarece între timp se făcuse ziuă şi soarele pătrunsese în atrium, o îmbie la odihna neceasră după noaptea nedormită. Ligia nu se opuse şi intrară amîndouă în cubiculum-ul spaţios şi aranjat cu somtuozitate, ca urmare a vechilor relaţii ale Acteii cu cezarul. Acolo se culcară una lîngă alta, însă Acteea, cu toată oboseala, nu reuşea să adoarmă.
Ligia dormea liniştită ca acasă sub ocrotirea Pomponiei Graecina. Amiaza trecuse cînd îşi deschise ochii azurii şi începu să se uite prin cubiculum cu mare mirare.
Se mira probabil că nu-i acasă la Aulus.
-  Tu eşti Acteea? spuse, în sfîrşit, zărind în penumbră faţa grecoaicei.
-  Eu, Ligia.
-  S-a şi făcut seară?
-  Nu, fetiţo, dar a trecut de amiază.
-  Ursus nu s-a întors?
-  Ursus n-a zis că se întoarce, ci că seara are să pîndească cu creştinii ieşirea lecticii.
-  Adevărat.
Părăsiră cubiculum şi se duseră în baie, de unde Acteea,după ce o îmbăie pe Ligia, o conduse la gustare şi apoi în grădinile palatului, în care n-aveau a se teme de nici o întîlnire periculoasă, deoarece împăratul şi curtenii lui de frunte dormeau încă. Ligia vedea pentru prima dată în viaţă grădinile acelea minunate, pline de chiparoşi, pini, stejari, măslini şi mirt, printre care lucea albă o întreagă lume de statui,străluceau liniştite oglinzile iazurilor, înfloreau crînguri întregi de trandafiri înrouraţi de stropii havuzurilor; intrările în peşterile fermecate erau acoperite cu iederă sau viţă de vie, pe ape pluteau lebede de argint, iar printre statui şi copaci umblau fiare îmblînzite din pustiurile Africii şi păsări cu pene măiestru colorate, aduse din toate ţările lumii.
Grădinile erau aproape deşarte. Ici-colo, lucrau sclavi cu sapele cîntînd în surdină; alţii, cărora li se îngăduiseră cîteva clipe de odihnă, şedeau pe malul iazurilor sau în umbra stejarilor, mîngîiaţi de firavele raze strecurate printre frunze, iar alţii stropeau trandafirii sau florile liliachii de şofran. Acteea şi Ligia umblară destul de mult, vizitînd toate minunăţiile grădinii şi, deşi Ligia nu era destul de liniştită, era încă prea copil ca să nu se lase cucerită de curiozitate şi admiraţie. Chiar îşi spuse că dacă împăratul ar fi bun, într-un asemenea palat şi în asemenea grădini ar putea să fie foarte fericit.
Mai tîrziu, după ce obosiseră puţin, se aşezară pe o bancă ascunsă în desişul chiparoşilor şi începură să vorbească de ceea ce le apăsa sufletul, adică de fuga Ligiei, plănuită pentru seara aceea. Acteea era mult mai puţin liniştită decît Ligia
40
în privinţa reuşitei acestei fugi. în anumite clipe, avea imresia că este un plan nebunesc, care nu poate să reuşească. îi era milă de Ligia din ce în ce mai mult. Se gîndea că ar fi voit de o sută de ori mai sigur să Încerce să-l atragă pe Vinicius de partea ei. O întrebă de cînd îl cunoaşte pe Vinicius şi dacă nu crede cumva că ar putea să-l convingă s-o ducă înapoi la Pomponia. însă Ligia clătină cu tristeţe din cap.
-  Nu, în casă la Aulus, Vinicius era altul, era foarte bun, însă de la banchetul de ieri mi-e frică de el şi prefer să fug la ligieni.
Acteea întrebă mai departe:
-  Totuşi în casă la Aulus îţi era drag?
-  Da, răspunse Ligia, plecînd capul.
-  Doar tu nu eşti sclavă cum am fost eu, spuse Acteea, după o clipă de gîndire. Pe tine Vinicius ar putea să te ia de nevastă, Ligia.
însă ea răspunse încet, cu şi mai multă tristeţe:
-  Prefer să fug la ligieni.
-  Ligia, vrei să mă duc acum la Vinicius, să-l trezesc dacă doarme şi să-i spun tot ce ţi-am spus şi ţie acum? Da, draga mea, am să mă duc la el şi am să-i spun: „Vinicius ea-i fiică de rege şi copilul drag al celebrului Aulus: dacă o iubeşti, dă-o înapoi lui Aulus şi apoi ia-o ca soţie din casa lui."
Fata însă răspunse cu o voce atît de înceată, că Acteea abia putu să audă:
-  Prefer la ligieni...
Şi două lacrimi se iviră pe genele ei plecate.
Discuţia lor fu întreruptă de zgomot de paşi care se apropiau şi, mai înainte ca Acteea să aibă timp să vadă cine vine, în faţa băncii apăru Poppea Sabina cu o mică suită de sclave. Două dintre ele ţineau deasupra capului ei mănunchiuri de pene de struţ prinse de beţe de aur, cu care-i făceau vînt, ferind-o în acelaşi timp de soarele de toamnă care ardea încă. In faţa ei, o etiopiana neagră ca abanosul, cu pieptul proeminent, parcă umflat de lapte, purta în braţe un copil înfăşat în purpură cu franjurii aurii. Acteea şi Ligia se ridicară, crezînd că Popeea are să treacă pe lîngă ele fără să le dea atenţie, însă ea se opri în faţa lor şi spuse:
-  Acteea clopoţeii pe care i-ai cusut la icunula' au fost prost cusuţi; copilul a rupt unul şi l-a dus la gură; noroc că Lilith l-a observat la vreme.
-  lartă-mă, divino, răspunse Acteea, încrucişîndu-şi mîinile la piept şi plecînd capul.
Poppea privi lung la Ligia.
-  Cine-i sclava asta? întrebă, după o clipă.
-  Nu-i sclavă, divină Augusta, ci copila adoptivă a Pomponiei Graecina şi fiica regelui ligienilor dată ca ostatecă Romei.
-  Şi a venit să te viziteze?
-  Nu, Augusta. Locuieşte de ieri în palat.
-  A fost aseară la banchet?
-  A fost, Augusta.
-  Din porunca cui?
-  Din porunca împăratului...     *
 , jucărie
41
Poppea privi şi mai atent la Ligia, care stătea sfioasă în faţa ei, ba uitîndu-se curioasă cu ochii ei luminoşi, ba coborînd iarăşi pleoapele peste ei. Deodată, o cută apăru între sprîncenele Augustei. Geloasă pentru frumuseţea şi puterea ei, trăia în permanentă teamă ca nu cumva vreo rivală norocoasă s-o înlăture cum o înlăturase ea pe Octavia. De aceea, fiecare femeie frumoasă apărută la curte îi trezea bănuieli. Cîntări cu ochi de cunoscătoare formele Ligiei, aprecie fiecare amănunt al chipului ei şi se sperie. „E o adevărată nimfă, îşi zise ea. E fiica Venerei". Deodată, îi fulgeră prin minte un gînd care niciodată pînă acum n-o tulburase, oricîte femei frumoase întîlnise: că ea e mult mai bătrînă! Tresări în ea amorul propriu rănit, stîmindu-i nelinişte şi teamă în suflet.„Poate că Nero n-a văzut-o, sau, privind prin smarald, n-a apreciat-o. Dar ce-are să se întîmple, dacă o întîlneşte ziua la lumina soarelui? Aşa minunată cum e... Şi nici măcar nu-i sclavă! E fiică de rege, barbară, adevărat, dar fiică de rege!... zei nemuritori! Ea-i tot atît de furioasă ca şi mine şi mai tînără!" Şi cuta dintre sprîncene se adînci, iar sub genele ei aurii ochii prinseră să arunce fulgere reci.
Intorcîndu-se spre Ligia, întrebă, aparent calmă:
-  Ai vorbit cu Cezarul?
-  Nu, Augusta.
-  De ce preferi să stai aici decît la Aulus?
-  Eu nu prefer, domina. Petronius l-a îndemnat pe împărat să mă ia de la Pomponia, dar eu nu-s aici din voia mea, o, stăpînă!...
-  Ş-ai vrea să te întorci la Pomponia?
La ultima întrebare, vocea Poppeii sunase mai moale, mai blîndă, trzind speranţă în inima Ligiei.
-  Domina! spuse, întinzînd mîinile spre ea. Împăratul a promis să mă dea, ca sclavă, lui Vinicius, dar tu intervino pentru mine şi redă-mă Pomponiei.
-  Deci Petronius l-a îndemnat pe împărat ca să te ia de la Aulus şi să te dea lui Vinicius?
-  Da, domina. Vinicius urmează să trimită chiar astăzi după mine, însă tu, preabuno, îndură-te de mine!
Spunînd acestea, se înclină pînă-n pămînt şi, apucînd poala rochiei Poppeii, rămase aşa, aşteptînd răspunsul cu inima bătînd nebuneşte. Insă Poppea, cu faţa luminată de un zîmbet rău, se uită o clipă la ea şi spuse:
-  Iţi promit că încă azi vei deveni sclava lui Vinicius.
Apoi se depărta ca o fantomă frumoasă, dar rea. La urechile Ligiei şi Acteii ajunse doar ţipătul copilului, care, cine ştie de ce, începuse să plîngă.
Ochii Ligiei se umplură de lacrimi, îndată însă o luă pe Acteea de mînă, spunînd:
-  Să ne întoarecem. Ajutor trebuie să aşteptăm numai de acolo de unde poate să vină.
Se întoarseră în atrium pe care nu.l mai părăsiră pînă seara. Cînd se întunecă şi sclavii aduseră sfeşnice cu cîte patru braţe şi cu flacăra mare, constatară că amîndouă erau palide. Se opreau mereu, la mijloc de frază, s-asculte dacă nu se apropie cineva.
Deodată, draperia dinspre coridor se clinti fără zgomot şi în atrium apăru, ca o nălucă, un om înalt, negricios, cu faţa ciupită de vărsat. Ligia îl recunoscu imediat pe Atacinus, un libert al lui Vinicius, care venea în casa lui Aulus.
Acteea ţipă, însă Atacinus se înclină adînc şi spuse:
42
-  Salutări divinei Ligia de la Marcus Vinicius, care o aşteaptă la banchet în casa împodobită cu flori.
Buzele fetei păliră.
-  Vin, spuse ea.
Şi îşi aruncă braţele pe după grumajii Acteii ca să-ş'i ia rămas bun.
L-asa lui Vinicius era într-adevăr împodobită cu ramuri verzi de mirt şi iederă, care atîrnau ca nişte draperii pe pereţi şi pe la uşi. Goanele erau înfăşurate în ghirlande de viţă de vie. în atrium, peste a cărei deschidere din tavan fusese întinsă o draperie de lînă purpurie pentru a feri încăperea de răcoarea nopţii, era lumină ca ziua.Ardeau lampadare cu cîte opt şi cîte douăsprezece flăcări, avînd formă de vase, de copaci, de animale, de păsări sau de statui cioplite din alabastru, din marmură, din bronz de Corint aurit, susţinînd lămpi pline cu uleiuri parfumate, nu chiar atît de preţioase ca celebrul candelabru din templul lui Apolo de care se slujea Nero, însă frumoase şi sculptate de maeştri celebri. Unele erau prevăzute cu sticlă de Alexandria, altele mascate de văluri străvezii aduse tocmai de pe malurile (ndului, roşii azurii, galbene, violete, înecînd atriumu) în lumina lor multicoloră. Aerul mirosea a parfum de nard, care-i plăcea lui Vinicius de dnd luptase în Orient. în adîncul casei, unde mişunau siluete de sclave şi de sclavi, era de asemenea lumină. In triclinium masa era pregătită pentru patru persoane, căci la petrecere, în afară de Vinicius şi Ligia, urmau să ia parte Petronrus şi Chrysothemis.
Vinicius urmase într-u totul sfatul lui Petronius să nu se ducă personal după Ligia, ci să-l trimită pe Atacinus cu aprobarea primită de la împărat, iar el s-o primească amabil, ba chiar cu toată cinstea cuvenită:
-  Ieri ai fost beat, îi spuse el. Te-am văzut: te-ai purtat cu ea ca un pietrar din munţii Albani. Nu fi prea insistent şi ţine minte că vinul bun trebuie băut pe îndelete. Să ştii, de asemenea, că e plăcut să doreşti, dar mult mai plăcut să fii dorit. Cîştigă-i încrederea , înveseleşte-o, fir mărinimos cu ea. N-aş vrea să asist la o petrecere tristă. Jură-i chiar pe Hades c-ai s-o dai înapoi Pomponiei şi depinde de tine dacă mîine o să prefere să rămînă aici sau să se întoarcă acasă.
După aceea, arăfind spre Chrysothemis, adăugă:
-  Eu, de cinci ani procedez zilnic cam în acelaşi fel cu această turturea sălbatecă şi nu pot să mă p/îng c-ar fi crudă cu mine...
Chrysothemis îl lovi uşor cu evantaiul din pene de păun şi spuse:
-  Cum, nu m-am opus? Satirule!
-  Din cauza predecesorului meu...
-  Sau nu mi-ai stat la picioare?
-  Pentru a pune inefe în degetele lor.
Chrysothemis îşi privi involuntar picioarele, pe ale căror degete luceau mtr-adevăr nestemate, şi amîndoi începură să rîdă. Vinicius însă nu era atent la controversa lor. Inima îi bătea neliniştită sub veşmîntul mfhrat de preot sirian, cu care se îmbrăcase ca s-o primească pe Ligia.
43
-  Acum iese din palt, spuse, vorbind parcă singur.
-  lese, desigur, răspunse Petronius.
In acest timp, sclavii aduseră vase de aramă pe trepiedele împodobite cu capete de berbec şi începură să presare peste cărbunii încinşi bucăţele mici de smirnă şi nard.
-  Acum întorc spre Carinae, spuse Vinicius din nou.
-  El n-are să reziste şi are să fugă în întîmpinarea ei şi ar fi în stare să se încrucişeze pe drum cu ei! strigă Chrysothemis.
Vinicius zîmbi absent şi spuse:
-  Ba da, am să rezist.
începu să gîfîie cu nările fremătîndu-i. Văzîndu-I, Petronius ridică din umeri.
-  N-are în el stofă de filozof nici de un sesterţ măcar, zise, şi   n-o să fac niciodată din acest fiu al lui Marte un om.
Vinicius nici măcar n-auzea
-  Sînt acum în Carinae!...
Şi într-adevăr ei coteau spre carinae. Sclavii, numiţi lampadar'^, mergeau înainte, alţii, numiţi pedisequi - de ambele părţi ale lecticei, iar Atacinus în urma urma ei, supraveghind cortegiul.
înaintau încet, căci torţele, în oraşul acesta înecat în beznă, luminau prost drumul. Străzile din apropierea palatului erau pustii, trecea doar din cînd în c\n6 cîte un om, luminîndu-şi drumul cu felinarul, însă mai departe, erau neobişnuit de populate . Aproape că din fiecare străduţă ieşeau cîte trei-patru oameni, toţi fără felinare şi toţi în pelerine negre. Unii mergeau în pas cu cortegiul, amesţecîndu-se cu sclavii, alţii, în grupuri mari, veneau din direcţia opusă. Unii se clătinau ca beţivii. în anumite momente trecerea cortegiului devenea atît de grea, încît lampadarii strigau:
-  Loc pentru nobilul tribun Marcus Vinicius!
Ligia văzuse printre perdele grupurile acestea negre şi începuse să tremure de emoţie. O înfiora pe rînd, cînd speranţa, cînd teama. „El e! E Ursus cu creştinii! Acum are să se întîmple, îşi spuse ea cu buzele tremurînde. O, Christoase, ajută-mă! O, Christoase, salvează-mă!"
Atacinus, care la început nu dăduse atenţie acelei neobişnuite mişcări de pe stradă, începu la un moment dat să se neliniştească.Era ceva ciudat. Lampadarii trebuiau să strige tot mai des: „Loc pentru lectica nobilului tribun!" Oameni necunoscuţi împingeau într-atît lectica , încît Atacinus porunci sclavilor să-i gonească cu beţele.
Deodată, se auziră ţipete în fruntea cortegiului şi în aceeaşi clipă se stinseră toate torţele. în jurul lecticii se produse învălmăşeală şi încăierarea începu.
Atacinus îşi dădu seama că era un atac pus la cale.
Cînd înţelese asta, înlemni. Se ştia că uneori împăratul, însoţit de curtenii săi ca să se distreze, provoacă încăierări în Subura şi în alte cartiere ale oraşului. Se ştia că din aceste incursioni nocturne se întorcea uneori plin de cucuie şi vînătăi, dar cine se apăra, era condamnat la moarte chiar dacă era senator. Casa vigililor, a căror îndatorire era să vegheze asupra ordinei în oraş, nu se afla prea departe, însă
Se numeau astfel sclavii care, o dată cu lăsarea întunericului, purtau torţe aprinse, luminînd calea personalelor importante
44
în asemenea cazuri, paza se prefăcea surdă şi oarbă. în jurul lecticii încăierarea era în toi; oamenii se luptau, lovindu-se năprasnic, răsturnînd şi călcînd totul în picioare. Lui Atacinus îi fulgeră prin gînd: orice-ar fi, trebuie s-o salveze pe Ligia şi pe sine, iar restul să-l lase în voia soartei. O trase cumva din lectică, o luă în braţe şi încercă să se furişeze prin întuneric, însă Ligia începu să strige:
-  Ursus! Ursus!
Era îmbrăcată în alb, aşa că putea fi văzută prin beznă. Atacinus încercă s-o învelească în grabă cu mantia lui, cînd deodată un cleşte teribil îl apucă de gît, iar peste cap i se abătu parcă un bolovan uriaş zdrobitor.
Se prăbuşi pe loc, ca un bou izbit cu barosul în faţa altarului lui Jupiter.
Cei mai mulţi dintre sclavi zăceau la pămînt, sau se salvaseră luînd-o la fugă, ciocnindu-se prin întunericul dens de colţurile zidurilor şi rănindu-se. La faţa locului rămase numai lectica sfărîmată în încăierare. Ursus o ducea pe Ligia spre Subura. Tovarăşii lui îl urmau, risipindu-se treptat pe drum.
Sclavii se adunară în faţa casei lui Vinicius, să se sfătuiască. Nu îndrăzneau să intre. După un scurt conciliabul, se întorseră la locul ciocnirii, unde găsiră cîteva trupuri zăcînd pe jos. Printre ele se afla şi Atacinus care mai dădea semne de viaţă, dar deodată zvîcni puternic, se încorda şi rămase nemişcat.
îl luară cu ei, oprindu-se din nou în faţa porţii. Trebuiau să-l anunţe pe stăpîn de cele întîmplate.
-  Să anunţe Gulo, spuseră cîţiva în şoaptă. îi curge sîngele de pe faţă ca şi nouă, şi stăpînul îl iubeşte. Pentru Culo primejdia e mai mică decît pentru alţii.
Dar germanul Culo, un sclav bătrîn, care-l crescuse pe Vinicius de copil şi pe care acesta îl moştenise de la mama lui, sora lui Petronius, spuse:
-  Eu îl anunţ, dar mergem toţi. Să nu cadă numai asupra mea mînia lui. Vinicius începuse să fie neliniştit de-a binelea. Petronius şi Chrysothemis
rîdeau de el. Se plimba cu paşi repezi, încoace şi încolo, prin atrium, repetînd întruna:
-  Ar fi trebuit să fie de mult aici!... Ar fi trebuit să fie de mult aici! Şi voi să plece, însă Petronius şi Chrysothemis îl reţinură.
Deodată, se auziră paşi la intrare şi în atrium pătrunse un grup de sclavi. Oprindu-se lîngă perete, ridicară mîinile şi începură să se vaite:
-  Aaaa!... Aa! Vinicius se năpusti la ei.
-  Unde-i Ligia? strigă el cu o voce teribilă.
-  Aaaa!...
Gulo îi ieşi înainte cu faţa însîngerată, cerînd în grabă îndurare:
-  lată sîngele nostru, stăpîne! Am apărat-o! lată sîngele, stăpîne , lată sîngeleJ Nu apucă să termine, căci Vinicius, înşfăcînd un sfeşnic de bronz, zdrobi ditr-o
Jovitură ţeasta sclavului. Apoi, se prinse cu mîinile de cap şi, înfingîndu-şi degetele în păr, gemu răguşit:
-  Me miserum! Me mise rum!...
Cu faţa învineţită, cu ochii înfundaţi sub frunte, cu spume la gură, răcni cu o voce neomenească:
-  Vergi!
-  Stăpîne! Aaaa! îndură-te! gemeau sclavii.
45
Petronius se ridică cu o expresie de dezgust pe faţă.
- Hai Chrysothemis! spuse el. Dacă vrei să vezi carne, am să pun să se deschidă magazinul măcelarului din Carinae.
Şi ieşi din atrium, iar în întreaga casă împodobită cu iederă, pregătită pentru petrecere, curînd răsunară gemete şi şuierături de vergi, care ţinură aproape pînă dimineaţa.
XI
Vinicius nu se mai culcă de loc în noaptea aceea. La cîtva timp după plecarea lui Petronius, cînd îşi dădu seama că gemetele sclavilor biciuiţi n-aveau să-i potolească nici durerea, nici furia, strînse un grup dintre celelalte slugi şi porni în fruntea lor, în toiul nopţii,s-o caute pe Ligia. Era o goană fără ţel. El însuşi nu mai spera s-o găsească pe Ligia. Continua s-o caute mai mult pentru a umple cu ceva noaptea aceea îngrozitoare. Se întoarse acasă abia în zori, cînd în oraş începeau să apară carele trase de măgari ale negustorilor de legume şi cînd brutarii deschideau prăvăliile. Cînd ajunse acasă, porunci să fie luat cadavrul lui Gulo, de care nimeni nu îndrăznise să se atingă pînă atunci, apoi ordonă ca sclavii cărora le fusese răpită Ligia să fie trimişi la ergastulele de la ţară, ceea ce era o pedeapsă mai îngrozitoare decîţ moartea. Pe urmă, aruncîndu-se pe laviţa aşternută în atrium, începu să-şi muncească mintea tulburată, întrebîndu-se cum s-o găsească şi s-o ia înapoi pe Ligia.
Să renunţe la ea, s-o piardă, să n-o mai vadă niciodată, i se părea de neconceput şi numai gîndindu-se îl cuprindea nebunia. Firea neînduplecată a tînărului ostaş se lovise pentru prima oară în viaţă de o forţă potrivnică, de o altă voinţă puternică şi pur şi simplu nu putea înţelege cum e posibil să îndrăznească cineva să stea în calea dorinţei lui. Vinicius prefera ca lumea întreagă şi Roma să se năruiască sub ruine, decît să nu obţină ceea ce dorea el. îi fusese smulsă cupa plăcerii aproape de la buze, ceea ce i se părea de neiertat, cerînd răzbunarea legilor divine şi umane.
însă mai presus de orice nu voia şi nici nu putea să se împace cu soarta, căci niciodată nu dorise în viaţă nimic atît de mult cît o dorea pe Ligia. Era convins că nu poate să trăiască fără ea.O striga, îşi muşca degetele, îşi smulgea părul din cap. Făcea eforturi disperate să se potolească, să poată gîndi în linişte cum s-o redobîndească şi nu reuşea.îi veneau în minte zeci şi zeci de mijloace şi soluţii, care de care mai nebuneşti. în cele din urmă, i se năzări că nimeni altul n-a putut să i-o răpească decît Aulus şi că în cel mai rău caz Aulus trebuie să ştie unde se ascunde ea.
Sări în picioare, gata s-alerge la casa lui Aulus. Dacă n-au să i-o dea înapoi, dacă n-au să cedeze ameninţărilor, are să se ducă la împărat să-l acuze de nesupunere pe bătrînul comandant şi are să obţină condamnarea lui la moarte, dar înainte de moarte are să-i smulgă mărturisirea unde este ascunsă Ligia. însă chiar dacă au să i-o dea de bunăvoie tot are să se răzbune.^ adevărat că l-au primit în casă şi l-au îngrijit dar asta n-are a face. Răpindu-i-o pe Ligia, l-au jignit şi l-au eliberat de orice obligaţie de recunoştinţă. Sufletul lui răzbunător şi aprig se
46
bucura, gîndindu-se la disperarea Pomponiei Craecina cînd centurionul are să-i ducă condamnarea la moarte a bătrînului Aulus. Căci era aproape sigur că are s-o obţină. Are să-i ajute la asta Petronius. De altfel, Cezarul nu refuză nimic amicilor săi, decît atunci cînd îl împiedică aversiunea sau pofta sa personală.
Deodată, o îngrozitoare presupunere îi îngheţă sîngele în vine.
Dar dacă însuşi împăratul a răpit-o pe Ligia?
Ştiau cu toţii că împăratul căuta adesea să scape de plictiseală, punînd la cale încăierări nocturne. Chiar şi Petronius lua parte la aceste distracţii. Scopul lor principal era, de fapt, prinderea femeilor şi săltarea lor în aer cu o pelerină soldăţească. Nero numea aceste incursiuni „pescuit de perle", căci se întîmpla ca în adîncul unei cariere locuite de populaţie numeroasă şi săracă, să descopere cîte o adevărată perlă de graţie şi tinereţe. Atunci „sagatio", cum numeau aruncarea în sus pe pelerina soldăţească, se schimba în răpire şi „perla" era trimisă fie la Palatin, fie la vreuna din nenumăratele vile ale Cezarului, fie, în fine, Nero o ceda vreunuia din amicii săi. Aşa ceva i se putuse întîmpla şi Ligiei. Cezarul o privise în timpul petrecerii şi Vinicius nu se îndoia nici o clipă că ea i se păruse cea mai frumoasă dintre femeile pe care le văzuse pînă atunci. Cum ar fi putut să fie altfel?
Vinicius se gîndi acum că soţii Aulus n-ar fi îndrăznit să răpească pe fata care-i fusese dăruită de împărat. Cum să îndrăznească? Poate ligianul acela uriaş cu ochi albaştri, care avusese curajul să intre în triclinium şi s-o scoată de la banchet în braţe? Dar unde s-ar fi ascuns cu ea? Unde ar fi putut s-o ducă? Nu, un sclav nu a cutezat una ca asta. înseamnă că n-a făcut-o altcineva, decît însuşi împăratul.
La gîndul acesta lui Vinicus i se făcu negru înaintea ochilor. Broboane de sudoare îi acoperiră fruntea. în cazul acesta, Ligia era pierdută pentru totdeauna. Din orice alte mîni ar fi putut fi smulsă, dar din ale Cezarului nu. Acum, mai îndreptăţit decît oricînd, avea motiv să repete: Vae misero mihi! Şi-o închipuia pe Ligia în braţele lui Nero şi pentru prima dată în viaţă înţelese că există gînduri pe care omul pur si simplu nu le poate îndura.
Renunţînd la intenţia de a se duce la Aulus, porunci să fie dus la Palatin. Mintea i se răvăşise, dar, cum se întîmpla de obiceei cu oamenii absorbiţi de un gînd, îşi păstrase luciditatea în tot ce era legat de răzbunare. Nu voia să-i fie zădărnicită înainte de vreme. în afară de asta, dorea mai mult ca orice s-o vadă pe Acteea, fiind convins că de la ea poate afla adevărul.
Avînd acum o ţintă precisă, porunci scalvilor să grăbească pasul, continuînd să se gîndească tulburat cînd la Ligia, cînd la răzbunare. Acum era în stare să ucidă întreaga Romă, iar dacă nişte răzbunători i-ar fi promis să piară toţi oamenii în afară de el şi de Ligia, s-ar fi învoit cu inima uşoară.
în faţa porţii boltite îşi adună toată stăpnirea de sine. Văzînd straja pretoriană, |Şi spuse iarăşi că dacă are să întîmpine fie şi cel mai neînsemnat obstacol la mtrare, asta are să fie o dovadă că Ligia este cu voia Cezarului în palat. însă centurionul principiles îi zîmbi prieteneşte şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse:
-  Salut, nobile tribun. Dacă doreşti să te prosternezi în faţa împăratului, ai nimerit un moment nepotrivit şi nu ştiu dac-ai să poţi să-l vezi.
-  Ce s-a întîmplat? întrebă Vinicius.
-  Mica Divină Augustă s-a îmbolnăvit ieri pe neaşteptate. Cezarul şi Augusta °Ppea sînt lîngă ea împreună cu medicii chemaţi din tot oraşul.
~ Vreau s-o văd numai pe Acteea.
47
Şi trecu.
Acteea însă se afla şi ea la copilul imperial şi trebui s-o aştepte multă vreme. Veni abia pe la amiază, cu faţa obosită şi palidă, şi cînd îl văzu pe Vinicius păli şi mai mult.
-  Acteea! strigă Vinicius, apucînd-o de mîini şi trăgînd-o spre mijlocul atrium-ului. Unde-i Ligia?
-  Aceeaşi întrebare am vrut să ţi-o pun şi eu, răspunse ea, privindu-l în ochi cu reproş.
Deşi îşi făgăduise că are s-o iscodească, păstrîndu-şi calmul, îşi strînse din nou capul între mîini şi începu să geamă, cu faţa schimonosită de durere şi mînie:
-  Nu-i. Mi-au răpit-o pe drum!
După cîteva clipe însă, îşi reveni şi, apropiindu-şi faţa de faţa Acteii, începu să vorbească printre dinţii încleştaţi:
-  Acteea... Dacă ţii la viaţă, dacă nu vrei să devii cauza unor nenorociri pe care nici nu ţi le poţi imagina, spune-mi adevărul: mi-a răpit-o Cezarul?
-  Cezarul n-a ieşit ieri din palat.
-  Pe umbra mamei tale, pe toţi zeii! Ea nu-i în palat?
-  Pe umbra mamei mele, Marcus, ea nu-i în palat şi nu Cezarul a răpit-o. încă de iari Mica Augustă s-a îmbolnăvit şi Nero nu se îndepărtează de la leagănul ei.
Vinicius răsuflă. Cea mai îngrozitoare dintre nenorocirile posibile încetase să-l mai ameninţe.
-  Deci, spuse, aşezîndu-se pe bancă şi strîngînd din pumni, a răpit-o Aulus şi în cazul acesta vai de ei!
-  Aulus Plautius a fost aici azi dimineaţă. N-a putut să se vadă cu mine, căci eram ocupată la copil, dar a întrebat pe Epafrodit şi pe alţi slujitori despre Ligia, apoi Ie-a declarat că are să mai vină, să se vadă cu mine.
-  Voia să îndepărteze bănuielile. Dacă n-ar fi ştiut ce s-a întîmplat cu Ligia, ar fi venit să o caute în casa mea.
-  Mi-a lăsat cîteva cuvinte pe o tăbliţă, din care ai să înţelegi că ştia şi el că împăratul a ordonat ca Ligia să fie luată din casa lui, la cererea ta şi a lui Petronius. Crezuse întîi că este la tine şi astăzi dimineaţă a fost în casa ta, unde i s-a spus ce s-a întîmplat.
Spunînd acestea, trecu în cubiculum şi după o clipă se întoarse cu tăbliţa pe care i-o lăsase Aulus.
Vinicius citi şi tăcu. Acteea însă părea că-i descifrează gîndurile pe faţa lui întunecată, căci, după o clipă, spuse:
-  Nu, Marcus. S-a întîmplat ceea ce însăşi Ligia voia să se întîmple.
-  Tu ai ştiut că ea vrea să fugă! izbucni Vinicius. Ea îl privi aspru cu ochii ei înceţoşaţi:
-  Ştiam că nu vrea să fie concubina ta!
-  Dar tu ce-ai fost toată viaţa?
-  Eu am fost sclavă înainte de asta.
Furia lui Vinicius se înteţi. Venise la Acteea pentru că sperase că are să primească veşti de la ea, însă, de fapt, venise la împărat şi, neputînd să-l vadă, trecuse pe la ea. Fugind, Ligia nesocotise voinţa Cezarului; o să-l roage să dea poruncă să fie căutată în tot oraşul şi în întreg statul, chiar de-ar fi să pună în mişcare toate legiunile şi să fie percheziţionate pe rîrid toate casele din imperiu.
48
Auzind astea, Acteea spuse:
-  Ai grijă să n-o pierzi pentru totdeauna tocmai atunci cînd au s-o găsească din dorinţa împăratului.
Vinicius încruntă sprîncenele:
-  Ce-nseamnă asta? întrebă.
-  Ascultă-mă, Marcus! Ieri m-am plimbat cu Ligia pi in grădinile palatului şi am întîlnit-o pe Poppea. Cu ea era şi mica Augustă, purtată de negresa Lilitii Seara, copilul s-a îmbolnăvit, iar Lilith susţine că a fost fermecat şi că l-a fermecat străina aceea pe care au întîlnit-o în grădină. Dacă copilul se însănătoşeşete, au sâ uite, dacă nu, Poppea are să fie prima care are s-o acuze pe Ligia de farmece şi atunci, oriunde au s-o găsească, n-are să mai fie salvare pentru ea.
Se lăsă o clipă de tăcere, după care Vinicius spuse:
-  Poate că a fermecat-o. Şi pe mine m-a fermecat.
-  Lilith susţine că copilul a plîns imediat ce a trecut cu el pe lingă noi. Şi i adevărat. A plîns. Cu siguranţă că-l scoseseră bolnav în grădină. Marcus, caut-o singur unde vrei, dar, atîta timp cît mica Augustă nu se însănătoşeşte, nu vorbi despre ea cu împăratul, căci ai să atragi răzbunarea Poppeii asupia ei. Destul a plîns din cauza ta. Fie ca zeii s-o apere pe sărmana copilă.
-  O iubeşti, Acteea? întrebă Vinicius, posomorît. în ochii liberiei luciră lacrimi.
-  Da! Am îndrăgit-o.
-  Jie nu ţi-a plătit cu ură, ca mie.
Acteea îl privi o clipă, parcă şovîind, dar numai căutînd sâ se convingă dacă a vorbit sincer, apoi spuse:
-  Om nesocotit şi orb! Ea te iubea.
La auzul acestor cuvinte, Vinicius sări ca un nebun. Nu-i adevărat! II ura. De unde poate Acteea să ştie! Oare după o singură zi de cunoştinţă, Ligia i-a făcut confidenţe? El n-ar fi dat-o pentru toate comorile din palatul imperial, iar ea a fugit. Ce dragoste e asta, care se teme de plăcere şi pricinuieşte suferinţă? Cine poate înţelege aşa ceva? Dacă n-ar spera că are s-o regăsească, şi-ar împlînta sabia în piept! Dragostea se dăruieşte, nu se refuză.
Acteea, de obicei sfioasă şi blîndă, izbucni, la rîndul ei revoltata Cum a încercat să-i cîştige încrederea? în loc să se închine înaintea lui Aulus şi a Pomponiei şi să Ie-o ceară, Ie-a răpit părinţilor fiica prin vicleşug. N a vrut să şi-o facă soţie, ci concubină, pe ea, copilul adoptiv al unei case respectabile, pe ea fiică de rege. Şi a adus-o în casa asta a crimei şi dezonoarei, a pfngarit ochii ei nevinovaţi cu spectacolul unui banchet deşănţat, s-a pmlat urîl cu ea, parc ar u fost o desfrînată. Oare a uitat ce reprezintă casa lui Aulus si cine sie Poînponsa Craecina care a educat-o pe Ligia?
Emoţionat de ceea ce auzea, Vinicius se potoli. Ideea că Ligia îl iubise îl zgudui. îşi aminti cum în grădină la Aulus îi asculta cuvintele cu faţa îmbujorată şi cu ochii plini de lumină. Acum credea că într-adevăr începuse s.j-l iubească şi deodată îi cuprinse o bucurie mai intensă decît toate bucuriile aşteptate. îşi spuse că într-adevăr ar fi putut să o aibă supusă şi iubitoare. Acum însă s-a întTmplat tot 5e e mai rău şi e prea tîrziu ca să mai îndrepte lucrurile, ele nu se mai pot 'ndrepta.
„Prea tîrziu!"
49
1 se păru că o prăpastie s-a deschis înaintea lui. Nu ştie ce să întreprindă, cum să procedeze, încotro să se îndrepte. Unii dintre noii sosiţi, văzînd că Vinicius iese din palat, îl întrebau de noutăţi, însă el, fără să răspundă la întrebări, mergea înainte pînă cînd Petronius, care de asemenea venise după veşti, aproape că se cioci piept în piept cu el şi-l opri.
Vinicius ar fi izbucnit cu siguranţă, văzîndu-l şi ar fi comis cine ştie ce faptă necugetată, nepermisă, Cezarului, dacă n-ar fi ieşit de la Acteea atît de zduncinat, atît de epuizat si de abătut, încît pentru moment îl părăsise chiar şi irascibilitatea lui înnăscută. II împinse la o parte pe Petronius şi vru să treacă mai departe. Petronius însă îl opri aproape cu forţa.
-  Ce mai face divina?
Gestul lui Petronius îl irită pe Vinicius:
-  S-o înghită infernul pe ea şi toată casa asta! răspunse scrîşnind.
-  Taci, nefericitule! zise Petronius şi, uitîndu-se în'jur, adăugă în grabă:
-  Vrei să ştii ceva despre Ligia? Vino cu mine. Nu! Aici nu-ţi spun nimic! Vino cu mine. am să-ţi spun ce presupun, însă în lectică.
Luîndu-I pe t'înăr pe cfupă umeri, îl scoase cît putu mai repede din palat.
-  La toate porţile am pus de pază sclavi de-ai mei, dîndu-le semnalmentele amănunţite ale fetei şi ale uriaşului care a scos-o de la petrecerea împăratului, căci nu mă îndoiesc că el a răpit-o! Ascultă-mă! Poate că soţii Aulus au să vra s-o ascundă la vreuna din moşiile lor de la ţară şi în cazul acesta vom şti în ce direcţie o duc. Dacă n-au s-o vadă la porţi, vom avea dovada că a rămas în oraş şi încă astăzi vom începe cercetările.
-  Soţii Aulus nu ştiu unde-i ea, răspunse Vinicius.
-  Eşti sigur?
-  Am văzut-o pe Pomponia. O caută şi ei.
-  Azi noapte n-a putut ieşi din Rom'a. Noaptea porţile sînt închise. Doi din oamenii mei stau de pază la fiecare poartă. Unul o va lua pe urmele Ligiei şi ale uriaşului, celălalt sef va întoarce să ne dea de veste. Dac-i în oraş, o.vom găsi, căci ligianul e uşor de regăsit după statură şi după umerii lui largi. Eişti norocos că n-a răpit-o Cezarul, pot să te asigur că nu, fiindcă în Palatin nu există taine pentru mine.
Insă Vinicius izbucni mai mult de durere decît de mînie şi, cu vocea întretăiată de emoţie, îi povesti lui Petronius ceea ce auzise de la Acteea, ce primejdie groaznică o ameninţa acum pe Ligia. In situaţia asta, de i-ar găsi pe fugari, ar trebui să-i ascundă cu cea mai mare grijă de Poppea. Pe urmă, îi reproşa cu amărăciune sfatul lui Petronius sfatul ce i-l dăduse. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi decurs altfel. Ligia ar fi fost si acum la familia Aulus, iar el, Vinicius, ar fi putut s-o vadă zilnic şi ar fi fost astăzi mai fericit decît împăratul. Şi tot mai exaltat, pe măsură ce povestea, sfîrşi prin a izbucni în plîns.
XII
V,înd coborîră în faţa casei lui Petronius, supraveghetorul din atrium îi informă că nici unul din sclavii trimişi la porţi nu se întorsese încă.
-Vezi? spuse Petronius. Fără îndoială, mai sînt încă în oraş şi, în cazul acesta, o să-i găsim. Porunceşte şi oamenilor tăi să stea de pază la porţi'. Pe aceia care au fost trimişi după Ligia, căci ei au s.o recunoască uşor.
50
-  Am poruncit să fie duşi la ergastulele de la ţară, spuse Vinicius, însă am să revoc imediat ordinul şi-am să-i trimit să stea la porţi.
însemnînd cîteva cuvinte pe o tăbliţă cerată, o dădu lui Petronius, care porunci să fie trmisă imediat la casa lui Vinicius.
-  Ai printre oamenii tăi pe cineva care l-ar cunoaşte pe ligianul acela uriaşi' întrebă Petronius.
-  îl cunoşteau Atacinus şi Gulo. Dar Atacinus a căzut ieri lîngă lectică, iar pe Culo l-am omorît eu.
-  îmi pare rău de el, spuse Petronius. El ne-a legănat în braţe şi pe tine şi pe mine.
-  Voiam chiar să-l eliberez, răspunse Vinicius, însă lasă asta. Să vorbim de Ligia. Roma e mare.
-  Perlele din mare se pescuiesc... Cu siguranţă că n-o s-o găsim astăzi sau mîine, însă o s-o găsim negreşit. Tu acum îmi reproşezi ca ţi-am dat soluţia asta. Soluţia în sine a fost bună, a devenit rea numai atunci cînd s-a schimbat totul în rău. Doar ai auzit chiar din gura lui Aulus că intenţionează să se mute cu toată familia în Sicilia. în felul acesta fata tot s-ar fi aflat departe de tine.
-  M-aş fi dus după ei, răspunse Vinicius şi, în orice caz, ar fi fost în siguranţă, dar aşa, dacă moare copilul acela, Poppea o să creadă şi o să-l convingă f pe împărat că e din cauza Ligiei.
-  Da. Şi asta mă nelinişteşte. însă păpuşica asta se mai poate înzd/ăveni. Iar dac-o fi să moară, o să căutăm o altă soluţie.
-  Totuşi, cine ar fi putut s-o ajute?
-  Coreligionarii ei, răspunse Petronius.
-  Care? La ce zeitate se închină ea? Asta ar trebui s-o ştiu mai bine decît tine.
-  Aproape că fiecare femeie din Roma se închină la un alt zeu. Este un lucru sigur că Pomponia a crescut-o în cultul acelei zeităţi pe care o recunoaşte, eu însă nu ştiu care este. Sigur este că nimeni n-a văzut-o în nici unul din templele noastre jertfind zeilor noştri. A fost chiar acuzată că ar fi creştină, dai asta-i imposibil. Tribunalul casei a absolvit-o de acuzarea asta.
-  în nici o casă srăpînii nu se îngrijesc aşa de sclavi ca la Aulus, întrerupse Vinicius.
-  lată deci. Pomponia mi-a pomenit de un zeu unic, atotputernic şi milostiv. Unde i-a îngropat pe toţi ceilalţi, asta-i treaba ei, destul însă că Logosul acesta al ei nu ar fi desigur cine ştie ce atotputernic, sau ar trebui să fie un zeu cu totul neînsemnat dacă n-are decît două adoratoare, adică pe Pomponia şi pe Ligia şi eventual pe Ursus al lor. Trebuie să fie mai mulţi din aceşti adepţi şi aceştia i-au dat ajutor Ligiei.
-  Credinţa asta le cere să ierte, spuse Vinicius. Am întilnit-o la Acteea pe Pomponia, care mi-a spus: „Să-ţi ierte Dumnezeu nedreptatea pe care ai făcut-o {-'giei şi nouă".
-  Se vede treaba că zeul lor e un curator foarte binevoitor. N-are dpcît «ă te 'erte şi-n semn de iertare să-ti redea fata.
51
XIII
A doua zi, Petronius terminase cu îmbrăcatul în unctorium, cînd sosi Vinicius chemat de către Tiresias. Aflase că n-au venit nici un fel de veşti de la porţi, dar, în loc să se bucure că Ligia se mai afla în oraş, se întrista şi mai mult, căci îi mijise în minte bănuiala că Ursus a reuşit s-o scoată din oraş imediat după răpire, deci mai înainte ca sclavii lui Petronius să-şi fi început pînda la porţi. în ceea ce-l priveşte, Vinicius toată ziua trecută o căutase pe Ligia, travestit în scalv, prin toate străduţele, dar nu găsise nici cea mai mică urmă, nici cel mai neînsemnat indiciu, îi văzuse şi pe oamenii lui Aulus, dar şi ei păroau să caute, ceea ce-i întări convingerea că nu Aulus o răpise şi că nici ei nu ştiu ce s-a petrecut cu ea.
Aşa că atunci cînd Teresias îl anunţă că există un om care se angajează s-o găsească, veni într-un suflet la casa lui Petronius şi, abia se salută cu el, că începu să întrebe de omul acela.
-  îl vom vedea imadiat, spuse Petronius. Este un cunoscut al Eunicei, care vine în clipa asta să-mi aşeze faldurile togii şi care o să ne dea amănunte despre el.
-  Cea pe care ai vrut să mi-o dăruieşti ieri?
-  Cea pe care ai refuzat-o ieri,Jucru pentru care, de altfel, îţi sînt recu­noscător, căci este cea mai bună vestiplica din tot oraşul.
Şi vestiplica sosi imediat, în clipa cînd Petronius îşi termină fraza şi, luînd toga aşezată pe un scaun încrustat cu fildeş, o desfăcu ca s-o arunce pe umerii lui. Era tăcută, faţa-i era luminoasă, iar în ochi îi strălucea bucuria.
Petronius se uită la ea şi i se păru foarte frumoasă. în timp ce îi aşeza toga, aplecîndu-se din cînd în cînd să-i netezească cutele de jos, el observă că braţele ei au culoarea rozelor palide, iar pieptul şi umerii reflexe transparente'de sidef şi alabastru.
-  Eunice, spuse el, a venit omul acela despre care ai pomenit ieri lui Tiresias?
-  Da, stăpîne.
-  Cum se numeşte?
-  Chilon Chilonides, stăpîne.
-  Cine este el?
-  Medic, filozof şi ghicitor care ştie să citească soarta oamenilor şi să prezică viitorul.
-  Ţi-a prezis viitorul şi ţie? Eunice roşi pînă la urechi.
-  Da, stăpîne.
-  Şi ce ţi-a ghicit?
-  Că mă aşteaptă o durere şi apoi o fericire.
-  Durerea ţi-a venit ieri din mîna lui Tiresias, deci $r urma să vină şi fericirea.
-  A şi venit stăpîne. '    - Care?
-  Am rămas aici.
Petronius puse mîna pe părul ei auriu.
-  Ai aşezat foarte bine faldurile şi sînt mulţumit de tine, Eunice. Ochii ei se înceţoşară de fericire, iar pieptul începu să-i palpite.
Petronius şi Vinicius trecură în atrium, unde îi aştepta Chilon Chilonides, care, văzîndu-i, făcu o adîncă plecăciune; Amintindu-şi de bănuiala că acesta ar putea
52
fi iubitul lui Eunice, Petronius zîmbi. Omul care stătea în faţa lor nu putea să fie amantul nimănui. Figura lui ciudată avea o expresie întrucîtva respingătoare şi caraghioasă.
-  Salut, divine Tersites! Ce-ţ< mai face cocoaşa, pe care fi-a făcut-o Ulise la asediul Troii şi ce face el însuşi în Gmpiile Elizee?
-  Nobile stăpîne, răspunse Chilon Chilonides, cel mai înţelept dintre morţi, Ulise, trimite prin mine, celui mai înţelept dintre cei în viaţă, Petronius, salutări şi rugămintea să-mi acoperi cocoaşa cu o mantie nouă.
-'Pe intreita Hecate! strigă Petronius. Răspunsul merită o mantie... Vinicius însă întrerupse nerăbdător discuţia şi întrebă direct:
-  Ştii de ce-ai fost chemat?
-  Cînd două familii din două strălucite case nu discută decît despre asta, iar după ele jumătate de Roma, nu e greu să ştii, răspunse Chilon. ieri noapte a fost răpită o fecioară crescută în casa lui Aulus Plautius, pe nume Ligia, sau de fapt Callina, pe care sclavii tăi, o, stăpîne, o conduceau din palatul Cezarului spre insula ta, iar eu mă angajez să o găsesc în oraş, sau dacă a părăsit oraşul, ceea ce
'este puţin probabil, să-ţi indic, nobile tribun, direcţia în care a fugit şi locul unde s-a ascuns.
-  Bine! spuse Vinicius, căruia îi plăcuse promptitudinea şi precizia răs­punsului. Ce mijloace ai pentru asta?
Chilon zîmbi viclean:
-  Mijloace posezi tu, stăpîne, eu n-am decît înţelepciune.' Petronius zîmbi de asemenea, căci era complet satisfăcut de oaspetele său.
„Omul ăsta poate s-o găsească pe fată", gîndi el.
Vinicius însă încruntă din sprîncenele sale îmbinate şi spuse:
-  Mizerabile dacă ai să mă înşeli pentru cîştig, am să pun să te omoare cu bastoanele.
-  Sînt filozof, stăpîne, şi un filozof nu poate fi lacom de cîştig, mai ales de unul ca acela pe care cu mărinimie mi-l promiţi.
-  Ah, eşti filozof? întrebă Petronius. Eunice mi-a spu_s că eşti medic şi ghicitor. De unde o cunoşti pe Eunice?
-  A venit la mine după sfat, căci renumele meu a ajuns la urechile ei.
-  Ce sfat a vrut?
-  Pentru dragoste, stăpîne. A vrut să se vindece de o dragoste neîmpărtăşită.
-  Şi ai vindecat-o?
-  Am făcut mai mult, stăpîne, căci i-am dat o amuletă care-i asigură reciprocitatea. La Pafos, în Cipru, există un templu, o stăpîne, în care se păstrează cingătoarea Venerei. l-am dat două fire din cingătoarea asta, într-o coajă de migdală.
-  Şi ai pus-o să te plătească bine?'
-  Pentru reciprocitate nu poţi plăti niciodată îndeajuns, iar eu, neavînd decît două degete la mîna dreaptă, adun bani ca să plătesc un sclav scrib care să scrie ideile mele şi să păstreze astfel învăţătura mea pentru posteritate.
-  Cărei şcoli îi aparţii, divine înţelept?
■ _ - Sînt cinic, stăpîne, pentru că am o mantie găurită; sînt stoic, pentru că suport răbdător sărăcia şi sînt şi peripatetic pentru că, neposedînd o lectică, merg pe jos
53
de la un drciumar la altul şi pe drum îi învăţ pe cei care promit să plătească ulciorul cu vin.
-  Iar în faţa ulciorului te transpui în retor?
-  Heraclit a spus: „Totul curge" şi poţi oare nega, stăpîne, că vinul e lichid?
-  Şi mai spune că focul este o divinitate, iar această divinitate arde în nasul tău.
-  Iar divinul Diogene din Apolonia susţinea că esenţa tucrurilor este aerul şi cu cît aerul este mai cald, cu atît realizează creaturi mai perfecte, iar din cel mai cald se formează sufletele înţelepţilor. Deoarece toamna se lasă răcoarea, ergo un adevărat înţelept trebuie să-şi încălzească sufletul cu vin... căci, de asemenea, nu poţi nega stăpîne, că un ulcior, fie chiar şi cu poşircă de la Capua sau Telesia, răspîndeşte căldură în toate oasele efemerului trup omenesc.
-  Chilon Chilonides, unde-i patria ta?
-  Pe malul Pontului Euxin. Mă trag din Mesembria.
-  Chiion, eşti mare!
-  Şi neapreciat! adăugă înţeleptul, melancolic.
Vinicius se simţi din nou neliniştit. Speranţa tresărise în sufletul său şi ar fi vrut ca Chilon să pornească imediat în cercetare. Toată discuţia i se păru zadarnică pierdere de timp, pentru care era mînios pe Petronius.
-  Cînd ai să începi cercetările? întrebă, adresîndu-se grecului.
-  Le-am şi început, răspunse Chilon. Şi chiar în vreme ce sînt aici şi răspund la amabilele tale întrebări, continui să caut. Ai încredere, distinse tribune. Să ştii că dacă ţi-ar fi dispărut legătura de la încălţăminte, aş putea s-o găsesc, sau pe acela care a ridicat-o de pe stradă.
-  Ai mai fost folosit pentru asemenea servicii? întrebă Petronius. Grecul ridică ochii în sus:
' - Virtutea şi înţelepciunea sînt astăzi preţuite prea puţin. Chiar şi un filozof e silit să caute alte mijloace de trai decît înţelepciunea sa.
-  Care sînt ale tale?
-  Să ştiu totul şi să-i servesc cu informaţii pe aceia care au nevoie de ele.
-  Şi care plătesc, obţinîndu-le.
-  Ah, stăpîne, am nevoie să cumpăr un scrib. Altfel, înţelepciunea mea va muri odată cu mine.
-  Dacă n-ai agonisit pînă acum o mantie ca lumea, meritele tale nu pot fi deosebite.
-  Modestia mă împiedică să mă laud. însă, gîndeşte-te, stăpîne, că azi nu mai există binefăcători, cum erau mulţi înainte, cărora le făcea tot atîta plăcere să răsplătească în aur un serviciu. Nu meritele mele sînt mici, ci recunoştinţa oamenilor est mică.
Vinicius era bucuros. Se gîndea că omul acesta, ca un cîine de vînătoare, o dată pus pe urme, nu se opreşte pînă nu găseşte ascunzătoarea.
-  Bine, spuse el. Ai nevoie de indicaţii?
-  Am nevoie de armă.                                   •
-  Ce fel? întrebă Vinicius cu mirare.
Grecul întinse palma, făcînd cu degetele semnul numărării banilor.
-  Aşa-s astăzi vremurile, stăpîne, spuse el, oftînd.                            .    '
54
-  Ai să fii deci măgarul care cucereşte fortăreaţa cu ajutorul sacilor de aur, spuse Petronius.
- "Sînt doar un biet filozof, stăpîne, răspunse cu umilinţă Chilot, aurul îl aveţi voi.
Vinicius îi aruncă o pungă, pe care grecul o prinse din aer, deşi într-adevăr îi lipseau două degete de la mîna dreaptă. Pe urmă, ridică capul şi zise:
-  Stăpîne, încă de pe acum ştiu mai multe decît te aşteptai. N-am venit aici cu mîinle goale. Ştiu că fecioara n-a fost răpită de Aulus, căci am vorbit cu slugile lor. Ştiu că nu e în Palatin, unde tpţi sînt ocupaţi cu mica Augustă bolnavă. Poate că băuiesc chiar de ce preferaţi să căutaţi fecioara cu ajutorul meu, decît cu al vigililor şi soldaţilor Cezarului. Ştiu că i-a înlesnit fuga un slujitor care provine din aceeaşi ţară cu ea. N-a putut afla ajutor de la sclavi, căci sclavii, care fin unii cu alţii, nu l-ar fi ajutat împotriva alor tăi. Au putut să-l ajute numai coreligionarii...
-  Ascultă, Vinicius, întrerupse Petronius, nu ţi-am spus acelaşi lucru, cuvînt cu cuvînt?
-  Este o onoare pentru mine, spuse Chilon. Fecioara, stăpîne, continuă, întorcîndu-se din nou către Vinicius, adoră fără îndoială* pe acelaşi zeu pe care-l adoră şi cea mai virtuoasă dintre romane, o adevărată matrona stolata', Pomponia. Insă tu, stăpîne, care, după cum ştiu, ai stat mai mult de zece zile în casa nobilului Aulus, poţi să-mi dai vreo informaţie în legătură cu asta?
-  Nu pot, spuse Vinicius.
-  M-aţi întrebat îndelung despre tot felul de lucruri, nobili stăpîni, şi eu v-am răspuns la întrebări. Permiteţi să întreb acum eu. N-ai văzut, distinse tribune, nici un fel de statuete, nici un fel de jertfe, nici un fel de semne, de amu/ate la Pomponia sau la divina fa Ligia? N-ai văzut să schimbe între ele anumite semne înţelese numai de ele?
-  Semne?... Stai!... Da! Am văzut o dată cînd Ligia a desenat pe nisip un peşte.
-  Un peşte? Aa! Ooo! A făcut asta o dată, sau de mai multe ori?
-  Odată.
-  Şi eşti sigur, stâpîne, că a desenat... un peşte? Oo!...
-  Da! răspunse Vinicius, pradă curiozităţii. Ghiceşti oare ce înseamnă asta?
-  Dacă ghicesc?! strigă Chilon.
Şi, înclinîndu-se în semn de adio, adăugă:
-  Fie ca Fortuna să vă copleşească şi în viitor cu toate darurile, iluştri stăpîni.
XIV
• In următoarele cîteva zile, Chilon nu mai apăru pe nicăieri. De cînd aflase de 'a Acteea că Ligia îl iubise, Vinicius dorea de o sută de ori mai mult s-o regăsească. începu cercetările pe cont propriu, nevrînd şi, dealtfel, neputînd să ceară ajutor împăratului, care din cauza bolii micii Auguste era chinuit de îngrijorare.
' Femeie de rang înalt, demnă de tot respectul
55
Nici la palat însă nu ajutară cu nimic nici jertfele aduse în temple, nici rugăciunile, nici arta medicală şi nici farmecele la care recurseseră ca la o ultimă speranţă. După o săptămînă, copilul muri. Curtea imperială şi Roma se îndoliară. împăratul, care la naşterea copilului fusese nebun de bucurie, acum era nebun de disperare şi, închizîndu-se la el, două zile nu primi mîncare. Deşi palatul forfotea de muţimea senatorilor şi a curtenilor grăbiţi să facă dovada durerii şi compătimirii lor, nu voia să vadă pe nimeni. Senatul se adună într-o şedinţă extraordinară, în care copila decedată fu declarată zeitate.
Pe Petronius moartea asta îl nelinişti. Se ştia acum în toată Roma că Poppea o punea pe seama farmecelor. îi ţineau isonul şi medicii, justificînd în felul acesta ineficacitatea eforturilor lor, şi preoţii, ale căror jertfe se dovediseră neputincioase, şi vrăjitorii care tremurau pentru viaţa lor, şi poporul. Acum, Petronius era bucuros că Ligia fugise.Totuşi, pentru că nu le dorea răul soţilor Aulus şi nici grija de sine însuşi şi de Vinicius nu-l părăsise - cînd fu îndepărtat chiparosul înfipt în faţa Palatinului în semn de doliu, se duse la recepţia oferită senatorilor şi curtenilor, ca să se convingă în ce măsură îşi plecase Nero urechea la zvonurile despre farmece şi să preîntîmpine urmările neplăcute.
Presupunea, cunoscîndu-l bine, că Nero, deşi nu credea în farmece, are să se prefacă a crede, ca sâ-şi amăgească propria durere şi să aibă motiv să se răzbune pe cineva; şi chiar pentru a scăpa de bănuiala chinuitoare că zeii au început să-l pedepsească pentru păcatele şi crimele sale. Petronius nu credea că Nero ar putea iubi cu adevărat şi profund nici chiar pe propriul său copil. Era convins că aşa cum exagerase în adorarea lui, avea să exagereze şi în durere. Şi nu se înşelase. Nero asculta consolările senatorilor şi ale curtenilor cu faţa împietrită, cu ochii pironiţi în gol. Era limpede că - chiar dacă suferinţa lui era reală - îl preocupa mai ales impresia pe care o face durerea lui asupra celor de faţă.
-  Eheu!... Şi tu eşti vinovat de moartea ei! După îndemnul tău a intrat între aceste ziduri duhul cel rău care printr-o privire a frînt viaţa în pieptul ei... Vai mie! Aş fi preferat ca ochii mei să nu mai fi văzut lumina lui Helios... Vai mie! Eheu! Eheu!...
Şi ridicînd vocea tot mai mult, izbucni într-un ţipăt disperat. Petronius hotărî într-o clipă să joace totul pe un zar. întinzînd mîna, zmulse repede năframa de mătase pe care Nero o purta întotdeauna la gît şi i-o puse pe gură.
-  Stăpîne! spuse el cu gravitate. Dă foc Romei şi lumii întregi de durere, dar păstrează-ne vocea ta!
Cei de faţă rămaseră uluiţi. Rămase uluit pentru o clipă însuşi Nero. Numai Petronius stătea impasibil. Ştia el prea bine ce face. Terpnos şi Diodor aveau doar poruncă expresă să-i astupe gura, dacă împăratul, ridicînd prea mult glasul, şi l-ar fi pus în primejdie.
-  împărate, spuse el cu aceeaşi gravitate şi tristeţe, am avut o pierdere nemăsurată, să ne rămînă măcar consolarea asta drept mîngîiere!
Faţa lui Nero tremură şi după o clipă în ochii lui luciră lacrimile. Deodată, îşi sprijini mîinile pe umerii lui Petronius şi, punînd capul pe pieptul lui, începu să repete printre sughiţuri:
-  Numai tu singur din toţi te-ai gîndit la asta, tu singur, Petronius! Tu singur! Tigellinus se îngălbeni de invidie, iar Petronius spuse:
56
Pleacă la Antium! Acolo a venit ea pe lume, acolo a pogorît asupra ta bucuria, acolo are să-ţi vină alinarea. Lasă ca aerul mării să-ţi împrospăteze gîtul tău divin; lasă ca pieptul tău să respire umezeala sărată. Noi credincioşii tăi, vom merge pretutindeni după tine, îţi vom alina durerea prin prietenia noastră, iar tu ai să ne-o alini prin cîntecul tău.
-  Da, spuse Nero, îndurerat, am să scriu un imn în memoria ei şi am să-i compun muzica.
_ Pe urmă ai să cauţi soare cald la Baiae. _ Pe urmă uitarea în Grecia.
-  în patria poeziei şi a cîntecului!
Si atmosfera împietrită, apăsătoare se risipea treptat, ca norii care acoperă soarele. începu o discuţie, încă plină de tristeţe, dar şi de planuri de viitor referitoare la călătoriile impuse de anunţata vizită a lui Tiridates, regele Armeniei.
-  Tigeflinus, spuse el, crezi oare că farmecele pot lovi în zei?
-  însuşi împăratul a vorbit de farmece, răspunse curteanul.
-  Durerea a vorbit, nu împăratul, însă tu ce crezi despre asta?
-  Zeii sînt mult prea puternici ca să fie atinşi de farmece.
-  Atunci ai negat divinitatea împăratului şi a familiei lui?
-  Peractum est!' mormăi Eprius Marcellus, care stătea alături, folosind strigătul pe care-l dădea poporul cînd un gladiator în arenă era lovit decisiv şi nu mai era nevoie să fie lichidat.
Tigellinus îşi înăbuşi mînia. între el şi Petronius exista de mult o rivalitate acerbă pentru cîstigarea grafiilor lui Nero. Tigellinus avea avantajul că Nero în faţa lui se simţea mai la largul său. Pînă acum însă de cîte ori se ciocniseră, Petronius cîştigase prin inteligenţă şi spirit.
Aşa se întîmplă şi de astă dată. Tigellinus tăcu. îşi notă doar în minte numele senatorilor care îl înconjurară imediat pe Petronius, cînd se retrase în fundul sălii, convinşi că, după cele întîmplate, el o să fie categoric favoritul împăratului.
Ieşind din palat, Petronius se duse la Vinicius şi, povestindu-i incidentul cu împăratul şi Tigellinus, spuse:
-  Deocamdată, sînt la adăpost de primejdie nu numai Aulus Plautius şi Pomponia, ci şi persoanele noastre, ba chiar şi Ligia, pe care n-au s-o mai caute fie numai pentru că l-am sfătuit pe maimuţoiul ăla cu barbă arămie să plece la Antium, iar de acolo la Neapolis sau Baiae. Şi are să plece, fiindcă în Roma n-a îndrăznit pînă acum să dea reprezentaţii în public, îa teatru, şi ştiu că de multă vreme doreşte să dea o reprezentaţie la Neapolis. Pe urmă visează să plece în Grecia, unde vrea să cînte în toate oraşele mai importante şi apoi, împodobit cu cununile.oferite de graeculi, să-şi facă intrarea triumfală în Roma: în acest timp, vom putea s-o căutăm liniştiţi pe Ligia şi s-o ascundem undeva în deplină siguranţă. Ei bine, nobilul nostru filozof nu a venit pînă acum?
-  Nobilul tău filozof este un şarlatan. Nu! N-a fost, nu s-a arătat si nici n-o să se mai arate!                                '
-  Eu am o părere ceva mai bună, dacă nu despre cinstea lui, cel puţin despre isteţimea lui. A luat o dată sînge pungii tale, are să revină măcar să încerce să-i mai ia sînge a doua oară.
-  Să se păzească să nu-i iau eu sînge!
' S-a sfîrşit.'
57
-  Asta să n-o faci  Ai răbdare pînă te convingi că-i incontestabil   un şarlatan Nu-i mai da bani   In schimb, promite-i o răsplată bogată dacă-ţi aduce o informaţie sigură Ai întreprins ceva şi pe cont propriu?
-  Doi liberţi ai mei, Nimfidius şi Demas, o caută în fruntea a şaizeci de oameni Acela dintre sclavi care o s-o găsească, are ca premiu eliberarea
-  Orice ai să afli, dă-mi de ştire, căci eu trebuie să plec la Antium
-  Bine
-  Iar dacă într o bună dimineaţă, trezindu-te, ai să-ti spui că nu merită să te chinuieşti şi să risipeşti atîtea eforturi pentru o singură tată, vino la Antium Acolo n-ai să duci lipsă nici de femei, nici de plăceri
Vinicius începu să se plimbe agitat prin încăpere Petronius îl privi o vreme, pe urmă spuse
-  Spune-mi sincer - nu ca un exaltat mistuit de propriile sale năluciri, ci ca un om chibzuit care răspunde la o întrebare a prietenului său   Ligi a asta te interesează tot atît de mult ca la început?
Vinicius se opri brusc şi se uită la Petronius de parcă numai acum l-ar fi văzut pentru prima oară, pe urmă continuă să se plimbe prin încăpere Era clar că abia se ţine să nu izbucnească
Se pregăteau să-şi rămas bun, cînd un sclav anunţă că grecul Chilon Chilonides aşteaptă şi roagă să fie primit
Vinicius porunci să fie introdus imediat Petronius spuse
-  Ha1 Nu ţi-am spus1? Pe Hercule1 Numai păstrează-ţi calmul, altfel, are să te domine el pe tine, nu tu pe el
-  Salutare şi plecăciuni nobilului tribun militar şi ţie, stăpîne1 spuse Chilon, intrînd
-  Salut, legiuitor al virtuţii si înţelepciunii1 răspunse Petronius însă Vinicius întrebă cu prefăcut calm
-  Ce veşti aduci?
-  Prima dată ţi am adus, stăpîne, speranţa Acum îţi aduc certitudinea că fata va fi găsită
-  Asta înseamnă că n-ai găsit o încă?
Ah, stăpîne, am aflat însă înţelesul semnului pe care ţi l-a făcut Ştiu cine sînt oamenii care au răpit-o şi ştiu printre adepţii  cărei religii s-o caut
Vinicius era gata să sară^de pe scaunul pe caie şedea, însă Petronius îi puse palma pe umăr şi, întorcîndu se spre Chilon, spuse
-  Continuă1
-  Eşti absolut sigur, stăpîne, că fata ţi-a desenat pe nisip un peşte?
-  Da' izbucni Vinicius
-  Atunci este creştină şi au răpit-o creştinii Se lăsă o clipă de tăcere
-  Ascultă,   Chilon,   spuse  Petronius în cele din urmă Ruda mea ţi-a făgăduit pentru găsirea fetei o mare sumă de bani, dar şi o cantitate nu mai puţin respectabilă de bastoane, dacă vei încerca să-l înşeli
-  Fata este creştină, stăpîne1 exclamă grecul
-  Gîndeşte-te Chilon Tu eşti un om deştept1 Ştim că lunia Silana împreună cu Calvia Crispinilla au acuzat-o pe Pompoma Craecina că a adoptat credinţa creştină, dar ştim de asemenea că tribunalul de familie a absolvit-o de această
58
învinuire Ai vrea să ne sugerezi că Pomponia şi împreună cu ea Ligia ar putea să aparţină tagmei duşmanilor neamului omenesc, celor care otrăvesc bazinele şi fîntîmle, care cinstesc capul de măgar, ucid copii şi se dedau la cel mai deşănţat dezmăţ? Gîndeşte-te, Chilon dacă teza pe care-o susţii nu se poate întoarce sub formă de antiteză pe spinarea ta
Chilon desfăcu mîmile în semn că nu-i vina lui, după care spuse
-  Stăpîne1 Spune în greacă următoarea frază Isus Chnstos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul
-  Bine, iată, spun1    Şi ce-i cu asta?
-  Acum, ia iniţialele fiecăruia din aceste cuvinte şi uneşte-le ca să formeze un singur cuvînt
-  Peşte1 spuse Petronius cu uimire
-  lată de ce peştele a devenit simbolul creştinilor, răspunse Chilon cu mîndrie Se lăsă un moment de tăcere  în argumentul grecului era totuşi ceva atît de
neaşteptat, încît amîndoi prietenii au rămas uimiţi
-  Vmicius, întrebă Petronius, nu te înşeli oare? Ligia ţi-a desenat cu adevărat un peşte?
-  Pe toţi zeu subpămîntem, poţi să înnebuneşti1 strigă tînărul cu furie  dacă mi-ar fi desenat o pasăre, aş fi spus o pasăre1
-  Deci, este creştină, repetă Chilon
-  Asta înseamnă, zise Petronius, că Pomponia şi Ligia otrăvesc fîntîmle, ucid copii prinşi pe stradă şi se dedau la desfrîu' Prostii1 Tu, Vmicius, ai fost mai mult timp în casa lor, eu am fost doar o dată, dar îl cunosc destul pe Aulus şi pe Pomponia, o ştiu pe Ligia destul ca să spun calomnie şi prostii1
-  Ascultaţi-mă, iluştri stăpîni' Descoperirea pe care am făcut-o este mare pe fată n-am găsit-o pînă acum, am găsit în schimb calea pe care trebuie căutată lată, aţi trimis liberţi şi sclavi în tot oraşul în provincie V-a dat vreunul dintre ei vreo ştire? ^u' Numai eu singur v-am dat Şi am să vă mai spun ceva  Chiar şi printre sclavii voştri pot să fie creştini, iar voi să nu ştiţi, căci superstiţia asta s-a răspîndit pretutindeni   Aceşti sclavi, în loc să vă ajute, au să vă trădeze   E periculos şi faptul că mă văd aici  De aceea, nobile Petronius, porunceşte-i tăcere Eunicei, iar tu, tot atît de nobile Vmicius, scoate zvonul că ţi-am vîndut o alifie pentru cai, care îţi asigură victoria la curse     Numai eu am sa-i caut pe fugari unde trebuie, şi numai eu am să-i descopăr, iar voi să aveţi încredere în mine şi fiţi convinşi că orice voi primi anticipat va fi pentru mine doar un stimulent, căci mă voi simţi îndreptăţit şi sper mai mult şi-mi va spori siguranţa" că am să primesc răsplata promisă  Ah, da1 Ca filozof dispreţuiesc banii   Ascultaţi-mă cu răbdare1 lată, în aceste cîteva zile, am făcut răni ia picioare de atîta mers Am umblat prin cîrciumi ca'Să vorbesc cu oamenii, pe la brutari, măcelari, negustori de ulei, pe la pescari  Am fost prin ascunzătonle sclavilor fugiţi Am pierdut aproape o sută de aŞ^ la mora Am fost la spălătorii, uscătonr şi birturi   l-am vizitat pe cărăuşii cu măgari şi pe sculptori  l-am vizitat pe vracii care vindecă de băşică şi scot dinţi Am vorbit cu negustorii de smochine uscate Am umblat prin cimitire Şi ştiţi de ce? Uite, pentru ca să desenez pretutindeni un peste, să-i privesc pe oameni în °chi şi să ascult ce spun cînd văd semnul acela Muftă vreme, fără nici un rezultat intr-o zi, am văzut un sclav bătrîn lîngă o fîntînă Scotea apă cu găleata şi plîngea Apropnndu-mă de el, l-am întrebat de ce plînge Aşezîndu-ne pe treptele fîntînn,
59
mi-a povestit că toată viaţa a adunat sesterţ cu sesterţ ca să-şi răscumpere fiul iubit, însă stăpînul lui, un oarecare Pansa, cînd a văzut banii i-a luat, iar pe fiu l-a reţinut mai departe în sclavie. „Şi aşa plîng - zicea bătrînul - căci, deşi repet: «facă-se voia Domnului», nu pot, păcătosul de mine, să-mi reţin lacrimile." Auzindu-I, mi-a venit o inspiraţie. înmuind degetul în găleată, am desenat un peşte iar el mi-a spus: „Şi speranţa mea e în Christos". Iar eu am întrebat: „M-ai recunoscut după semn?" El a zis: „Da, şi pacea fie cu tine!" Atunci am început să-l trag de limbă şi moşneagul, cumsecade, mi-a spus totul. Stăpînul lui, Pansa acela, el însuşi libert al marelui Pansa, furnizează pietre de Tibru la Roma, pe care sclavii şj oamenii tocmiţi cu bani le descarcă din plute şi le cară la casele care se construiesc. Le cară în timpul nopţii ca să nu încurce circulaţia pe străzi. Printre ei lucrează mulţi creştini şi fiul lui, însă e o muncă peste puteri şi de aceea voia să-l răscumpere, dar Pansa a reţinut şi banii, şi sclavul. Spunînd acestea, a început din nou să plîngă, iar eu mi-am amestecat lacrimile cu ale lui, ceea ce nu mi-a fost greu, fiindcă am inimă miloasă şi mai simţeam şi junghiuri în picioare de atîta umblat, l-am destăinuit, lamentîndu-mă şi eu, că am venit de cîteva zile de la Neapolis şi nu cunosc pe nimeni dintre fraţi şi nu ştiu unde se adună, ca să se roage împreună. El s-a mirat cum creştinii din Neapolis nu mi-au dat scrisori către fraţii din Roma. I-am spus că'mi s-au furat pe drum. Atunci, mi-a zis să vin pe malul rîului şi el are să mă pună în legătură cu fraţii, iar aceia au să mă conducă la casele de rugăciune şi la mai marii care conduc comunitatea creştină. Lucru pe care auzind-l, m-am bucurat, aşa că i-am dăruit suma necesară pentru răscumpărarea fiului, în speranţa că mărinimosul Vinicius mi-o va restitui îndoit...
-  Chilon, spuse Petronius, în povestirea ta minciuna pluteşte pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafaţa apei. Ai adus ştiri importante, nu neg asta. Afirm chiar că a fost făcut un pas mare pe calea găsirii Ligiei, însă nu-ţi unge cu minciuni informaţiile. Cum se numeşte bătrînul de la care ai aflat că creştinii se recunosc cu ajutorul semnului peşte?                                                   t>
-  Euricius, stăpîne. Biet bătrîn nenorocit! Mi-a amintit şi de medicul Glaucus, pe care l-am apărat de tîlhari şi cu asta m-a mişcat şi mai mult.
-  Că l-ai cunoscut, te cred, şi de asemenea că ai să reuşeşti să foloseşti cunoştinţa asta, însă bani nu i-ai dat. Nu i-ai dat nici un as, mă înţelegi? Nu i-ai dat nimic.
-  Dar i-am ajutat să ridice căldările şi de fiul lui am vorbit cu cea mai mare compătimire. Da, stăpîne! Ce pot eu să ascund în faţa spiritului întreprinzător al lui Petronius? Adevărat,'nu i-am dat bani, sau mai degrabă, i-am dat, dar numai în gînd, lucru cu care, dac-ar fi fost un adevărat filozof, ar fi trebuit să se mulţumească... Şi i-am dat pentru că am considerat o asemenea faptă ca absolut necesară şi folositoare, pentru că, gîndeşte-te, stăpîne: mi-a făcut dintr-o dată prieteni pe toţi creştinii, mi-a deschis poarta spre inima şi încrederea lor.
-  Adevărat, spuse Petronius, şi ar fi trebuit să-l răsplăteşti.
-  Tocmai de aceea am venit aici, ca să traduc intenţia în fapt. Petronius se întoarse spre Vinicus:
-  Porunceşte să i se dea cinci mii de sesterţi, da numai în gînd... însă Vinicus zise:
-  Iţi dau un băiat care are să aducă suma necesară, iar tu ai să-i spui lui Euricius că băiatul este sclavul tău şi ai să-i dai bătrînului banii. Şi deoarece ai
60
adus o veste importantă, ai să primeşti încă pe atîta şi pentru tine. Vino, astă seară după băiat şi după bani.
_ lată un adevărat Cezar, zise Chilon. Permite, stăpîne, să-ţi dedic opera mea, dar permite de asemenea ca astă seară să. vin numai după bani, căci Euricius mi-a spus că au descărcat de-acum toate plutele şi că altele noi au să sosească de la Ostia abia peste cîteva zile. Pace vouă! Aşa-şi iau creştinii rămas bun... Am să-mi cumpăr o sclavă, adică am vrut să spun un sclav. Peştii se pescuiesc cu undiţa, iar creştinii se prind cu peşte. Pax vobiscum! Pax!...Paxi...
XV
Petronius către Vinicius:
„îţi trimit printr-un sclav de încredere scrisoarea asta din Antium, la care, deşi mîna ta este obişnuită mai mu't cu spada şi lancea decît cu pana, sper că-mi vei răspunde prin acelaşi trimis, fără prea mare întîrziere. Te-am lăsat pe urma cea bună şi plină de speranţă, cred deci că ori ţi-ai şi astîmpărat dorinţele dulci în braţele Ligiei, ori ai să ţi le astîmperi în curînd, mai înainte ca adevăratul vifor al iernii să bîntuie peste Campania dinspre culmile Soractelui. O, dragă Vinicius! Fie ca maestră să-ţi fie zeiţa de aur a Ciprului, iar tu să fii maestrul acelei aurore ligiene care fuge de soarele dragostei. Aminteşte-ţi întotdeauna că marmura în sine, chiar şi cea mai scumpă, nu înseamnă nimic, că îşi dobîndeşte adevărata ei valoare abia atunci cînd mîna sculptorului o transformă în capodoperă. Fii şi tu un asemenea sculptor, carissime! Să iubeşti nu e suficient, trebuie să ştii să iubeşti şi terbuie să ştii să înveţi pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte şi plebea, şi chiar şi animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebeşte de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă şi, bucurîndu-se de ea, e conştient de toată valoarea ei divină. Astfel nu-şi satisface numai trupul, ci şi sufletul. Adesea, cînd mă gîndesc la deşărtăciunea, nesiguranţa şi plictiseala vieţii alegînd războiul şi dragostea, decît viaţa la curtea împăratului, căci numai pentru aceste două lucruri merită să te naşti şi să trăieşti.
In război ai fost norocos, fii şi în dragoste, iar dacă eşti curios de ceeea ce se petrece la curtea împăratului, am să te imformez din cînd în cînd. Uneori, mi se pare că sînt un fel de Chilon, cu nimic mai bun decît el. Cînd n-are să-ţi mai fie de folos, trimite-mi-l. îmi place vorba lui colorată. Salută din partea mea pe divina ta creştină, sau mai degrabă, roag-o, în numele meu, să nu fie rece ca un peste faţă de tine. Scrie-mi despre sănătatea ta, scrie-mi despre dragoste, să ştii să iubeşti şi s-o înveţi şi pe ea să iubească, adio!"
M. C. Vinicius către Petronius:
„Pe Ligia încă n-am găsit-o. Dacă n-aş spera s-o găsesc în curînd, nici nu ţi-aş răspunde. Cînd nu mai speri, ţi se urăşte de viaţă şi nici să scrii nu mai ai chef.Am vrut să controlez dacă nu cumva Chilon mă înşeală şi în noaptea cînd a venit după bani, pentru Euricius, m-am înfăşurat într-o mantie de soldat şi m-am luat pe |unş după el şi după băiatul pe care 'i l-am dat să-l însoţească. Cînd au ajuns la faţa locului, i-am urmărit de departe, ascuns după un stîlp din port. M-am convins
61
I
că Euncius nu-i un personaj imaginar Jos la rîu, cîteva zeci de oameni descărcau la lumina torţelor pietre dintr-o luntre mare şi le aşezau pe mal L-am văzut pe Chilon apropnndu-se de ei şi vorbindu-i unui bătrîn, care după o clipă i-a căzut la picioare Alţii s-au strîns cerc în jurul lor, scoţînd strigăte de uimire Sub ochii mei băiatul a întins punga lui Euncius care, luînd-o, a început să se roage cu mîmile ridicate spre cer, iar alături de el a îngenunchiat şi un al doilea, probabil fiul său Chilon a mai spus ceva ce nu am putut să aud şi i-a bmecuvîntat pe cei doi îngenunchiaţi cît şi pe ceilalţi făcînd în aer semne în formă de cruce, pe care probabil ei o cinstesc, căci au îngenunchiat cu toţii Aş fi vrut să cobor între ei şi să promit trei asemenea pungi aceluia care mi-o va da pe Ligia, dar mi-a fost teamă să nu-i stric lui Chilon aranjamentele şi, după o clipă de chibzuială am plecat
Asta s-a întîmplat cam la vreo douăsprezece zile de la plecarea ta De atunci, Chilon a mai fost la mine de cîteva on Mi-a spus că a ajuns să aibă mare trecere printre creştini Zice că n-a găsit-o pînă acum pe Ligia, fiindcă sînt mulţimi nenumărate în Roma, aşa că nu toţi se cunosc într ei, şi nu pot să ştie tot ce se petrece printre ei în afară de asta, sînt foarte prevăzători şi, în general, vorbesc puţin, el însă îmi garantează că numai să ajungă la mai marii lor, numiţi prezbiten, şi are să reuşească să le afle toate tainele Pe cîţiva dintre ei i-a şi cunoscut şi a încercat să-i iscodească, însă cu multă grijă, ca să nu le trezească bănuiala prin curiozitatea lui, îngreunînd astfel acţiunea Şi, deşi mi-e greu să aştept şi am ajuns la capătul răbdării, simt că are dreptate şi aştept
A aflat, de asemenea, că pentru rugăciune au locuri comune, unele în afara porţilor oraşului, în case pustii, sau chiar în arenana Acolo îl adoră pe Christos, cîntă şi petrec Asemenea locuri sînt multe Chilon presupune că Ligia merge în altele decît Pomponia, anume ca în caz de judecată şi cercetări, să poată jura cu nima curată că nu ştie unde-i adăpostită Poate că prezbitern au sfătuit-o să fie aşa de prudentă Cînd Chilon are să cunoască acele locuri, am să merg şi au împreună cu el şi, dacă zeu au să-mi permită s-o zăresc pe Ligia, îţi jur că de data asta n are să mai scape din mîinile mele
Mă gîndesc mereu la locurile acelea de rugăciune Chilon nu vrea să mă duc cu el Se teme, dar eu nu pot să stau în casă Am s-o recunosc dintr-o dată, chiar travestită, sau cu faţa acoperită Ei se strîng acolo noaptea, dar eu am s o recunosc şi noaptea Aş recunoaşte-o oriunde, numai după mişcări şi după glas Am să merg ' şi eu deghizat şi am să fiu atent la oricine intră şi iese Mă gîndesc mereu la ea, aşa că am s o recunosc Chilon trebuie să vină mîine, să mergem acolo Am să iau şi arme cu mine Cîţiva din sclavii mei trimişi în provincie s-au întors fără nici un rezultat Insă acum sînt sigur că ea este aici, în Roma, poate chiar prin apropiere Am vizitat şi singur mai multe case, sub pretext că vreau să le închiriez La mine are să-i fie de o sută de ori mai bine, căci acolo trăieşte un furnicar de sărăcime Doar n-am să fiu zgîrcit tocmai faţă de ea Scrii că am ales bine da, am ales grijile şi frămîntănle O să cercetez mai întîi casele din oraş, apoi pe cele de dincolo de porţi Imi aduce speranţe noi fiecare zi care vine, altfel n-aş mai putea trăi Spui ca trebuie să ştii să iubeşti Am ştiut şi eu să vorbesc de dragoste cu Ligia, dar acum doar tînjesc şi-l aştept pe Chilon Mi-e nesuferit să stau în casă Adio1"
62
XVI
Zbuciumat, obosit de nesiguranţă şi remuşcăn, sănătatea lui Vimcius se zdruncină si pînă şi frumuseţea lui păli Deveni un stăpîrr neînţeles şi crud Sclavii si chiar liberţn se apropiau de el tremurînd, iar după ce pedepsele începură să curgă asupra lor fără nici un motiv, tot atît de crunte pe cît erau de nedrepte, prinseră să I urască în taină Iar el, dîndu şi seama de asta şi simţindu-şi însingurarea, devenea şi mai crud şi mai răzbunător Acum se stăpînea numai în privinţa lui Chilon, de teamă să nu înceteze cercetările, iar acesta, ghicind ce se întîmplă, începu să-l ducă de nas, dovedmdu-se tot mai pretenţios Mai înainte, la fiecare vizită îl asigura pe Vinicius că treaba o să meargă uşor si repede, acum descoperea greutăţi la fiecare pas, neîncetînd, ce-i drept, să-l asigure de rezultatul sigur al cercetărilor Nu-i ascundea însă - pasămite - că ele trebuie să dureze încă mult
Veni, în sfîrşit, după lungi zile de aşteptare, cu faţa atît de posomorită, că tînărul îngălbeni cînd îl văzu şi, repezindu-se la el, abia avu putere să întrebe
- Nu-i printre creştini?
Vinicius îi ceru alte noutăţi, întrebindu-l pe unde a umblat în vremea asta, ce-a mai văzut şi ce a mai aflat Chilon nu putea să-i spună multe lucruri noi Mai vizitase două case de rugăciune şi se uitase cu mare atenţie la toţi, mai ales la femei, însă nu observase niciuna care să semene cu Ligia Creştinii îl consideră de-al lor şi, de cînd a dăruit banii pentru răscumpărarea fiului" lui Euncius, îl stimează ca pe un demn prozelit al lui Christos Aflînd că un mare legiuitor, un oarecare Pavel din Tars, se află la Roma, întemniţat fiindcă evreu înaintaseră o plîngere împotriva lui, Chilon hotărîse să-l cunoască Mai mult decît toate l-â bucurat o altă veste şi anume că cel mai mare preot al întregii secte, care trăise în preajma lui Christos şi căruia atesta îi încredinţase conducerea creştinilor din toată lumea, trebuie să sosească într-una din aceste zile la Roma Toţi creştinii vor, desigur, să-J vadă şi să-l asculte Aveau să aibă loc nişte adunări mari, la care o să fie prezentat şi el, Chilon, şi mai mult chiar, deoarece în mulţime e uşor să te ascunzi, are să-l ducă şi pe Vinicius Atunci, cu siguranţă că au s-o găsească pe Ligia
Şi Chilon începu să povestească mirat că n-a observat niciodată ca ei să se dedea la desfrîu, să otrăvească fîntîmle şi bazinele, să fie duşmanii neamului omenesc, să cinstescă vreun măgar sau să se hrănească cu carne de copii Nu1 Asta nu observase învăţătura lor, după cît îşi dă seama, nu îndeamnă la crime, dimpotrivă, propovăduie'şte iertarea
vinicius îşi aminti de ceea ce spusese Pomponia Graecma la Acteea Ascultă cu plăcere cuvintele lui Chilon Deşi în sentimentul lui pentru Ligia se amesteca şi Ura, simţea o uşurare auzind că religia pe care o recunoşteau şi ea şi Pomponia nu era nici criminală, nici josnică Se forma totuşi în el şi impresia tulbure că tocmai această ardoare a lui Christos, necunoscută lui, misterioasă, a ridicat un zid între Ş1 Ligia, aşa că începu să se teamă de religia asta şi în acelaşi timp s o jrască
63
XVII
Băti
ătrînul Euricius, după ce-şi răscumpărase fiul închiriase una din acele mici dugheni care erau puzderie pe lîngă Circus Maximus, ca să vîndă în ea măsline, bob, azimă şi apă îndulcită cu miere pentru spectatorii veniţi la curse. Chilon îl găsi acasă rînduindu-şi dugheana şi, după ce-l salută în numele lui Christos, începu să vorbească despre treaba care l-a adus la el. După ce le făcuse un serviciu, se aştepta la recunoştinţă din partea lor. Are nevoie de doi sau de trei oameni puternici şi curajoşi ca să înlăture un pericol care-l ameninţă nu numai pe el, ci pe toţi creştinii. E adevărat că este sărac, căci aproape tot ce avusese îi dăduse lui Euricius, totuşi ar plăti acestor oameni pentru serviciul lor, cu condiţia ca ei să aibă încredere în el şi să îndeplinească zeloşi tot ce are să le ceară.
Euricius şi fiul lui, Quartus, îl ascultau ca pe binefăcătorul lor, aproape cu evlavie. Amîndoi declarară că ei înşişi sînt gata să îndeplinească tot ce-o să le ceară, convinşi că un bărbat atît de sfînt nu le poate cere fapte care n-ar fi în concordanţă cu învăţătura lui Christos.
Chilon îi asigură că aşa şi este. Ridicînd ochii spre cer, lăsă impresia că se roagă. In realitate, se gîndea dacă n-ar fi bine să primească oferta lor, care i-ar putea economisi o mie de sesterţi. După cîteva clipe de reflecţie însă, renunţă. Euricius era bătrîn, poate nu atît apăsat de vîrstă, cît extenuat de griji şi boli. Quartus avea şaisprezece ani, iar Chilon avea nevoie de oameni abili şi mai ales puternici. In ceea ce priveşte mia de sesterţi, spera ca datorită ideii care-i venise să-i poată economisi, sau măcar o bună parte din ei.
Ei mai insistară o vreme, dar, văzînd că el refuză categoric, se resemnară. Atunci, Quartus spuse:
-  îl ştiu pe brutarul Demas, stăpîne. Acolo, muncesc la măcinatul grăunţelor sclavi şi oameni cu plată. Unul dintre cei cu plată e mai puternic decît patru la un loc. L-am văzut chiar eu cum ridica pietrele pe care patru oameni nu le puteau urni din loc.
-  Dacă este un om credincios şi capabil să se jertfească pentru fraţii lui, fă-mi cunoştinţă cu el, spuse Chilon.
-  Este creştin, stăpîne, răspunse Quartus, căci la Demas lucrează mai ales creştini. Sînt acolo muncitori de noapte şi de zi. Aceasta e din cei de noapte. Dacă ne-am duce acum, am nimeri la cina lor şi ai putea să discuţi nestingherit cu el. Demas locuieşte lîngă Emporium.
Chilon se învoi bucuros. Emporium era la picioarele muntelui Aventin, deci nu prea departe de Marele Circ. Puteai s-ajungi acolo fără să înconjuri muntele, apucînd-o în lungul rîului, prin Porticul lui Aemilius, ceea ce scurta considerabil drumul.
-  Sînt bătrîn, spuse Chilon, cînd intrară pe sub colonadă, şi uneori mi se întunecă memoria. Da! Doar Christos al nostru a fost vîndut de unul din ucenicii săi! Dar în clipa asta nu pot să-mi amintesc numele trădătorului...
-  luda, stăpîne, care s-a spînzurat, răspunse Quartus, cam mirat că cineva a putu să uite acest nume.
-  Aşa-i! luda! Iţi mulţumesc, spuse Chilon.
Merseră o vreme tăcuţi. Trecură pe lîngă Emporium, care era la ora aceea închis, şi pe lîngă magaziile din care se împărţeau grîne populaţiei, apoi cotiră la
64
stînga, spre casele ce se întindeau în lungul Căii Ostiensis, pînă la dealul Testacius si Forum Pistorium. Acolo, se opriră în faţa unei clădiri de lemn dinlăuntrul căreia se auzea uruitul morii. Quartus intră înăuntru, iar Chilon, căruia nu-i plăcea să se arate pe unde erau adunaţi oameni mulţi, rămase afară.
-  lată, stăpîne, spuse Quartus, acesta este fratele pe care ai vrut să-l vezi.
-  Pacea lui Christos să fie cu tine, rosti Chilon, iar tu, Quartus, spune acestui frate că merit încredere şi ascultare, apoi, în paza Domnului, întoarce-te acasă, căci nu trebuie să-l laşi singur pe bătrînul tău tată.
-  Este un om sfînt, spuse Quartus, care şi-a dat tot avutul ca să mă răscumpere din sclavie pe mine, deşi eram un necunoscut pentru el. Domnul nostru, Mîntuitorul, să-l răsplătească în cer.
Muncitorul uriaş, auzind asta, se plecă şi sărută mîna lui Chilon.
-  Cum te cheamă, frate? întrebă grecul.
-  La botezul sfînt mi s-a dat numele de Urban, părinte.
-  Urban, frate al meu, ai timp să discuţi cu mine în tihnă?
-  Lucrul nostru începe la miezul nopţii; acum abia ni se pregăteşte cina.
-  Deci e vreme destulă. Să mergem pe malul rîului şi acolo să asculţi cuvintele mele.
S-au dus şi s-au aşezat pe digul de piatră, în liniştea întreruptă doar de vuietul îndepărtat al morii şi clipocitul apei care curgea la picioarele lor. Acolo, Chilon cercetă faţa muncitorului, care cu toată expresia cam fioroasă şi tristă, aşa cum erau de obicei feţele barbarilor aşezaţi la Roma, îi păru totuşi bună şi sinceră.
-  Urban, îl iubeşti pe Christos?
-  îl iubesc din tot sufletul, răspunse muncitorul.
-  Dar pe fraţii tăi? Dar pe surori, dar pe aceia care te-au învăţat adevărul şi credinţa în Christos?
-  II iubesc de asemenea, părinte.
-  Atunci pacea să fie cu tine.
-  Şi cu tine, părinte.
Se lăsă din nou tăcere - numai în depărtare vuia moara, iar jos clipocea rîul.
Chilon se uită la luna strălucitoare şi luminoasă şi cu o voce înceată, înăbuşită, începu să depene povestea morţii lui Christos. Parcă nici nu i-ar fi povestit-o lui Urban, ci parcă ar fi evocat-o pentru el însuşi, mărturisind taina ei oraşului adormit. Era ceva mişcător şi solemn în toate acestea. Muncitorul plîngea, iar cînd Chilon începu să suspine, lamentîndu-se că în clipa morţii Mîntuitorului nu s-a găsit nimeni care să-l apere dacă nu de răstignire, măcar de batjocura soldaţilor şi a evreilor, pumnii uriaşi ai barbarului se încordară de durere şi furie 'năbuşită. Moartea îl emoţiona doar, însă gîndul că gloata aceia l-a batjocorit pe Mielul răstignit pe cruce, îl revolta, născînd în sufletul lui de om simplu o dorinţă sălbatică de răzbunare.
Chilon îl întrebă brusc:
-  Urbane, ştii tu oare cine a fost luda?
-  Ştiu, ştiu! Dar el s-a spînzurat! strigă muncitorul.
Parcă regreta că trădătorul si-a luat singur pedeapsa si că nu poate să cadă în lunile lui.                                '                                        '
'ar Chilon vorbi mai departe:
65
-  Dacă totuşi nu s-ar fi spînzurat şi dacă vreunul dintre creştini l-ar întîlni pe uscat sau pe   mare, oare n-ar trebui să se răzbune pentru chinurile, sîngele şi moartea Mîntuitorului?
-  Cine nu l-ar răzbuna, părinte?
-  Pace.ţie, slugă credincioasă a Mielului. Da! Trebuie să iertăm nedreptăţile săvîrşite împotriva noastră, dar cine are dreptul să ierte nedreptatea făcută lui Dumnezeu? Şi tot aşa cum şarpele naşte şarpe, răutatea răutate naşte şi trădarea trădare. Din veninul lui luda s-a născut un alt trădător. Aşa cum celălalt a predat evreilor şi soldaţilor romani pe Mîntuitor, tot aşa acest nou luda, care trăieşte printre noi, are de gînd să dea pradă lupilor pe oiţele lui,dacă nu se va găsi cineva să preîntîmpine trădarea. Dacă nimeni nu va strivi la timp capul şarpelui, pe toţi ne aşteaptă pieirea şi împreună cu noi va pieri şi credinţa în Mîntuitor.
Muncitorul îl privea neliniştit, parcă nici nu*înţelegea limpede ceea ce auzise. Grecul, acoperindu-şi capul cu un colţ al mantiei, începu să repete cu o voce care ieşea parcă de sub pămînt:
-  Vai vouă, servi ai adevăratului Dumnezeu, vai vouă creştini şi creştine! Din nou se lăsă tăcerea, din nou se auzea doar vuietul morii, dntecul înfundat
al morarilor şi murmurul rîului.
-  Părinte, întrebă din nou muncitorul, cine-i trădătorul? Chilon lăsă capul în pămînt. Cine-i trădătorul? Un fiu al lui luda, un fiu al şarpelui care se preface a fi creştin şi umblă pe la casele de rugăciuni ca să-şi pîrască fraţii în faţa Cezarului, că nu vor să-l recunoască drept zeu, că otrăvesc fîntînile, omoară copiii şi vor să distrugă oraşul, să nu mai rămînă piatră peste piatră din el. Mai sînt cîteva zile şi se va da ordin pretorienilor să-i întemniţeze pe bătrîni, pe femei şi pe copii şi să-i ducă la pieire, aşa cum au fost duşi la moarte sclavii lui Padanius Secundus. Toate astea Ie-a făcut acest al doilea luda. Dar dacă pe primul nu l-a pedepsit nimeni, dacă nu s-a răzbunat nimeni pe el, dacă nimeni nu l-a apărat pe Christos în ceasul chinurilor sale, cine o să-l pedepsească pe acesta, cine va zdrobi capul şarpelui, mai înainte ca Cezarul să-l asculte, cine are să-l sugrume, cine are să-i scape de la pieire pe fraţii şi credinţa lui Christos?
Urban, care şezuse pînă atunci pe parapetul de piatră, se ridică brusc şi spuse:
-  Eu am să fac asta, părinte!
Chilon se ridică de asemenea, se uită o clipă la faţa muncitorului, luminată de lumina lunii, apoi, întinzînd braţul, puse încet palma pe estetul lui.
-  Du-te printre creştini, spuse solemn, du-te la casele de rugăciuni şi întreabă-l pe fraţi de medicul Claucus, iar cînd au să ţi-l arate, atunci în numele lui Chrisos omoară-l!...
-  Pe Glaucus?... întrebă muncitorul de parcă ar fi vrut să-şi întipărească în memorie numele acesta.
-  îl cunoşti cumva?
-  Nu, nu-l cunosc. Sînt mii de creştini în toată Roma şi nu se cunosc cu toţii între ei. însă mîine au să <-e adune în Ostrianum toţi fraţii şi surorile pînă la unul. A venit Marele Apostol al lui C'instos şi are să predice. Acolo fraţii au sa mi-l arate pe Glaucus.
-  In Ostrianum? întrebă Chilon. Doar asta-i în afara porţilor oraşului. Fraţii şi surorile? Noaptea? Dincolo de porţi, în Ostrianum?
66
-  Da, părinte. Acolo-i cimitirul nostru, între Via Salaria şi Nomentana. Nu ştiai oare că aco/o are să predice Marele Apostol?
-  N-am fost acasă două zile şi de aceea n-am primit încă scrisoarea lui. nu ştiam unde este Ostrianum, căci abia de curînd am venit aici de la Corint unde conduc comunitatea creştină... Dar aşa-i! Şi dacă Christos aşa te-a inspirat, ai să te duci noaptea, fiul meu, la Ostrianum, acolo ai să-l găseşti printre fraţi pe Claucus şi ai să-l ucizi la înapoiera spre oraş. Pentru fapta asta îţi vor fi iertate toate păcatele. Acum pacea să f/e cu tine...
-  Părinte...
-  Te ascult, slujitor al Mielului.
Faţa muncitorului exprimă încurcătură, lată, nu demult omorîse un om, poate chiar doi, iar învăţătura lui Christos porunceşte să nu ucizi. Nu i-a omorît apărîndu-se, căci nici asta nu-i îngăduit. Nu a omorît, Doamne păzeşte, pentru cîştig... însuşi episcopul a trimis pe fraţi să-l ajute, dar nu Ie-a permis să ucidă, iar el'a omorît, fără să vrea, căci Dumnezeu I-a năpăstuit cu o putere prea mare... Şi acum pătimeşte din greu... Alţii cîntă senini în timp ce macină grăunţele, el însă, nefericitul, se gîndeşte mereu la păcatul lui, la supărarea pe care i-a pricinuit-o Mielului... Cît nu s-a rugat pînă acum! Cît n-a plîns! Cît n-a cerut iertare Mielului! Simte totuşi că nu s-a pocăit îndeajuns... Iar acum a promis din nou să omoare pe un trădător... Bine! Porunca e să ierţi numai nedreptăţile personale, aşa că are să-l omoare fie şi de faţă cu toţi fraţii şi surorile care-au să fie mîine în Ostrianum. Dar Glaucus să fie mai întîi condamnat de către cei mai mari dintre fraţi, de către episcop, sau de către Apostol. Să omori nu-i mare lucru, iar să omori un trădător e chiar plăcut, ca şi cum ai omorî un lup sau un urs, dar dacă Glaucus piere nevinovat? Cum să-şi ia pe conştiinţă.un nou omor, un nou păcat şi o nouă supărare pricinuită Mielului?
-  Nu-i timp pentru judecată, fiul meu, răspunse Chiion, căci trădătorul se va duce din Ostrianum de-a dreptul la împărat la Antium, sau se va adăposti în casa unui anumit patrician pe care-l slujeşte, lată, îţi dau un semn pe care, arătîndu-l după uciderea lui Glaucus, şi episcopul, şi Marele Apostol au să te binecuvînteze pentru fapta ta.
Spunînd acestea, luă un bănuţ şi zgîrie pe el cu vîrful cuţitului semnul crucii, apoi îi dădu lucrătorului.
-  lată condamnarea lui Glaucus şi semnul iertării tale. Cînd, după omorîrea lui Glaucus ai să /-! arăţi episcopului, are să te ierte şi de celălalt omor pe care l-ai săvîrşit fără'Voie.
Muncitorul întinse instinctiv mîna după ban, dar avînd prea proaspăt în minte primul omor, simţi parcă un sentiment de teamă.
-  Părinte, spuse, aproape implorîndu-l, îţi iei tu oare pe conştiinţă această faptă? L-ai auzit oare tu însuţi pe Glaucus vînzîndu-şi fraţii?
Chiion înţelese că trebuie să dea unele dovezi, să citeze nişte nume, căci altfel <n inima uriaşului poate să se strecoare îndoiala. Si deodată îi fulgeră prin minte un gînd fericit.
~ Ascultă, Urbane, spuse el, locuiesc în Corint, m-am născut în Cos şi aici, în
Koma, învăţ dogma creştină pe o fată din ţara mea, al cărei nume este Eun/ce. Ea
slujeşte ca vestipJica în casa unui prieten'al împăratului, un oarecare Petronius.
ta că în casa aceasta am auzit cum Glaucus făgăduia să-i predea pe toţi creştinii
67
şi, în afară de asta, promitea lui Vincius, un alt prieten al împăratului, că are să-i găsească printre creştini o fată...
Aici se întrerupse, privind mirat la lucrătorul ai cărui ochi se învăpăiaseră brusc, ca la o fiară. Chipul lui exprima o mînie sălbatecă, ameninţătoare.
-  Ce ai? îl întrebă aproape speriat.
-  Nimic părinte. Mîine II omor pe Glaucus!...
Grecul tăcu. După o clipă, luîndu-l de braţ pe muncitor, îl întoarse în aşa fel, încît lumina lunii să-i cadă drept pe faţă şi începu să-l cerceteze cu atenţie. Şovăia în sinea lui să-l întrebe mai departe şi să scoată totul la lumină sau să se lumineze deocamdată cu ceea ce aflase sau dedusese.
în cele din urmă, prudenţa lui înnăscută birui. Răsuflă adînc, o dată, de două ori, apoi, punînd din nou palma pe capul muncitorului, îl întrebă cu o voce puternică, solemn:
-  Spui că la botezul sfînt ţi s-a dat numele de Urban?
-  Da, părinte.
-  Atunci, pacea să fie cu tine, Urbane!
XVIII
Petronius către Vinicius:
"t rău de tine, carissime! Se vede că Venus ţi-a tulburat simţurile, ţi-a întunecat raţiunea, memoria şi darul de a gîndi despre orice altceva decît despre dragoste. Să citeşti cîndva ceea ce mi-ai răspuns la scrisoare şi ai să înţelegi că mintea ta a devenit acum indiferentă la tot ce nu este Ligia, că se ocupă numai de ea, se întoarce mereu la ea şi se roteşte deasupra ei ca uliul deasupra prăzii. Pe Pollux! Găseşte-o mai repede; altfel, dacă focul n-are să te prefacă în scrum, ai să ajungi ca Sfinxul egiptean, care, după cum se spune, îndrăgostindu-se de palida Isis, a devenit surd la toate, indiferent - şi aşteaptă doar noaptea ca să-şi poată contempla iubita cu ochii lui de piatră.
Colindă sănătos noaptea oraşul, travestindu-te, du-te chiar, împreună cu filozoful tău, pe la casele de rugăciune ale creştinilor. Tot ce trezeşte speranţă şi omoară timpul este demn de laudă. Dar, în numele prieteniei noastre ai grijă de un lucru: Ursus acela, sclavul Ligiei, se pare că este un om de o putere neobişnuită, aşa că angajează-l pe Croton şi faceţi expediţii în trei. Are să fie mai sigur şi mai înţelept aşa. Creştinii, de vreme ce dintre ei fac parte Pomponia Graecina şi Ligia, cu siguranţă nu sînt nişte ticăloşi, aşa cum se spune în general despre ei. La răpirea Ligiei însă au dovedit că, atunci cînd e vorba de vreo oiţă din turma lor, nu ştiu de glumă. Cînd ai s-o vezi pe Ligia, n-ai să te poţi stăpîni şi ai să vrei s-o iei imediat acasă, dar cum ai să reuşeşti numai cu Chilonides? Croton are să reuşească chiar dac-ar apăra-o zece ligieni ca Ursus acela. Nu te lăsa exploatat de Chilon, dar cu Croton nu te zgîrci la bani. Din toate sfaturile pe care ţi le pot trimite, ăsta-i cel mai bun.
Pe aici nu se mai vorbeşte de mica Augusta şi de faptul că a murit din farmece. Mai pomeneşte Poppea uneori de ea, însă mintea împăratului este preocupată de
68
altceva. De altfel, dacă-i adevărat că divina Augusta este din nou însărcinată, atunci şi-n mintea ei are să se spulbere fără urmă amintirea celuilalt copil.
Rămîi sănătos şi angajează-l pe Croton, altfel au să ti-o răpească pentru a doua oară pe Ligia. Pe Chilonides, cînd n-are să-ţi mai fie ele folos, trimitemi-l oriunde m-as afla. Poate c-am să fac din el un al doilea Vatinius. Poate consulii şi senatorii au sa tremure cîndva în faţa lui, aşa cum tremură în faţa celuilalt Cavaler-Cismar. Cînd ai s-o redobîndeşti pe Ligia, dă-mi de veste ca să sacrific pentru voi o pereche de lebede şi o pereche de porumbei în micul templu de aici al Venerei. Am văzut odată în vis pe Ligia pe genunchii tăi, căutîndu-ţi sărutările. Stră-duieşte-te ca acesta să fie un vis prevestitor de bine. Fie ca pe cerul tău să nu fie nori/iar dacă au să fie, atunci să aibă culoarea şi parfumul rozelor. Rămîi sănătos şi adio!"
XIX
:>ia termină Vinicius de citit, cînd în bibliotecă se strecură încet Chilon, neanunţat de nimeni, căci servitorii aveau ordin să-l lase să intre la orice oră din zi şi din noapte.
-  Eureka!
Tînărul patrician fu atît de emoţionat, îneît multă vreme nu putu să rostească o vorbă.
-  Ai văzut-o? întrebă, în sfîrşit.
-  L-am văzut pe Ursus, stăpîne, şi am vorbit cu el.
-  Şi ştii unde s-au ascuns?
-  Nu.
Eu îţi aduc, stăpîne, certitudinea: Ursus se află aici, atunci şi divina Ligia este în Roma. Şi o a doua ştire importantă: în noaptea asta ea va fi aproape cu siguranţă în Ost/ianum...
-  în Ostrianum? Unde-i asta? întrerupse Vinicius, voind probabil să dea fuga imediat la locul pomenit.
-  Vechiul hipogeum între Via Salaria şi Nomentana. Acel pontifex maximus al creştinilor despre care ţi-am pomenit, stăpîne, şi care era aşteptat pentru mai tîrziu, a şi sosit. în noaptea asta are să boteze şi să predice, în cimitirul acela. Ei îsi adoră zeul pe ascuns, căci, deşi nu sînt pînă acum nici un fel de edicte care să le interzică religia, populaţia îi urăşte, aşa că trebuie să fie prudenţi. însuşi Ursus mi-a spus că toţi pînă la unul se adună astă noapte în Ostrianum, căci fiecare vrea să-j vadă şi să-l audă pe acela care a fost primul învăţăcel al lui Christos şi pe care ei îl numesc Apostolul. Şi fiindcă la ei femeile participă la ritualuri împreună cu bărbaţii, s-ar putea ca dintre femei numai Pomponia să lipsească. Ea n-ar avea cum să justifice faţă de Aulus, adept al vechilor zei, plecarea ei noaptea de acasă. Ligia însă, o, stăpîne, care se află în grija lui Ursus şi a mai marilor comunităţi, o .să meargă fără îndoială împreună cu celelalte femei.'
Vinicius, care pînă acum trăise parcă în friguri, ţinut în viaţă numai de speranţă, acum, cînd speranţa părea că se împlineşte, se simţi dintr-o dată doborît «e slăbiciune, de parcă după o călătorie istovitoare l-ar fi'lăsat puterile tocmai cmd să ajungă la ţintă. Chilon observă şi se hotărî să profite:
69
-  Porţile sînt păzite de oamenii tăi, stăpîne, şi sînt convins că creştinii şi-au dat seama de asta. Ei însă n-au nevoie de porţi. Nici Tibrul n-are nevoie de ele şi, deşi celelalte drumuri sînt departe de rîu, merită să faci un ocol ca să-l vezi pe „Marele apostol". De altfel, ei trebuie să cunoască mii de posibilităţi de a ieşi dincolo de ziduri şi sînt convins că le au. în Ostrianum ai s-o găseşti, stăpîne, pe Ligia şi chiar dacă, ceea ce n-aş crede, n-ar fi acolo, are să fie Ursus, căci mi-a promis să-l ucidă pe Glaucus. Mi-a spus că o să fie acolo şi că îl omoară. Auzi, nobile tribun? Aşa că sau îl urmăreşti şi afli unde locuieşte Ligia, sau porunceşti oamenilor tăi să-I prindă ca pe un ucigaş şi, avîndu-l la mînă, îl sileşti să mărturisească unde a ascuns-o pe Ligia. Eu mi-am făcut treaba! Altul, o, stăpîne, ţi-ar fi spus că a băut cu Ursus zece amfore din vinul cel mai bun, pînă a scos taina de la el; sau ţi-ar fi spus că l-a lăsat să cîştige o mie de sesterţi la duodecim scriptorum; sau că a cumpărat informaţia cu două mii... Ştiu că mi i-ai întoarce îndoit. Cu toate astea, o dată în viaţă... adică, am vrut să spun că întotdeauna în viaţă, am să fiu cinstit. Contez, după cum a spus mărinimosul Petronius, că toate cheltuielile vor fi răscumpărate şi răsplata ta va depăşi toate speranţele mele.
Vinicius însă era ostaş şi se obişnuise nu numai să facă faţă la toate întîmplările, dar şi să acţioneze. îşi stăpîni slăbiciunea de moment şi spuse:
-  N-ai să te păcăleşti, punîndu-ţi nădejdea în mărinimia mea, dar mai întîi ai să mergi cu mine în Ostrianum.
-  Eu în Ostrianum? întrebă Chilon care n-avea nici un chef să meargă acolo. Eu, nobile tribun, am promis să-ţi indic locui unde se află Ligia, dar n-am promis s-o răpesc... Gîndeşte-te, stăpîne, ce s-ar întîmpla cu mine dacă acel Ursus ligian, după ce l-ar sfîşia pe Glaucus, ar ajunge la convingerea că nu l-a sfîsiat pe motive întemeiate? Oare nu m-ar considera pe mine (de altfel, pe nedrept) autorul omorului săvîrsit? Ţine minte, stăpîne, cu cît e cineva mai mare filozof, cu atît mai greu poate să răspundă la întrebările prosteşti ale oamenilor simpli. Dacă însă mă bănuieşti că te-aş înşela, atunci îţi spun: să-mi plăteşti numai cînd am să-ţi arăt casa în care locuieşte Ligia, iar azi fa-mi dovada a unei firimituri din dărnicia ta, pentru ca, în cazul în care, o, stăpîne, ţi s-ar întîmpla vreun accident, lucru de care să ne apere toţi zeii, să nu rămîn cu buzele umflate. Inima ta n-ar îndura asta niciodată.
Vinicius se apropie de lădiţa aflată pe un postament de marmură, numită arca şi, scoţînd din ea o pungă, o aruncă lui Chilon.
-  Acesta e scrupula', zise el. Cînd Ligia va fi în casa mea, vei primi una ca asta plină cu dinari de aur.
-  O, Jupiter! strigă Chilon.
-  Ai să capeţi de mîncare, apoi te poţi odihni. Pînă deseară n-ai să te mişti de aici, iar cînd o să se lase noaptea, ai să mă întovărăşeşti la Ostrianum.
în prima clipă, pe faţa grecului se oglindiră spaima şi şovăiala, se linişti însă repede şi spuse:
-  Cine ţi se poate împotrivi, stăpîne...
Vinicius îl întrerupse, nerăbdător, şi începu să-l descoasă despre amănuntele discuţiei cu Ursus. Un lucru reieşea clar de aici: sau adăpostul Ligiei va fi descoperit încă în noaptea asta, sau ea însăşi va putea fi răpită la înapoierea din
' Mărunţiş
70
Ostrianum. La gîndul acesta pe Vinicius îl cuprinse o bucurie nebunească. Acum, cînd era aproape sigur că o va redobîndi pe Ligia, supărarea şi resentimentele pe care le nutrise împotriva ei, dispărură. Pentru bucuria asta o iertă de orice vină. Se gîndea la ea ca la o fiinţă scumpă şi dorită, cu sentimentul că după o lungă călătorie se întoarce la el. Ar fi avut chef să cheme sclavii să le poruncească să îmbrace casa în ghirlande. în clipa asta nu mai era supărat nici pe Ursus. Era gata să ierte tuturor totul. Chilon, care, cu toate serviciile pe care i le aducea, îi trezise întotdeauna o senzaţie de scîrbă, acum i se păru un om amuzant şi interesant. I se luminase casa, i se luminaseră ochii şi chipul. Se simţea din nou tînăr şi dornic de viaţă. Suferinţele care-l măcinaseră nu-i dăduseră întreaga măsură a dragostei lui pentru Ligia, înţelese acest lucru abia acum cînd speranţa s-o aibă devenea certă. Acum, dorinţa îl încălzea blînd, cum încălzeşte soarele de primăvară pămîntul, nu mai era oarbă şi sălbatică, ci trezea în el bucurie şi duioşie. Se simţea puternic, de nebiruit, era convins că-i de ajuns s-o vadă pe Ligia în faţa lui şi nimeni n-are să i-o mai poată lua, nici toţi creştinii din întreaga lume, nici împăratul însuşi.
Chilon prinse curaj, văzîndu-l cît e de bucuros, şi începu să-i dea sfaturi. După părerea lui, jocul încă nu-i cîştigat. Trebuie procedat cu maximă prudenţă, altfel totul se poate duce de rîpă. II conjură pe Vinicius să n-o răpească pe Ligia din Ostrianum. Acolo trebuie să se ducă cu glugi pe cap, cu feţele acoperite, mulţumindu-se să privească din vreun colţişor întunecos, căutînd printre cei prezenţi. Dacă au s-o vadă pe Ligia, singurul lucru bun de făcut o să fie s-o urmărească de departe, să vadă în care casă intră, iar a doua zi în zori să înconjoare casa cu un număr mare de sclavi şi s-o ia de acolo, ziua, pe lumină. Ea, fiind ostatecă, aparţine Cezarului, aşa că o poate lua fără să se teamă de lege. Dacă n-au s-o găsească în Ostrianum, au să-l urmărească pe Ursus şi rezultatul va fi acelaşi. La cimitir nu poate merge însoţit de un mare număr de oameni, căci ar atrage atenţia asupra lor, iar atunci creştinii n-ar trebui decît să stingă toate luminile, aşa cum au făcut la prima răpire, şi să se risipească sau să se ascundă pe întuneric, în ascunzători numai de ei ştiute. în schimb, trebuie să se înarmeze, sau mai bine, să ia cu sine vreo doi oameni singuri şi puternici, să se poată apăra la nevoie.
Vinicius recunoscu că are perfectă dreptate şi, amintindu-şi de sfaturile lui Petronius, porunci sclavilor să-i aducă la el pe Croton. Chilon care cunoştea pe toată lumea din Roma, se linişti pe deplin, auzind numele cunoscutului atlet, a cărui putere supraomenească o admirase adesea în arenă şi declară că merge la Ostrianum. Punga plină cu dinari i se păru mult mai uşor de dobîndit cu ajutorul lui Croton.
Se aşeză deci, bine dispus, la masa la care-l chemă după puţin timp supraveghetorul din atrium şi, în timp ce mînca, povesti sclavilor cum a furnizat stăpînului lor o alifie fermecată, cu care-i de ajuns să ungi copitele celor mai slabi cai şi îi lasă mult în urma lor pe toţi ceilalţi. învăţase să pregătească asta de la un anumit creştin, căci mai marii creştinilor sînt mult mai pricepuţi la farmece şi rnmunj chiar decît thesalienii, deşi Thesalia e renumită prin vrăjitoarele ei. Creştinii au o încredere nemărginită în el. Cine ştie ce înseamnă peştele înţelege cu uşurinţă de ce au încredere în el. Vorbind ast/el, se uita atent la feţele sclavilor in speranţa că poate va descoperi printre ei un creştin şi-l va denunţa'lui Vinicius. Speranţa, înşelîndu-l, se simţi dezamăgit şi începu să mănînce şi să bea peste
71
măsură, nemaicontenind cu laudele la adresa bucătarului, pe care-l asigura că are să facă tot ce-i stă în putere să-l răscumpere de la Vinicius. Veselia lui era tulburată numai de gîndul că la noapte va trebui să meargă în Ostrianum. îşi făcea curaj, spunîndu-şi că are să fie travestit, pe întuneric şi în tovărăşia a doi oameni, dintre care unul este, ca luptător, zeul întregii Rome, celălalt patrician şi cu înaltă funcţie militară. „Chiar dac-au să-l descopere pe Vinicius - îşi zise el - n-au să îndrăznească să ridice mîna asupra lui, iar în ce mă priveşte, au să fie grozav de iscusiţi dac-au să-mi vadă fie şi vîrful nasului."
Aducîndu-şi aminte de discuţia cu lucrătorul, toată teama lui pieri. Nu avea nici cea mai mică îndoială că lucrătorul acela e Ursus. Din povestirile lui Vinicius şi ale celor care o luaseră pe Ligia din palatul împăratului, aflase de puterea neobişnuită a acestui om. Deoarece pe Euricius îl întrebase de oameni deosebit de puternici, nu era nimic ciudat că i-l indicase pe Ursus. Pe urmă, tulburarea şi revolta lucrătorului, cînd îi pomenise de Vinicius şi Ligia, nu-ţi permitea să te îndoieşti că aceste persoane îl interesează în mod deosebit; el pomenise de' asemenea de căinţa lui pentru un omor, iar Ursus îl omorîse pe Atacinus; în afară de asta, şi semnalmentele lucrătorului corespundeau întru totul. Numai numele schimbat putea trezi îndoieli, Chilon însă avusese timp să afle că creştinii primesc adesea la botez nume noi.
„Dacă Ursus îl omoară pe Claucus - îşi zise Chilon - e bine, dacă nu-l omoară, o să fie de asemenea bine; o dovadă cît de greu se decid creştinii să ucidă. L-am prezentat pe acest Glaucus ca pe fiul ludei şi trădător al tuturor creştinilor. Am fost atît de elocvent încît şi o piatră ar fi fost mişcată şi ar fi promis să cadă în capul lui Glaucus. Totuşi, abia l-am convins pe ursul acesta ligian să-mi promită că pune laba pe el... Şovăia, nu voia, vorbea de întristare şi de pocăinţa lui. Se vede treaba că între ei răzbunarea nu-i permisă... Nedreptăţile îndurate trebuie să le ierţi, pentru cele îndurate de alţii, nu prea ai voie să te răzbuni, ergo, gîndeşte-te, Chilon, ce te poate ameninţa? Claucus n-are voie să se răzbune pe tine!... Dacă Ursus nu-l ucide pe Claucus pentru o vină atît de mare ca trădarea tuturor creştinilor, cu atît mai mult n-are să te omoare pe tine pentru una atît de mică cum este trădarea unui singur creştin. De altfel, după ce-am să-i arăt o dată acestui lasciv porumbel sălbatic cuibul porumbiţei, am să mă spăl pe mîini de toate şi am să mă mut înapoi în Neapolis. Şi creştinii pomenesc de o spălare a mîinilor, probabil că ăsta-i mijlocul prin care, dacă ai un litigiu cu ei, poţi să-l lichidezi definitiv. Sînt nişte oameni buni creştinii ăştia şi se vorbeşte atît de rău despre ei! O, zei! Asta-i dreptatea pe lume! Oricum, învăţătură asta îmi place pentru că nu permite să ucizi. Dar dacă nu permite să ucizi, atunci cu siguranţă că nu permite nici să furi, nici să înşeli, nici să mărturiseşti fals, aşa că n-aş zice că-i uşoară. Probabil că ea te învaţă nu numai să mori cinstit, cum te învaţă stoicii, dar şi să trăieşti cinstit. Dac-am să fac cîndva avere şi am să am o casă ca asta şi sclavi tot aşa de mulţi, poate c-am să devin creştin pentru un timp oarecare, cit o să-mi convină. Bogatul poate să-şi permită orice, chiar şi să fie virtuos... Da! Asta e o religie pentru bogaţi şi nu înţeleg de ce-s atîţia săraci printre ei. Ce cîştig au din asta? Şi cum de lasă ca virtutea să-i lege de mîini? Trebuie să reflectez cîndva asupra acestui lucru. Deocamdată, slavă ţie, Hermes, că mi-ai ajutat să-l găsesc pe bursucul ăsta...
72
Astfel, discutînd cu sine şi cu Hermes, se întinse pe o laviţă, îşi puse mantia sub cap şi în timp ce sclavii strîngeau masa, adormi. Se trezi sau mai degrabă fu trezit abia cînd sosi Croton. Se duse şi el în atrium, unde avu prilejul să contemple, plăcut impresionat, statura gigantică a spadasinului exg/adiator, care domina încăperea. Croton se învoise cu Vinicius asupra preţului expediţiei şi tocmai îi spunea:
-  Pe Hercule! Bine că m-ai chemat la tine azi, stăpîne, căci mîine plec la Benevent. M-a chemat acolo nobilul Vatinius să lupt în prezenta împăratului cu un oarecare Sifax, ce/ mai puternic negru pe care l-a dat cîndva Africa. îţi închipui, stăpîne, cum are să-i trosnească şira spinări) în braţele mele, dar în afară de asta, am să-i zdrobesc cu pumnul şi falca lui cea neagră.
- Pe Pollux! răspunse Vinicius. Sînt convins că aşa ai să faci, Croton.
- Şi ai să procedezi foarte bine, adăugă Chilon. Da!... în afară de asta, să-i zdrobeşti falca! E un gînd bun şi o faptă demnă de tine. Sînt gata să pun rămăşag că ai să-i zdrobeşti falca. Deocamdată însă, unge-ţi membrele cu ulei, dragul meu Hercule, şi încinge-te, căci să ştii să poţi avea de-a face cu un adevărat Cacus'. Omul care o păzeşte pe fata ce-f interesează pe ilustrul Vinicius, se pare că are o putere excepţională.
Chilon vorbea aşa numai ca să aţîţe ambiţia lui Croton, însă Vinicius spuse:
- Aşa-i, n-am văzut, dar mi s-a spus despre el că, prinztnd un taur de coarne, poate să-l tîrască pînă unde vrea.
- Vai! strigă Chilon, care nu-şi închipuise ca ursu/ să fie atît de puternic. Croton zîrnbi dispreţuitor.
- Mă prind, ilustre stăpîne, spuse el, să apuc cu mîna asta pe cine-mi indici, iar cu astalaltă să mă apăr de şapte asemenea ligieni şi să-ţi aduc fata acasă chiar dacă toţi creştinii din Roma ar goni după mine ca lupii de Ca/abria. Dacă n-am să fac asta, mă las biciuit pe acest impluvium.
- Nu-I lăsa, stăpîne, să facă asta! strigă Chilon. Au să arunce în noi cu pietre şi atunci la ce-o să mai ajute puterea lui? Nu-i mai bine să luăm fata din casă şi să n-o expunem nici pe ea, nici pe noi la pieire?
- Aşa o să facem, Croton, încuviinţă Vinicius.
- Banii tăi, voia ta! Ţine minte însă, stăpîne, că mîine plec la Benevent.
- Am cinci sute de sclav* numai în oraş, răspunse Vinicius.
După aceea, le făcu semn să plece, iar el se duse în bibliotecă şi, aşezîndu-se, scrie către Petronius următoare/e cuvinte:
. „Chifon a găsit-o pe Ligia. Astă seară mă duc cu el şi cu Croton în Ostrianum şi am s-o răpesc sau acolo pe loc, sau mîine, din casa în care se ascunde. Fie ca zeii să reverse asupra ta toată bunăvoinţa lor. Rămîi sănătos, carissime, căci bucuria nu-mi permite să scriu mai mu/t."
Lăsînd trestia din mînă, începu să se plimbe cu paşi repezi prin încăpere, căci in afară de bucuria care-i umpluse sufletul, îl mistuia înfrigurarea. îşi spunea că a doua zi Ligia are să fie în casa asta. încă nu ştia cum are să se poarte cu ea, simţea lnsă' că dacă ea o să vrea să-/ iubească, are să devină sclavul ei. îşi aminti de asigurările Acteii că a fost iubit şi se înduioşa. Va trebui deci numa'i să învingă Pudoarea ei feciorelnică şi unele jurăminte pe care probabil le impune învăţătura
' Monstru mitologic.
73
creştină, dacă-i aşa, după ce Ligia va fi în casa lui şi va ceda îmbierilor sau forţei, va trebui să-şi spună şi ea: „S-a întîmplat! Ce să-i faci?" iar pe urmă va fi docilă şi iubitoare.
Intrarea lui Chilon întrerupse cursul acestor plăcute gînduri.
- Stăpîne, spuse grecul, iată ce mi-a mai venit în minte: dar dacă creştinii au anumite însemne, anumite tessera fără de care nu va fi lăsat nimeni să intre în Ostrianum? Ştiu că în casele de rugăciuni aşa se procedează. Am primit o dată un asemenea însemn de la Euricius; permite-mi deci să mă duc la el, să-l întreb amănunţit şi să mă aprovizionez cu asemenea însemne dacă se dovedesc absolut necesare.
-  Bine, nobile înţelept, răspunse Vmcius, vesel. Vorbeşti ca un om prevăzător şi pentru asta ţi se cuvine laudă. Ai să mergi deci la Euricius, sau unde-ţi place, dar pentru mai mare siguranţă ai să laşi aici, pe masă, punga aceea pe care-ai căpătat-o.
Chilon, care întotdeauna se despărţea cu durere de bani, se cam strîmbă, însă, neavînd încotro, se conformă poruncii' şi ieşi. De la Carinae pînă la Circ, unde se află dugheana lui Euricius, nu era prea departe, de aceea se întoarse cu mult înainte de căderea serii.
-  lată însemenle, stăpîne. Fără ele nu ne-ar fi dat drumul. L-am întrebat amănunţit desprte drum. l-am spus lui Euricius că am nevoie de însemne numai pentru prietenii mei, eu însumi n-am să merg pentru că pentru mine, om bătrîn, e prea departe şi, în sfîrşit, că mîine am să-l văd oricum pe Marele Apostol, care are să-mi repete fragmentele cele mai frumoase din cuvîntarea sa.
- Cum adică: n-ai să mergi? Trebuie să mergi! spuse Vinicius.
- Ştiu că trebuie, însă am să merg bine învelit cu o glugă şi pe voi vă sfătuiesc să faceţi )a fel, altfel putem speria păsările.
Curînd, începură să se pregătească, căci se lăsă amurgul pe pămînt. Luară mantii galice, cu glugi, şi felinare; în plus, Vinicius se înarma pe sine şi pe tovarăşii săi cu cuţite scurte, încovoiate. Iar Chilon îşi puse peruca de care făcuse rost în drum spre Euricius. Apoi porniră, grăbind să ajungă la îndepărtata Poarta Nomentana înainte de închiderea ei.
XX
După ce au străbătut Roma, Vinicius şi Chilon au intrat într-o vîlcea îngustă, mărginită de două valuri de pămînt, pe deasupra cărora trecea într-un loc un apeduct. între timp, luna ieşise din nori şi la capătul văii zăriră un zid năpădit de iedere, care strălucea argintată în lumina lunii. Aici era Ostrianum.
Lui Vincecisu inima începu să-i bată mai tare. La poartă doi fossori' luau însemnele. Peste o clipă, Vinicius şi tovarăşii săi ajunseră într-un loc destul de larg, închis din toate părţile de ziduri. Ici şi colo, se vedeau pietre de mormînt risipite, dar adevăratul hipogeum' se afla în mijloc; era un fel de criptă, cu partea inferioară sub pămînt. Acolo erau mormintele. In faţa intrării în criptă clipocea un havuz. Era evident că un număr prea mare de persoane n-ar încăpea în hipogeum.
Gropari                                                                                                      ,
1 Construcţie subterană servind drept cavou.
74
Vinicius deduse că ceremonialul va avea loc sub cerul liber, în curtea unde în curînd se adună o mulţime foarte numeroasă. Cît vedeai cu ochii felinarele pîlpîiau unele lîngă altele şi mulţi dintre cei veniţi nu aveau de loc lumină. Cu excepţia cîtorva, care se descoperiră, toţi, de teama trădătorilor sau din pricina frigului, rămăseseră cu glugile pe cap. Tînărul patrician se gîndi cu groază că dac-au să rămînă aşa pînă la sfîrşit, atunci în mulţimea asta, pe întuneric, n-are s-o poată recunoaşte pe Ligia.
Deodată, lîngă criptă, fură aprinse cîteva torţe de smoală, aşezate într-un mic rug. Se făcu mai multă lumină. îndată mulţimea începu să cînte, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, un imn ciudat. Vinicius nu auzise în viţa lui un cîntec asemănător. Aceeaşi nostalgie care-l izbise în cînrecele fredonate aproape în şoaptă de cîte unii în drum spre cimitir, răzbătea şi acum, în acest imn, dar mult mai clară, mai impresionată, iar în cele din urmă devine copleşitoare, de parcă o dată cu oamenii ar fi început să se tînguiască întregul cimitir, dealurile, văile şi toate împrejurimile. Păreau un fel de chemare în noapte, o rugăminte umilă de salvare din rătăcire şi întuneric. Capetele ridicate sus, păreau că văd pe cineva sus de tot, iar mîinile ce-l imploră să coboare. Cînd cîntecul se termină, urmă un moment de aşteptare înfrigurată, intensă, încît şi Vinicius, şi tovarăşii săi se uitară fără să vrea spre stele, parcă temîndu-se că are să se întîmple ceva neobişnuit şi că cineva o să coboare într-adevăr. în Asia Mică, în Egipt şi chiar în Roma, Vinicius văzuse multe temple, cunoscuse diferite religii şi auzise o mulţime de cîntece, însă abia aici, pentru
prima oară, văzu oameni care nu invocau zeitatea prin cîntece numai ca să îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii dorul după tatăl lor sau după mama lor. Trebuie să fii orb ca să nu observi că oamenii aceia nu numai că-şi slăveau zeul, dar îl şi iubeau din tot sufletul şi acest lucru Vinicius nu-l mai întîlnise pînă acum în nici o ţară, în nici un ritual, în nici un templu, căci în Roma şi în Grecia, cel care mai cinsteau încă pe zei, o făceau fie să obţină un ajutor, fie de teamă, nimănui însă nici prin minte nu-i trecea să-i şi iubească.
Deşi n-avea gînduri decît pentru Ligia, căutînd-o cu atenţia încordată prin mulţime, totuşi nu putea să nu vadă aceste lucruri ciudate şi extraordinare care se petreceau în jurul lui.
Intre timp, se mai aruncaseră cîteva torţe peste focul care revărsase o lumină roşie asupra cimitirului, făcînd să pălească strălucirea felinarelor. Deodată, din hipogeum ieşi un bătrîn îmbrăcat într-o mantie cu glugă, dar cu capul descoperit, şi se urcă pe o piatră din apropierea rugului.
Văzîndu-I, mulţimea porni să freamăte ca un lan. în jurul lui Vinicius, s-auziră exclamaţii înăbuşite: „Petrus! Petrus!"... Unii îngenucheară, alţii întinseră mîinille spre el. Apoi se lăsă o tăcere profundă în care se auzeau, sfîrîind, picăturile de smoală prelinse din torţe, uruitul îndepărtat al carelor pe Via Nomentana şi foşnetul vîntului în cei cîţiva pini care creşteau lîngă cimitir.
Chilon se ap/ecă spreVinicius şi şopti:'
-Aceasta-i! Primul discipol al luiChristos. Un pescar!
Bătrînul ridică mîna şi, făcînd semnul crucii, îi binecuvîntă pe cei adunaţi, care e data aceasta căzură cu toţii în genuchi. Vinicius şi tovarăşii lui, nevrînd să se radeze, urmară exemplul celorlalţi. Tînărul nu reuşea să-şi domine impresiile. I se
75
părea că omul pe care-l vedea în faţa lui e foarte simplu dar şi extraordinar în acelaşi timp, şi că senzaţia asta de extraordinar vine tocmai de la simplitatea lui. Bătrînul nu avea nici mitră pe cap, nici cunună de frunze de stejar pe frunte, nici frunză de palmier în mînă, nici tăbliţă de aur pe piept, nici veşminte presărate cu stele sau haine albe, într-un cuvînt, nimic din însemnele pe care le purtau preoţii răsăriteni, egipteni, greci sau flaminii romani. Şi din nou îl izbi pe Vinicius aceeaşi deosebire pe care o simţise ascultînd cîntecele creştine, căci şi „pescarul" acesta i se păru nu un arhiereu priceput în ceremonii, ci un simplu martor, bătrîn şi venerabil, care vine de departe ca să povestească un adevăr pe care l-a văzut, l-a pipăit, în care a crezut cum se crede într-un lucru evident şi pe care l-a îndrăgit tocmai pentru că l-a crezut.
Pe chipul lui era întipărită puterea de convingere pe care numai adevărul o dă. Vinicius era un sceptic şi nu voia să se lase impresionat de farmecul bătrînului, era totuşi aţîţat de curiozitate să afle ce-ar putea spune acest emul al tainicului „Chrestos" şi care-i învăţătura pe care-o recunosc Ligia şi Pomponia Graecina.
în acest timp, Petru începuse să predice. Vorbea ca un tată care dă sfaturi copiilor săi şi-i învaţă cum să trăiască. îi sfătuia să renunţe la lux şi la plăceri, să iubească sărăcia, puritatea moravilor, adevărul, să suporte răbdători nedreptăţile şi persecuţia, să asculte de de cei mai mari şi de autorităţi, să se ferească de trădare, făţărnicie şi bîrfire şi, în cele din urmă, să dea exemplu unii altora şi chiar păgînilor. Pe Vinicius, pentru care bun era numai ceea ce-i putea reda pe Ligia şi rău tot ceea ce-i sta în cale, îl izbiră şi-l supărarăm unele din aceste sfaturi. I se părea că bătrînul, recomandînd castitatea şi lupta împotriva poftelor, nu numai că înfierează dragostea lui, ci chiar o îndepărtează pe Ligia de el şi o întăreşte în rezistenţa ei. înţelese că dacă ea se află printre cei de faţă, dacă aude aceste cuvinte şi le pune la inimă, atunci în clipa asta trebuie să vadă în el un duşman al acestei învăţături şi un netrebnic. La gîndul acesta îl cuprinse mînia: „Ce-am auzit nou? îşi spuse el. Asta-i învăţătura cea nouă, necunoscută? Cine nu ştie asta? Cine n-a auzit asta? Doar şi cinicii propovăduiesc sărăcia şi limitarea nevoilor. Virtutea a recomandat-o şi Socrate ca pe un lucru vechi şi bun. Doar fiecare stoic, chiar şi unul ca Seneca, laudă cumpărarea, propovăduieşte adevărul şi răbdarea în suferinţă, statornicia cînd eşti lovit de nenorocire. Toate astea sînt ca un grîu stătut din care mănîncă şoarecii, iar oamenii nu mai vor să-l mănînce pentru că-i vechi şi mucegăit." în acelaşi timp, îl încerca şi un sentiment de dezamăgire. Se aştepta să descopere taine necunoscute, vrăjitoreşti, sau cel puţin să audă un retor uimitor prin elocinta lui. în schimb auzi doar cuvinte nespus de simple, lipsite de orice podoabă. îi miră doar liniştea şi concentrarea în care asculta mulţimea. Bătrînul continuă să vorbească pentru oamenii aceştia care-l ascultau încordaţi, îndemnîndu-i să fie buni, liniştiţi, drepţi, săraci şi puri, nu pentru ca să aibă linişte în viaţă, ci pentru ca după moarte să trăiască veşnic întru Christos, în mulţumire, slavă şi bucurie cum n-a avut parte nimic, niciodată, pe pămînt. Ascultîndu-I, Vinicius, care puţin mai înainte simţise că duşmăneşte noua învăţătură, trebuie să observe că există o deosebire între preceptele bătrînului şi ale cinicilor sau ale altor filozofi, aceia predicau binele şi virtutea ca pe nişte lucruri raţionale şi singurele practice în viaţă, pe cînd bătrînul promitea în schimbul virtuţii nemurirea, şi nu o amărîtă de nemurire acolo, sub pămînt, în plictiseală, nemîncare şi pustietate, ci una sublimă, asemenea vieţii zeilor. Şi vorbea despre
76
ea ca despre un lucru absolut sigur. Intr-o asemenea credinţă, virtutea căpătă o valoare fără margini, iar înfrîngerile vieţii deveneau fără importanţă; să suferi vremelnic, dobîndind o fericire fără sfîrşit, este cu totul altceva decît să suferi numai pentru că aşa-i rînduirea în natură. Bătrînul, vorbind mai departe, spuse că virtutea şi adevărul trebuie iubite pentru e/e înşile, fiindcă binele suprem, mai vechi decît veşnicia, şi virtutea supremă, mai veche decît veşnicia, este Dumnezeu. Cine le iubeşte, îl iubeşte pe Dumnezeu şi, iubiridu-l, devine fiul lui iubit. Vinicius nu prea înţelege bine acest lucru. Ştia de mai înainte, din cuvintele pe care Pomponia Graecina le supuse lui Petronius, că Dumnezeu este după părerea creştinilor unul şi atotputernic. Acum, auzind că el este binele şi adevărul absolut, se gîndi fără să vrea că faţă de un asemenea demiurg, Jupiter, Saturn, Apolo, luno, Vesta şi Venus ar arăta ca o biată bandă gălăgioasă, în care îşi fac de cap cînd cu toţii împreună, cînd fiecare pe cont propiiu. Cea mai mare uimire i-o produse bătrînul spunînd că Dumnezeu este de asemenea iubirea absolută şi că cine-i iubeşte pe oameni, acela împlineşte suprema lui poruncă. Nu-i suficient să-i iubeşti pe oamenii din neamul tău, căci Dumnezeu-omul şi-a vărsat sîngele pentru toţi. El şi-a găsit aleşi şi printre păgîni, ca de pildă pe centurionul Cornelius. Nu-i de' ajuns să-i iubeşti pe cei care-fi fac bine, căci Christos i-a iertat şi pe evreii care l-au dus la moarte şi pe soldaţii romani care l-au ţintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim şi pe cei care ne nedreaptăfesc şi să le plătim cu bine pentru rău. Nu-i suficient să-i iubim pe cei buni, trebuie să-i iubim şi pe cei răi, căci numai prin dragoste poate fi alungată răutatea din ei. Auzind aceste cuvinte, Chilon se gîndi că toată truda lui a fost zadarnică şi că Ursus nu va îndrăzni niciodată să-l omoare pe Glaucus, nici în noaptea asta, şi nici altă dată. Extrase însă îndată şi a doua consecinţă din învăţătura bătrînului, care-l consolă: anume că nici Glaucus n-are să-l omoare pe el, chiar dacă l-ar descoperi şi l-ar recunoaşte. Vinicius nu se mai gîndea că în cuvintele bătrînului nu-i nimic nou. se întrebă mirat: „Ce fel de zeu e acesta? Ce fel de religie? Şi ce fel de popor?" Cele auzite pur şi simplu nu-i intrau în cap. erau pentru el idei nemaiîntîlnite. Dacă, de exemplu, el ar voi să urmeze religia asta, ar trebui să pună pe rug concepţiile lui, obiceiurile, caracterul, întreaga lui fire de pînă atunci, să prefacă totul în cenuşă şi să înceapă o viaţă cu totul nouă, cu un suflet absolut nou. Religia care-i poruncea să-i iubească pe părţi, sirieni, greci, egipteni, gali şi britani, să-i ierte pe duşmani, să le plătească cu bine pentru rău şi sâ-i iubească, i se păru nebunească. în acelaşi timp, avea sentimentul că tocmai fn nebunia ei este ceva mai puternic decît toate filozofiile de pînă atunci. I se părea că, fiind nebunească, e irealizabilă, şi fiind irealizabilă, e divină. Sufletul său o respingea, însă simţea că se desparte de ea ca de o luncă înflorită, plină de miresme îmbătătoare pe care dacă cineva Ie-a respirat o.dată, trebuie, ca în ţara lotofagilor, să uite totul şi să se tînjească veşnic numai după ea.
se părea că nu-i numic real în ea, dar că faţă de ea realitatea este ceva atît de mărunt, încît nu merită să-i acorzi vreo importanţă. 1/ înconjurau nişte spaţii vaste, nişte imensităţi nebănuite. Cimitirul acela începu să i se pară locul de adunare al Ur)or nebuni, însă în acelaşi timp tainic şi înfricoşător, unde ca dintr-un izvor mistic se naşte ceva ce n-a mai existat pe lume. îşi întipărise în minte tot ce spusese bătrînul din prima clipă despre viaţă, adevăr, dragoste, Dumnezeu.
indurile lui erau orbite de strălucire, ca de un şir neîntrerupt de fulgere. Ca toţi oamenii care îşi închină viaţa unei pasiuni, se gîndea la toate acestea prin prisma
77
dragostei sale pentru Ligia şi în tulburarea lui îşi dădu seama de un lucru neîndoielnic: dacă Ligia este la cimitir, dacă recunoaşte religia asta, dacă ascultă şi o acceptă, atunci ea niciodată n-are să devină amanta lui.
Pentru prima dată de cînd o cunoscuse la Aulus, Vinicius simţi că chiar dac-ar răpi-o acum, tot n-ar redobîndi-o. Pînă acum nu-i trecuse nimic asemănător prin minte şi chiar acum nu-şi putea înţelege stare, căci nu era o idee clară, ci mai degrabă sentimentul tulbure al unei pierderi ireparabile, al unei nenorociri, tremura în el o nelinişte obscură, care se transformă brusc într-un val de mînie oarbă împotriva tuturor creştinilor şi mai ales împotriva bătrînului. Pescarul acela, care la prima vedere i se păruse un om simplu, acum îl înfricoşa, ca un Fatum tainic şi implacabil, care dispune tragic de soarta lui.
Un săpător puse din nou, pe neobservare, cîteva torţe pe foc, vîntul încetă să mai foşnească prin pini, flacăra se ridica dreaptă, mlădie, spre stelele care străluceau pe cerul înseninat, iar bătrînul, pomenind de moartea lui Christos, începu să povestească numai despre el. Toţi îl ascultau cu răsuflarea tăiată. Liniştea se făcu şi mai profundă, încît ţi se părea că auzi bătaia inimilor, omul acesta văzuse! Şi povestea ca unul căruia fiecare clipă i se întipărise atît de adînc în minte, încît, atunci cînd închidea ochii, revedea totul.
Vinicius asculta şi ceva ciudat se petrecea cu el. Uitase pentru un moment unde se află, pierduse simţul realităţii, măsura, judecata. Stătea în faţa a două alternative, ambele de neacceptat. Nu putea să creadă ceea ce spunea bătrînul, dar îşi spunea că ar trebui să fii orb şi să respingi propia-ţi judecată, ca să presupui că omul acela care spunea: „Am văzut", ar fi minţit. Emoţia lui, lacrimile, întreaga lui făptură şi amănuntele întîmplărilor povestite aveau în ele ceva care făcea imposibilă orice bănuială. în anumite momente, lui Vinicius i se părea că visează. Vedea însă în jur mulţimea tăcută; fumul felinarelor ajunge la nările lui; nu departe ardeau torţele, iar alături pe o piatră stătea un om bătrîn, în pragul morţii, tremurînd puţin din cap, care povestea, repetînd mereu: „Am văzut!"
Şi le povesti în continuare totul, pînă la înălţarea la cer. Uneori se odihnea, căci vorbea foarte amănunţit, dar se simţea că fiecare amănunt cît de mic s-a întipărit în mintea lui ca săpat în piatră. Cei care-l ascultau erau fascinaţi. îşi scoteau glugile de pe cap ca să audă mai bine şi să nu piardă nici unul din acele cuvinte care erau nepreţuite pentru ei. Aveau, senzaţia că o putere supraomenească îi duce în Gaiilea, că merg Împreună cu ucenicii prin pădurile de acolo şi pe malul apelor, că cimitirul acesta s-a transformat in iacul Tiberiadei, iar pe mal, în ceaţa zorilor, stă Christos aşa cum stătea atunci cînd loan privind din barcă a spus „lată-l pe Domnul" - iar Petru s-a aruncat în apă ca, înotînd, să ajungă mai repede la mal, să cadă la picioarele adorate. Pe feţele lor erau întipărite încîntarea şi uitarea de sine, o fericire şi o dragoste fără margini. Se pare că în cursul lungii povestiri a lui Petru unuii avuseseră viziuni; cînd spuse că în momentul înălţării la cer, norii au început să se strîngă sub picioarele Mîntuitorului "şi să-l acopere, ascunzîndu-l de ochii apostolilor, toate capetele se ridicară instinctiv spre cer. Fu o clipă de aşteptare, parcă oamenii aceia sperau să-l mai zărească încă, sau poate aştepta cu El să coboare din nou din cîmpiile cereşti ca să vadă cum bătrînul Apostol paşte oile ce-i fuseseră încredinţate şi va să binecuvînteze turma lui.
78
Pentru aceşti oameni în clipa aceea nu mai există Roma, nu mai există împăratul cel nebun, nu mai există temple, zei, păgîni, era numai Christos care umplea pămîntul, marea, cerul, lumea.
Pe la casele îndepărtate, risipite de-a lungul Viei Nomentana, cocoşii începură să cînte, anunţînd miezul nopţii. în clipa aceea, Chilon îl trase pe Vinicius de colţul mantiei şi şopti:
- Stăpîne, acolo, nu departe de bătrîn, îl văd pe Urban şi lîngă el o fată.
Vinicius se scutură ca de un vis şi, întorcîndu-se în direcţia indicată de grec, o văzu pe Ligia.
XXI
Fiecare fibră tresări în tînărul patrician cînd o văzu. Uită de mulţime, de bătrîn, de toate aceste lucruri neînţelese care îl uimiseră şi n-o mai văzu decît pe ea. în sfîrşit, după atîtea eforturi, după zile lungi de nelinişte, de zbucium, de supărare, a găsit-o! Pentru prima dată în viaţă, simţi că bucur/a se poate năpusti asupra sa ca o fiară sălbatică, doborîndu-l. El, care întotdeauna considerase că rostul Fortunei este să-i împlinească toate dorinţele, acum nu-şi credea ochilor şi propiei lui bucurii, şi de n-ar fi fost neîncrederea asta, firea lui impulsivă l-ar fi putut împinge la vreun pas nechibzuit. Mai întîi însă voia să se convingă dacă nu-i cumva urmarea minunilor cu care bătrînul le împuiase capul, şi dacă nu cumva visează. Nu. Nu putea să fie nici o îndoială: o vedea pe Ligia. Doar cîţiva paşi îl despărţeau de ea. Stătea în plină lumină, aşa că putea s-o privească pe săturate. Gluga îi alunecase de pe cap şi-i desfăcuse părul. Sta cu buzele întredeschise şi ochii ridicaţi spre Apostol, cu faţa transfigurată. Era îmbrăcată ca o fată din popor, într-o mantie neagră de lînă, dar Vinicius n-o văzuse niciodată mai frumoasă şi, oricît era de tulburat, fu izbit de contrastul dintre îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă şi nobleţea chipului ei minunat. Dragostea trecu prin el ca o flacără uriaşă, amestecată cu un ciudat sentiment de nostalgie, adoraţie, stimă şi dorinţă. Simţea bucurie, văzînd-o numai, parcă ar fi băut dintr-o apă înviorătoare după o sete îndelungată. Stînd lîngă uriaşul ligian, ea îi apăru mai mică decît înainte, aproape un copil. Observă de asemenea că slăbise. Obrajii ei erau aproape străvezii, i se părea că vede o floare sau întruchiparea de abur a unui suflet. Dar cu atît mai mult dorea s-o posede pe fiinţa asta atît de diferită de femeile pe care le văzuse sau le posedase în Orient şi în Roma. Pentru ea le-ar fi dat pe toate celelalte, ai fi dat şi Roma, şi lumea întreagă.
Ar fi rămas aşa pierdut cu totul, în contemplarea ei, dacă n-ar fi fost Chilon care îl trase de cojţul mantiei, de teamă să nu facă vreun gest nechibzuit, care să-i Pună în pericol. între timp, creştinii începuseră să se roage şi să cînte. Curînd răsună imunul Maranatha, apoi Marele Apostol începu să boteze cu apă din havuz Pe cei prezentat/ de prezbiteri ca fiind pregătiţi pentru botez. Lui Vinicius i se Părea că noaptea asta n-are să se sfîrşească niciodată. Acum voia să meargă cît mai,degrabă după Ligia şi s-o răpească'pe drum sau din locuinţa ei.
In cele din urmă, pîlcuri-pîlcuri, creştinii începură să părăsească cimitirul, unci Chilon şopti:
79
- Să ieşim, stăpîne, în faţa porţii, căci nu ne-am scos glugile şi oamenii se uită la noi.
într-adevăr, aşa era. în timpul cuvîntării Apostolului îşi scoseseră cu toţii glugile, ca să audă mai bine, ei însă nu le urmaseră exemplul. Sfatul lui Chilon era chibzuit. Stînd lîngă poartă, puteau să-i vadă pe toţi cei care ieşeau. Iar pe Ursus nu era greu să-l recunoşti după statură.
-  Ne luăm după ei, zise Chilon, vedem în care casă intră, iar mîine, sau mai degrabă încă astăzi, ai să încercuieşti casa cu sclavii tăi şi ai s-o iei.
- Nu! spuse Vinicius.
- Ce vrei să faci, stăpîne?
-  Intrăm după ea în casă şi o răpim imediat. Doar ai promis să faci asta, Croton.
-  Da, spuse spadasinul, şi mă predau sclav ţie, stăpîne, dacă nu-i rup şira spinării bivolului acela care-o păzeşte.
Chilon însă îi sfătui, conjurîndu-i în numele tuturor zeilor să nu facă una ca asta. Doar Croton fusese luat numai pentru apărare, în cazul c-ar fi fost recunoscuţi, nu pentru răpirea fetei.încercînd s-o ia doar ei doi, se expun unei primejdii de moarte şi poate chiar să le scape fata şi atunci are să se ascundă în alt loc sau are să părăsească Roma. Şi ce-au să facă în acest caz? De ce să nu acţioneze în siguranţă? De ce să se expună singur la moarte? De ce să compromită întreaga acţiune?
Vinicius, cu toate că abia se mai stăpînea să nu se repeadă acolo pe loc, în cimitir, s-o ia pe Ligia în braţe, îşi dădu seama că grecul are dreptate şi poate că l-ar fi ascultat, dacă n-ar fi fost Croton, care jinduia după răsplată.
-  Stăpîne, porunceşte acestui ţap bătrîn să tacă, spuse el, sau permite-mi să-i mîngîi scăfîrlia cu pumnul meu. O dată la Buxentum, unde mă dusese la jocuri Lucius Saturninus, au năvălit peste mine în han şapte gladiatori beţi şi mici   unul n-a scăpat cu coastele întregi. Nu zic să răpim fata acum, din mulţime, că ar putea să ne lovească cu pietre la picioare, dar o dată ce va fi acasă, ţi-o răpesc şi ţi-o aduc unde vrei.
Vinicius se bucură, auzind aceste cuvinte, şi răspunse:
- Aşa va fi, pe Hercule! Mîine s-ar putea din întîmplare să n-o găsim în casă, iar o dată ce-am băgat spaima în ei, ar duce-o negreşit în altă parte.
- Ligianul acela mi se pare îngrozitor de puternic! gemu Chilon.
- Nu ţie ţi se porunceşte să-l ţii de mîini, răspunse Croton.
Trebuiră însă să aştepte mult. Cocoşii cîntau, anunţînd zorile, cînd îl văzură pe Ursus ieşind pe poată şi pe Ligia însoţindu-l. îi mai însoţeau şi alte cîteva persoane. Lui Chilon i se păru că recunoaşte printre ei pe Marele Apostol, alături de el mergea alt bătrîn, mult mai scund de stat, două femei în vîrstă şi un băiat care lumina drumul cu un felinar. îi urmau de aproape o mulţime de vreo două sute de persoane. Vinicius, Chilon şi Croton se amestecară în această mulţime.
- Da, stăpîne, spuse Chilon, fata ta se găseşte sub ocrotire puternică. El e cu ea. Marele Apostol. Uite cum îngenuche oamenii în faţa lui.
Oamenii într-adevăr îngenuncheau, dar Vinicius nu se uită la ei. Fără să piardă nici o clipă din ochi pe Ligia, se gîndea numai la răpirea ei. învăţat din războaie cu tot felul de stratageme, îşi compunea în minte cu o precizie militărească tot
80
planul răpirii. Ştia că pasul la care se încumetă era temerar, dar ştia bine că atacurile temerare se termină, de obicei, cu succes.
Drumul era însă lung. Avea timp să se gîndească şi la prăpastia pe care religia adoptată de Ligia o săpase între el şi ea. înţelegea acum tot ce se petrecuse între ei şi înţelegea de ce se petrecuse astfel. Era destul de ager la minte pentru asta. El n-o cunoscuse pînă acum pe Ligia.
închipuirea îi readucea imagini fugare ale cimitirului, ale mulţimii şi ale Ligiei transfigurate, ascultînd cuvintele bătrînului care povestea despre chinul, moartea şi învierea zeului-om, care a răscumpărat lumea şi i-a făgăduit fericirea de dincolo de Styx.
Noaptea începuse a se risipi. Zorile aşterneau pe coamele zidurilor o lumină palidă. Copacii de pe lîngă drum, clădirile, pietrele funerare, risipite pe alocuri, prindeau contur. Drumul nu mai era pustiu. Negustorii de legume se grăbeau să apuce deschiderea porţilor, ducînd de căpăstru asini şi catîri încăpăţînaţi. Ici şi colo, scîrţîiau căruţele în care era dus vînatul. Pe drum şi peste cîmp aproape de faţa pămîntului stăruia o ceaţă uşoară care prevestea vreme bună. Oamenii, văzuţi de departe, arătau în ceafa asta ca nişte stafii. Vinicius mergea cu ochii aţintiţi la silueta suplă a Ligiei, care, pe măsură ce lumina zorilor se înteţea, apărea tot mai argintie.
-  Stăpîne, zise Chilon, te sfătuiesc încă o dată ca, după ce vei afla unde locuieşte Ligia, să te întorci acasă după sclavi şi lectică. Nu asculta de trompa asta de elefant a lui Croton, care se oferă să răpească fata numai ca să poată stoarce punga ta ca pe o traistă de brînză.
- Ai de primit de la mine o lovitură de pumn între omoplaţi, ceea ce înseamnă că ai să crapi, spuse Croton.
- Ai de primit de la mine un ulcior de vin de Kefalonia, ceea ce înseamnă că am să rămîn nevătămat, răspunse grecul.
Vinicius nu spuse nimic, căci se apropiaseră de poarta oraşului. Un spectacol ciudat le izbi atenţia. Doi soldaţi îngenucheară cînd trecu Apostolul, iar el îşi lăsă o clipă mîinile pe coifurile lor de fier, pe urmă făcu asupra lor semnul curcii. Tînărul patrician nu-i trecuse niciodată prin minte pînă acum că ar putea să fie creştini şi printre ostaşi. îşi spuse, uimit, că aşa cum într-un oraş incendiat focul cuprinde mereu alte case şi învăţătura asta cuprinde probabil zi cu zi mereu alte suflete şi se lărgeşte, depăşind orice închipuire omenească. înţelese, înfiorat, că dacă Ligia ar fi vrut să fugă din oraş s-ar fi găsit paznic care să-i înlesnească în taină ieşirea. Binecuvînta în clipa asta pe toţi zeii că nu s-a întîmplat aşa.
După ce trecură de locurile virane de dincolo de ziduri, grupurile de creştini începură să se risipească. Acum, trebuie s-o urmeze pe Ligia cu mai multă grijă, să nu atragă atenţia asupra lor. Chilon începu să se vaite de răni şi junghiuri la picioare şi rămase tot mai mult în urmă. Vinicius nu se împotrivi, considennd că acum grecul fricos şi neputincios nu-i va mai fi de folos, l-ar fi permis chiar şi să plece unde-ar fi vrut, dar pe respectabilul înţelept îl ţinea pe loc prudenţa, poate îl reţinea şi curiozitatea, căci continua să meargă după ei, ba uneori se apropia, repetîndu-şi sfaturile, adăugind la un moment dat că bătrînul care-l întovărăşeşte pe Apostol, dacă n-ar avea statura aşa de scundă, ar putea să fie Claucus.
Mai merseră încă destul de mult, pînă în Transtiberim. S-apropia răsăritul soarelui cînd micul grup în care era Ligia, se despărţi. Apostolul, o femeie bătrînă
81
şi un băiat o apucară în lungul rîului, iar bătrînul scund, Ursus şi Ligia intrară pe o stradă îngustă şi, după ce mai merseră vreo sută de paşi, intrară în tinda unei case în care erau două prăvălii: una de uleiuri, alta a unui negustor de păsări.
Chilon, care mergea la vreo cincizeci de paşi în urma lui Vinicius şi Croton, se opri imediat încremenit, şi lipindu-se de zid, începu să sîsîie după ei, ca să se întoarcă.
Iar ei se întoarseră, căci trebuia să se sfătuiască.
-  Du-te, îi spuse Vinicius, şi vezi dacă casa aceea nu mai are vreo ieşire în partea cealaltă, în altă stradă.
Chilon, cu toate că mai înainte se văitase de răni la picioarele, aleargă atît de iute de parc-ar fi avut la glezne aripioarele lui Mercur. Peste cîteva clipe se întoarse.
- Nu, spuse el. Asta-i singura ieşire. După aceea, îşi împreună mîinile:
-  Pe )upiter, Apolo, Vesta, Cibela, Isis şi Osiris, pe Mihtra-Baal, pe toţi zeii Răsăritului şi Apusului te conjur,stăpîne, renunţă la planul ăsta... Ascultă-mă!
Amuţi brusc, observînd că faţa lui Vinicius pălise de emoţie, iar ochii-i sticleau ca unui lup. Era de ajuns să te uiţi la el ca să înţelegi că nimic pe lume n-are să-l oprească de la fapta asta. Croton începu să răsufle greu, umpiîndu-şi pieptul herculean, şi să clatine din capul său mic, rămas nedezvoltat, cum fac urşii închişi în cuşcă. De altfel, pe faţa lui nu se vedea nici cea mai mică nelinişte.
- Eu intru primul! zise el.
- Vii după mine, spuse Vinicius cu o voce poruncitoare. După o clipă, dispărură amîndoi în tinda întunecată.
Chilon alergă pînă în cea mai apropiată străduţă şi începu să pîndească de după colţ, aşteptînd să vadă ce-are să se întîmple.
XXII
Vi
inicius abia în tindă înţelese toate dificultăţile acţiunii. Casa era mare, cu cîteva etaje, una din acelea construite cu miile în toată Roma, pentru a fi închiriate. De obicei erau construite în grabă şi de mîntuială. Aproape nu era an să nu se prăbuşească cîteva din ele, îngropîndu-şi locatarii.
Vinicius şi Croton ajunseseră printr-o tindă lungă, ca un coridor, într-o curte interioară mică, mai îngustă, mărginită din toate părţile de ziduri, care constituiau un fel de atrium comun pentru toată casa. în mijloc era un havuz din care un şuvoi de apă cădea într-un bazin de piatră săpat în pămînt. Pe ziduri urcau scări exterioare, unele de piatră, altele de lemn, ducînd la galeriile din care se intra în locuinţe. La parter se-aflau, de asemenea, locuinţe, unele cu uşi de lemn la intrare, altele despărţite de curte numai printr-o perdea de stofă zdrenţuită, ruptă, cîrpită.
Era devreme. în curte nici ţipenie. Probabil că în toată casa lumea dormea încă, cu excepţia calor care se întorseseră din Ostrianum.
- Ce facem, stăpîne? întrebă Croton, oprindu-se.
-  Să aşteptăm aici; poate o să apară cineva, răspunse Vinicius. Nu trebuie să ne vadă în curte.
82
Se gîndea însă că sfatul lui Chilon fusese bun. Dac-ar fi avut cu dînsul cîteva zeci de sclavi, ar fi putut pune pază la poarta care părea să fie singura ieşire şi să scotocească toate locuinţele. Aşa însă, trebuie să nimerească drept în locuinţa Ligiei, altfel creştinii, care fără îndoială nu lipseau nici din casa asata, ar fi putut s-o avertizeze. Din această cauză era şi riscant să întrebe de ea. Cîteva clipe, Vinicius rămăsese pe gînduri. Se întrebă dacă n-ar fi mai potrivit să se întoarcă după sclavi, cînd deodată, de după perdeaua de la intrarea unei locuinţe mai îndepărtate, ieşi un om cu o sită în mînă şi se apropie de havuz.
Tînărul îl recunoscu dintr-o privire pe Ursus.                                                  '
-Ăsta-i ligianul, şopti Vinicius.
- Să-i frînd imediat oasele?
- Aşteaptă.
Ursus nu-i observă, căci stăteau în umbra tinzii. Liniştit, începu să spele cu apă nişte legume pe care le avea în sită, Pregătea desigur micul dejun. După ce termină de spălat, luă sita udă şi dispăru cu ea după perdea. Croton şi Vinicius se luară după el convinşi c-au să nimerească direct în casa Ligiei.
Constatară însă uimiţi că perdeaua nu despărţea o locuinţă de curte. Urma un alt coridor întunecos, la capătul căruia se zărea o grădiniţă cu cîţiva chiparoşi, cîteva tufe de mirt şi o căsuţă lipită de zidul din spate al unei alte case.
înţeleseră amîndoi imediat că împrejurarea-i prielnică pentru ei. în curtea mare, s-ar fi putut strînge toţi locatarii, aici însă izolarea căsuţei le înlesnea acţiunea. Au să termine repede cu apărătorii, sau mai degrabă cu Ursus, pe urmă, fără să piardă vremea, au să iasă cu Ligia răpită în stradă, iar acolo au să se descurce ei. Era puţin probabil să-i oprească cineva. Aveau să spună că-i vorba de-o ostatecă a cezarului, fugită. La urma urmei, la nevoie, Vinicius avea să arate străjerilor cine este şi să le ceară ajutor.
Ursus era gata să intre în casă, cînd, auzind zgomot de paşi, se opri. Văzînd doi oameni, puse sita pe blustradă şi se întoarse spre ei.
-  Ce căutaţi aici? îl întrebă.
-  Pe tine! răspunse Vinicius.
Apoi, întorcîndu-se spre Croton, îi şopti repede:
-  Ucide!
Croton se năpusti ca un tigru şi, înainte ca ligianul să se dezmeticească şi să-şi recunoască duşmanii, îl apucă în braţele sale de oţel.
Vinicius era prea sigur de puterea supraomenească a lui Croton ca să mai aştepte sfîrşitul luptei. Trecu pe lîngă ei, se repezi la uşa casei, o împinse şi se trezi într-o încăpere cam întunecoasă, luminată abia de focul care pîlpîia în cămin. Zarea flăcărilor bătea în plin obrajii Ligiei. Cealaltă persoană care stătea în faţa căminului era bătrînul care-i însoţise pe fată şi pe Ursus pe drumul de la Ostrianum.
Apariţia lui Vinicius fu atît de neaşteptată, încît mai înainte ca Ligia să-l fi recunoscut, o şi cuprinse de mijloc şi, ridicînd-o în braţe, se năpusti din nou spre uŞă. Bătrînul i se puse în cale, însă el, strîngînd cu un braţ fata la piept, îl îmbrînci cu mîna rămasă liberă. Atunci gluga îi alunecă de pe cap şi Ligia îl recunoscu, lngrozită. Sîngele-i îngheţă şi vocea i se înecă în gîtlej. Voia să strige după ajutor şi nu putea. în zadar încercă să se prindă de uşcior, degetele îi alunecară pe piatră şi
83
ar fi leşinat dacă un tablou înfiorător nu i-ar fi izbit privirile în momentul în care Vinicius ieşi cu ea în grădină.
Ursus ţinea în braţe un om aproape frînt în două, cu capul atîrnînd moale, cu gura plină de sînge. Văzîndu-i, mai izbi o dată cu pumnul în capul omului acela şi-apoi sări ca o fiară înfuriată asupra lui Vinicius.
„Moartea!" se gîndi tînărul patrician.
Auzi ca prin vis strigătul Ligiei: „Nu-I ucide!" Simţi că un fulger îi desface braţele în care o ţinea, pămîntul începu să se învîrtească cu el şi i se făcu negru în faţa ochilor.
Chilon totuşi nu plecase. Ascuns după colţ, aştepta să vadă ce-o să se întîmple, căci curiozitatea lupta în el cu frica. Amuţi brusc, fiindcă i se păăru că iese cineva din tindă. Tinîndu-şi răsuflarea, se lipi de perete, pîndind cucea mai mare atenţie.
Nu greşi. Din tindă se ivi capul cuiva şi începu să se uite în jur.
După o clipă însă dispăru.
„E Vinicius sau Croton, îşi spuse Chilon, dar dac-au răpit fata, de ce ea nu ţipă şi ei ce mai aşteaptă? Oameni tot au să întîlnească, căci pîn-or să ajungă la Carine, are să se trezească oraşul. Ce-i asta? Pe toţi zeii nemuritori!"...
Şi deodată împietri de groază.
In uşă apăruse Ursus, cu cadavrul lui Croton pe umăr. Uitîndu-se încă o dată în toate părţile, începu să alerge pe strada pustie spre rîu.
Chilon se făcu una cu peretele.
„Dacă mă zăreşte, sînt mort", se gîndi el.
Ursus însă alerga iute pe lîngă ziduri şi dispăru după colţ. Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă, fără să mai stea pe gînduri, o luă la goană în lungul străduţei care tăia de-a curmezişul, cu o iuţeală ce-ar fi putut să te uimească şi la un om tînăr.
„Dacă, înapoindu-se, are să mă zărescă, mă ajunge din urmă şi mă omoară", îşi zise. Salvează-mă, Zeus, salvează-mă".
Ligianul acesta, care-l omorîse pe Croton, i se părea în clipa asta cu adevărat o fiinţă supraomenească; Alergînd, îşi spunea că poate-i vreun zeu care-a luat înfăţişarea unui barbar. In momentele acelea credea în toţi zeii din lume şi în toate miturile de care-şi bătuse joc în împrejurările normale ale vieţii. îi trecu prin minte şi bănuiala că pe Croton ar fi putut să-! omoare zeul creştinilor, şi groaza lui depăşi orice margini, la gîndul că se ridicase, îndrăznise să înfrunte o asemenea putere.
Numai după ce trecu cîteva străduţe şi zări de departe nişte muncitori venind în direcţia lui, se mai linişti. Abia trăgîndu-şi răsuflarea, se aşeză pe pragul unei case şi începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, cu colţul mantiei.
„Sînt bătrîn şi am nevoie de linişte", zise.
Oamenii care veneau spre el cotiră într-o străduţă laterală şi străzile rămăseseră iarăşi pustii. Oraşul mai dormea încă. Dimineaţa mişcarea începea mai devreme tocmai în cartierele mai bogate, unde sclavii erau siliţi să se scoale în zorii zilei, în timp ce în cartierele locuite de populaţia liberă, hrănită pe cheltuiala statului, oamenii trîndăveau, sculîndu-se destul de tîrziu. După ce zăbovi o vreme şezînd
84
pe prag, Chilon se simţi cuprins de frig. Se ridică şi, convingîndu-se că nu pierduse punga căpătata de la Vinicius, se îndreptă cu un pas mai domol spre rîu.
„Poate c-am să dau pe undeva de cadavrul lui Croton, îşi zise- el. O, zei! Ligianul ăsta, dacă-i om, ar fi putut să cîştige milioanele de sestreţi într-un an. Dacă l-a sugrumat pe Croton ca pe un căţel, cine ar mai putea să i se împotrivească? Pentru fiecare reprezentaţie în arenă i s-ar fi plătit greutatea lui în aur. El o păzeşte mai bine pe fata asta decît Cerberul Infernului. Dar să-l înghită Styxul! Nu vreau să am de-a face cu el. Ce mai namilă! Totuşi, ce să fac? S-a întîmplat ceva îngrozitor. Dacă el lui Croton i-a frînt oasele, atunci fără îndoială că si sufletul lui Vinicius se tînguie pe undeva pe deasupra acestei case blestemate, aşteptînd înmormîntarea. Pe Castor! Doar e-un patrician, prieten cu împăratul, rudă cu Petronius, un nobil cunoscut în întreaga Romă şi-i tribun militar. Moartea lui n-are să treacă neobservată... Dacă m-aş duce la tabăra pretorienilor sau la vigili?"...
Se gîndi să se ducă la noapte la brutarul Demas şi să întrebe de Ursus. Renunţă însă imediat la ideea asta. Prefera să n-aibă nimic de-a face cu Ursus. Avea tot dreptul să presupună ca dacă Ursus nu l-a omorît pe Glaucus, fără îndoială a fost prevenit de vreunul din mai marii creştinilor, căruia i-o fi mărturisit planul său, că-i lucru necurat la mijloc şi că-i uneltirea vreunui trădător. De altfel, numai gîndindu-se la Ursus, pe Chilon îl treceau sudorile. îşi propuse în schimb ca diseară să-l trimită pe Euricius după veşti la casa unde se petrecuse accidentul. Deocamdată, avea nevoie să mănînce, să facă o baie şi să se odihnească. Noaptea nedormită, drumul pînă la Ostrianum şi fuga din Transtiberim îl osteniseră peste măsură.
O singură bucurie îi mai rămăsese: avea două pungi. Una pe care i-o dăduse Vinicius acasă şi a doua pe care i-o aruncase la întoarcerea de la cimitir. Se hotărî, drept consolare pentru toate emoţiile prin care trecuse, să mănînce mai mult şi să bea un vin mai bun ca de obicei.
Cînd, în sfîrşit. sosi ora de deschidere a cîrciumilor, îşi îndeplini hotărîrea cu atîta rîvnă, încît uită de baie. Mai presus de orice dorea să doarmă. Nevoia de somn era atît de mare, încît se întorsese, clâtinîndu-se la tot pasul, la locuinţa sa din Subura, unde-l aştepta sclava cumpărată cu banii lui Vinicius.
Intrînd în cubiculum-ul întunecos ca o vizuină de vulpe, se prăvăli în aşternut şi adormi într-o clipă.
Se trezi abia seara. Mai bine zis îl trezi sclava, spunîndu-i să se scoale, că îl caută cineva şi vrea să-l vadă neîntîrziat.
Bănuitorul Chilon se trezi dintr-o dată, aruncă de pe el mantia cu glugă şi, poruncindu-i sclavei să se dea o parte, se uită mai întîi cu grijă afară.
Şi încremeni! Prin uşa de la cubiculum zări statura uriaşă a lui Ursus.
Cînd îl văzu, simţi cum i se taie picioarele, cum inima i se opreşte în piept, cum fiori de gheaţă îi cutreieră spinarea ca nişte roiuri de furnici... O vreme nici nu putu să vorbească. Pe urmă, clănţănind din dinţi, gemu:
- Syra! nu sînt... nu cunosc... pe acest... om bun...
- l-am spus că eşti acasă si că dormi, stăpîne, răspunse fata, însă el a cerut să te trezesc.
- O, zei!.. Am să poruncesc să te...
85
Atunci, Ursus, săturîndu-se să mai aştepte, se apropie de uşă şi, aplecîndu-se, vîrî capul înăuntru.
- Chilon-Chilonides! zise el.
-  Pax tecum!1 Pax Pax! răspunse Chilon. O, cel mai bun dintre creştini! Da! Sînt Chilon, dar e o greşeală... Nu te cunosc!
-  Chilon Chilonides, repetă Ursus. Stăpînul tău, Vinicius, te cheamă să mergi la el împreună cu mine.
XXIII
0 durere groaznică îl trezi pe Vincius. In prima clipă nu-şi dădu seama unde se află şi ce se petrece cu el. Capul îi vuia. Ochii, parcă-i erau acoperiţi cu un val negru. Treptat însă cunoştinţa îi reveni şi, ca prin ceaţă, zări trei oameni aplecaţi asupra lui. Pe doi îi recunoscu; unul era Ursus, celălalt - bătrînul pe care-l îmbrîncise cînd o luase pe Ligia. Al treilea, cu totul necunoscut, îi ţinea mîna stîngă, pipăindu-i-o între cot şi umăr. O apăsare pe claviculă îi provoacă atunci o durere cumplită. Vincius îşi închipui că-l chinuie din răzbunare. Spuse, scrîşnind din dinţi:
-  Omorîţi-mă!
Ei însă nu dădură atenţie cuvintelor lui, parcă nici nu le-ar fi auzit sau poate li s-a părut un geamăt de durere. Ursus, cu semne de îngrijorare pe chipul lui înspăimîntat de barbar, ţinea în mînă fîşii albe de pînză. Bătrînul îl întrebă pe omul care apăsa umărul lui Vincius:
-  Glaucus, eşti sigur că rana asta de la cap nu e mortală?
-  Da, respectabile Crispus, răspunse Glaucus. Pe vremea cînd slujeam ca sclav în flotă, iar pe urmă, cînd am locuit la Neapolis, am îngrijit multe răni. Din cîştigul pe care mi l-a adus ocupaţia asta, m-am răscumpărat pe mine şi pe ai mei... Rana de la cap e uşoară. Cînd omul acesta (şi arătă cu capul spre Ursus), a smuls-o pe fată din braţele tînărului şi l-a repezit în zid, el, în cădere, şi-a făcut scut din mîna pe care si-a frînt-o. Astfel şi-a salvat capul - şi viaţa.
-  Ai îngrijit mulţi fraţi, răspunse Crispus, şi eşti renumit ca medic priceput. De aceea l-am trimis pe Ursus după tine.
-  Mi-a mărturisit pe drum că ieri era gata să mă omoare.
-  Mai înainte însă mi-a mărturisit mie ce avea de gînd. Cunoscîndu-te şi cunoscînd dragostea ta pentru Christos, i-am explicat că tu nu poţi fi un trădător, ci mai curînd acel necunoscut care voia să-l împingă la crimă.
-  Era un duh rău, iar eu l-am luat drept înger, spuse Ursus, oftînd.
-  Ai să-mi povesteşti altă dată, spuse Glaucus, acum trebuie să ne ocupăm de rănit.
Vorbind aşa, începu să apese cu putere umărul lui Vinicus ca să aşeze la loc oasele dezbinate. Din cauza durerilor, tînărul n-apuca să se trezească bine că iarăşi leşina, deşi Crispus îi stropea într-una faţa cu apă. Era poate un noroc pentru el, fiindcă nu mai simţi cum Glaucus îi îndreptă piciorul şi nici cum îi strînge între două scîndurele scobite umărul frînt, înfăşîndu-l repede ca să-l imobilizeze.
1  Pacetie!.
86
După ce operaţia se termină se trezi iarăşi şi o văzu pe Ligia.
Stătea chiar lîngă patul lui, ţinînd în mînă o căldăruşă de aramă cu apă, în care Claucus înmuia din cînd în cînd buretele cu care-i umezea fruntea.
Vinicius o privea şi nu-şi credea ochilor. I se părea că visează sau că din cauza febrei are năluciri. Abia după o vreme, reuşi să şoptească:
-  Ligia...
Auzindu-i vocea, fata tresări, întorcînd spre el privirile pline de tristeţe.
-  Pace ţie! spuse ea încet.
Şi rămase aşa cu mîna întinsă, cu faţa îndurerată exprimînd milă.
El o privea, parcă voind să şi-o întipărească pentru totdeauna în străfundul ochilor, sub pleoape. Se uita la faţa ei mai palidă şi mai slabă decît înainte, la cîrlionfii părului întunecat, la îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă de lucrătoare. Se uita cu atîta intensitate, încît arsă de privirile lui, fruntea ei albă se împurpura. El îşi dădu seama că o iubeşte tot aşa de mult. înţelese că paloarea ei, sărăcia în care trăia i se datoresc lui. El a răpit-o din casa în care era iubită, unde trăia în bunăstare şi a aruncat-o în camera asta mizeră, a îmbrăcat-o în mantia asta sărăcăcioasă de lînă neagră. Tocmai el, care dorise să o înveşmânteze în cele mai • scumpe brocarturi, s-o împodobească cu toate nestematele lumii. II copleşi părerea de rău, mila şi tristeţea. I s-ar fi aruncat la picioare, dacă ar fi putut să se mişte.
- Ligia, spuse el, nu l-ai lăsat să mă omoare. Ea răspunse moale:
-  Dumnezeu să-fi redea sănătatea.
în sufletul lui Vinicius, care regreta nedreptăţile pricinuite Ligiei şi cele pe care intenţionase să i le pricinuiască de-acum încolo, cuvintele ei avură efectul unui balsam. Uită în clipa aceea că ar fi putut să fie doar o urmare a învăţăturii creştine. Pentru el nu vorbise decît femeia iubită, înduioşată de soarta lui şi bunătatea ei îl mişcă pînă-n adîncul inimii. Emoţia îl copleşi. II cuprinse o senzaţie de sfîrşeală, ciudată, fiindcă-i făcea bine. Părea că se prăbuşeşte într-o prăpastie, lin ca-ntr-un zbor - şi, fericit, în clipa aceea de sfîrşeală, îşi spuse că o zeiţă veghează la căpătîiui lui.
între timp, Glaucus terminase de spălat rana de la cap şi-o unse cu o alifie. Ursus luă căldăruşă din mîinile Ligiei. Fata aduse pe masă o cană în care era apă amestecată cu vin şi o apropie de buzele rănitului. Vinicius bău cu lăcomie. Acum se simţea mai bine. După pansare, durerile se domoliseră. Rănile nu mai sîngerau. Luciditatea îi revenise.
-  Mai dă-mi să beau, spuse el.
Ligia ieşi cu cana goală, în cealaltă cameră. Crispus, după cîteva cuvinte schimbate cu Claucus, se apropie de pat şi spuse:
-  Vinicius, Dumnezeu n-a îngăduit să înfăptuieşti un mare păcat şi te-a păstrat în viaţă ca să te pocăieşti în sufletul tău. Acela, în faţa căruia nu sîntem decît pulbere,te-a dat dezarmat în mîinile noastre, însă Christos în care credem ne-a poruncit să-i iubim chiar şi pe duşmani. Ţi-am pansat rănile şi, cum a spus Ligia, o sa ne rugăm lui Dumnezeu să-ţi redea sănătatea, dar nu mai putem să veghem asupra ta. Aşa că rămîi în pace şi gîndeşte-te dacă eşti îndreptăţit s-o mai persecuţi Pe Ligia, căreia i-ai răpit părinţii adoptivi şi căminul, şi pe noi, care ţi-am plătit cu bine pentru rău?                      '                 '
87
-  Vreţi să mă părăsiţi? întrebă Vinicius.
-  Vrem să părăsim casa asta în care ne poate ajunge pedeapsa prefectului Romei. Tovarăşul tău a fost ucis iar tu, care eşti mare printre ai tăi, zaci rănit. Nu sîntem noi vinovaţii, însă asupra noastră o să cadă mînia legii...
-  Să nu vă temeţi de pedeapsă, spuse Vinicius. Am să vă apăr.
Crispus nu voia să-i răspundă că nu-i vorba doar de prefect şi de lege, ci că n-au încredere nici în el, şi vor s-o pună pe Ligia la adăpost de urmărirea lui şi de-acum înainte.
-  Stăpîne, spuse el, mîna ta dreaptă e teafără. lată aici tăbliţe şi stil: scrie slugilor tale să vină astă-seară cu lectica după tine şi să te ducă în casa ta, în care ai să stai mai comod decît în sărăcia noastră. Noi locuim aici la o sărmană văduvă. Ea are să vină în curînd cu fiul ei, care o să ducă scrisoarea. Noi trebuie să ne căutăm un alt adăpost.
Vinicius păli. Înţelese că vor să-l despartă de Ligia. Ştia că dacă are s-o piardă din nou, s-ar putea să n-o mai vadă niciodată în viaţă... îşi dădu seama că între ea şi el s-au ivit obstacole pe care nu le poate înfrînge prin mijloace vechi, iar la altele noi nu avusese încă timp să se gîndească. înţelese că orice le-ar spune acestor oameni - chiar de le-ar jura că o redă pe Ligia Pomponiei Graecina, ar avea dreptul să nu-l creadă şi nici nu l-ar crede. Ar fi putut doar să facă asta mai demult; în loc s-o urmărească pe Ligia, ar fi putut să meargă la Pomponia şi să jure că renunţă la urmărire. Atunci ar fi căutat-o însăşi Pomponia si ar fi luat-o înapoi, la casa ei. Nu! Simţea că nici un fel de promisiuni de felul acesta n-au să-i convingă să rămînă şi că nici un fel de jurămint n-are să fie acceptat, cu atît, mai mult, cu cît el, nefiind creştin, n-ar fi putut jura decît pe zeii în care el însuşi nu prea credea şi pe care ei îi considerau duhuri rele.
El însă dorea cu disperare să-i împace pe Ligia şi pe protectorii ei - indiferent prin ce mijloace, iar pentru asta avea nevoie de timp. Şi mai voia s-o vadă, să-i poată vorbi, măcar cîteva zile. Ca înecatul căruia orice pai i se pare salvator, şi el spera că în aceste cîteva zile o să reuşească poate să şi-o apropie, o să născocească poate ceva sau o să se întîmple ceva favorabil lui.
Adunîndu-şi gîndurile, spuse:
-  Ascultaţi-mă, creştini. Ieri am fost împreună cu voi în Ostrianum şi am ascultat învăţătura voastră. Chiar dacă n-aş fi cunoscut-o, faptele voastre m-au convins că sînteţi oameni cinstiţi şi buni. Spuneţi văduvei care locuieşte în această casă să rămînă. Rămîneţi de asemenea şi voi şi permiteţi-ni şi mie să rămîn. Să spună omul acesta (şi întoarse privirea spre Glaucus) care este medic sau măcar se pricepe la pansat răni, dacă astăzi pot să fiu transportat. Sînt bolnav, umărul mi-e frînt şi trebuie să rămîn nemişcat cel puţin cîteva zile. De aceea vă declar că nu mă mut de aici decît dacă o să mă duceţi cu forţa.
Se opri gîfîind. Pieptul rănit îi îngreuna respiraţia. Crispus spuse:
-  Nimeni, nobile Vinicius, nu va folosi forţa împotriva ta, ci numai noi o să ne mutăm de aici.
Tînărul, neobişnuiî sa i se împotrivească cineva, încruntă din sprinceană, spunînd:
-  Daţi-mi voie să-mi trag sufletul.
Peste cîteva clipe continuă:                                           '
-  De Croton pe care l-a sugrumat Ursus n-o să întrebe nimeni. Urma să plece azi la Benevent, unde l-a chemat Vatinius, aşa că toţi au să creadă că a plecat. Cînd am intrat împreună cu Croton în casa asta, nu ne-a văzut nimeni în afară de un grec care a fost cu noi în Ostrianum. Am să vă spun unde locuieşte, ca să mi-l aduceţi - iar eu am să-i poruncesc să tacă, tiindcă-i un om plătit de mine. Slujitorilor mei am să le scriu că am plecat şi eu la Benevent. Dacă grecul a anunţat cumva pe perfect, am să declar că eu însumi l-am omorît pe Croton şi că el mi-a rupt mîna. Aşa am să fac, pe umbrele tatălui şi mamei mele! Puteţi să rămîneţi aici, şi nici un fir de păr nu va fi clintit de pe capetele voastre. Aduce-ţi-mi-l repede pe grecul care se numeşte Chilon Chilonides!
-  Atunci, Glaucus o să rărnînă, spuse Crispus, şi împreună cu văduva o să aibă grijă de tine.
Vincius se încruntă mînios.
- Ascultă, bătrîne, ce spun, zise el. îţi datorez recunoştinţă şi pari un om bun şi cinstit, dar nu-mi spui tot ceea ce gîndeşti. Te temi ca nu cumva să-mi chem sclavii şi să le poruncesc s-o ia pe Ligia? Oare nu-i aşa?
-  Aşa este! răspunse Crispus cu o anumită asprime în glas.
-  Atunci ţine seama că voi vorbi cu Chilon de faţă cu voi şi tot de faţă cu voi am să scriu servilor mei să-i anunţ că am plecat şi că după aceea n-o să mai am alţi curieri în afară de voi. Chibzuieşte bine şi nu mă mînia prea mult.
Zicînd acestea, faţă i se schimonosi de furie. Adăugă vorbind tot mai aprins:
-  Iţi închipui cumva că am să neg că vreau să rămîn ca s-o văd? ... Şi un prost ar fi ghicit-o, chiar dacă aş fi negat. Dar cu forţa n-am s-o mai iau... Iar ţie am să-ţi mai spun ceva. Dacă ea n-are să rămînă aici, atunci cu mîna mea teafără amvsă rup legăturile de la umăr, n-am să mai primesc mîncare, nici băutură - şi fie ca moartea mea să cadă asupra ta şi a fraţilor tăi. De ce m-ai pansat? De ce n-ai poruncit să mă ucidă?
Epuizat şi învins de mînie, păli.
Ligia, care din camera alăturată auzise toată discuţia şi care era convinsă că Vinicius nu minte, se sperie de cuvintele lui. Pentru nimic în lume nu-i voia moartea. Rănit şi dezarmat nu-i mai trezea teamă, ci numai milă. De cînd fugise, trăind printre oameni stăpîniti de o continuă exaltare religioasă, obsedată de gîndul patimilor, a sacrificiului propriu şi a milei fără margini, se abandonase şi ea curentului care îi ţinea loc de casă, familie, înlocuind fericirea pierdută; astfel, se transformase într-una dintre acele fecioare creştine care avea mai tîrziu să schimbe bătrînul suflet al lumii. Vinicius înrîurise prea mult soarta ei, pricinuindu-i numai suferinţe, ca să-l poată uita. Se gîndea la el zile în şir, rugîndu-se lui Dumnezeu să vină clipa în care, urmînd inspiraţia religioasă, să-i poată plăti cu bine pentru rău, cu bunătate pentru persecuţii, să-l înfrîngă, să-l cîştige de partea lui Christos şi să-l mîntuiască." Acum i se păru că sosise această clipă si că rugăminţile ei fuseseră ascultate.
Se apropie de Crispus cu chipul transfigurat şi spuse cu voce schimbată:
~ Crispus, fie ca el să rămînă printre noi, iar noi să rămînem cu el pfnâ cînd <-nristos îl va însănătoşi.
Bătrînul presbiter, obişnuit să vadă în toate voia Domnului, dîndu-şi seama de -exaltarea ei, îşi spuse că poate vorbeşte prin ea puterea cerească şi, înspăimîntat în s'nea lui, îşi înclină capul cărunt.
89
- Fie cum spui, zise el.
Asupra lui Vinicius, care ascultase, privind-o ţintă tot timpul, supunerea grăbită a lui Crispus făcu o impresie ciudată şi profundă. îşi spuse că Ligia este printre creştini ca o Sibilă, înconjurată de respect şi ascultare. Şi fără să-şi dea seama, fu cuprins şi el de respect.
XXIV
Je mai temea ca nu cumva vreun ajutor nechemat din afară să-i tulbure bucuria. Chilon putea să anunţe dispariţia lui la prefectul oraşului sau la liberţii de acasă şi în cazul acesta amestecul vigililor nu era exclus. Se gîndi că astfel avea iarăşi posibilitatea s-o ia pe Ligia şi s-o ducă în casa lui. Simţea însă că n-ar trebui să mai fie în stare să facă asta. Era un om samavolnic, cutezător şi destul de stricat şi de neîndurător, cînd era vorba de o plăcere a lui, însă nu era nici ca Tigellinus, nici ca Nero. Viaţa ostăşească sădise în el un anume simţ al dreptăţii, al cinstei şi măcar atîta conştiinţă, încît să-şi poată da seama că o asemenea faptă ar fi teribil de josnică. Poate că într-un moment de furie ar fi recurs la un astfel de mijloc, dar acum era înduioşat şi bolnav, aşa că nu mai voia decît un singur lucru: nimeni şi nimic să nu mai stea între el şi Ligia.
în mintea lui Vinicius - de cînd îl ascultase pe Apostol în Ostrianum -graniţa dintre posibil şi imposibil începuse să se estompeze, aşa că o protecţie supranaturală nu i se mai părea imposibilă. Totuşi, reflectînd cîtde cît, le aminti el însuşi de grec şi ceru din nou să-i fie adus Chilon.
Crispus fu de acord. Hotărîră să-l trimită pe Ursus. Vinicius, care înainte de adunarea de la Ostrianum trimisese cîteva zile la rînd pe sclavii săi la Chilon, fără nici un rezultat îi indică ligianului adresa apoi, după ce scrisese cîteva cuvinte pe o tăbliţă, spuse, întorcîndu-se spre Crispus:
-  Iţi dau şi o tăbliţă, căci grecul este bănuitor, viclean şi de multe ori cînd îl chemam la mine poruncea să se răspundă oamenilor mei că nu-i acasă. Proceda aşa întotdeauna cînd, neavînd veşti bune pentru mine, se temea de mînia mea.
-  Numai să-l găsesc, c-am să-l aduc indiferent de vrea sau nu, răspunse Ursus. După aceea îşi luă mantia şi ieşi în grabă.
Să găseşti pe cineva la Roma nu era lucru uşor, chiar avînd cele mai bune indicaţii. Pe Ursus însă îl ajută instinctul omului crescut în pădure şi totodată buna cunoaştere a oraşului, aşa că după puţină vreme se află la locuinţa lui Chilon.
Totuşi nu-l recunoscu. îl văzuse doar o singură dată si încă noaptea. Bătrînu! celălalt, împunător şi sigur de sine, care-l îndemnase să-l omoare pe Glaucus nu seamănă de fel cu grecul acesta frînt în două de frică. Ar fi fost greu să presupui că-i vorba de aceeaşi persoană. Chilon, mirosind că Ursus îl socoteşte un om complet necunoscut, îşi mai reveni. Văzînd şi tăbliţa cu scrisul lui Vinicius, se linişti cu totul. Nu putea să fie vorba de o cursă. îşi spuse că dacă creştinii nu l-au omorît pe Vinicius, înseamnă că n-au îndrăznit să ridice mîna asupra unei persoane atît de ilustre.
„Vinicius are să mă apere la nevoie, gîndi el, doar nu mă cheamă ca să mă dea morţi".
Prinzînd curaj, întrebă:
90
-  Om bun, oare prietenul meu, nobilul Vinicius, n-a trimis lectica după mine? Mi-s picioarele umflate şi nu pot să merg pe jos atît de departe.
-  Nu, răspunse Ursus, mergem pe jos...
-  Şi dacă refuz?
-  Să nu faci asta, căci trebuie să mergi.
-  Am să merg, dar din propria mea voinţă. Nimeni nu mă poate sili, căci sînt om liber şi prieten cu prefectul oraşului. Ca înţelept, cunosc, mijloace să-i silesc eu pe oameni. Pot să-i schimb în pomi sau în animale. Dar merg-merg! Să îmbrac doar o mantie ceva mai caldă şi o glugă, ca să nu mă recunoască sclavii din cartier, căci m-ar reţine mereu să-mi sărute mîinile.
Vorbind astfel, îmbrăcă o altă mantie galică şi-şi lăsă pe frunte gluga largă, de teamă ca Ursus să nu-şi amintească de trăsăturile lui, cînd au să iasă la lumina zile.
-  Unde mă duci?... îl întrebă pe Ursus pe drum.
-  în Transtiberim.
-  Sînt de curînd în Roma şi n-am fost niciodată acolo, dar cu siguranţă că şi acolo trăiesc oameni care iubesc virtutea.
Ursus era un on destul de naiv. îl auzise însă pe Vinicius spunînd că grecul fusese cu el în Ostrianum şi că pe urmă îl văzuse intrînd cu Croton în casa în care locuia Ligia. Se opri o clipă şi spuse:
-  Nu minţi, bătrîne, căci astăzi ai fost cu Vinicius în Ostrianum şi în faţa porţii noastre.
-  Ah! spuse Chilon, deci casa voastră e în Transtiberim? Sînt de curînd la Roma şi nu mă descurc cu numele diferitelor cartiere. Da, prietene! Am fost în faţa porţii voastre şi l-am conjurat pe Vinicius în numele virtuţii să nu intre. Am fost şi în Ostrianum, dar ştii de ce? De-o vreme încoace mă străduiesc să-l convertesc pe Vinicius şi l-am dus să-l asculte pe cel mai mare dintre apostoli. Fie ca lumina să pătrundă în sufletul lui şi într-al tău! Doar eşti creştin, nu, şi doreşti ca adfevărul să biruie asupra minciunii?
-  Da, răspunse Ursus cu umilinţă. Lui Chilon îi reveni tot curajul.
-  Vinicius e un nobil puternic, spuse el, şi prieten cu împăratul. Din cînd în cînd, mai ascultă şi de duhul cel rău,dar dac-o să se clintească măcar un fir de păr de pe capul lui, Cezarul are să se răzbune pe toţi creştinii.
-  Pe noi ne apără o putere mai mare.
-  Adevărat! Adevărat! Dar ce-aveţi de gînd să faceţi cu Vinicius? întrebă Chilon, din nou neliniştit.
-  Nu ştiu. Christos ne porunceşte să fim milostivi.
-  Foarte bine ai vorbit. Să nu uiţi asta niciodată, altfel ai să te frigi în iad ca un cîrnat în tigaie.
Ursus oftă. Chilon se gîndi că pe acest om, înspăimîntător în clipele lui de furie, el ar putea să-l joace pe degete.
Vrînd să ştie cum s-a petrecut lucrurile în casa Ligiei, continuă cu o voce de judecător aspru:
-  Cum aţi procedat cu Croton? Spune şi nu născoci. Ursus oftă a doua oară:
-  Are să-ti spună Vinicius.                                                                        -    '
91
-  înseamnă că l-ai înjunghiat cu cuţitul sau l-ai doborît cu un par?
-  Eram neînarmat.
Grecul nu-şi putu reţine uimirea în faţa puterii supraomeneşti a barbarului.
-  Fie ca Pluton... am vrut să spun: fie ca Christos să te ierte! O vreme merseră în tăcere, apoi Chilon spuse:
-  Eu nu te trădez, dar fereşte-te de vigili.
-  De Christos mă tem, nu de vigili.
-  Adevărat. Nu-i păcat mai greu ca omorul. Am să mă rog pentru tine. Nu ştiu însă dacă ruga o să-ţi aducă iertare: poate dacă ai să te legi prin jurămînt că niciodată în viaţă n-ai să mai atingi pe nimeni nici cu un deget măcar.
-  N-am ucis de voie, răspunse Ursus.
Chilon, însă care dorea să se asigure pentru orice eventualitate, continuua să vorbească, încercînd să-l înfricoşeze pe Ursus de consecinţele omorului săvîrşit şi să-l îndemne să facă jurămînt. întrebă şi de Vinicius, dar ligianul răspundea în silă la întrebările lui, repetînd că are să audă din gura lui Vinicius însuşi ceea ce trebuie să audă. Discutînd în felul acesta, parcurseră drumul care despărţea locuinţa grecului de Transtiberim şi ajunseră în faţa casei. Inima lui Chilon începu din nou să bată neliniştită. De teamă, i se păru că Ursus începe să se uite ameninţător la el. „Slabă mîngîiere, îşi zise el, dac-o să mă omoare - fără voie. Aş prefera să-l lovească damblaua şi o dată cu el pe toţi ligienii. O, Zeus, olo-geşte-l, dacă poţi!" Cîndind astfel, se înfăşură mai strîns în mantia lui galică, zicînd că se teme să nu răcească. în cele din urmă, străbătînd tinda şi prima curte, ajunseră în coridorul care duce spre curtea căsuţei unde se opri, spunînd:
-  Permite-mi să-mi trag sufletul. Altfel, n-am să pot discuta cu Vinicius, dîn-du-i poveţe de mîntuire.
Deşi îşi face curaj, spunîndu-şi că nu-l ameninţă nici un pericol, la gîndul că are să se afle între oamenii aceia misterioşi pe care-i văzuse în Ostnanum, picioarele îi cam tremurau.
în momentul acela, le ajunse la ureche zvon de cîntece venind din casă.
-  Ce-i asta? întrebă el.
-  Zici că eşti creştin şi nu ştii că la noi este obiceiul ca după fiecare masă să-l slăvim pe Mîntuitor, prin cîntecul nostru, răspunse Ursus. Miriam cu fiul ei trebuie să fi sosit acasă. Poate că şi Apostolul este cu ei, căci zilnic o vizitează pe văduvă şi pe Crispus.
-  Du-mă drept la Vinicius.
-  Vinicius se află cu dînşi. Avem o singură odaie mai mare. Celelalte sînf numai cubiculum-uri întunecoase în care dormim. Hai înăuntru. Ai să te odihneşti acolo.
Intrară. încăperea era întunecoasă, seara de iarnă înnourată. Flacăra celor cîteva lămpi lumina firav. Vinicius mai degrabă îl bănui, decît îl recunoscu pe omul ascuns sub glugă, pe Chilon. Grecul, văzîndu-l pe Vinicius în patui aşezat într-un colţ al camerei, se apropie, repede de el, fără să se uite la ceilalţi, convins poate că lîngă el are să fie în deplină siguranţă.
-  O,stăpîne! De ce nu mi-ai ascultat sfaturile? strigă el, împreunîndu-şi mîinile.
-  Taci şi ascultă! spuse Vinicius.
Privi pe Chilon drept în ochi şi, pronunţă rar şi decis fiecare cuvînt, ca să se întipărească bine în mintea lui Chi'lon, adăugă:
92
-  Croton m-a atacat, vrînd să mă omoare şi să mă jefuiască. Ai înţeles? L-am ucis, oamenii aceştia mi-au pansat rănile, pe care le-am căpătat, luptîndu-mă cu el.
Chilon înţelese dintr-o dată că Vinicius căzuse la învoială cu creştini şi că vorbele lui trebuie luate de bune şi primite ca o poruncă. Fără să mai stea pe gînduri, ridică ochii în sus şi strigă:
-  Era un ticălos! Te-am avertizat doar să n-ai încredere în el. Toate sfaturile mele se loveau de scăfîrlia lui ca nuca în perete. în întregul Hades nu există destule chinuri să-l răsplătească pentru faptele lui. Căci cine nu-i cinstit, acela-i ticălos; şi cui îi e mai greu decît ticălosului să fie cinstit? Dar să pună gînd rău tocmai binefăcătorului şi stăpînului său cel mărinimos?!... O, zeii...
Amintindu-şi că pe drum încoace, faţă de Ursus se dăduse drept creştin, tăcu.
-  Dacă n-aş fi avut pumnalul la mine, m-ar fi omorît.
-  Binecuvîntez clipa în care te-am sfătuit să iei măcar un cuţit. Vinicius îşi aţinti iarăşi privirile cercetătoare asupra grecului;
-  Ce-ai făcut astăzi?
-  Cum? Nu Ji-am spus, stăpîne, că am adus jertfe pentru sănătatea ta?
-  Şi altceva nimic?
-  Tocmai mă pregăteam să-ţi fac o vizită, cînd a venit omul acesta bun şi mi-a spus că mă chemi.
-  lată tăbliţa asta. Te duci cu ea acasă la mine, ai să-l găseşti acolo pe libertul meu şi ai să i-o dai. l-am scris că am plecat la Benevent. îi mai spui lui Demas că am plecat de azi dimineaţă, chemat printr-o scrisoare urgentă de către Petronius.
Şi repetă apăsat.
-  Am plecat la Benevent - ai înţeles?
-  Ai plecat, stăpîne! Doar mi-am luat rămas bun de la tine în zori la Poarta Capena şi chiar din clipa plecării tale m-a cuprins un dor nealinat. Am să mă prăpădesc ca nefericita soţie a lui Zethos de dorul lui Ityl, dacă mărinimia ta n-o să-l potolească.
Vinicius, deşi bolnav şi se obişnuise cu neaşteptatele schimbări la faţă ale grecului, nu putu să-şi reţină zîmbetul. De altfel, era bucuros că Chilon i-a înţeles cuvintele din zbor. Spuse:
-  Atunci am să-i poruncesc să-ţi şteargă lacrimile. Adu-mi o făclie.
Chilon se linişti de-a binelea. Se ridică şi se ap'ropie de cămin, luînd una din făclii.
In acest timp, gluga îi alunecă şi lumina îi căzu direct pe faţă. Glaucus sări de pe bancă şi, apropiindu-se repede, se opri lîngă el.
-  Nu mă recunoşti, Cefas? întrebă el. Auzindu-i glasul/cei de faţă se înfiorară.
Chilon ridică făclia şi în aceeaşi clipă o scăpă la pămînt. Se îndoi de mijloc şi începu să geamă:
-  Nu sînt eu... nu sînt eu acela!... îndurare! Glaucus se întoarse spre cei care cinau şi spuse:
-  lată omul care m-a vîndut şi ne-a dat pieirii pe mine şi pe toţi ai mei!... Povestea lui era cunoscută tuturor creştinilor, o cunoştea şi Vinicius. Nu-şi
dăduse seama cine e Glaucus, fiindcă fusese leşinat mai' tot timpul cît durase Pansarea şi nu auzise numele lui. însă pentru Ursus, clipa asta scurtă fu ca un
93
fulger în întuneric. Recunoscîndu-I pe Chilon, dintr-o săritură fu lîngă el, îi prinse braţele şi, răsucindu-i-le la spate, strigă:
-  El m-a îndemnat să-l omor pe Glaucus!
-  îndurare! gemu Chilon. Vă restitui... Stăpîne, ţipă el, întorcînd capul spre Vinicius, salvează-mă! Am avut încredere în tine... Scrisoarea ta... am s-o duc. Stăpîne, stăpîne!
Vinicius, care privise întîmplarea cu cea mai deplină indiferenţă, fiindcă ştia cîte parale face grecul şi fiindcă inima lui nu cunoştea mila, spuse:
-  îngropaţi-l în grădină. Scrisoarea are s-o ducă altcineva.
Lui Chilon cuvintele acestea îi sunară în urechi ca o sentinţă la moarte. începu să tremure în mîinile puternice ale lui Ursus. Ochii i se umplură de lacrimii de durere.
-  Pe dumnezeul vostru! îndurare, strigă el, sînt creştin!... Pax vobiscum! sînt creştin, iar dacă nu mă credeţi, mai botezaţi-mă o dată, de două ori, de zece ori. Claucus, e o greşeală! Permiteţi-mi să vorbesc! Faceţi-mă sclavul vostru... Nu mă omorîţi! îndurare!...
Şi vocea lui, sugrumată de spaimă, s-auzea tot mai slab. Deodată, se ridică de la masă Apostolul Petru. îşi lăsă în piept capul său cărunt, ţinînd cîteva clipe ochii închişi, apoi, ridicînd pleoapele, spuse în tăcerea care se lăsase:
-  Zis-a Mîntuitorul: „Dacă fratele tău ţi-a greşit, ceartă-l; iar dacă s-a căit, iartă-l. Dacă de şapte ori într-o zi ţi-a greşit, şi de şapte ori s-a întors spre tine, spunînd: „Imipare rău! - iartă-l".
O linişte şi mai profundă urmă cuvintele lui.
Claucus rămase o vreme cu faţa îngropată în palme. Pe urmă, ridicînd fruntea, spuse:
-  Cefas, Dumnezeu să te ierte pentru răul pe care mi l-ai făcut, aşa cum şi eu te iert în numele lui Christos.
Ursus, eliberînd braţele grecului, adăugă imediat:
-  Mîntuitorul să-mi ierte greşelile, aşa cum te iert şi eli.
Chilon căzu la pămînt şi, sprijinindu-se în mîini, întorcea capul în toate părţile ca o fiară prinsă în capcană, pîndind să vadă de-unde o să-i vină moartea. încă nu-şi credea ochilor şi urchilor şi nu cuteza să se gîndească la iertare.
Cu încetul însă îşi reveni. Doar buzele vinete continuau să-i tremure de spaimă. Apostolul spuse:
-  Mergi în pace!
Chilon se ridică. N-avea însă putere să vorbească. Instinctiv se apropie de patul lui Vinicius, căutînd ocrotire. N-avusese încă timp să-şi dea seama că, deşi se folosise de serviciile lui şi-i fusese întrucîtva complice, Vinicius îl condamnase, în timp ce tocmai oamenii aceştia, împotriva cărora uneltise îl iertaseră. Gîndul acesta avea să-l preocupe, mai tîrziu. In momentul acela, privirea lui exprima doar uimire şi neîncredere. Deşi se convinsese că l-au iertat, dorea să fie cît mai departe de oamenii aceştia neînţeleşi, a căror bunătate îl înspăimînta ca şi cruzimea. Se temea că dacă o să mai rămînă, iar o să se întîmple ceva neaşteptat-Aplecîndu-se spre Vinicius, spuse cu vocea tremurată:
-  Dă-mi stăpîne, scrisoarea! Dă-mi scrisoarea!
94
Smulgînd tăbliţa pe care i-o întinse Vinicius, făcu o plecăciune în faţa creştinilor şi încă una în faţa bolnavului şi furişîndu-se pe lîngă perete, o zbughi afară.
în grădiniţa care zăcea în beznă, spaima puse iarăşi stăpînire pe sufletul lui. Era convins că Ursus are să vină după el şi are să-l omoare în întuneric. Ar fi vrut să o ia la goană, dar picioarele nu-l ascultaseră, iar în clipa următoare se muiară cu totul. Intr-adevăr Ursus stătea lîngă el.
Chilon căzu cu faţa la pămînt şi începu să geamă.
-  Urbane... în numele lui Christos... Urban spuse:
-  Nu te teme! Apostolul mi-a poruncit să te scot pînă la poartă ca să nu orbecăi prin întuneric, iar dacă eşti prea ostenit, am să te duc pînă la poartă.
Chilon ridică faţa. ■
-  Ce spui? Ce?... Nu mă omorî?
-  Nu! Nu te omor. Dacă te-am strîns prea tare şi te-a durut, iartă-mă.
-  Ajută-mă să mă ridic, spuse grecul. Nu mă omori? Ai? Scoate-mă pînă-n stradă, mai departe mă duc singur.
Ursus îl ridică de la pămînt ca pe un fulg şi-l aşează în picioare. Apoi îl conduse prin coridorul întunecos în cealaltă curte, din care prin tindă se ajungea în stradă. în coridor pe Chilon îl mai trecu un val de sudoare; gîndi: „S-a sfîrşit cu mine!" Abia cînd ajunseră în stradă, îşi reveni de-a binelea şi spuse:
-  Mai departe merg singur.
-  Pacea să fie cu tine!
-  Şi cu tine, şi cu tine!... Lasă-mă să mă odihnesc.
După plecarea lui Ursus, răsuflă o dată din adîncul pieptului. îşi pipăi mijlocul şi şoldurile, voind parcă să se convingă că trăieşte. Apoi cu pas iute o porni la drum.
După vreo zece paşi însă, se opri, întrebîndu-se:
„Totuşi, de ce nu m-or fi omorît?"
Cu toate că discutase ce Euricius despre învăţătura creştină şi de asemenea cu Urban pe malul rîului, cu toate că ascultase predica din Ostrianum, nu găsi răspuns la întrebare.
XXV
La rîndul său, nici Vinicius nu putea înţelege ceea ce se petrecuse şi în fundul sufletului era tot atît de mirat ca şi Chilon. Faptul că oamenii aceştia se purtaseră pine cu el şi în loc să se răzbune, îi oblojiseră rănile, îl explica mai puţin prin Inyăţătura pe care o recunoşteau, şi mai mult prin intervenţia Ligiei şi într-o mare masură prin situaţia sa împortantă. Purtarea lor cu Chilon însă întrecea orice limite a Posibilităţii omeneşti de a ierta. Se întrebă şi el de ce nu l-au ucis pe grec? Ar fi Putut s-o facă fără teamă de pedeapsă. Ursus l-ar fi îngropat în grădină, sau l-ar fi ^ runcat noaptea în Tibru. în vremea aceea, cînd însuşi împăratul ieşea noaptea la ^căierări şi ucidere, cadavrele aruncate de apă dimineaţa la mal, deveniseră un U- °!DIŁnu't: Ş1 nimeni nu mai cerceta de unde vin. După părerea lui Vinicius, tmii greşiseră lăsîndu-l să plece viu pe Chilon. Mila nu era cu totul străină
95
lumii căreia îi aparţinea tînărului patrician. Doar atenienii îi ridicaseră un templu şi multă vreme se împotriviseră introducerii în Atena a luptelor gladiatorilor. Se întîmpla şi la Roma să fie iertaţi cei învinşi. Calicratus, regele britanilor, care fusese luat în sclavie, primise avuţii de la Claudius şi trăia liber în oraş. Să răzbuni însă o nedreptate care ţi s-a făcut i se părea lui Vinicius, ca şi altora, un lucru drept şi justificat. Să renunţi la răzbunare era de neconceput pentru el. Adevărat că ia Ostrianum auzise predicîndu-se că trebuie iubiţi chiar şi duşmanii, dar asta i se păruse o teorie fără urmare în viaţă. Presupuse că nu l-au omorît pe Chilon poate pentru că aveau o sărbătoare, care-i oprea, sau pătrarul lunii nu le era prielnic. Auzise că există asemenea intervale de timp în care diferite popoare n-au voie nici război să înceapă. Atunci de ce nu l-au dat pe grec pe mîna justiţiei? De ce-a spus Apostolul că şi dacă ţi-ar greşi cineva de şapte ori, de şapte ori, să-l ierţi-' De ce Glaucus i-a spus lui Chilon: „Să te ierte Dumnezeu, aşa cum te iert şi eu"? Doar nici nu se putea imagina un rău mai mare decît cel pe care i-l făcuse Chilon. Mînia clocoti în pieptul lui Vinicius numai gîndindu-se cum ar fi procedat cu unul care ar fi omorît-o pe Ligia? Răzbunarea lui ar întrece-o pe-a zeilor din Infern. Iar Glaucus I-a iertat! Ursus I-a iertat de asemenea, el, care ar fi putut să omoare în Roma pe cine ar fi vrut, fără să se aştepte la pedeapsă, fiindcă n-avea decît să-l omoare pe regele din pădurea Dianei1 şi să-i ia locul... Oare acestui om care I-a înfrîrît pe Croton i-ar putea rezista gladiatorul care deţinea această demnitate obţinută numai prin uciderea „regelui" anterior? La toate întrebările acestea răspunsul era unul singur. Numai dintr-o pornire de bunătate, cum nu mai fusese pînă atunci pe lume, şi dintr-o neţărmurită dragoste de oameni care te făcea să uiţi de tine şi de nedreptăţile îndurate, să nu ţii seama de nefericirea şi de necazul tău şi să trăieşti pentru alţii - ei nu ucideau. De răsplata pe care oamenii aceştia aveau s-o primească pentru asta, Vinicius auzise în Ostrianum, însă mintea lui nu înţelegea. în schimb, îşi dădea seama că o astfel de viaţă pămîntească, în care trebuie să renunţi la avuţie şi plăcere, în favoarea altora, trebuie să fie mizeră. De aceea, gîndindu-se la creştini, alături de mirare şi milă, simţi şi o undă de dispreţ.) se părură nişte oi, sortite a fi, mai devreme sau mai tîrziu, hrană pentru lupi, iar firea lui romană nu-i permitea să aibă respect pentru cei care se lăsau mîncafi Oricum, îl izbise un lucru. îndată după plecarea lui Chilon, văzu oglindindu-se pe toate feţele lumina unei mari bucurii. Apostolul se apropie de Glaucus şi punîndu-şi palma pe capul lui, spuse:
- Christos a învins în tine!
Iar acesta, ridică ochii spre cer, transfigurat de fericire. Vinicius, care putea i* înţeleagă doar bucuria răzbunării împlinite, se uită la el cu ochii arşi de febră ca > un nebun. Văzu apoi, revoltat, cum Ligia îşi lipeşte buzele ei de prinţesă de mii"' acestui om care arăta ca un sclav şi deodată avu impresia că ordinea lucrurilor i' lumea asta a fost răsturnată. Veni pe urmă Ursus şi povesti cum I-a scos pe Chile1 în stradă şi cum I-a rugat să-l ierte pentru vătămarea care i-ar fi putut-o pricii
' Nemus Dianae - pădurea zeiţei Diana, în apropiere de Arcia. Preotul însărcinat cu paza „m de aur" din stejarul sacru purta numele de rege şi nu putea fi înlocuit decît de acel care izbutea sâ-l în luptă.
96
strîngîndu-l prea tare. Apostolul l-a binecuvîntat şi pe el, iar Crispus a declarat că ziua de azi Ie-a adus o 
mare victorie. Auzind că asta-i o victorie, în mintea lui Vinicius lucrurile se încîlciră cu totul.
Cînd Ligia, după puţin timp, îi dădu din nou o băutură răcoritoare, o prinse uşor de mînă şi-o întrebă:
-  Ş tu m-ai iertat pe mine?
-  Sîntem creştini. Nu ne este îngăduit să păstrăm ură în suflet.
■ - Ligia, spuse el atunci, oricine-ar fi zeul tău, am să-l cinstesc, sacrificînd o sută de boi pe altarul lui, numai pentru că-i al tău. Ea răspunse:
-  Ai să-i cinsteşti în sufletul tău, cînd ai să-l iubeşti.
-  Numai pentru că este al tău... repetă Vinicius, şi vocea lui suna din ce în ce mai moale.
Şi, sleit de puteri, cobor pleoapele.
Ligia ieşi, însă se întoarse curînd şi, oprindu-se lîngă pat, se aplecă spre el să vadă dacă doarme. Vinicius simţi apropierea ei şi, deschizîd ochii, zîmbi. Ea îşi lăsă uşor degetele peste pleoapele lui, îndemnîndu-l la somn. Bucuria îl înecă pe Vinicius şi deodată se simţi şi mai bolnav. Şi aşa era într-adevăr. Venise noaptea si febra i se înteţise, împiedicîndu-l să adoarmă. întorcea privirile după Ligia oriunde s-ar fi aflat ea. Pe jumătate treaz, vedea şi auzea tot ce se petrece în jur şi deodată cădea într-o stare de delir, în care realitatea se amesteca cu vedenii. I se părea la un moment dat că se afla într-un cimitir vechi, părăsit. Acolo, într-un templu în formă de turn, era preoteasă Ligia. N-o pierdea din ochi. Şi o văzu în vîrful turnului, cu o lăută în mîini, în plină lumină, asemenea acelor preotese din Orient, care cîntau noaptea imnuri în cinstea lunii. Urca din greu pe scări înguste şi răsucite ca s-o răpească. în urma lui se tîra Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă şi repetînd într-una; „Nu face asta stăpîne, că-i preoteasă... el o să se răzbune..." Vinicius nu ştia cine-i El, însă ştia că-i pe cale să comită un sacrilegiu şi se temea şi dînsul. însă cînd ajunse la balustrada care împrejmuia platforma din vîrful turnului, lîngă Ligia apăru Apostolul cu barba argintie şi spuse: „Să nu ridici mîna asupra ei, ea este a mea". Pe urmă, porni împreună cu ea pe raza lunii, ca pe un drum durat spre cer, iar el, Vinicius, întinzînd mîna spre ei, începu să-i implore să-l ia şi pe el cu dînşii.
Vinicius se trezi din nou. visul însă se destrăma încet aşa că nu-şi redobîndi dintr-o dată luciditatea. O vreme mai, stărui senzaţia că se află pe lac, înconjurat' de mulţimi. Fără să ştie de ce, începu să-l caute pe Petronius, mirîndu-se că nu-l găseşte. Lumina răspîndită din vatra căminului, lîngă care nu se mai afla nimeni, îl trezi de-a binelea. Trunchiurile de măslin ardeau leneş în cenuşa roză, în schimb buturugile de pin, probabil puse de curînd pe jăratec, aruncau flăcări mari şi în lumina lor Vinicius o văzu pe Ligia care şedea nu departe de patul lui.
Prezenţa ei îl tulbură pînă în adîncul sufletului. îşi aminti că noaptea din ajun o Petrecuse în Ostrianum, că pe urmă toată ziua îl îngrijise, iar acum, cînd toată 'umea se dusese la culcare, ea singură veghea lîngă patul lui. Era uşor de ghicit că-i obosită, căci sta nemişcată, cu ochii închişi. Vinicius nu putea să-şi dea seama dacă e adormită sau numai cufundată în gînduri. Privi /a profilul ei, la genele plecate, la mîinile împreunate pe genunchi şi în mintea lui păgînă începea să se aleagă anevoie ideea că pe lîngă frumuseţea goală grecească şi romană,
97
plină de sine şi mîndră de formele ei, mai există pe lume şi o altă frumuseţe, nouă, pură, care vine din suflet.
Intre timp, ea deschisese ochii. Observînd că Vinicius se uită la ea, se apropie de patul lui şi spuse:
-  Sînt aici. El răspunse:
-  Am văzut în vis sufletul tău.
XXVI
f\ doua zi, se trezi slăbit, dar cu capul limpede şi fără febră. I se păruse că l-au trezit nişte şoapte, însă cînd deschise ochii, Ligia nu mai era lîngă el. Ursus, aplecat în faţa căminului, scormonea cenuşa căutînd jăratec sub ea. După ce-l găsi, începu să sufle în tăciuni cu atîta putere de parcă ar fi avut nişte foaie de fierar în loc de plămîni. Vinicius îşi aminti că omul acela îl zdrobise ieri pe Croton. li măsură din priviri cu interesul unui admirator al arenei, stăruind la grumaji de ciclop şi la pulpele lui ca nişte coloane.
„Slavă lui Mercur că nu mi-a sucit gîtul, îşi spuse. Pe Pollux! Dacă şi ceilalţi ligieni sînt ca el legiunile danubiene o să aibă de furcă cu el!"
Strigă:
-  Hei, sclavule!
Ursus îşi întoarse faţa spre ei şi îi zîmbi aproape prieteneşti:
-  Dumnezeu să-ţi dea, stăpîne, zi bună şi sănătate, dar să ştii că eu sînt om liber, nu sînt sclav.
Lui Vinicius, care avea chef să-l întrebe pe Ursus de ţara de baştină a Ligiei, răspunsul lui Ursus îi făcu plăcere. O discuţie cu un om liber, chiar din păturile sărace, ştirbea în mai mică măsură demnitatea lui de patrician decît discuţia cu un sclav pe care nici legea şi nici obiceiul nu-l considerau o fiinţă omenească.
-  Cum, tu nu eşti sclavul lui Aulus? întrebă.
-  Nu, nobile Vinicius. Eu slujesc Callinei cum am slujit şi mamei sale, dar de bună voie.
Vîrî din nou capul în cămin, ca să sufle în tăciunii peste care aşezase lemne, apoi se întoarse iarăşi spre el.
-  La noi nu-s sclavi. Vinicius întrebă:
-  Unde-i Ligia?
-  Abia a plecat. Eu trebuie să gătesc prînzu! pentru tine, stăpîne. A vegheat lîngă tine toată noaptea.
-  De ce n-ai înlocuit-o?
-  Aşa a vrut ea. Treaba mea e să ascult.
O undă de tristeţe trecu prin ochii lui. Adăugă:
-  Dacă n-aş fi ascultat-o, tu, stăpîne, n-ai mai fi printre cei vii.
-  Regreţi oare că nu m-ai ucis?
-  Nu, stăpîne. Christos ne porunceşte să nu ucidem.
-  Dar Atacinus? Dar Croton?
-  N-am putut altfel, mormăi Ursus.
98
Privi supărat la mîinile sale, care se vede că rămăseseră păgîne, deşi sufletul lui îşi primise botezul.
Puse un vas pe vatră şi, aşezîndu-se pe vine în faţa căminului, îşi aţinti ochii îngînduraţi în flăcări.
-   E vina ta, stăpîne, spuse. De ce-ai ridicat mîna asupra ei? E fiică de rege. Vinicius, în prima clipă, se mînie, lovit în mîndria lui pentru că un om simplu
şi barbar îndrăzneşte să-i vorbească atît de familiar, ba să-l şi dojenească. La toate lucrurile extraordinare şi greu de crezut care se întîmplaseră în noaptea trecută, se mai adăuga unul. Fiind însă slăbit şi neavîndu-i la îndemînă pe sclavii săi, se stăpîni. Nu-i fu greu, pentru că învinse dorinţa de a afla cît mai multe amănunte din viata Ligiei.
Liniştindu-se, îl întrebă despre războiul ligienilor, împotriva lui Vanius şi a suebilor. Ursus povesti cu plăcere, dar nu adăugă prea multe lucruri faţă de ceea ce aflase Vinicius de la Aulus Plautius.
-   Claucus te sfătuieşte să te mişti cît mai puţin. Să ţii nemişcată chiar şi cealaltă mînă, care-a rămas teafără, de aceea Callina mi-a poruncit să te hrănesc.
Poruncise Ligia! Pentru asta nu exista răspuns. Lui Vinicius nici prin gînd nu-i trecu să se împotrivească, de parcă ar fi fost însăşii fiica împăratului, sau o zeiţă, aşa că nu mai răspunse. Ursus se aşeză lîngă patul lui şi, luînd fiertura din farfurie cu o căinţă, i-o duse la gură. Punea atîta grijă în gestul lui şi zîmbea cu atîta bunătate în ochii lui azurii, încît lui Vinicius nu-i venea să creadă că-i acelaşi uriaş înfricoşător care ieri, după ce-l zdrobise pe Croton, s-a năpustit spre el ca o fiară turbată şi l-ar fi ucis dacă nu l-ar fi oprit Ligia. Tînărul patrician pentru prima dată în viaţă îşi punea întrebarea: oare ce se poate petrece în sufletul unui om simplu, servitor şi barbar?
Ursus se dovedi a ii o dădacă, pe cît de grijuliu, pe atît de neîndemînatică. Căniţa dispărea complet între degetele lui herculiene, aşa că buzele lui Vinicius nu dădeau de ea. După cîteva încercări nereuşite, uriaşul spuse, îngrijorat:
-  Oh, e mai uşor să scoţi un bour din vizuirră...
Pe Vinicius îngrijorarea ligianului îl amuză, iar observaţia lui îi trezi interesul. Văzuse la circuri cîţiva „urşi" aduşi din pădurile nordice, pe care chiar şi cei mai curajoşi „bestiari" îl înfruntau cu teamă, fiindcă numai elefanţii îl întreceau în mărime şi putere.
-  Ai încercat oare să iei asemenea bestii de goarne? întrebă cu uimire.
-  Pînă n-au trecut peste mine douăzeci de ierni, mi-a fost frică de ei, răspunse Ursus, pe urmă însă s-a întîmplar s-o fac.
Şi încercă din nou să-l hrănească pe Vinicius fără prea mulţi sorţi de izbîndă.
-  Trebuie s-o rog pe Miriam sau pe Nazarius, spuse el, în cele din urmă. Atunci însă, apăru de după perdea chipul palid al Ligiei.
-  Stai, că-ţi ajut eu, spuse ea.
Şi ieşi după o clipă din cubiculum, unde fără îndoială se pregătea de culcare, caci era îmbrăcată numai într-o tunică strînsă pe corp, care acoperea bine pieptul, nurnită capitium. Vinicius, cînd o văzu, o certă pentru că pînă acum nu se Picase, darea răspunse, veselă:
7 y°cmai asta voiam să fac, dar văd că trebuie să-l înlocuiesc pe Ursus.
Luînd căniţa, se aşeză pe marginea patului şi începu să-l hrănească pe 'nicius, umilit şi fericit de această favoare. Simţea adiindu-i pe obraji căldura
99
corpului ei, cînd se apleca spre el. Părul ei despletit i se revărsa peste piept tulburîndu-l. Pasiunea din nou răscolită îl făcea să pălească, simţea însă că acest chip îi este mai drag decît orice pe lume. Pînă acum o dorise nebuneşte, acum începea s-o iubească. Fusese pînă acum ca toţi oamenii vremii, un egoist orb şi surd, nepăsător faţă de ceilalţi, faţă de ea însă nu putea să fie nepăsător.
După puţin timp, refuză să mai mănînce si, deşi prezenţa ei îl umplea de bucurie, spuse:                                v
-  Destul. Du-te şi te odihneşte, divina mea.
-  Nu-mi spune aşa, răspunse ea. Nu mi-e îngăduit să ascult asemenea vorbe, îi zîmbi însă şi-i spuse că i-a trecut somnul, că nu mai simte oboseală şi că nu
se duce la culcare pînă nu vine Glaucus. Cuvintele ei îi sunau în ureche ca o muzică suavă, picurîndu-i bucurie în inimă. O admira din ce în ce mai mult, iar recunoştinţa lui sporea şi îşi bătea capul cum să i-o dovedească.
- Ligia, spuse după o clipă de tăcere, eu pînă acum nu te-am cunoscut. Acum însă ştiu c-am vrut să te dobîndesc pe-o cale greşită, lată ce-ţi spun: întoarce-te la Pomponia Graecina şi fii fără grijă. De-acum înainte nimeni n-o să ridice mîna asupra ta.
Faţa ei se întrista.
-  Aş fi fericită, răspunse ea, dac-aş putea s-o văd fie şi de departe, dar să mă întorcla ea nu se mai poate.
-  De ce? o întrebă Vinicius cu mirare.
-  Noi, creştinii, ştim prin Acteea ce se petrece la Palatin. Oare nu ştii că la scurt timp după fuga mea, înainte de plecarea sa la Neapolis, Cezarul i-a chemat pe Aulus şi pe Pomponia şi crezînd că m-au ajutat, i-a ameninţat cu mînia sa. Din fericire, Aulus a putut să-i răspundă: „Ştii, stăpîne, că niciodată buzele mele n-au rostit vreo minciună. Iţi jur că nu i-am ajutat să fugă şi nu ştiut mai mult decît tine ce s-a întîmplat cu ea." împăratul I-a crezut. Apoi a uitat. Eu, urmînd sfatul celor mai bătrîni, nu i-am scris niciodată mamei unde sînt, ca să poată jura oricînd ar fi întrebată că nu ştie nimic despre mine. Poate că tu nu înţelegi asta, Vinicius, dar noi n-avem voie să minţim, nici măcar cînd este vorba de viaţa noastră. Aşa-i religia căreia ne supunem inimile. N-am văzut-o pe Pomponia de cînd am părărsit casa ei. Pînă la ea au ajuns din cînd în cînd veşti vagi că trăiesc şi că sînt în siguranţă.
O cuprinse dorul şi ochii i se umplură de lacrimi. După ce se linişti, adăugă;
-  Ştiut că şi Pomponia tînjeşte după mine, noi însă avem mîngîierile noastre pe care alţii nu le au.
-  Da, răspunse Vinicius, mîngîierea voastră este Christos dar eu nu vă înţeleg.
-  Uită-te la noi: pentru noi nu există despărţiri, nu există dureri şi suferinţe, şi chiar dacă se arată, se transformă în bucurii. Moartea însăşi, care pentru voi este sfîrşitul vieţii, pentru noi este doar începutul, momentul în care, în schimbul unei fericiri incerte şi trecătoare, cîştigăm fericirea veşnică. învăţătura noastră minunată ne porunceşte să fim îndurători chiar şi faţă de duşmani, nu ne îngăduie să minţim, ne curăţă sufletele de răutate şi ne îngăduieşte o fericire fără sfîrşit după moarte.
-  Am auzit asta în Ostrianum şi am văzut cum v-aţi purtat cu mine şi CLl Chilon. Uneori mi se pare că-i un vis, că nu trebuie să-mi cred nici urechilor, mn ochilor. Dar tu răspunde-mi la altă întrebare: eşti fericită?
100
-  Da! răspunse Ligia. Urmîndu-I pe Christos, nu pot fi nefericită.
Vinicius o privi, minunîndu-se; i se păru că ceea ce spune ea întrece orice măsură a judecăţii omeneşti.
_ Şi n-ai vrea să te întorci la Pomponia?
-  Aş vrea din tot sufletul şi-o să mă întorc, dacă vrea Dumnezeu.
-  Atunci îţi spun din nou: întoarce-te. îţi jur pe larii mei că n-am să ridic mîna asupra ta.
Ligia rămase pe gînduri cîteva clipe, apoi răspunse:
-  Nu. Nu vreau să-i pun în pericol pe cei care mi-s dragi. împăratul nu iubeşte neamul lui Plautius. Dacă m-aş întoarce ar afla şi Nero prin sclavii săi. Tu ştii cît de repede se află în Roma drice lucru, prin sclavi. Atunci ar pedepsi familia lui Aulus, sau, în cel mai bun caz, m-ar lua pe mine din nou la curte.
-  Da, spuse Vinicius, încruntîndu-se, asta n-ar fi imposibil. Ar face-o fie numai să arate că voinţa lui trebuie respectată. El, desigur, a uitat de tine, ori nu i-a păsat, considerînd că pierderea-i a mea, nu a lui... Dar dacă... luîndu-te de la Aulus... mi te-ar da mie... Atunci eu te-aş da înapoi Pomponiei.
Ea întrebă cu tristeţe:
-  Vinicius, ai vrea să mă vezi din nou la Palatin? El, scrîşnind din dinţi, răspunse:
-  Nu. Ai dreptate. Am vorbit ca un prost! Nu!
Şi deodată i se păru că se află în faţa unei prăpăstii fără fund. El, patrician, tribun militar, unui dintre puternicii vremii, trăia într-o lume stăpînită de un nebun, de la care niciodată nu ştia la ce te poţi aştepta. Numai creştinii, pentru care viaţa asta, suferinţele şi chiar moartea nu însemnau nimic, îşi permiteau să nu se teamă de el. Toţi ceilalţi trebuiau să tremure în faţa lui. Vinicius înţelese dintr-o dată că lumea căreia îi aparţineau e cumplită şi monstruoasă. Nu putea s-o redea pe Ligia lui Aufus de teamă ca monstrul să nu-şi amintească de ea şi să nu-şi reverse furia asupra ei. Chiar dacă ar lua-o acum de soţie, n-ar fi fericiţi, nici feriţi de pericol, nici ea, nici el, nici familia (ui Aulus. O clipă de proastă dispoziţie era suficientă ca să-i ducă pe toţi la pieire. Pentru prima dată în viaţă, Vinicius îsi spuse ca lumea trebuie schimbată din temelii, fiindcă altfel viaţa devine ele nesuportat. Acum înţelegea ceea ce cu un ceas în urmă fusese de neînţeles; că în asemenea vremuri numai creştinii puteau să fie fericiţi.
O grea tristeţe îl cuprinse, dîndu-şi seama că el era vinovat pentru toate necazUrj|e Ligiei, că el o adusese în această situaţie fără ieşire.
Ii spuse cu amărăciuse:
-  Ştii tu oare, că eşti mai fericită decît mine? Trăind în sărăcie şi în această b|ată cameră, printre oameni simpli, ai religia şi pe Christos al tău. Eu însă nu te am decît pe tine. Cînd te pierdusem, eram ca un sărac fără acoperiş deasupra caPului şi fără pîine. Tu-mi eşti mai dragă decît orice pe lume. Te-am căutat, căci s'aŞ fi putut trăi fără tine. Nu mi-au trebuit petreceri, n-am avut somn. Dacă n-aş fi ^Perat că am să te găsesc, m-aş fi aruncat în tăişul săbiei. Dar şi de moarte mă tem,
Cl n-aş mai putea să te privesc. îţi spun adevărul: Nu pot trăi fără tine. Numai
no ran'ta C^ am s^ te Săsesc şi să te văd m-a ţinut în viaţă. îţi aminteşti discuţiile
îns       °!e»a Aulus? Odată mi-ai desenat un peşte pe nisip, dar eu n-am înţeles ce
^ amnă. îţi aminteţti cum ne-am jucat cu mingea? îneît de pe atunci te iubeam
Presus de orice, iar tu începusei să bănuieşti   că te iubesc... A venit Aulus,
101
ne-a ameninţat cu Libitina şi ne-a întrerupt discuţia. La despărţire, Pomponia i-a spus lui Petronius că există un singu zeu, atotputernic şi milostiv, dar nouă nici prin minte nu ne-a trecut că zeul vostru este Christos. Dacă mi te redă am să-l iubesc şi eu deşi mi se pare că-i un zeu al sclavilor, al străinilor şi al săracilor. Tu stai lîngă mine şi te gîndeşti numai la el. Gîndeşte-te şi la mine, căci altfel am să-l urăsc. Pentru mine nu mai există decît o singură zeitate tu! Binecuvântaţi să fie tatăl şi mama ta, binecuvîntată ţara în care te-ai născut! Aş vrea să îmbrăţişez picioarele tale şi să mă rog ţie, pentru că te ador, aducîndu-ţi jertfe, să mă închin ţie - tu, de trei ori divină! Tu nu ştii, tu nu poţi să ştii cît de mult te iubesc...
în acest moment, cînd erau cuprinşi de zbucium, apăru Claucus. Venea să-l panseze pe bolnav şi să-i cerceteze starea sănătăţii. Vinicius se mînie că fusese întreruptă discuţia lui cu Ligia. Cînd Glaucus îi puse unele întrebări, îi răspunse aproape cu dispreţ. Adevărat e că, luîndu-şi seama, se stăpîni, însă Ligia observase. Dacă îşi făcuse unele iluzii că cele aflate de el în Ostrianum ar fi putut influenţa fire lui nestăpînită, acum ele se destrămară. El se schimbase numai faţă de ea. Faţă de ceilalţi rămăsese acelaşi bărbat aspru şi egoist, un adevărat roman cu fire de lup, care n-avea de loc sentimentele blîndei învăţături creştine şi nici recunoştinţă.
Ieşi din odaie, îngrijorată şi neliniştită. Pînă acum, rugîndu-se, îi oferea lui Christos inima ei senină şi curată. Acum inima ei era tulburată. Nici somnul, după două nopţi nedormite nu-i aduse liniştea. Visa că în Ostrianum Nero striveşte mulţimea de creştini, urmat de o suită de curteni, bacante, coribanţi şi gladiatori, într-un car împodobit cu roze, iar Vinicius, cuprinzînd-o în braţe, o trage în cvadrigă şi, strîngînd-o la piept, îi şopteşte: „Vino cu noi!"
XXVII
A.
In zilele următoare se arată mai rar în camera comună şi se, apropie mai rar de patul lui. Liniştea însă nu-i revenea. Vedea că Vinicius o urmăreşte cu o privire care imploră, că aşteaptă fiecare cuvînt al ei ca pe un dar nepreţuit, că suferă şi nu îndrăzneşte să se plîngă ca să n-o îndepărteze, că ea îi este sigura bucurie f alinare. Inima i se umplea de milă. Curînd îşi dădu seama că oricît îl evită, mila faţă de el sporeşte, înduioşînd-o. Liniştea o părăsi cu totul. îşi spunea că tocmai cfe aceea trebuie să stea mereu în preajma lui pentru că învăţătura lui Dumnezeu c&e să plăteşti cu bine pentru rău, că luminîndu-l ar putea să-l atragă spre adevă' Conştiinţa însă îi şoptea că se minte singură, că n-o atrage spre el decît dragoste' şi farmecul lui. Frămîntîndu-se astfel nu-şi putea găsi liniştea. I se părea că c învăluie nişte mreje viclene şi, zbătîndu-se să scape, ele se strîng tot mai mult|f jurul ei. Nu putea să nu recunoască faţă de sine, că chipul lui văzut zilnic1 devenea tot mai necesar, vocea lui îi suna tot mai drag în urche şi că trebuie să * împotrivească din toate puterile dorinţei de a sta lîngă patul   lui. Cînd se aprop" de el şi chipul lui se lumina, se bucura şi ea. înt/-o zi, observă urme de lacrimi P1 genele lui şi pentru prima dată în viaţă îi străfulgera prin minte că ar putea &] soarbă lacrimile sărutîndu-l. Speriată de un gînd atît de îndrăzneţ, ruşina^"-dispreţuindu-se, plînse toată noaptea.
102
Iar el era răbdător de parcă ar fi făcut vreun jurămînt. Uneori, ochii îi mai scăpărau-<de enervare sau de mînie, dar pe loc îşi frîna pornirile, şi se uita la ea neliniştit, cerîndu-şi iertare parcă, înduioşînd-o şi mai mult. Niciodată nu se gîndise că ar putea să fie iubită atît de mult. Gîndindu-se acum, se simţea vinovată, dar şi fericită.
Vinicius se schimbase într-adevăr. Discutînd cu Glaucus, nu mai era atît de arogant. Se gîndea uneori că şi acest biet sclav medic şi bătrîna străină Miriam, care-l înconjurau cu solicitudine, şi Crispus pe care-l vedea veşnic cufundat în rugăciuni - sînt oameni. Se şi mira de asemenea gînduri totuşi nu le putea ocoli. Pe Ursus îl îndrăgise. Discuta cu el zile întregi, căci astfel putea vorbi de Ligia. Uriaşul era un izvor nesecat de povestiri. îndeplinind pe lîngă bolnav cele mai diverse servicii, i se ataşă şi el într-un fel. în ochii lui Vinicius, Ligia fusese întotdeauna o fiinţă parcă din altă lume, mult superioară celor care o înconjurau; totuşi privindu-i mai îndeaproape pe oamenii simpli şi săraci, ceea ce nu făcuse niciodată pînă acum, descoperi la dînşii calităţi demne de atenţie, a căror existenţă nici măcar n-o bănuise.
Ligia îşi dădea seama ce se petrece cu el. Pe măsură ce se însănătoşea Vinicius o întrista nespus că firea lui respingea învăţătura, văzînd însă că se stăpîneşte şi că îl respectă pe Chr/stos în tăcere, îi devenea recunoscătoare şi, împinsă de milă şi duioşie, se simţea atrasă spre el de o forţă irezistibilă. îşi aminti de Pomponia Graecina şi Aulus. Gîndul că dincolo de mormînt n-are să-l mai întîlnească pe Aulus era pentru Pomponia un necurmat izvor de întristare şi lacrimi. Ligia înţelegea acum amărăciunea şi durerea ei. Şi pe ea o ameninţa despărţirea veşnică de fiinţa dragă. Uneori se amăgea sperînd că sufletul lui mai poate să se deschidă pentru adevăratul lui Christos, dar iluzia asta se stingea repede. îl cunoştea prea bine. Vinicius - creştin! Aceste două cuvinte nu puteau fi gîndite alături nici măcar de o minte fără experienţă ca a ei. Dacă Aulus bărbat prevăzător şi cumpătat, nu devenise creştin sub influenţa înteleptei şi desăvîrsitei Pomponia, să devină Vinicius? La întrebarea asta nu exista răspuns, sau mai degrabă exista unul singur: că pentru el nu există speranţă de salvare. Ligia observa cu teamă că sentinţa aceasta de pierzanie care îl ameninţa, în loc s-o îndepărteze de el, i-l făcea şi mai drag. Uneori îi venea să discute cu el deschis despre viitorul lui întunecat şi astfel, aşezîndu-se lîngă el, îi spusese că în afară de învăţătura creştină nu există viaţa, iar Vinicius, care era acum aproape sănătos se ridică şi sprijinin-du-se în mîna sănătoasă şi )ăsîndu-şi deodată capul pe genunchii ei, spusese: ..Pentru mine viaţa eşti tu!" Atunci, răsuflarea i se oprise în piept, mintea i se jnceţoşase, un dulce fior o străbătuse prin tot trupul, Luînu-i tîmplele în palme, iicercă să-l îndepărteze, dar, aplecîndu-se prea aproape spre el, îi atinse părul cu buzele şi timp de cîteva clipe se luptară, astfel tulburaţi, împotriva lor înşişi şi a dragostei care-i împingea unul spre altul.
In cele din urmă, Ligia se desprinse şi fugi, ameţită, cu obraji numai văpăi, dusese picătura care vărsase paharul prea plin. Vinicius nu bănuia cît de scump avea să plătească clipa aceea fericită. Ligia îşi dădea seama că acum ea însăşi are nevoie de ajutor. Noaptea care urmă o petrecu fără somn, în lacrimi şi rugăciuni, Cnmuită de sentimentul că nu-i demnă nici să se roage şi că ruga ei nu mai are a->cultare. A doua zi, ieşi devreme din cubiculum şi, ch'emîndu-l pe Crispus în ni0Şcul din grădină, acoperit cu iederă şi volbură veştedă, îşi deschise sufletul,
103
implorîndu-l să-i permită să plece din casa lui Miriam, fiindcă nu mai are încredere în sine şi nu-şi poate birui dragostea pentru Vinicius.
Crispus, un bătrîn aspru, veşnic stăpînit de exaltare religioasă, aprobă dorinţa ei de a părăsi casa lui Miriam, însă nu găsi cuvinte de iertare pentru dragostea ei, care după convingerea lui era păcătoasă. Se simţi revoltat la gîndul că Ligia, de care se îngrijise din clipa cînd fugise, pe care o iubea, pe care a călăuzit-o în credinţă şi la care se uitase pînă acum ca la un crin alb, crescut din învăţătura creştină, nepătat nici măcar de o suflare pămîntească, a putut să facă în sufletul ei loc şi pentru altă dragoste decît cea cuvenită lui Dumnezeu. Crezuse pînă acum că nicăieri pe acest pămînt nu bătea o inimă mai curată întru slava lui "Christos. Voia să i-o ofere ca pe o perlă, ca pe o nestemată operă dragă a propriilor sale strădanii. Dezamăgirea îi umplea sufletul de uimire şi de amărăciune.
-  Du-te şi roagă-l pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatul, îi spuse el, posomorit. Fugi, pînă cînd duhui rău care te-a prins în mreje nu te-a dus încă la pierzanie deplină, pînă cînd încă nu te-ai lepădat de Mîntuitor. Dumnezeu a murit pe cruce pentru tine, cu propriul lui sînge a vrut să răscumpere sufletul tău, dar tu ai preferat să-l iubeşti pe acela care a vrut să te facă amanta lui.
Devenea tot mai vehement, pe măsură ce vorbea, fiindcă vina Ligiei, mîniin-du-l îl scîrbea trezind în el dispreţ pentru natura omenească şi mai ales pentru partea femeiască, pe care nici chiar învăţătura creştină n-o ferea de slăbiciunile Evei. Pentru el nu însemna nimic că fata rămăsese neprihănită, că voia să fugă de dragostea ei, că îşi recunoştea vina cu durere, căinînu-se. Crispus voise să facă din ea un înger, întru slava lui Christos, iar ea se îndrăgostise de acest patrician!
-  Eu îmi ofer, ca prinos Lui, amărăciunea şi durerea mea, spuse el, dar tu l-ai dezamăgit şi pe Mîntuitor, căci ai coborît într-o mocirlă urît mirositoare, care ţi-a otrăvit sufletul. L-ai fi putut închina lui Christos ca pe un vas de preţ, spunîndu-i: „Umple-L, Doamne, cu harul tău!", dar ai preferat să-l oferi duhului celui rău. Să te ierte Dumnezeu şi să se îndure de tine, căci eu pînă cînd nu goneşti şarpele... eu, care te socoteam o aleasă...
Amuţi brusc, observînd că nu erau singuri.
Prin volbura veştedă şi prin iedera verde şi vara şi iarna, zări doi oameni. Unul era Petru Apostolul. Pe celălalt nu-l recunoscu imediat, căci o mantie dintr-o ţesătură groasă, mîţoasă, numită cilicium îi acoperea o parte a feţei. în prima clipă, lui Crispus i se păru că este Chilon.
Auzind vocea ridicată a lui Crispus, cei doi intrară în chioşc şi se aşezară pe banca de piatră. Tovarăşul lui Petru îşi acoperi atunci faţa şi capul pleşuv în creştet, cu un păr creţ numai la tîmple şi la ceafă, pleoapele înroşite şi nasul strîmb - un chip urît şi inspirat, în care Crispus recunoscu trăsăturile lui Pavel din Tars.
Ligia, căzînd în genunchi, îmbrăţişa, deznădăjduită, picioarele lui Petru şi, lipindu-şi obrazul de faldurile mantiei lui, rămase aşa, în tăcere.
Iar Petru spuse:
-  Pace sufletelor voastre!
Şi, văzînd copila la picioarele lui, întrebă ce s-a întîmplat. Crispus povesti tot ce-i mărturisise Ligia, dragostea ei păcătoasă, dorinţa ei de a fugi din casa lui Miriam şi durerea lui că sufletul pe care voise să-l ofere lui Christos curat ca o lacrimă se întinase cu un sentiment pămîntesc pentru un părtaş la toate crimele strigătoare la cer ale păgînătăţii.
104
în timp ce Crispus vorbea, Ligia se ghemuia tot mai strîns la picioarele Apostolului, căutînd parcă un refugiu şi cerşind îndurare.
Ascultînd, Apostolul se aplecă şi puse mîna sa zbîrcită pe capul fetei, apoi, ridicînd ochii spre bătrînul preot, spuse:
-  Crispus, oare n-ai auzit că învăţătorul nostru iubit a fost în Cana la nuntă şi a binecuvîntat dragostea dintre soţie şi soţ?
Lui Crispus îi căzură mîinile de-alungul trupului; se uită cu uimire la cei care vorbea, amuţind.
Apostolul după ce tăcu o clipă, întrebă din nou:
-  Crispus, crezi oare că Christos, care a permis Măriei Magdalena să-i stea la picioare, iertînd-o pe acea femeie stricată, şi-ar întoarce faţa la acest copil curat ca un crin de cîmp?
Ligia izbucni într-un plîns cu sughiţuri, înţelegînd că nu zadarnic căutase un refugiu la picioarele lui Petru. Apostolul, mîngîindu-i obraji şi faţa scăldată în lacrimi, îi spuse:
-  Atîta vreme cît ochii "aceluia pe care-l iubeşti nu se vor deschide către lumina adevărului, atîta vreme fereşte-te de el, ca să nu te ducă în păcat. Roagă-te însă pentru sufletul lui. Iubirea ta nu-i vinovată. Iar pentru că ai fugit de ispită, meritul tău nu va fi uitat. Nu te necăji şi nu plînge. Harul Mîntuitorului nu te-a părăsit. Rugăciunile tale vor fi ascultate, iar după tristeţe vor veni zile de veselie.
Vorbind aşa, îşi aşeză mîinile pe creştetul ei şi, ridicînd ochii spre cer, o binecuvîntă.Pe faţa lui strălucea o bunătate suprapămîntească. Crispus, căindu-se, spuse, umilit:
-  Am păcătuit împotriva milostivirii, dar am crezut că, permiţînd să pătrundă în inima ei o iubire pămîntească, s-a lepădat de Christos...
Petru răspunse:
-  De trei ori m-am lepădat de El şi totuşi m-a iertat şi mi-a poruncit să pasc turma lui.
-  ... şi pentru faptul, încheie Crispus, că Vinicius este curtean...
-  Christos a înmuiat şi inimi mai tari, răspunse Petru.
Pavel din Tars, care tăcuse pînă atunci, îşi duse degetele la piept şi, arătîndu-se pe sine, spuse:
-  Eu sînt cel care a persecutat şi a dus la moarte pe servii lui Christos. Eu sînt acela care am păzit hainele celor care l-au lapidat pe Ştefan, eu sînt acela care-am vrut să nimicesc adevărul de pe tot pămîntul locuit de oameni şi iată, pe mine m-a ales Domnul ca să propovăduiesc numele său pe tot pămîntul. Am propovăduit în ludeea, în Grecia, pe insule şi în oraşul acesta nelegiuit, cînd am locuit în el Pentru prima dată într-o temniţă. Iar acum, cînd m-a chemat Petru, mai marele meu, intru în casa aceasta ca să arunc seminţe pe pămîntul acesta pietros pe care Domnul îl va face roditor, ca să dea roade bogate.
Şi se ridică. Lui Crispus, omul acesta mic, adus de spate îi apăru în clipa aceea
ca Un uriaş care va clătina lumea din temelii si va pune stăpînire peste popoare si ţări.
105
XXVIII
l etronius către Vinicius;
„îndură-te, carissime, nu-i imita în scrisorile tale nici pe lacedemonieni, nici pe lulius Caesar. Dacă cel puţin ai putea scrie ca el: veni, vidi, viei!' - aş mai înţelege laconismul tău. Dar ultima ta scrisoare înseamnă de fapt: veni, vidi, fugi1. O asemenea încheiere este cu totul contrară firii tale. înţeleg că ai fost rănit şi că lucruri extraordinare s-au petrecut cu tine, aşadar scrisoarea ta are anevoie de eplicaţii. Nu mi-a venit să cred cînd am citit că ligianul acela l-a sugrumat atît de uşor pe Croton, cum un cîine de Caledonia sugruma un lup în văgăunile din Hibernia Omul acesta merită atîta aur cît cîntăreşte trupul lui. Numai de el depinde să devină favoritul împăratului. Cînd mă voi întoarce în oraş, va trebui să fac cunoştinţă cu el. Am să poruncesc să-l toarne în bronz. Barbă- Arămie are să moară de curiozitate cînd am să-i spun că e după natură. Trupurile cu adevărat atletice sînt tot mai rare în Italia şi în Grecia. Despre Orient să nici nu maai discutăm. Cît priveşte pe germani, deşi sînt înalţi, au muşchii înecaţi în grăsime şi sînt mai curînd enormi, decît puternici. Află de la ligian dacă-i o excepţie sau dacă în ţara lui sînt mai mulţi oameni ca el. Dacă ţie sau mie ne va reveni vreodată misiunea să organizăm jocurile, nu strică să ştim de unde să procurăm atleţii cei mai zdraveni.
Slavă zeilor răsăriteni şi apuseni că ai scăpat viu din asemenea mîini. Ai scăpat, desigur, pentru că eşti patrician şi fiu de consul. Tot ce ţi s-a întîmplat mă uimeşte în cel mai înalt grad: şi cimitirul acela în care ai fost printre creştini, şi creştinii înşişi, şi purtarea lor faţă de tine, şi fuga Ligiei şi, în sfîrşit, tristeţea şi neliniştea aceea care se desprinde din scurta ta scrisoare. Explică-mi, căci multe nu le înţeleg. Dacă vrei adevărul, îţi spun deschis că nu-i înţeleg nici pe creştini, nici pe tine, nici pe Ligia. Nu te mira că eu, pe care în afară de propria-mi persoană foarte puţine lucruri mă interesează pe lume, întreb atît de insistent de toate astea. Am contribuit şi eu la tot ceea ce s-a întîmplat, deci într-o oarecare măsură mă priveşte. Scrie-mi degrabă, căci nu pot să prevăd cînd ne vom întîlni. în capul lui Barbă-Arămie planurile se schimbă ca vîntul de primăvară. în prezent, stînd la Benevent, ar avea chef să plece direct în Grecia, fără să se întoarcă la Roma. Tigellinus îl sfătuieşte să se întoarcă, măcar pentru o vreme,' căci poporul, prea dornic de persoana lui (citeşte; de jocuri şi pîine), s-ar putea răscula. Aşa că nu ştiu cum va fi. Dacă va învinge Achaia, atunci s-ar putea să ne vină poftă de Egipt. Aş insista foarte mult să vii aici, căci la starea ta sufletească călătoria şi distracţiile noastre ar fi ca un leac, dar s-ar putea să nu ne mai găseşti. Gîndeşte-te. Poate preferi să te odihneşti la moşiile tale din Sicilia, decît să stai la Roma. Scrie-mi.pe larg despre tine - şi adio. De data asta, nu-ţi transmit nici un fel de urări, în afară de sănătate, căci, pe Pollux! nu ştiu ce să-ţi urez." Primind scrisoarea, Vinicius, nu simţi la început nici o dorinţă să răspundă, era convins că nu merită. Oricare ar fi fost răspunsul, n-ar fi ajutat nimănui la nimic, n-ar fi lămurit nimic,
Am venit, am văzut, am învins - formulă folosită de lulius Caesar pentru a exprima rapiditatea cu care l-a învins pe Farnace, regele Bosforului Cimenan (47 î.e n.) ' Am venit, am văzut, am fugit
106
n-ar fi dezlegat nimic. îl cuprinsese apatia şi sentimentul zădărniciei vieţii. Era convins că Petronius n-are să înţeleagă că s-a petrecut ceva care i-a despărţit unul de altul. Nu se putea lămuri nici măcar cu sine însuşi. Cînd se întorsese din Transtiberim în încîntătoarea sa insulă din Carinae, mai era încă slăbit şi în primele zile simţise o anumită mulţumire, odihnindu-se în confort şi lux. Starea lui de mulţumire însă nu dură mult. Simţi în curînd că trăieşte în gol, că tot ce i se păruse important pînă atunci nu mai înseamnă nimic sau aproape nimic pentru el. Avea senzaţia că toate firele vechi care-l legaseră de viaţă au fost tăiate, fără să fie înlocuite cu altele noi. Se gîndea uneori că dac-ar avea cu cine să vorbească despre ceea ce se petrece cu el, poate c-ar reuşi să desprindă un fir de înţeles şi-apoi să clarifice totul. Cu această speranţă în gînd, după cîteva zile de ezitare, se hotărî să-i răspundă lui Petronius. Nu era sigur că o să-i trimită răspunsul, scrise totuşi următoarele cuvinte:
„Vrei să-ţi explic mai pe larg. Bine. Nu ştiu dacă am să reuşesc, căci eu însumi nu-mi pot explica totul. Ţi-am scris despre şederea mea printre creştini, despre felul cum se poartă ei cu duşmanii, printre care aveau dreptul să mă socotească şi pe mine şi pe Chilon şi, în sfîrşit, despre îngrijirea ce mi s-a dat şi despre dispariţia Ligiei. Nu, dragul meu, nu pentru că sînt fiu de consul m-au cruţat.Asemenea considerente ei nu cunosc. Află că şi Ligia este ca ceilalţi. Dac-ar fi fost sora mea sau soţia mea, n-ar fi putut să mă îngrijească mai duios. Adesea bucuria mă copleşea, căci îmi închipuiam că numai iubirea poate inspira atîta duioşie. Adesea citeam pe faţă şi în privirea ei iubirea, şi atunci, poate n-ai să crezi, dar printre aceşti oameni simpli, în camera sărăcăcioasă care ţine loc şi de bucătărie şi de triclinium, mă simţeam mai fericit ca oricînd. Nu! Nu-i eram indiferent. Şi astăzi încă mi se pare cu neputinţă să cred altfel. Şi totuşi aceeaşi Ligia a părăsit locuinţa lui Miriam fără ştirea mea. Stau zile întregi cu capul sprijinit în mîini şi mă întreb de ce a făcut-o? Cu o zi mai înainte, am cunoscut un om ciudat, pe un oarecare Pavel din Tars, care mi-a vorbit despre Christos, despre învăţătura Lui. Mi-a vorbit cu atîta convingere încît mi se părea că văd cum se dărîmă temeliile lumii noastre. Acelaşi om m-a vizitat după fuga ei şi mi-a spus: «Cînd Dumnezeu va deschide ochii tăi la lumină şi va lua negura de pe ei, aşa cum a luat-o de pe ai mei, atunci ai să înţelegi că a procedat just. Atunci poate ai s-o găseşti...» Şi iată, îmi frămînt mintea, căutînd un înţeles acestor cuvinte: parcă le-aş fi auzit din gura Pitiei din Delfi. Alături de mine ar fi trebuit să împartă o viaţă considerată de creştini infamă. Ai să spui că, de vreme ce a putut să renunţe la mine, n-ar fi trebuit să fugă. Dar dacă mă iubeşte şi ea? Ar însemna că a fugit de dragoste. Numai cînd mă gîndesc la asta şi îmi vine să trimit sclavi în toate fundăturile Romei, poruncindu-le să strige prin case: «întoarce-te, Ligia!» Atunci însă nu mai înţeleg de ce a fugit. Doar nu i-aş fi interzis să creadă în Christos. Eu însumi i-aş fi ridicat un altar în atrium. lată ce-am constatat: nu ştiu cum fac creştinii ca să-şi trăiască ideile, dar ştiu în schimb că acolo unde începe învăţătura lor, acolo se termină puterea romană, se termină Roma, se termină diferenţa dintre învins şi învingător, dintre bogat şi sărac, dintre stăpîn şi sclav, se termină cu onorurile, cu Cezarul, şi cu rînduiala lumii. Pe toate le înlocuieşte Christos şi legea milei, contrară firii omeneşti şi simţirilor noastre romane (...).
Ţi-am scris că a plecat în taină, dar, plecînd, mi-a lăsat o cruce pe care a legat-o singură din crăcuţe de merişor. Trezindu-mă, am găsit-o lîngă pat. O am
107
J
acum în lararium si nu înţeleg nici eu de ce mă apropii de ea cu senzaţia că ar conţine ceva divin, adică cu stimă şi teamă. Ţin la ea pentru că e legată de mîinile Ligiei, dar o urăsc pentru că ne-a despărţit. Uneori, mi se pare că la mijloc e o vrajă, că magul acela Petru, deşi susţine că-i un simplu pescar, este mai mare chiar decît Apollonius şi toţi care au fost înaintea lui, că el i-a fermecat pe toţi, pe Ligia, pe Pomponia, şi pe mine însumi. (...)
Trăiesc cu speranţa că poate am s-o zăresc şi uneori sînt convins că am s-o întîlnesc... Ce se va alege de mine peste un an sau doi, nu ştiu. Nici să bănui nu pot... Din Roma n-am să plec. N-aş putea suporta societatea curtenilor şi, în afară de asta, unica mîngîiere, în tristeţea şi neliniştea mea este gîndul că sînt aproape de Ligia, că prin Glaucus, medicul care mi-a promis să mă viziteze, sau prin Pavel din Tars, poate, am să aflu din cînd în cînd cîte ceva despre ea. Nu! N-aş părăsi Roma nici dacă mi-aţi oferi guvernarea Egiptului. Află de asemenea că am poruncit scluptorului să facă o piatră de mormînt pentru Gulo, pe care l-am omorît într-un moment de furie. Prea tîrziu mi-am adus aminte că el m-a purtat în braţe şi că a fost primul care m-a învăţat cum se pune săgeata în arc. Nu ştiu de ce s-a trezit în mine amintirea lui, însoţită de regrete şi remuşcare... Dacă are să te mire ce ţi-am scris, am să-ţi răspund că nici pe mine nu mă miră mai puţin, dar ţi-am scris purul adevăr. Adio!"
XXIX
La această scrisoare Vinicius n-a mai primit răspuns. Petronius aştepta, probabil, de pe o zi pe alta, ca împăratul să ordone întoarcerea la Roma. Vestea s-a şi răspîndit prin oraş, trezind bucurie în inimile gloatei dornice de jocuri şi de daruri în grîne şi ulei, din belşug îngrămădite în depozitele din Ostia. Helius, libertul lui Nero, anunţă, în sfîrşit, Senatului întoarcerea acestuia. însă Nero, îmbarcîndu-se împreună cu curtea pe corăbii la capul Misenum, călătorea fără grabă, oprindu-se în oraşele de pe litoral pentru odihnă sau pentru reprezentaţii.
în tot acest timp, Vinicius trăia închis în casa lui, cu gîndul la Ligia şi la toate ideile noi care-l tulburau, trezind în el sentimente ce-i fuseseră necunoscute pînă atunci. în cele din urmă, pierdu orice gust de viaţă şi căzu într-o apatie totală, din care nu putu să-l trezească nici măcar vestea despre întoarcerea Cezarului. Nimic nu-l mai interesa. Nici la Petronius nu se duse pînă cînd acesta nu-l chemă, trimiţîndu-i propria lui lectică.
Deşi fu întîmpinat cu bucurie, răspunse morocănos la întrebări, pînă cînd, în sfîrşit, sentimentele şi gîndurile, multă vreme înăbuşite, izbucniră şi se revărsară cu un potop. Povesti încă o dată, amănunţit, istoria căutării Ligiei şi a şederii lui printe creştini, tot ce văzuse şi auzise acolo, tot ce gîndise şi simţise, şi încheie, lamentîndu-se că şi-a pierdut liniştea, darul de a recunoaşte lucrurile şi de a le judeca. Nimic nu-l atrage, n-are chef de nimic, nu ştie de ce să se ţină şi ce să facă. E gata să-l cinstească pe Christos sau să-l persecute, înţelege măreţia învăţăturii Lui şi în acelaşi timp e scîrbit de ea. înţelege că chiar dac-ar poseda-o pe Ligia, tot n-are s-o posede complet, căci trebuie s-o împartă cu Christos. în sfîrşit, trăieşte ca şi cum n-ar trăi: fără speranţă, fără viitor, fără credinţă în fericire, înconjurat de întuneric, căutînd pe bîjbîite o ieşire pe care n-o poate găsi.
108
Ascultîndu-I, Petronius se uită la faţa lui schimbată, la mîinile pe care, vorbind, le întindea în mod ciudat înaintea lui, de parcă într-adevăr ar fi pipăit drumul prin întuneric, şi căzu pe gînduri. Deodată, se ridică şi, apropiindu-se de Vinicus, începu să-i răsfire părul pe la tîmple.
-  Ştii că ţi-au ieşit cîteva fire cărunte? îl întrebă.
-  Poate, răspunse Vinicius. Nu m-aş mira dacă în curînd aş încărunţi cu totul. După aceea, se lăsă tăcere.
Petronius era un om înţelept şi adesea se gîndea la sufletul şi la viaţa omului. Viaţa, însă, în lumea în care trăiau amîndoi, nu era complicată. Putea să fie fericită sau nefericită, dar era netedă şi liniştită. Aşa cum trăsnetul sau cutremurul puteau să dărîme un templu, tot aşa o nenorocire putea să distrugă viaţa, însă ea era alcătuită din linii drepte şi armonioase. în cuvintele lui Vinicius însă se arătă altceva. Petronius, pentru prima dată, fu pus în faţa unei enigme pe care n-o dezlegase nimeni pînă atunci. Era prea inteligent ca să nu-şi dea seama cît este de dificilă, dar, cu toată agerimea lui, nu ştia ce să răspundă. în sfîrşit, după o tăcere mai lungă, vorbi:
-  Poate că-i vrăjitorie.
-  Şi eu tot aşa am crezut, răspunse Vinicius. Mă gîndeam adesea că amîndoi am fost vrăjiţi.
Pe Petronius începu să-l supere faptul că mintea lui nu găsea un răspuns. Nevrîndînsă să recunoască asta, răspunse într-o doară:
-  E o sectă nouă... Asta-i o sectă primejdioasă şi dezgustătoare. Ai încercat să te scuturi de tristeţe, să trăieşti puţin?
-  Am încercat, răspunse Vinicius. Petronius începu să rîdă şi spuse:
-  Ah! Trădătorule! Prin sclavi se răspîndesc repede veştile: mi-ai sedus-o pe Chrysothemis!
Vinicius dădu din mînă cu dezgust.
-  în orice caz, îţi mulţumesc, urmă Petronius. Am să-i trimit o pereche de papuci împodobiţi cu perle, ceea ce înseamnă: „Drum bun!" îţi datorez de două ori recunoştinţă: întîi pentru că n-ai primit-o pe Eunice şi, în al doilea rînd, că m-ai scăpat de Chrysothemis.
-  Vino cu mine şi Eunice în Cipru. Mai înainte însă trebuie să te vezi cu împăratul. Rău ai făcut că n-ai fost la e! pînă acum. Tigellinus o să se folosească de neglijenţa ta. E drept că pe tine personal nu te urăşte, dar nu poate să te iubească fie şi numai pentru că eşti nepotul meu... Vom spune că ai fost bolnav. Trebuie să ne gîndim ce-ai să-i răspunzi, dac-o să te întrebe de Ligia. Cel mai bine, să dai din umeri, să zici că te-ai plictisit de ea. Aşa ceva o să înţeleagă. Să-i spui de asemenea că boala te-a reţinut în casă, că febra ţi-a crescut de supărare că n-ai putut fi la Neapolis să-l auzi cîntînd şi că te-a făcut sănătos speranţa că ai să-l auzi aici. Nu te teme de exagerări. Tigellinus promite pentru împărat ceva nu numai grandios, dar şi grosolan... Mă tem însă că-mi sapă groapa. Şi mă mai tem de fire ta...
^ - Ştii oare, întrebă Vinicius, că există oameni care nu se tem de împărat şi trăiesc atît de liniştit, de parcă el nici n-ar fi pe lume?
-  Ştiu la cine te gîndeşti. La creştini.
-  Da. La ei!... Iar viaţa noastră nu-i decît o continuă teamă!
109
- Dă.mi pace cu creştinii tăi. Nu se tem de împărat fiindcă el nici n-a auzit probabil de ei, în orice caz, nu ştie nimic despre ei şi nu-l interesează nici cît nişte frunze veştede. Iar eu îţi spun că-s nişte neputincioşi şi că tu simţi asta. Firea ta se cutremură, scîrbită de învăţătura lor, tocmai pentru că simţi cît sînt de nerozi. Tu eşti făcut dintr-un alt aluat, aşa că nu-mi mai pomeni de ei. Noi măcar sîntem capabili să'trăim şi să murim. De ce-ar fi capabili ei, nu se ştie.
Aceste cuvinte îl izbiră pe Vinicius şi, întorcîndu-se acasă la el, începu să reflecteze. îşi spuse că poate într-adevăr bunătatea şi mila creştinilor nu-s decît dovada neputinţei lor. Oameni puternici şi căliţi n-ar putea să ierte astfel. Se gîndi că într-adevăr ăsta-i motivul repulsiei pe care o simte sufletul său roman faţă de învăţătura lor. „Sîntem capabili să trăim şi să murim" - spusese Petronius. Dar ei ? Ei ştiu numai să ierte, dar nu cunosc nici adevărata dragoste, nici adevărata ură.
XXX
Ir
Intorcîndu-se la Roma, împăratul era furios că revenise şi după cîteva zile era din nou mistuit de dorinţa de a pleca în Achaia. Emise chiar un edict în care declara că absenţa lui n-are să dureze mult şi că treburile publice nu vor suferi din cauza asta. După aceea, însoţit de curteni printre care se afla şi Vinicius, se îndreptă spre Capitoliu să aducă jerfe, zeilor pentru o călătorie norocoasă. A doua zi însă, cînd vizită templu Vestei, avu loc un incident care răsturnă tot planul. Nero nu credea în zei, dar se temea de ei. Mai ales misterioasa Vesta îi da fiori de groază. Cînd o văzu pe zeiţă şi focul sfînt , părul i se zburli de frică, dinţii i se încleştară spasmodic, fiori reci îl cutremurară şi căzu moale în braţele lui Vinicius, care îmtîmplător se afla în spatele lui. Fu scos imediat din templu şi dus pînă la Palatin, unde deşi îşi reveni imediat, zăcu în pat toată ziua. Sper marea mulţumire a celor de faţă, declară că a hotărît să amîne plecarea pentru mai tîrziu, căci zeiţa îl sfătuise în taină să nu se grăbească. O oră mai tîrziu, cetăţenii Romei erau anunţaţi că împăratul, văzînd feţele lor întristate, călăuzit de dragoste părintească pe care Ie-o poartă, rămîne să împartă cu ei şi bucuriile, şi necazurile. Poporul se bucura de această hotărîre, convins că nu va fi lipsit de jocuri şi de grîne. o mare mulţime se îngrămădi în faţa porţilor Palatinului, aclamîndu-l pe divinul împărat. Nero întrerupse jocul de zaruri cu care se distra în mijlocul curtenilor şi spuse:
-  Da, a trebuit să amînăm. Egiptul şi stăpînirea Răsăritului, după profeţia zeiţei, nu pot să-mi scape, deci nici Achaia. Am să poruncesc străpungerea istmului de la Corint. în Egipt vom ridica nişte monumente pe lîngă care piramidele vor părea un joc de copii. Am să poruncesc să se sculpteze un sfinx de şapte ori mai mare decît cel care se uită în pustiu, lîngă Memfis, şi să aibă chipul meu. Secolele viitoare vor vorbi despre acest monument şi despre mine.
-  Ti-ai ridicat de pe acum un monument prin versurile tale, mai mare nu de şapte ori, ci de cîte trei ori şapte ori mai mare decît piramida lui Keops, spuse Petronius.
-  Dar prin cîntec? întrebă Nero.
-  O, de s-ar pricepe cineva să-ţi ridice o statuie ca a lui Memnon, care să cînte cu vocea ta la răsăritul soarelui! Mările din jurul Egiptului ar roi în vecii vecilor de corăbii şi muţimi din cele trei părţi ale lumii ar asculta în extaz cîntecul tău.
110
-  Din păcate, nimeni n-ar putea aşa ceva! spuse Nero.
-  Insă poţi porunci să te cioplească în granit conducînd cvadriga.
-  Adevărat! Am s-o fac!
-  Vei face un dar omenirii.
-  în Egipt am să mă căsătoresc cu Luna, care este văduvă, şi voi fi un adevărat zeu.
-  Şi nouă ai să ne dai de soţii stelele. Vom crea o nouă constelaţie care se va numi constelaţia lui Nero., Pe Vitellius îl vei căsători cu Nilul ca să nască hipopotami. Lui Tigellinus dăruieşte-i pustiul, atunci va fi regele şacalilor...
-  Spuneţi-mi de ce oamenii se tem mai mult de Vesta decît de alţi zei? Ce-i în asta? Uite, şi pe mine m-a cuprins teama, deşi sînt preotul suprem. îmi amintesc doar că am căzut pe spate şi că m-aş fi prăbuşit la pămînt dacă nu m-ar fi susţinut cineva. Cine m-a susţinut?
-  Eu, răspunse Vinicrus.
-  Ah, tu, „severule Ares"? De ce n-ai fost la Benevent? Mi s-a spus că eşti bolnav şi într-adevăr ai faţa schimbată. Aha! Am auzit că Croton a vrut să te omoare? E adevărat?
-  Da. Mi-a rupt braţul, dar m-am apărat.                                                    •
-  Cu braţul rupt?-
-  Mi-a ajutat un barbar, care a fost mai puternic decît Croton. Nero se uită la el, mirat:
-  Mai puternic decît Croton? Glumeşti? Croton a fost cel mai puternic.dintre oameni, iar acum este Syfax din Etiopia.
-  îţi spun, împărate, ce-am văzut cu ochii mei.
^ Unde-i perla asta? Nu s-a făcut rege al pădurii Dianei?
-  Nu ştiu, împărate. L-am pierdut din ochi.
-  Nu ştii măcar din ce popor se trage?
-  Mă durea braţul rupt, aşa că nu l-âm mai putut întreba nimic.
-  Caută-mi-l şi găseşte-l. Auzind asta, Tigellinus zise:
-  Mă ocup eu de asta.
Insă Nero continuă să-i vorbească lui Vinicius.
-  îţi mulţumesc că m-ai susţinut. Puteam, căzînd, să-mi sparg capul. Cîndva erai un tovarăş bun de petreceri, dar de cînd cu războiul şi slujba sub comanda lui Corbulon te-ai' sălbăticit şi te văd rar.
Apoi, după o scurtă tăcere, adăugă:
-  Ce mai face fata aceea... prea îngustă în şolduri... de care erai îndrăgostit şi pe care am luat-o de la Aulus pentru tine?...
Vinicius se tulbură, însă Petronius îi veni în ajutor:
-  Pariez, stăpîne, zise el, că a uitat-o. Vezi cît e de încurcat? întreabă-l cîte au fost de atunci şi nu garantez că ştie. Viniciuşii au fost ostaşi buni, dar şi mai buni cocoşi. Ei au nevoie de un ard. Pedepseşte-I pentru asta, stăpîne, şi nu-l invita la banchetul pe care a promis Tigellinus să-l organizeze în cinstea ta, pe lacul lui Agrip
-  Nu, n-am să fac asta. Am încredere în Tigellinus. Sper că acolo n-au să J'psească nici cîrdurile de femei.
-  Cum o să lipsească graţiile acolo unde va fi Amor? răspunse Tigellinus.
111
Nero spuse:
-  Mă chinuie plictiseala! îndemnat de zeiţă, am rămas la Roma, dar n-o pot suferi. Voi pleca la Antium. Mă sufoc în străzile astea înguste, printre casele astea în ruină, printre fundăturile astea sordide. Aerul împuţit ajunge pînă aici, în casa mea, în grădinile mele. Ah, dacă un cutremur ar distruge Roma, dacă un zeu înfuriat ar face-o una cu pămîntul, abia atunci v-aş arăta cum trebuie construit un oraş, capitala mea şi a întregii lumi.
-  Cezare, spuse Tigellinus, zici: „dacă vreun zeu înfuriat ar distruge oraşul" -aşa-i?
-  Da! Şi ce-i cu asta?
-  Dar nu eşti tu un zeu?
Nero dădu din mină cu expresie de plictiseală, după care spuse:
-  Să vedem ce-o să ne organizezi pe lacul lui Agrippa. Pe urmă plec la Antium. Voi cu toţi sînteţi iiişte pigmei, aşa că nu înţelegeţi că am nevoie de lucruri mari.
Spunînd aceasta, închise ochii, arătînd că are nevoie de odihnă.-Curtenii începură să plece. Petronius ieşi cu Vinicius şi-i spuse:
-» Eşti deci chemat să iei parte la banchet. Barbă-Arămie a renunţat la călătorie, dar în schimb are să-şi facă de cap mai mult ca oricînd. Caută şi tu să te distrezi, să găseşti uitarea în nebuniile astea. La naiba! Doar am cucerit lumea şi avem dreptul să petrecem. Tu, Marcus, eşti un băiat foarte frumos şi într-o oarecare măsură asta şi explică slăbiciunea pe care o am pentru tine. Pe Diana din Efes! Dacă ţi-ai vedea sprîncenele împreunate şi faţa pe care se cunoaşte sîngele vechi al quiriţilor! Ceilaalţi arată pe lîngă tine ca nişte liberţi. Da! Dacă n-ar fi religia aceea sălbatică, Ligia ar fi astăzi în casa .ta. mai încearcă să dovedeşti că ăştia nu-s duşmanii vieţii şi ai oamenilor... S-au purtat bine cu tine şi n-ai decît să le fii recunoscător, dar în locul tău aş urî religia asta şi aş căuta desfătarea acolo unde poate fi găsită. Eşti un băiat splendid, îţi repet, iar Roma roieşte de divorţate.
-  Mă mir doar că încă nu te-ai plictisit de toate astea răspunse Vinicius.
-  Cine ţi-a spus? Pe mine toate astea mă obosesc de multă vreme, dar eu nu mai am anii tăi. Şi, de altfel, am alte pasiuni care ţie-ţi lipsesc. îmi plac cărţile, care ţie nu-ţi plac, îmi place poezia care pe tine te plictiseşte, îmi plac vasele, gemele şi o mulţime de alte lucruri la care tu nici nu te uiţi. Am dureri de şira spinării pe care tu nu le ai. în sfîrşit, am găsit-o pe Eunice, iar tu n-ai găsit nimic asemănător ... Mă simt bine acasă printre capodopere, din tine însă n-am să fac niciodată un estet. Ştiu că în viaţă n-am să găsesc niciodată mai mult decît am găsit. Tu eşti la vîrsta cînd încă mai aştepţi ceva şi cauţi. Dacă ar veni moartea, cît eşti de curajoos şi de trist, ai muri, mirat că trebuie să părăseşti lumea atît de curînd, în timp ce au aş primi-o ca pe o necesitate, convins că în toată lumea asta nu există fructe pe care sa nu le fi gustat. Nu mă grăbesc dar nici n-am s-o lungesc. Singura mea grijă-i să fiu vesel pînă la sfîrşit. Există şi sceptici veseli-stoicii pentru mine-s nişte proşti, dar stoicismul măcar te oţeleşte, creştinii tăi aduc pe lume întristare care în viaţă-i ca ploaia în natură. Ştii ce-am aflat? Că în timpul serbărilor pe care le organizează Tigellinus, pe malurile lacului vor fi lupanare unde-o să fie aduse femei din cele mai de frunte case din Roma. Oare nu se va găsi măcar una destul de frumoasă ca să-ţi aline jalea? Vor fi fecioare care vor ieşi pentru prima dată în lume... ca nimfe. Aşa-i imperiul nostru roman. De-acum e
112
cald. Vîntul de sud va încălzi apa şi corpurile goale nu se vor zgribuli. Narcis, află că n-are să se găsească nici una care să ţi se opună. Nici una - chiar de-ar fi vestală.
Vinicius începu să se lovească cu palma pe frunte, ca omul preocupat veşnic de un singur gînd.
-  A trebuit s-o nimeresc tocmai pe aceea unică...
-  Dar cine ţi-a adus nenorocirea asta dacă nu creştinii?... Oamenii a căror deviză este o cruce nu pot să fie altfel. Ascultă-mă; Grecia a fost frumoasă şi a dat naştere înţelepciunii lumii, noi am creat puterea, dar, ce crezi, ce poate crea învăţătura asta? Dacă ştii, explică-mi şi mie, căci, pe Pollux nu-mi pot da seama.
Vinicius ridică din umeri.
-  S-ar părea că te temi să nu mă fac creştin.
-  Mă tem să nu-ti ratezi viaţa. Dacă nu poţi fi Grecia, fii Imperiul Roman: domneşte şi petrece! Nebuniile noastre au măcar un sens.La revedere pe lacul lui Agrippa.
XXXI
i retorienii încercuiseră crîngurile de pe malurile lacului, pentru ca mulţimile prea mari de spectatori să nu-l stingherească pe împărat şi pe oaspeţii lui. Se vorbea că tot ce are Roma remarcabil prin bogăţie, inteligenţă sau frumuseţe va fi prezentat la petrecerea care nu mai avea precedent în istoria oraşului. Veniturile unor provincii întregi se cheltuiau pentru satisfacerea unor capricii nebuneşti, însă puternicul favorit Tigellinus nu ţinea seama de asta. Influenţa lui creştea pe zi ce trece. Poate că acesta nu-i era lui Nero mai drag decît alţii, dar devenea tot mai necesar. Petronius îl întrecea cu mult prin maniere, inteligenţă, spirit, şi în discuţii era mai distractiv pentru împărat, însă spre nefericirea lui îl întrecea şi pe împărat, trezindu-i invidia. De asemenea, nu ştia să-i fie supus în toate, iar Cezarul se cam temea de părerea lui cînd era vorba de gust. Cu Tigellinus în scghimb se simţea întotdeauna la largul lui. Chiar şi titlul de arbiter elegantiae care i se dăduse lui Petronius zgîndărea amorul propriu al lui Nero, căci cine altul dacă nu el ar fi trebuit să-l poarte?
Petrecerea fu organizată pe o plută imensă, construită din buşteni auriţi. Marginile ei erau acoperite cu splendide scoici, pescuite în Marea Roşie şi în Oceanul Indian, pe care sclipeau perle. Pe de margini, erau plantaţi palmieri şi tufe de trandafir înfloriţi, printre care erau ascunse fîntîni arteziene ce aruncau apă parfumată, statui de zei şi colivii de aur sau argint pline cu păsări de diferite culori. în mijloc se ridica un soi de baldachin uriaş din purpură siriană, sprijinit pe stîlpi de argint, sub care străluceau mesele pregătite pentru oaspeţi, încărcate cu sticlărie de Alexandria, cristale şi vase nepreţuite, jefuite din Italia, Grecia şi Asia Mică.
Din crîngurile de pe mal, din clădirile ciudate anume pentru acest prilej ridicate şi ascunse în desiş, răsuna de asemenea muzică de instrumente şi de voci. Răsunau împrejurimile, răsunau crîngurile, ecourile răspîndeau sunet de corn şi trîmbiţe. împăratul însuşi, avînd-o de o parte pe Poppea, de alta pe Pitagora, admira totul.
113
împratului îi plăcea „petrecerea plutitoare". Era ceva nou. De altfel, se serviră, ca de obicei, mîncăruri atît de scumpe, încît Apicius ar fi leşinat la vederea lor şi vinuri din atîtea soiuri, încît Otho, care servea optzeci o dată, s-ar fi ascuns sub masă de ruşine dac-ar fi văzut abundenta de aici. La masă, în afară de femei, luară loc numai curteni, pe care Vinicius îi lăsă în umbră pe toţi prin frumuseţe. Cînd Petronius îi spusese că nici una din curtene nu-i va rezista, vorbise ca un om cu experienţă. Acum îl priveau toate, inclusiv Poppea şi vestala Rubria pe care împăratul dorise s-o aibă de faţă. Petrecerea încă nu ajunsese în toiul ei, cînd nu mai iu respectată ordinea în care se aşezaseră la masă. însuşi împăratul dăduse exemplu. Venise în locul lui Vinicius, lîngă Rubria vestala, să-i şuşotească la ureche. Vinicius se mută lîngă Poppea, care întinse braţul spre el, rugîndu-l să-i prindă paftaua de pe umăr slăbită. Mîinile lui tremurau uşor cînd i-o prindea. Ea îl privi pe sub genele-i lungi, puţin ruşinată, şi clătină din cap, parcă împotrivindu-se. între timp, soarele, mare, roşu, cobora încet spre crestele copacilor. Oaspeţii erau aproape toţi beţi. Pluta luneca pe lîngă maluri, unde printre pîlcurile de copaci şi flori se vedeau oameni costumaţi în fauni sau satiri, cîntînd din flaute, fluiere şi tobe, iar printre ei grupuri de fete reprezentînd nimfe, driade si hamadriade. întunericulse lăsă, în sfîrşit, şi de sub baldachin răsunară strigăte de beţivi, aclamînd Luna. în crînguri s-aprinseră mii de torţe. Din lupanarele de pe maluri ţîşniră mănunchiuri de lumini. Pe terase apărură grupuri de femei despuiate, soţii şi fiice ale celor mai de vază case din Roma. Prin strigăte şi gesturi deşănţate, începură să-i cheme pe meseni. Pluta se lovi de mal, împăratul şi curtenii năvăliră In pădure, risipindu-se prin lupanare, prin corturile ascunse prin desiş, prin peşterile artificiale clădite printre izvoare şi havuzuri. Nebunia-i cuprinsese pe toţi. Nimeni nu ştia unde-i împăratul, cine-i senator, cine-i cavaler, gimnsat sau muzicant. Satirii şi faunii începură să alerge, ţipînd. după nimfe. Loveau cu tirsele în lămpi ca să le stingă. Unele colţuri de pădure fură înecate de întuneric. Pretutindeni însă se auzeau strigăte, rîsete, şoapte, răsuflări gîfîite. într-adevăr, Roma nu mai văzuse pînă atunci nimic asemănător.
Vinicius nu era beat ca la banchetul din casa împăratului, la care participase şi Ligia. Era însă uluit. Ceea ce vedea îl ameţise. II cuprinsese şi pe el febra plăcerii. Năvălind în pădure, alergă împreună cu alţii, uitîndu-se care dintre driade i se părea cea mai frumoasă. Pe lîngă el treceau mereu alte grupuri de driade, ţipînd şi cîntînd, urmărite de fauni, satiri, senatori, cavaleri. în cele din urmă văzu un conviu de fecioare condus de una costumată în Diana. Alergă spre ele, voind s-o vadă mai de aproape-pe zeiţă. Deodată, înmărmuri. I se păru că recunoaşte pe Ligia în zeiţa cu lună pe cap.
Ele îl înconjurară, jucînd o horă nebunească, apoi se risipiră ca o turmă de căprioare, aţîţîndu-l să le urmărească. El însă rămase pe loc, cu răsuflarea tăiată. Deşi văzuse că Diana nu-i Ligia şi de aproape nici măcar nu semăna cu ea, surpriza întîlnirii îl sleise. Dintr-o dată, îl cuprinse un dor nemăsurat după Ligia cum nu mai simţise niciodată. Dragostea pentru ea îl cuprinse ca un val uriaş. Niciodată nu-i fusese mai dragă, nu i se păruse mai pură, mai scumpă ca în această pădure a nebuniei şi a desfrîului. Adineauri voise să soarbă din paharul acesta, să se abandoneze patimilor dezlănţuite, acum îl cuprinse dezgustul. Ii sufoca ruşinea. Avea nevoie de aer, iar ochii lui - de stele curate, şi se hotărî să fugă din pădurea asta îngrozitoare. Abia se urni, că lîngă el se opri o femeie cu
114
capul acoperit cu un văl şi-şi puse mîinile pe umerii lui. Simţi pe obraji respiraţia ei fierbinte cînd îi şopti:
-  Te iubesc!... Vino! Nu ne vede nimeni. Crăbeşte-te!î Vinicius o întrebă, parcă trezit din somn:
-  Cine eşti?
Ea îşi lipi pieptul de el, stăruind:
-  Crăbeşte-te! Uite ce pustiu e aici, iar eu te iubesc! Vino!
-  Cine eşti? repetă Vinicius.
-  Ghiceşte!...
Spunînd acestea, îşi apăsă prin văl buzele de buzele lui, îmbrăfişîndu-l. Cînd era gata să se înăbuşe, îşi desprinse faţa de el.
-  Pentru dragoste!... O noapte de nebunie! spuse ea, respirînd repede. Azi e permis... la-mă!
Pe Vinicius sărutul îl arse, scîrbindu-l. Sufletul lui era în altă parte. în toată lumea asta, pentru el nu exista nimeni în afară de Ligia. îndepărtînd cu mîna femeia voalată, spuse:
-  Oricine ai fi, iubesc pe alta şi nu te vreau. Ea îşi apropie obrajii de el:
-  Dă vălul la o parte...
în clipa aceea, foşniră frunzele tufişului de mirt din apropiere; femeia dispăru ca o nălucă de vis, numai de departe răsună rîsul ei, cam ciudat şi duşmănos, în faţa lui Vinicius apăru Petronius.
-  Am auzit şi am văzut, spuse el. Vinicius răspunse:
-  Să plecăm de aici!...
Şi plecară. Trecură pe lîngă lupanarele strălucind de lumini, prin pădure, pe lîngă cordonul de pretorieni călare, şi găsiră lecticile.
-  Trec pe la tine, spuse Petronius.
Şi urcară împreună. Pe drum tăcură amîndoi. Abia cînd ajunseră în atrium-ul lui Vinicius, Petronius spuse:
-  Ştii cine a fost?
-  Rubria? întrebă Vinicius, cutremurîndu-se numai la gîndul că Rubria era vestală.
-  Nu.
-  Atunci cine? Petronius spuse în şoaptă.
-  Flacăra Vestei a fost pîngărită, căci Rubria a fost cu împăratul. Iar cu tine a vorbit... Şi adăugă şi mai încet: Diva Augusta.
Se lăsă o clipă de tăcere.
-  împăratul, spuse Petronius, n-a ştiut să-şi ascundă de ea pasiunea pentru Rubria, aşa că poate a vrut să se răzbune, iar eu v-am împiedicat. Dacă, recunoscînd-o pe Augustă, ai fi refuzat-o, ai fi fost pierdut fără nici o şansă de salvare. Tu, Ligia şi poate eu.
Insă Vinicius spuse:
-  M-am săturat de Roma, de împărat, de petreceri, de Augusta, de Tigellinus şi de voUoţi! Mă înnăbuş! Nu mai pot să trăiesc aşa! Nu pot! Mă înţelegi?
-  Iţi pierzi capul judecata, măsura!... Vinicius!
115
-  Numai pe ea o iubesc pe lume!
-  Deci?
-  Deci, nu vreau altă dragoste, nu mai vreau viaţa voastră, petrecerile voastre, neruşinarea şi crimele voastre!
-  Ce se petrece cu tine? Eşti creştin?
Tînărul, cuprinzîndu-şi capul în plame, spuse, disperat:
-  Nu încă! Nu încă!
XXXII
Ixidicînd din umeri, Petronius o porni spre casă. Era foarte nemulţumit. îşi dădea seama că încetase să se mai înţeleagă cu Vinicius, că sufletele lor s-au despărţit complet. Cîndva, Petronius avusese o influenţă considerabilă asupra tînărului ostaş, care-l privea ca pe un model în toate. Scepticul din el înţelesese că pierduse cheia acestui suflet, ceea ce-i provoca un sentiment de nemulţumire şi chiar de teamă, după întîmplările din noaptea aceea. „Dacă pentru Augusta nu-i un capriciu trecător, ci o dorinţă mai durabilă - se gîndea Petronius - atunci una din două: sau Vinicius n-are să-i reziste şi poate să-l piardă orice întîmplare stupidă, sau, ceea ce mai degrabă e posibil acum, are să i se opună şi în cazul acesta o să fie cu siguranţă condamnat. Odată cu el pot cădea şi eu, fie şi numai pentru că-i sînt rudă; Augusta, aruncînd în dizgraţie întreaga familie, va trece de partea lui Tigellinus..." Oricum era rău. Petronius voia în primul rînd să cîştige timp. Ştia că îndată ce împăratul va porni spre Achaia, Tigellinus, care nu se pricepea la artă, avea să treacă pe planul al doilea, pierzîndu-şi influenţa.
Pînă una-alta, se hotărî să aibă grijă de Vinicius şi să-i îndemne mereu la călătorie. Timp de mai multe zile fu preocupat de ideea să-i sugereze Cezarului emiterea unui edict, prin care să-i gonească pe creştini din Roma; Ligia ar părăsi oraşul odată cu ceilalţi adepţi ai Iu Christos, iar Vinicius ar urma-o. N-ar mai fi nevoie să-l îndemne. Chibzuind îndelung, Petronius îşi făcu un plan minuţios. Avea să dea o petrecere la el, şi aici îl va convinge pe Cezar să dea edictul. Nutrea ■ chiar speranţa îndreptăţită că împăatul îi va încredinţa lui executarea ordinului. Atunci ar expedia-o pe Ligia cu toată consideraţia cuvenită iubitei lui Vinicius, de exemplu la Baiae; acolo n-aveau decît să se iubească şi să se joace de-a creştinismul cît Ie-o plăcea.
Intre timp, îl vizita pe Vinicius des, în primul rînd pentru că, în ciuda egoismului lui roman, nu se putea dezbăra de ataşamentul său faţă de tînăr, iar în al doilea rînd, pentru a-l îndemna la călătorie. Vinicius se prefăcu bolnav şi nu se mai arătă pe la Palatin unde zilnic se urzeau noi planuri. într-o bună zi, Petronius auzi chiar din gura împăratului că e ferm hotărît să plece peste trei zile la Antium. A doua zi, se duse să-l anunţe pe Vinicius.
Vinicius însă îi arătă lista invitaţilor la Antium, pe care i-o adusese de dimineaţă un libert de-al împăratului.
- E trecut şi numele meu, zise el, şi al tău. Cînd ai să te înapiezi acasă ai să găseşti o listă ca asta.
116
-  Dacă n-aş fi fost trecut pe lista invitaţilor, răspunse Petronius, ar fi însemnat că trebuie să mă omor, însă nu cred că asta să aibă loc înainte de călătoria în Achaia. Prea-i sînt necesar lui Nero acolo.
După aceea, trecu cu privirea peste listă şi adăugă:
-  De-abia m-am întors şi trebuie să-mi părăsesc din nou casa şi să mă duc pînă la Antium. Dar n-am încotro.' Căci asta nu-i o simplă invitaţie, ci un ordin.
-  Dar dacă cineva nu s-ar supune?
-  Ar primi o altfel de invitaţie, la o călătorie mult mai lungă, din care nu mai există întoarcere. Ce păcat că nu mi-ai urmat sfatul şi n-ai plecat cît a mai fost timp. Acum trebuie să mergi la Antium.
-  Acum trebuie să merg la Antium... lată ce timpuri trăim şi ce sclavi netrebnici sîntem.
-  De-abia azi ai observat?
-  Nu. însă, vezi, tu mi-ai demonstrat că religia creştină este duşmana vieţii, pentru că o pune în lanţuri. Dar pot ele fi oare mai grele decît cele pe care le purtăm noi? Tu mi-ai spus: „Grecia a creat înţelepciunea şi frumuseţea, iar Roma puterea". Unde-i puterea noastră^
-  Cheamă-I pe Chilon. Azi n-am nici un chef să filozofez. Află că acolo te paşte un mare pericol, mai mare decît o trîntă cu Ursus acela care l-a sugrumat pe Croton. Totuşi trebuie să mergi la Antium.
Vinicius ridică din umeri nepăsător:
-  Pericol! (notăm cu toţii în întunericul morţii şi în fiecare clipă unul sau altul se dă la fund.
-  Trebuie oare să ţi-i înşir pe toţi aceia care, avînd un pic de minte, în ciuda unor vremuri ca ale lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, au trăit pînă la optzeci sau nouăzeci de ani?
Apoi începu să studieze lista şi spuse:
-  Tigellinus, Vatinius, Sextus Africanus, Aquilinus Regulus, Sirius Nerulinus, Eprius Marcellus şi aşa mai departe! Ce adunătură de lepădături şi de pungaşi!... Cînd te gîndeşti că ăştia conduc lumea!...
-  Fă un mic efort de atenţie şi ascultă-mă: am spus la Palatin că eşti bolnav şi că nu poţi să părăseşti casa, totuşi numele tău se află pe listă, ceea ce îrtsamnă că cineva nu m-a crezut şi a susţinut dinadins să fii inclus printre invitaţi. Nu cred să fie Nero. Pentru el eşti un simplu ostaş cu care nu poate discuta decît cel mult despre alergările de la circ şi care n-are idee de poezie şi de muzică. Aşa că s-ar Putea să fie Poppea cea care a susţinut inserarea numelui tău. Asta însemnă că Pasiunea ei pentru tine n-a fost un capriciu de moment şi că şi-a pus în gînd să te cucerească.
-  E curajoasă Augusta!
__ - Intr-adevăr curajoasă, căci poate să se piardă pentru totdeauna. Fie ca Venus s3-i inspire cît mai curînd o nouă iubire, îsă atîta vreme cît te vrea pe tine, trebuie sa fii cî( se pOafe (jg prevăzător. Barbă-Arămie a început să se plictisească de ea. Referă pe Rubna sau pe Pitagora, rănit însă în amorul propriu, s-ar răzbuna lngfoz/tor împotriva voastră, j    ~ Acolo în pădure nu ştiam cine-mi vorbeşte. Ai trs doar cu urechea şi ştii ce
"anri răspuns: că iubesc pe'alta şi că n-o vreau pe ea.
117
L
-  Te conjur pe toţi zeii subpămăînteni, nu-ţi pierde şi dramul de minte pe care ţi l-au mai lăsat creştinii. Cum poţi să şovăi, avînd de ales între o pieire posibilă şi una sigură? Oare nu ţi-am spus că dacă ai răni amorul propriu al Augustei, n-ar mai exista salvare pentru tine? Pe Hades!
Vinicius nu-l mai asculta. îl preocupa un singur gînd: să se vadă cu Ligia, întrebîndu-se cum ar putea ajunge la ea.
Pînă la plecare, surveni o întîmplare care ar fi putut înlătura toate greutăţile. Chiar a doua zi, apăru pe neaşteptate Chilon.
Era slăbit, flămînzit şi cu hainele în zdrenţe. Servitorii, care înainte avuseseră poruncă să-l lase să intre la orice oră din zi şi din noapte, nu îndrăzniră să-l oprească, aşa că intră direct în atrium şi, oprindu-se în faţa lui Vinicius, spuse:
-  Zeii să-ţi dea nemurirea şi să împartă cu tine stăpînirea lumii.
în prima clipă lui Vinicius îi veni să-l dea afară pe uşă. Pe urmă însă se gîndi că poate grecul ştie ceva despre Ligia şi curiozitatea învinse scîrba.
-  Tu eşti? întrebă el. Ce-i cu tine?
-  Rău, fiu al lui )upiter, răspunse Chilon. Sînt sărac lipit. M-am întrebat: la cine să mă duc, dacă nu la tine, Serapis, pe care te iubesc, te cinstesc şi pentru care mi-am riscat viaţa?
-  Pentru ce-ai venit şi ce aduci?
-  După ajutor am venit şi-ţi aduc sărăcia mea, lacrimile mele, dragostea mea şi, în sfîrşit, nişte ştiri pe care le-am adunat din dragoste pentru tine.
Se întrerupse, observînd cum se încruntă sprîncenele lui Vinicius şi, voind să preîntîmpine o izbucnire spuse repede:
-  Ştiu unde locuieşte divina Ligia, am să-ţi arăt, stăpîne, casa şi străduţa. Vinicius îşi înăbuşi emoţia care-l cuprinse la această veste şi spuse:
-  Unde este ea?
-  La Linus, mai marele preoţilor creştinilor. E acolo împreună cu Ursus. Ligianul tot acolo lucrează, la morarul care se numeşte ca şi economul tău, stăpîne, Demas... Da, Demas!... Ursus lucrează noaptea, aşa că, încercuind locuinţa noaptea, n-ai să-l afli acasă... Linus e bătrîn... iar în casă, în afară de el, mai sînt doar două femei bătrîne.
-  De unde ştii toate astea?
-  îţi aminteşti, stăpîne, că bunii creştini m-au avut în mîna lor şi m-au cruţat Casa e izolată. Poţi să porunceşti să fie înconjurată de sclavi, încît nici un şoarece să nu se poată strecura. O, stăpîne, numai de tine depinde ca, încă în noaptea asta, mărinimoasa ta prinţesă să se afle în casa ta. Iar dacă are să se înfăptuiască asta, să nu uiţi de contribuţia fiului sărman şi atît de flămînd al tatălui meu.
-  N-am să fac ceea ce mă sfătuieşti, însă, ca să nu pleci fără răsplata pe care o meriţi, am să poruncesc să ţi se dea trei sute de vergi în ergastulum-ul de lîngă casă.
Chilon păli. Pe chipul frumos al lui Vinicius se oglindea furia. Grecul nu putea spera nici măcar pentru o clipă ca plata promisă să fie numai o glumă crudă
Se aruncă în genunchi şi, îndoindu-se de mijlloc, începu să geamă cu vocea întretăiată:
-  Cum asta, rege persan? Pentru ce?...Piramidă de bunătate! Colos de mărinimie! Pentru ce? Sînt bătrîn, flămînd, sărac... Ţi-am slujit. Aşa mâ rsplăteşti?...
118
-  Cum i-ai răsplătit şi tu pe creştini, răspunse Vinicius. Şi chemă pe econom.
Insă Chilon, cu faţa acoperită de paloarea morţii, se tîrî la picioarele lui si, cuprinzîndu-le convulsiv, strigă:
-  Stăpîne, stăpîne!... Sînt bătrîn! Cincizeci, nu trei sute... Cincizeci sînt de ajuns! O sută, nu trei sute!... îndurare! îndurare!
Vinicius îl îmbrînci cu piciorul şi dădu porunca. Intr-o clipită, după econom veniră în fugă doi sclavi din neamul quazilor care, apucîndu-l de cît păr mai avea, îi înfăsurară capul în propriile-i zdrenţe şi îl tîrîră în ergastulum.
-  în numele lui Christos!... mai strigă grecul în uşa dinspre coridor. Vinicius rămase singur. Porunca dată, aţîţîndu-l, îl învioră. Se strădui să-şi adune gîndurile împrăştiate şi să le pună în ordine. Simţi o mare uşurare: reuşise din nou să se înfrîngă. I se păru că astfel prăpastia care-l desparte de Ligia s-a îngustat. Gîndul însă-i era la Ligia, ei îi spunea: „N-am să-ţi plătesc cu rău pentru bine. Dac-ai să afli vreodată cum m-am purtat cu acela care mă îndemna să ridic mîna asupra ta, ai să-mi fii recunoscătoare." Vorbindu-şi astfel, rămase pe gînduri. Nu era tocmai sigur că Ligia l-ar lăuda pentru purtarea lui faţă de Chilon. Doar religia ei propovăduia iertarea. Creştinii l-au iertat pe acest nenorocit, deşi aveau motive de răzbunare mai grave. Abia atunci îi răsună în suflet strigătul grecului: „în numele lui Christos!" îşi aminti că aceeaşi frază îl scăpase pe Chilon din mîinile ligianului. Hotărî să-l ierte de restul pedepsei.
Tocmai voia să-l cheme pe econom, cînd acesta apăru şi spuse:
-  Doamne, bătrînul acela a leşinat, sau poate că a şi murit. Porunceşti să fie biciut mai departe?
-  Stropiţi-I să-şi revină şi aduceţi-l aici.
Dispensatorul dispăru după o draperie, însă probabil că grecul îşi revenea cu greu, căci Vinicius aşteptă cam mult şi chiar începu să fie neliniştit, pînă cînd sclavii îl aduseră pe Chilon. La un semn, se retraseră imediat.
Chilon era galben ca ceara. De pe picioare i se scurgeau pe mozaicul din atrium firişoare de sînge. Era totuşi conştient. Căzînd în genunchi, cu mîinile întinse, spuse:
-  îţi mulţumesc, stăpîne! Eşti milostiv şi mare.
-  Taci şi ascultă. Scoală-te! Ai să mergi cu mine şi-ai să-mi arăţi casa în care locuieşte Ligia.
Chilon se ridică repede, dar de cum se ridică, păli şi mai mult şi spuse cu o voce pierită:
-  Stăpîne sînt flămînd... Merg, stăpîne, merg! Dar n-am putere... Porunceşte să mi se dea măcar resturile din farfuria cîinelui tău şi-am să merg!
Vinicius porunci să i se dea mîncare, un ban de aur şi o manta. Chilon, slăbit de vergi şi de foame, nu putu să meargă nici după ce mîncă, deşi dîrdîia de temaă ca nu cumva Vinicius să ia slăbiciunea lui drept împotrivire şi să poruncească să-l biciuiască din nou.
Numai să mă încălzească vinul, repeta clănţănind din dinţi, şi-am să pot merge 'mediat, fie şi pînă în marea Grecie.
lntr-adevăr,după o vreme, se mai întrema cît de cît şi porniră.Drumul era lung căci Linus locuia, ca majoritatea creştinilor, în Transtiberium, nu departe de casa
119
'fi
:
1
lui Miriam. Chilon îi arătă lui Vinicius o căsuţă mică, izolată, împremuită de un zid acoperit tot de iederă şi spuse:
-  Aici, stăpîne.
-  Bine, răspunse Vinicius, acum du-te, dar mai întîi ascultă-mă: uită că m-ai slujit, uită unde locuieşte Miriam, Petru şi Glaucus. Uită, de asemenea,de casa asta şi de toţi creştinii. Ai să vii în fiecare lună ia casa mea, unde libertul Demas îţi va plăti cîte două monezi de aur. însă dacă-ai să-i mai spionezi pe creştini, am să poruncesc să te biciuiască, sau am să te dau pe mîinile prefectului oraşului.
Chilon se înclină şi spuse:
-  Voi uita!
însă cînd Vinicius dispăru după colţul străduţei, întinse mîinile după el şi, ameninţînd cu pumnii, strigînă:
-  Pe Ate şi pe Furii! Nu voi uita! Apoi leşină din nou.
XXXIII
Vinicius se duse direct la casa în care locuia Miriam. în faţa porţii îl întîlni pe Nazarius, care se tulbură cînd îl văzu, însă el îl salută amabil şi-i ceru să-l conducă la locuinţa mamei sale.
în casă, în afară de Miriam, îi mai găsi pe Petru, Glaucus, Crispus şi pe Pavel din Tars, care se întorsese de curînd din Fregellae. Cînd îl văzură pe tînăr fură uimiţi, însă el le spuse:
-  Vă salut în numele lui Christos pe care-l cinstiţi!
-  Fie numele Lui slăvit în vecii vecilor!
-  Am văzut virtutea voastră şi am cunoscut bunătatea voastră, aşa că vin ca prieten.
-  Şi noi te salutăm ca pe un prieten, răspunse Petru. Şezi şi mănîncă din hrana noastră, ca oaspete binevenit.
-  Stau şi mănînc, însă mai înainte ascultaţi-mă: Tu, Petru, şi tu Pavel din Tars, ca să fiţi încredinţaţi că sînt sincer vă mărturisesc că ştiu unde este Ligia. Vin tocmai din faţa casei lui Linus, care-i aproape de casa asta. Am drept asupra ei acordat de împărat. Am în casele mele din oraş aproape cinci sute de sclavi. Aş fi putut să înconjur casa şi s-o iau şi totuşi n-am făcut-o şi n-am s-o fac.
-  Pentru asta binecuvîntarea Domnului va coborî asupra ta şi sufletul tâu va fi purificat, spuse Petru.
-  Iţi mulţumesc, dar ascultaţi-mă mai deparet. N-am făcut asta, deşi dorul mă mistuie. înainte, pînă cînd n-am fost la voi, aş fi luat-o fără îndoială şi aş fi reţi­nut-o cu forţa. Virtutea voastră însă şi religia voastră, deşi nu cred în ea, au schimbat ceva în sufletul meu şi nu mai pot s-o iau prin violenţă. Nu ştiu nici eu de ce-i aşa, dar ăsta-i adevărul. Am venit la voi, căci voi îi ţineţi loc Ligiei de mamă şi de tată. Vă spun: daţi-mi-o de nevastă şi vă jur că nu numai n-am s-o împiedic să creadă în Christos, dar am să caut şi eu să-mi însuşesc învăţătura lui.
120
Vorbea cu voce răspicată, ţinînd fruntea sus, era însă emoţionat. Picioarele-i tremurau sub mantia dungată. Nimeni nu-i răspunse şi cîteva clipe fu tăcere. Atunci el continuă, vrînd parcă să prevină un răspuns defavorabil:
-  Cunosc piedicele, dar o iubesc ca pe ochii din cap. Nu sînt creştin, dar nu sînt nici duşmanul vostru, nici al lui Christos. Vreau să fiu cinstit faţă de voi ca să aveţi încredere în mine. In clipa asta este vorba de viaţa mea şi totuşi vă spun adevărul. Aş putea să vă spun: „Botezaţi-mă!" - eu spun: „Explicaţi-mi!" Admit că Christos a înviat din morţi, fiincă o spun oamenii care trăiesc întru adevăr şi care |-au văzut după moarte . Cred, căci am văzut că religia voastră propovăduieşte virtutea, dreptatea şi mila, nu crimele de care sînteţi bănuiţi. Dar nu cunosc decît ceea ce am aflat de la voi, din faptele voastre, de la Ligia, din discuţiile cu voi. Repet însă că şi în mine s-a schimbat ceva sub influenţa ei. înainte adoram plăcerile, acum am fugit de pe lacul lui Agrippa, fiindcă desfrîul m-a dezgustat, înainte credeam în violenţă, azi m-am dezis de ea. Aflaţi că eu însumi nu mă recunosc, dar petrecerile mă scîrbesc, vinul, cîntecele, citerele şi cununile mă dezgustă, mă dezgustă curtea împăratului şi trupurile goale şi toate nelegiuirile. Cînd mă gîndesc că Ligia este neprihănită ca zăpada din munţi, o iubesc cu atît mai mult. Cînd mă gîndesc că este aşa datorită învăţăturii voastre, atunci iubesc şi învăţătra asta şi aspir către ea! Dar no-o înţeleg, nu ştiu dacă am să pot trăi în spiritul ei, dacă firea mea o să se împace cu ea, de aceea trăiesc în negură şi suferinţă ca într-o temniţă.
Cute adînci de durere îi brăzdau fruntea.
îmbujorat la faţă, continuă, tot mai repede şi tot mai emoţionat:
-  Vedeţi! Mă chinuie dragostea şi neştiinţa. Mi s-a spus că religia voastră distruge totul: viaţa, bucuria, fericirea, justiţia, ordinea, autoritatea, stăpînirea romană. Aşa să fie? Mi s-a spus că învăţătura   voastră-i nebunie. Spuneţi-mi, ce aduceţi voi? E păcat să iubeşti? E păcat să simţi bucurie? E păcat să năzuieşti spre fericire? Sînteţi oare duşmani ai vieţii? Creştinul trebuie neapărat să fie sărac lipit? Va trebui oare să renunţ la Ligia? Care este adevărul vostru? Faptele voastre şi cuvintele voastre sînt limpezi ca apa, dar cum este adîncul acestei ape? Vedeţi că sînt sincer. Risipiţi întunericul în care bîjbîi. Căci mie mi s-a mai spus şi asta: «Grecia a creat înţelepciunea şi frumuseţea, Roma - puterea, dar ei ce aduc?" Spuneţi-mi, deci, ce aduceţi? Dacă dincolo de uşa voastră este lumina, atunci deschideţi!
-  Aducem dragostea, spuse Petru, iar Pavel din Tars adăugă:
-  De-aş vorbi în toate limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar mi-ar lipsi dragostea, aş zdrăngăni ca arama...
Inima bătrînului Apostol fu mişcată de sufletul acesta chinuit, care se zbătea ca 0 Pasăre închisă în colivie. întinse mîinile spre Vinicius şi spuse:
-  Bate şi ţi se va decshide. îndurarea Domnului a coborît asupra ta. Te necuvîntez pe tine, sufletul şi dragostea ta, în numele Mîntuitorului.
Atunci, se întîmplă un lucru neaşteptat. Cuprins de exaltare cum era, Vinicius, ^cest urmaş al quiriţilor, care pînă nu de mult nu-l socotea om pe un străin, se ePezi la Petru şi, luîndu-i mîinile, începu să i le sărute.
Petru se bucură, înţelegînd că sămînţa căzuse din nou într-un pămînt bun şi că p asa lui de pescar mai culese un suflet.'
121
Cei de faţă, bucuroşi la rîndul lor, văzînd acest semn de cinstire faţă de Apostolul Domnului, strigară într-un glas:
-  Slavă Domnului în ceruri!
Vinicius se ridică cu faţa luminată şi spuse:
-  Văd că fericirea poate sălăşlui şi printre voi, căci mă simt fericit. Sînt sigur că tot aşa o să mă convingeţi şi de alte lucruri.  Dar asta n-are să se întîmple la Roma. împăratul pleacă la Antium, iar eu trebie să plec cu el, căci am ordin. Ştiţi că neascultarea ordinului înseamnă moarte. Dacă însă am cîştigat încredera voastră veniţi cu mine că să mă învăţaţi adevărul vostru. O să fiţi mai în siguranţă acolo chiar decît mine. în mulţimea aceea de oameni o să puteţi răspîndi învăţătura voastră chiar la curtea Cezarului. Se spune că Acteea este creştină. Sînt creştini şi printre pretorieni. Am văzut cu ochii mi cum soldaţii au îngenuncheat înaintea ta, Petre, la Porta Nomentana. La Antium am o vilă. Ne vom aduna acolo şi, sub nasul lui Nero, o să ascultăm învăţătura voastră. Mi-a spus Glaucus că voi pentru un suflet sînteţi gata să colindaţi pînă la capătul lumii. Faceţi acum pentru mine ceea ce aţi făcut pentru alţii, venind pînă aici tocmai din ludeea. Nu părăsiţi sufletul meu!
Auzindu-l vorbind astfel, începură să se sfătuiască, gîndindu-se cu bucurie la succesul învăţăturii lor şi a importanţei pe care ar avea-o pentru lumea păgînâ convertirea unui curtean, urmaşul uneia din cele mai vechi familii romane într-adevăr, nu pregetau să colinde pînă la capătul lumii pentru cîştigarea unui suflet omenesc. De la moartea învăţătorului nu făceau altceva. Nici prin minte nu le trecea să dea un răspuns negativ. însă în timpul acela Petru era păstorul întregii comunităţi, aşa că nu putea să plece. în schimb Pavel din Tars, care de curînd fusese la Aricia şi Fregellae şi intenţiona să plece din nou în răsărit pentru mai mult timp, să viziteze bisericile, să anime zelul lor, se învoi să-l însoţească pe tînarul tribun la Antium, căci de acolo îi era mai uşor să găsească o corabie spre mările Greciei.
Vinicius, deşi dezamăgit că Petru, faţă de care se simţea atît de îndatorat, nu-I va însoţi, mulţumi cu recunoştinţă, apoi adresă bătrînului Apostol o ultimă rugăminte.
-  Cunoscînd locuinţa Ligiei, spuse el, aş fi putut să mă duc eu însumi la ea şi s-o întreb, aşa s-ar cuveni, dacă mă vrea de soţ în cazul că sufletul meu va deveni creştin, dar prefer să te   rog pe tine, Apostole: permite-mi s-o văd, sau condu-mâ tu însuţi la ea. Nu ştiu cît de mult va trebui să stau la Antium şi ţineţi minte că, trăind în preajma împăratului, nimeni nu e sigur de ziua de mîine. Mi-a şi spus Petronius că nu voi fi în siguranţă acolo. Lăsaţi-mă s-o văd, să-mi satur ochii de chipul ei şi s-o întreb dacă vrea să uite răul pe care i l-am pricinuit şi să împartă cu mine binele pe care soarta poate ni-l rezervă.
Apostolul Petru zîmbi cu bunătate şi spuse:
-  Cine ar putea să-ţi refuze o bucurie atît de îndreptăţită, fiul meu? Vinicius se plecă din nou, sărutîndu-i mîinile, căci nu-şi mai putea stăpîn1
emoţia. Apostolul, mîngîindu-i tîmplele, îi spuse:
-  Tu să nu te temi de împărat, căci îţi zic ţie: nici un fir de păr nu se va clin" din capul tău.
După aceea trimise pe Miriam după Ligia, poruncindu-i să nu-i spună cine se află printre ei. Voia s-o vadă şi pe ea bucurîndu-se.
122
Nu era departe, aşa că, după puţin timp, cei adunaţi în casă zăriră printre tufele de mirt din grădină pe Miriam aducînd-o pe Ligia.
Ea veni în fugă, nebănuind nimic, şi cînd îl văzu, rămase încremenită. Roşi, apoi îndată păli, privind uimită şi speriată la cei de faţă.
însă în jurul ei văzu numai priviri luminoase, pline de bunătate. Apostolul Petru se apropie de ea şi spuse:
-  Ligia, îl mai iubeşti?
Urmă o clipă de tăcere. Buzele ei începură să tremure ca ale unui copil căruia îi vine să plîngă şi care, simţindu-se vinovat, îşi dă seama că trebuie să-şi recunoască vinovăţia.
-  Răspunde, spuse Apostolul.
Atunci ea şopti cu smerenie şi teamă în glas, lunecînd la genunchii lui Petru:
-  Da...
Vinicius îngenunche alături de ea, iar Petru, punîndu-şi mîinile pe capetele lor, zise:
-  lubiţi-vă întru Domnul şi spre lauda Lui, căci nu-i păcat în dragostea voastră!
XXXIV
r limbîndu-se prin grădiniţă, Vinicius îi povesti în cuvinte puţine, sincere, ceea ce mărturisise cu puţin înainte apostolilor: neliniştea lui, schimbarea care s-a petrecut în el şi dorul care-l macină din momentul cînd a părăsit casa lui Miriam.
Ii mărturisi Ligiei că a vrut s-o uite, dar n-a reuşit. O iubea la Aulus şi o iubea în Palatin, o iubea cînd a văzut-o în Ostrianum, ascultînd predica lui Petru, şi cînd a pornit cu Croton s-o răpească, şi cînd veghea lîngă patul lui, şi cînd l-a părăsit, lată, a venit Chilon, care descoperise noua-i ascunzătoare şi-l sfătuise s-o răpească, dar el l-a pedepsit pe Chilon, preferînd să vină la Apostoli să le ceară adevărul şi pe ea... Să fie binecuvîntată clipa în care i-a venit un asemenea gînd în minte, căci iată, este lîngă ea şi n-are să mai fugă de el cum a fugit ultima oară din locuinţa lui Miriam, nu?
-  N-am fugit de tine, spuse Ligia,
-  Atunci de ce?
Ea îşi îdreptă spre el ochii ei de culoarea irişilor, apoi îşi plecă capul, ruşinată, şi spuse:
-  Ştii tu...
Copleşit de bucurie, Vinicius tăcu un timp, apoi continuă, arătîndu-i cît de greu a înţeles că ea este cu totul deosebită de alte fete romane şi că se aseamănă Poate numai cu Pomponia.
Se fîstîci iarăşi. Luînd-o de mînă o privea cu încîntare, repetîndu-i numele în neştire, parcă s-ar fi temut să nu-l uite:
-  O, Ligia! O, Ligia!...
Pe urmă, revenindu-şi, o întrebă dacă-i este drag. Ea îi mărturisi că-l iubea încă de cînd locuia în casa lui Aulus; d?că de la Palatin ar fi dus-o acolo, ea şi-ar fi recunoscut dragostea în faţa Pomponiei şi a lui Aulus şi s-ar fi străduit să le Potolească mînia împotriva lui.
123
-  îţi jur, spuse Vinicius, că n-am avut de gînd   să te răpesc de la Aulus. Petronius mi-e martor că încă de atunci i-am spus că te iubesc şi că vreau să te iau de soţie, l-am spus: „Să ungă uşa mea cu grăsime de lup şi să se aşeze la focul căminului meu!" însă el a rîs de mine şi i-a sugerat împăratului ideea de a te cere ca ostatecă şi de a mi te da mie. De cîte ori nu l-am blestemat în necazul meu, dar poate că soarta a vrut aşa, căci altfel nu i-aş fi cunoscut pe aceşti creştini şi nu te-aş fi fi înţeles...
-  Crede-mă, Marcus, răspunse Ligia, că Christos într-adins te-a adus spre sine. Vinicius o privi mirat.
-  Adevărat! răspunse el. Totul s-a întîmplat atît de ciudat. Căutîndu-te pe tine, i-am întîlnit pe creştini...în Ostrianum l-am ascultat uluit pe Apostol, căci nu mai auzisem asemenea lucruri. Tu te-ai rugat pentru mine?
-  Da, răspunse Ligia.
Trecură pe lîngă chioşcul acoperit de iederă şi se apropiară de locul unde Ursus, după ce-l sugrumase pe Croton, se năpustise asupra lui Vinicius.
-  Aici aş fi murit, spuse tînărul de n-ai fi fost tu.
-  Nu mai aminti de asta! răspunse Ligia. Şi nu-i purta pică lui Ursus.
-  Aş putea oare să mă mînii pe el pentru că te-a apărat? Dacă ar fi sclav, i-aş dărui imediat libertatea.
-  Dac-ar fi fost sclav, soţii Aulus l-ar fi eliberat de mult.
-  îţi aminteşti,   zise Vinicius, că am vrut să te duc înapoi la Aulus? Dar tu mi-ai spus că împăratul ar putea să afle asta şi să se răzbune pe ei. lată: acum vei putea să-i vezi de cîte ori vei voi.
-  Cum asta, Marcus?
-  Zic: „acum" dar mă gîndesc că vei putea să-i vizitezi liniştită cînd vei fi a mea. Da!... Căci împăratul, aflînd, m-ar întreba ce-am făcut cu ostatecă pe care mi-a încredinţat-o, i-as spune: „Am luat-o de soţie şi la Aulus merge cu voia mea". El n-are să stea mult la Antium, căci vrea să plece în Achaia, şi chiar dac-ar sta, nu-i nevoie   să-l văd zilnic. După ce Pavel din Tars are să mă înveţe Adevărul vostru, am să primesc   imediat   botezul şi am să mă întorc aici, am să recîştig prietenia soţilor Aulus, care zilele astea se întorc în oraş. Acolo n-au să mai fie nici un fel de piedici. Am să te iau şi am să te aşez în casa mea. O, carissima, carissima!
Spunînd acestea, întinse mîinile spre cer, luîndu-l parcă drept martor al iubirii sale, iar Ligia, îndreptîndu-şi spre el privirile luminoase, zise:
-  Şi atunci am să spun: „Unde vei fi tu Caius, acolo voi fi şi eu Caia".
-  Nu, Ligia! strigă Vinicius. îţi jur că niciodată vreo femeie n-a fost atît de onorată în casa soţului ei, cum vei fi tu într-a mea.
Un timp, se plimbară în tăcere, copleşiţi de fericire, îndrăgostiţi unul de altul, asemănători cu doi zei şi atît de frumoşi de parcă i-ar fi adus pe lume primăvara, o dată cu florile.
Se opriră, în sfîrşit, lîngă chiparosul care creştea aproape de intrarea în casă. Ligia se rezemă de tulpina lui. Vinicius începu să o roage cu o voce tremurătoare:
-  Porunceşte-i lui Ursus să se ducă la casa lui Aulus, să ia lucrurile şi jucăriile tale de copil şi să le aducă la mine.
Ea, îmbujorîndu-se, răspunse:
-  Obiceiul cere altfel...
124
-  Ştiu. De obicei le aduce pronuba, venind în urma miresei, dar fă asta pentru mine. Am să le iau în vila mea din Antium şi ele au să-mi amintească de tine.
îşi împreună mîinile, implorînd-o:
-  Pomponia se întoarce azi-mîine. Fă asta, diva, fă asta, carissima mea!
-  Să facă Pomponia cum va voi, răspunse Ligia aprinzîndu-se la faţă, auzind de pronuba.
Din nou tăcură, stăpîniţi de emoţie. Ligia stătea rezemată cu spatele de chiparos, cu ochii plecaţi, iar Vinicius o privea, transfigurat şi palid. In liniştea amiezei îşi auzeau bătăile inimii şi, în exaltarea care-i cuprinsese, tufişurile de mirt, chiparosul şi iedera chioşcului apăreau în ochii lor ca o grădină a iubirii.
Minam se arătă în usă şi-i invită la masa de prînz. Se aşezară între Apostoli, care se uitau bucuroşi la ei, ca la o tînără generaţie ce urma să păstreze şi să semene mai departe, după moartea lor, sămînţa noii învăţături. Petru frînse pîinea şi o binecuvîntă. Pe chipurile lor se oglindeau pacea şi fericirea.
-  lată, spuse, în cele din urmă, Pavel, adresîndu-i-se lui Vinicius, sîntem noi oare duşmanii vieţii şi ai bucuriei?
Iar el răspunse:
-  Acum cunosc adevărul, căci niciod.ii.i n-am fost atît de fericit ca printre voi!
XXXV
In seara aceleiaşi zile, trecînd prin Forum spre casă, Vincius observă la intrarea în Vicus Tuscus lectica aurită a lui Petronius dusă de opt bitinieni. Oprindu-i cu un semn al mîinii, se apropie de perdele.
- îţi doresc să ai un vis plăcut şi senin! strigă şi rîse, văzîndu-l pe Petronius adormit.
-  Ah, tu erai! zise Petronius, trezindu-se. Da! am aţipit, căci am petrecut noaptea în Palatin. Acum am pornit să cumpăr ceva de citit pentru la Antium... Ce se mai aude?
- Umbli prin librării? întrebă Vinicius.
-  Da. Nu vreau să-mi deranjez biblioteca, aşa că pentru drum iau cărţi de rezervă. Se zice că a apărut ceva nou de Musonius şi Seneca. Mai caut un Persius şi o anumită ediţie din eglogele lui Vergiliu pe care n-o am. Oh, cît sînt de obosit. Mi-e un somn!...
- Ai fost la Palatin. Spune-mi, ce se mai aude? Sau, ştii ce? Trimite acasă lectica şi cărţile şi vino la mine. Să vorbim despre Antium şi despre încă ceva.
- Bine, răspunse Petronius, ieşind din lectică. Ştii, desigur, că poimîine plecăm 'a Antium.
- De unde să ştiu?
-  Pe ce lume trăieşti? Deci eu sînt primul care-ţi anunţ vestea? Da! Fii gata Pentru poimîine dimineaţă. N-au ajutat nici mazărea încinsă în ulei, nici compresele pe gîtul gros. Barbă arămie a răguşit, din cauza asta nu poate fi vorba de amînare. Blestemă cu înverşunare. Roma şi aerul ei, ar fi bucuros s-o poată dărîma sau arde. Vrea să ajungă la mare cît mai repede. Zice că miasmele aduse de vînt din străduţele înguste îl bagă în mormînt. Azi, s-au depus jertfe în toate templele ca să-şi revină cît mai repede!
125
- Atunci n-ar mai avea motive să plece în Achaia.
-  Ce, parcă divinul nostru Cezar posedă numai acest unic talent? răspunse Petronius, rîzind. Ar lua parte la jocurile olimpice ca poet, declamîndu-şi poemul despre incendierea Troiei, sau dacă nu, ar putea fi şi conducător de care, sau muzicant, sau atlet, sau chiar şi dansator. Ar cîştiga în orice caz toate cununile învingătorilor. Ştii de ce a răguşit maimuţa asta? Ieri i-a venit chef să-l ajungă în arta dansului pe Paris. Mimîndu-ne aventura Ledei, a transpirat şi a răcit. Era tot ud şi lipicios ca un tipar scos din apă. Schimba măştile una după alta, se învîrtea ca un titirez, dădea din mîini ca un marinar beat. Ţi se făcea scîrbă, văzîndu-i burta mare şi picioarele subţiri. Paris i-a dat lecţii timp de două săptămîni. Închipuieşteţi-I pe Ahenobarbus în rolul Ledei, sau ca rege al lebedelor! E o lebădă... n-am ce spune! Şi vrea să se producă în public cu pantomima asta, mai întîi în Antium, iar apoi în Roma.
- A trezit indignare şi cînd a cîntat în public, dar rînd te gîndeşti că împăratul roman se va produce ca mim... Nu! Cred că Roma n-are să suporte una ca asta!
-  Dragul meu! Roma suportă totul, iar Senatul are să transmită mulţumiri „părintelui patriei". Şi adăugă: Iar gloata e chiar mîndră că împăratul este bufo­nul ei.
- Spune şi tu, oare poţi decădea mai jos? Petronius ridică din umeri.
-  Tu trăieşti în casă, în mijlocul gîndurilor tale, ba despre Ligia, ba despre creştini. Probabil nici nu ştii ce s-a petrecut acum cîteva zile. Nero s-a cununat în public cu Pitagora. El făcea pe mireasa. S-ar părea că s-a întrecut măsura nebuniei, nu-i aşa? Ei bine: au venit fiaminii chemaţi şt i-au cununat cu fast. Am fost de faţă! Eu multe pot suporta, totuşi, mărturisesc, m-am gîndit că zeii, dacă există, ar trebui să dea vreun semn... Dar împăratul nu crede în zei şi are dreptate.
-  Deci, într-o singură persoană e preot suprem, zeu şi ateu, spuse Vinicius Petronius rîse.
- Adevărat! Nu mi-a trecut prin minte, însă-i o combinaţie pe care lumea n-a mai văzut-o pînă acum. Adăugă apoi: Trebuie completat că acest preot suprem care nu crede în zei, şi zeu care-şi bate joc de zei ca un ateu ce este, se teme de ei. Dovadă, ceea ce s-a petrecut în templul Vestei.
- Ce lume!
-Cum e lumea aşa-i şi împăratul! însă n-o să mai dureze mult. Discutînd astfel, intrară în casa lui Vinicius, care, vesel, ceru să se servească cina şi apoi se întoarse spre Petronius:
- Nu, dragul meu, lumea trebuie să renască.
-  Noi n-o s-o renaştem, răspunse Petronius, fie şi pentru faptul că omul în vremea lui Nero e ca un flutere: trăieşte în soarele bunăvoinţei imperiale, dar la primul vînt rece piere... chiar de n-ar vrea!
Vesela lui nepăsare îi izbi pe Petronius. Privindu-I cu atenţie, întrebă:
- Ce se petrece cu tine? Arăţi ca pe vremea cînd mai purtai la gît bulla de aur
-  Sînt fericit, răspunse Vincius. Te-am invitat la mine anume ca să ţi-o spun
- Ce ţi s-a întîmplat?
- Ceea ce mi s-a întîmplat n-aş da pe tot imperiul roman.
Petronius se uita la el, uimit şi oarecum îngrijorat, temîndu-se că tînărul s-a tulburat la minte.
126
-  în ce limbă vorbeşti? zise el, în cele din urmă. Desigur că-mi amintesc de Ligia.
Vinicius spuse:
- Sînt logodnicul ei. -Cum?...
Vinicius se ridică repede şi-l chemă pe dispensator.
- Toţi sclavii să vină aici în faţa mea. toţi pînă la unul! Iute!
- Eşti logodnicul ei? repetă Petronius.
Pînă să-şi revină însă clin uluire, vastul atrium al casei lui Vinicius era ticsit de oameni. Veniseră în fugă bătrîrw' gîfîind, bărbaţi în puterea vîrstei. femei, băieţi şi fete. Atrium-ul se umplu de oameni; pe coridoarele numai fauces, se auzeau voci strigîndu-se în diferite limbi. în sfîrşit, se grămădiră cu toţii pe lîngă pereţi şi printre coloane, iar Vinicius se duse lîngă impluvium şi, adresîndu-se libertului Demas, spuse:
-  Cei care au slujit în casa aceasta douăzeci de ani se vor prezenta mîine la pretor unde-au să capete libertatea. Cei care n-au anii vor primi qîte trei monezi de aur şi porţie dublă de hrană timp de o săptămînă. Să se trimită poruncă la ergastulele de la ţară să fie iertate pedepsele, să se scoată lanţurile de la picioarele oamenilor şi să fie hrăniţi din abundenţă. Aflaţi că a venit pentru mine o zi fericita şi vreau ca în casă să domnească bucuria.
O clipă rămaseră muţi, necrezîndu-şi urechilor, apoi deodată ridicară mîinile spre cer, aclamînd:
- Aa! Stăpîne! AaaL.
Vinicius îi expedie cu un semn al mîini şi ei plecară repede, umplînd casa de zvon de bucurie.
-  Mîine, spuse Vinicius, am să poruncesc să se coboare în grădină şi să deseneze fiecare în faţa lui ce sem vrea. Cei care vor desena un peşte, vor fi eliberaţi de Ligia.
Petronius, care niciodată nu se mira prea mult de nimic, îşi revenise şi întrebă:
- Peşte? Aha! îmi amintesc ce spunea Chilon: e semnul creştinilor, întinse mîna spre Vinicius şi adăugă:
- Fericirea-i întotdeauna acolo unde o găseşte omul, Fie ca Flora' să vă presare flori la picioare ani mulţi de acum mainte. Iţi doresc tot ceea ce-ţi doreşti tu însuţi.
-  Iti mulţumesc. Mă gîndeam că ai să te declari împotrivă, dar ţi-ai fi pierdut timpul de pomană.
- De ce-aş fi împotrivă? Nicidecum. Ba mai mult, îţi spun că faci bine.
- Cit eşti de inconsecvent! spuse Vinicius vesel. Ai uitat ce ziceai cînd am ieşit din casa Pomponiei Graecina?
Petronius răspunse calm:
- Nu! dar mi-am schimbat părerea. Apoi adăugă: Dragul meu! La Roma totul se schimbă. Soţii îşi schimbă soţiile, soţiile îşi schimbă soţii, de ce nu mi-aş schimba şi eu o părere? N-a lipsit mult ca Nero s-o ia de nevastă pe Acteea. Aranjase anume pentru ea obîrşie împărătească. Ei bine! Ar fi avut o nevastă C|nst(tă, iar noi o Augustă cumsecade. Pe Proteu2 şi pe pustiile Jui marine!
Zeiţa florilor şi a vegetaţiei în mitologia romană
La grecii antici, divinitate marină, dotată cu însuşirea de a (ua mereu alte înfăţişări.
127
întotdeauna am să-mi schimb părerea cînd voi considera că e necesar sau comod. In ceea ce o priveşte pe Ligia, originea ei regală este mai sigură decît strămoşii din Pergam ai Acteii. Dar tu, la Antium, să te fereşti de Poppea, care e răzbunătoare.
- Nici nu mă gîndesc! N-o să mi se clintească nici un fir de păr din cap.
-  Dacă-ţi închipui că ai să mă surprinzi cu ceva, te înşeli, dar de unde ai certitudinea asta?
- Mi-a spus Apostolul Petru.
- Ah! Ţi-a spus Apostolul Petru! împotriva acestui adevăr nu mai am nici un argument.' Permite-mi totuşi să iau anumite măsuri de prevedere, fie şi numai pentru ca Petru să nu se dovedească proroc mincinos. Dacă întîmplător Apostolul Petru s-ar înşela, ar putea să piardă încrederea ta, care, cu siguranţă, are să-i mai fie de folos Apostolului.
-  Poţi spune ce vrei, dar eu îl cred. Şi dacă-ţi închipui că ai să-mi schimbi părerea prin ironiile tale, te înşeli.
-încă o întrebare: ai devenit creştin?
- încă nu, însă Pavel din Tars o să vină cu mine să-mi explice învăţătura lui Christos. Pe urmă, am să primesc botezul, căci nu-i adevărat ce-ai spus că ei sînt duşmanii vieţii şi ai bucuriei!
- Cu atît mai bine pentru tine şi pentru Ligia, răspunse Petronius. Apoi, ridicînd din umeri, spuse ca pentru sine:
- E totuşi uimitor cum ştiu oamenii aceştia să-şi atragă adepţi şi cum se extinde secta asta.
Vinicius răspunse cu atîta înflăcărare de parc-ar fi fost şi el botezat:
-  Da! Mii şi zeci de mii sînt numai în Roma, în oraşele   Italiei, în Grecia şi Asia. Sînt creştini în legiuni şi printre pretorieni, sînt chiar şi în palatul Cezarului. Recunosc această învăţătură sclavii şi cetăţenii, săracii şi bogaţii, plebeii şi patricienii. Ştii oare că unii din neamul Cornelius sînt creştini, că este creştină Pomponia Graecina, că se pare c-ar fi fost Octavia, că este Acteea? Da, religia asta cuprinde lumea întreagă. Numai prin ea e posibilă renaşterea. Nu ridica din umeri, căci cine ştie dacă peste o lună sau un an n-ai s-o adopţi chiar şi tu.
-  Eu? făcu Petronius. Nu, pe fiul Letei, nu! Eu n-am s-o adopt chiar dac-ar întruni adevărul şi înţeleciunea umană şi divină la un loc... Ar fi nevoie de osteneală, iar mie nu-mi place să renunţ la nimic în viaţă...
După ce plecă Petronius, Vinicus se duse în bibliotecă şi scrise Ligiei următoarele:
„Vreau ca atunci cînd vei deschide minunaţii tăi ochi, o, divino, scrisoarea aceasta să-ţi spună: bună dimineaţa! De aceea îţi scriu astăzi, deşi mîine am să te văd.,împăratul pleacă poimîine la Antium, iar eu, eheul trebuie să-l însoţesc. Ţi-am spus doar că a nu-l asculta ar însemna să-ţi expui viaţa, iar eu acum n-aş avea curajul să mor. însă dacă tu nu vrei, scrie-mi un singur cuvînt şi rămîn. Pe urmă, treaba lui Petronius cum o sa îndepărteze pericolul de mine. Astăzi, de ziua bucuriei, am împărţit daruri tuturor sclavilor. Pe cei care au slujit în casa noastră douăzeci de ani îi duc mîine la pretor să-i elibereze. Tu, scumpo, trebuie să afli lucrurile acestea, căci mi se pare că sînt în concordanţă cu dulcea învăţătură pe care o recunoşti, şi în al doilea rînd, fiindcă pentru tine am făcut asta. Am să IŞ spun mîine că ţie îţi datorează libertatea, ca să-ţi fie recunoscători şi să slăvească numele tău. în schimb, mă predau eu însumi sclav fericirii şi ţie şi fie ca niciodată
128
să nu aflu eliberare. Blestemate să fie Antium şi călătoriile lui Ahenobarbus. Sînt de trei ori, de patru ori mai fericit că nu-s asa de cult ca Petronius, căci poate aş fi fost nevoit să plec şi în Achaia. Deocamdată, clipde de despărţire îmi sînt îndulcite de amintirea ta. De cîte ori voi putea să mă smulg de acolo, voi încăleca pe cal şi voi alerga la Roma să-mi bucur ochii cu chipul tău şi urechile cu vocea ta dulce. Cînd n-am să pot merge, am să trimit un sclav cu o scrisoare, întrebînd despre tine. Te salut, divino, şi mă prosternez la picioarele tale. Nu te supăra că-ţi spun - divino. Dacă ai să mi-o interzici, am să mă supun, dar astăzi pot să te numesc astfel. Te salut din viitoarea ta casă - din tot sufletul".
XXXVI
La Roma se ştia că împăratul în trecere vrea să viziteze Ostia. De fapt, voia să vadă o corabie, cea mai mare din lume, care de curînd adusese grîne din Alexandria. De acolo, avea să se îndrepte^spre Antium pe drumul ce ducea de-a lungul ţărmului mării. Poruncile erau date ae cîteva zile, de aceea încă din zori se adunară la Porta Ostiensis mulţimile formate din populaţia locului şi venetici din toate colţurile lumii, ca să admire cortegiul împărătesc, spectacol de care plebea 'romană nu se sătura niciodată.
în mulţime se afla şi Apostolul Petru, care voia, o dată în viaţă, să-l vadă pe împărat. Era însoţit de Ligia, cu faţa acoperită cu un văl des, si de Ursus, a cărui forţă constituia cea mai sigură pază pentru fată în mijlocul mulţimii turbulente şi nestăpînite. Ligianul luă un bloc de piatră destinat construcţiei unui templu şi-l ause Apostolului, ca acesta, urcîndu-se pe el, să poată vedea mai bine. Mulţimea la început murmurase, căci Ursus îşi făcuse loc ca o navă printre valuri,", dar cînd ridicase singur blocul de piatră, pe care nici patru dintre ei n-ar fi reuşit şă-l urnească, murmurul se schimbă în ovaţii de admiraţie. Bravo! se auzi în jur. Intre timp însă , sosise împăratul. Stătea într-un car în formă de cort, tras de şase armăsari albi de Idumeea, potcoviţi cu aur. Cortul era deschis în două părţi, anume ca mulţimea să-l poată vedea pe împărat. Ar fi putut încăpea acolo mai multe persoane, însă Nero, voind ca atenţia mulţimii să se concentreze exclusiv asupra lui, trecea prin oraş singur, avînd la picioare numai doi pitici. Era îmbrăcat într-o tunică şi o togă de culoarea ametistului, care arunca umbre vineţii pe faţa lui. Pe cap avea o cunună de lauri. De cînd plecase la Neapoiis, se îngrăşase în mod evident. Faţa i se lăbărţase. Sub falca de jos îi atîrna o dublă guşă, din care cauză gura lui, întotdeauna prea apropiată de nas, părea acum tăiată chiar sub nări. Gîtui gros era mfăşurat, ca de obicei, cu o eşarfă, de mătase pe care o lr|drepta în fiecare clipă cu mîna-i albă şi grasă. La încheietură îi creştea un păr r°Şcat, ca nişte pete de sînge, dar nu permitea epilatorilor să-l smulgă pentru că i ?e spusese că operaţia aceasta ar provoca tremuratul degetelor, ceea ce l-ar fi "^piedicat să cînte din lăută. Pe faţa lui se zugrăvea o trufie nemărginită, la care Se adăugau oboseala şi plictiseala. Era un chip îngrozitor şi caraghios în acelaşi 'mp. Trecînd cu carul, întorcea capul cînd într-o parte, cînd în cealaltă, clipind '5 ochi şi ascultînd foarte atent ovaţiile. Era întîmpmat cu furtuni de aplauze şi ■*igăte: „Salut, divine! Cezare, imperatore, salve, victoriosule! Salut, inegalabile -lu' lui Apolo, Apolo!" Nero, auzindu-i, zîmbea forţat. Uneori însă, o undă
129
întunecată îi trecea peste faţă. Romanii erau ironici şi uneori, la adăpostul mulţimii, îşi permiteau să-i zeflemisească pînă şi pe cei întorşi în triumf, pe care îi iubeau şi-i respectau cu" adevărat. Se povestea că odată lui Julius Cezar i se strigase: „Cetăţeni, ascundeţi-vă nevestele, că vine chelul!" însă teribilul amor propriu al lui Nero nu suporta nici cea mai nevinovată ironie. Din mulţime, printre ovaţiile lor, se auzeau şi strigăte: „Barbă-Arăniie!... Barbă Arămie! Unde-ţi duci barba înflăcărată? Ţi-e frică să nu ia foc Roma de la ea?" Cei care strigau astfel nu ştiau că gluma lor ascunde în ea o prorocire îngrozitoare. De altfel, pe Cezar aceste voci nu-l supărau cine ştie cît mai ales că nu mai purta barbă, o oferise mai demult într-o cutie de aur lui Jupiter Capitolinul. Alţii, însă, ascunşi după stivele de piatră şi după schelele templului strigau: „Matricida! Nero! Oreste!1 Alcmeon!"" iar alţii: „unde-i Octavia?" „Dă înapoi purpura!" iar după Poppea care venea imediat în urma lui, strigau: „Flava coma!"3 - expresie care înfiera pe prostituate. Urechea muzicală a lui Nero prindea şi aceste strigăte şi atunci ducea la ochi smaraldul său lustruit, ca şi cum ar fi vrut să-i vadă şi să-i ţină minte pe aceia care strigaseră. Privind astfel, îl zări la un moment dat pe Apostol, care stătea pe blocul de piatră. Timp de o clipă cei doi oameni se priviră. Nimănui din strălucitul convoi şi nici din mulţimea de pe marginile drumului nu i-ar fi trecut prin minte că se privesc în clipa aceea doi stăpînitori ai lumii, dintre care unul avea să dispară în curînd, ca un vis sîngeros, iar celălalt, bătrînul îmbrăcat în pelerină groasă avea să ia în stăpînire veşnică lumea şi oraşul.
• Vinicius venea în coada convoiului. Cînd îi văzu pe Apostol şi pe Liga, sări din car şi, salutîndu-i cu faţa luminată, începu să vorbească repede, ca omul care n-are timp de pierdut:
- Ai venit? Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, o Ligia... Dumnezeu nu putea să-mi ' dea un semn mai bun. Te salut, luîndu-mi rămas bun, dar nu pe mult timp. Pe
drum, am să las cai de schimb. în fiecare zi liberă, am să fiu lîngă tine, pînă cînd am să obţin învoirea să mă întorc de tot. Rămîi sănătoasă!
-  Mergi sănătos, Marcus, răspunse Ligia şi adăugă mai încet: Christos să-ţi călăuzească paşii şi să-ţi deschidă sufletul cuvintelor lui Pavel!
El se bucură, înţelegînd că ea-i nerăbdătoare ca el să devină cît mai curînd creştin, spuse:
-  Ocelle mi! Fie aşa cum spui. Pavel preferă să meargă cu oamenii mei, însă este cu mine şi-mi va fi învăţător şi frate... Dă vălul la o prrle, bucuria mea, ca iâ te mai pot vedea o dată înainte de plecare. De ce te-ai acoperit aşa?
Ea ridică vălul cu mîna, arătîndu-şi faţa albă şi ochii zîmbitori, şi întrebă:
- Am făcut rău?
In zîmbetul ei era o notă de copilărească provocatoare şi mîndrie. Vinicius, privind-o cu exaltare, răspunse:
-  Rău pentru ochii mei care pînă la moarte ar vrea să te privească numai pe tine.
Se întoarse către Ursus şi zise:
- Ursus, păzeşte-o ca pe ochii din cap, căci nu-i numai domina ta, ci şi a mea!
1 Fiul lui Agamemnon, care, pentru a-şi răzbuna tatăl, a ucis-o pe Clitemnestra, mama sa.                      j
Fiul lui Ammphiaraus, îl răzbună pe tatăl său, mort la asediul Tebei, ucigîndu-si propria marna   ( ' Plete blonde1 (curtezanele obişnuiau să-şi vopsească părul).
130
Pe urmă, luă mîna fetei şi-şisapăsă buzele pe ea, spre marea uimire a gloatei* care nu-şi putea explica semnul acesta de mare cinste acordat de un curtean ilustru unei fete îmbrăcate în veşminte simple, aproape de sclavă.
- Rămîi sănătoasă...
Şi plecă repede. Alaiul împărătesc se îndepărtase. Apostolul Petru făcu asupra lui Vinicius un imperceptibil semn al crucii, iar bunul Ursus începu imediat să-l laude, bucuros că tînăra lui stăpînă îl ascultă atentă, privindu-l cu recunoştinţă.
Cortegiul pieri în zare, lasînd în urma lui nori de praf auriu, dar ei se mai uitară mult timp în direcţia lui, pînă se apropie Demas morarul, la care lucra Ursus noaptea.
Demas, sărutînd mîna Apostolului, îl rugă să vină la el la masă, zicînd că locuinţa lui e aproape de Emporium, iar ei trebuie să fie flămînzi şi obosiţi, căci petrecuseră cea mai mare parte din zi lîngă poartă.
Plecară împreună şi, spre seară, după ce se odihniră şi mîncară în casa lui, se întoarseră în Transtiberim. Voind să treacă rîul pe la podul Emilius, o apucară pe Clivus Publicus, străbătînd Aventinul, printre templele Dianei şi al lui Mercur. Apostolul Petru privi de pe deal la nenumăratele clădiri care se vedeau în jur şi mai departe pînă dincolo de zare. Cufundat în tăcere, se gîndea la dimensiunile uriaşe şi la conducerea acestui oraş, în care venise să propovăduiască cuvîntul domnului. Pînă atunci, cunoscuse stăpînirea romană în diferite ţări prin care călătorise, prin legiunile ei presărate pe tot întinsul lumii, însă întruchiparea supremă a puterii sale o văzuse abia astăzi pentru prima oară în persoana Cezarului. Oraşul acesta nemăsurat, lacom şi putred pînă în măduva oaselor, trufaş în puterea sa supraomenească, împăratul acesta fratricid, matricid, ucigaş alsoţiei sale, care tîra în urma lui un cortegiu de fantome însîngerate nu mai mic decît curtea sa, desfrînatul şi măscăriciul acesta, stăpîn peste treizeci de legiuni şi prin ele peste întreg pămîntul, curtenii înveşmîntaţi în purpură şi împodobiţi cu aur, nesiguri de ziua de mîine, dar mai puternici decît regii; toate acestea, luate la ,un loc, îi apăreau ca o împărăţie îngrozitoare a răului şi a nelegiuirii. Şi se miră în inima sa de om simplu cum poate Dumnezeu să îngăduie o putere atît de mare şi neînţeleasă în mîna satanei, cum poate să lase în voia ei pămîntul întreg să-l frămînte, călcîndu-l în picioare, storcînd lacrimi şi sînge, să-l pustiiască cu vifor de foc. La gîndul acesta, inima lui se înfiora de spaimă şi se adresă în gînd învăţătorului: „Doamne, ce voi face cu acest oraş în care m-ai trimis? Ale lui sînt mările şi uscatul, ale lui animalele de pe pămînt şi din apă, Ale lui împărăţiile şi oraşele lumii şi treizeci de legiuni care-l apără, iar eu, Doamne, sînt un ţ?iet Pescar. Ce să fac? Şi cum am să înfrîng răutatea lui?"
înălţă capul său cărunt şi tremurător spre cer, trist şi înfricat, rugîndu-se şi chemîndu-l pe învăţătorul său.
Rugăciunea îi fu întreruptă de vocea Ligiei:
- Uite, parcă-i în flăcări tot oraşul...
Intr-adevăr, în ziua aceea soarele apunea ciudat. Discul lui enorm coborîse pe Jumătate după dealul Janiculus, inundînd într-o lumină roşie vasta întindere a cerului. De unde se aflau, privirea lor cuprindea spaţii fără margini. în dreapta, vedeau zidurile lungite în umbră ale Circului Mare deasupra căruia se înălţau unul Peste altul edificiile din Palatin. în faţa lor, dincolo de Forum Boarium şi Ve'abrum, se zărea culmea Capitoliului, cu templul lui Jupiter. Zidurile, coloanele
131
• şi acoperişurile templelor păreau scufundate în lumina aceea de purpură. Văzute de departe cotiturile fluviului duceau parcă sînge pe unde. Pe măsură ce soarele - cobora, lumina se făcea tot mai roşie, asemănîndu-se tot mai mult cu vîlvătăile unui imens incendiu, care extinzîndu-se mereu, în cele din urmă, cuprinse toate cele şapte coline, revărsîndu-se asupra împrejurimilor. - Parcă-i în flăcări tot oraşul, repetă Ligia. Petru, acoperindu-şi ochii cu palma, zise: ,- Mînia lui Dumnezeu stă asupra lui.
XXXVII
Vinicius către Ligia:
„Sclavul Flegon, prin care îţi trimit scrisoare asta, e creştin, unul din cei care îşi vor primi libertatea din mîinile tale, scumpa mea. E un bătrîn serv al casei noastre. Pot să-ţi scriu prin el cu toată încrederea şi fără teamă că scrisoarea ar putea să cadă pe mîini străine. îţi scriu din Laurentum, unde ne-am oprit din cauza arşiţei. Otho poseda aici o splendidă vilă pe care a dăruit-o cîndva Poppeii. Dînsa, deşi despărţită de el, a găsit de cuviijiţă să păstreze minunatul dar... Cînd mă gîndesc cum sînt femeile care mă înconjoară acum - şi cum eşti tu, am impresia că din pietrele lui Deucalion au luat naştere soiuri cu totul diferite de oameni şi că tu faci parte dintre cei născuţi din cristal. Te admir şi te iubesc din tot sufletul şi aş vrea să-ţi vorbesc numai despre tine şi trebuie să fac eforturi pentru ca să-ţi scriu despre călătorie, despre ceea ce mi se întîmplă şi noutăţile de la curte.
împăratul a fost oaspetele Poppeii, care a pregătit în secret o minunată recepţie. De altfel, n-a invitat mulţi curteni, dar eu şi Petronius am fost chemaţi. Tu să nu te temi că ar putea să mi se întîmple ceva rău aici. Poppea nu mă iubeşte, căci ea nu-i capabilă să iubească pe nimeni. Dorinţele ei izvorăsc numai din ciuda ce i-o poartă împăratului, care mai este încă sub influenţa ei, poate mai ş. ţine la ea, totuşi n-o cruţă şi nu-şi mai ascunde de ea neruşinarea şi mîrşăviile. Am să-ţi mai spun ceva care o să te liniştească: Petru mi-a spus înainte de plecare s? nu mă tem de împărat, că n-o să mi se clintească nici un fir de păr din cap, şi eu, cred în el. O voce tainică îmi spune că fiecare cuvînt de-al lui trebuie să se împlinească şi dacă el a binecuvîntat dragostea noastră, nici împăratul, nici toate puterile Hadesului, nici măcar Destinul nu vor reuşi să mi te răpească. O, Ligia' Cînd mă gîndesc la asta sînt fericit, ca şi cum aş fi însuşi Cerul, singurul care-i fericit şi liniştit. Pe tine, fiind creştină, poate au să te supere cuvintele mele despic Cer şi Destin? In cazul acesta iartă-mă, căci greşesc fără să vreau. Botezul'încă nu m-a purificat, însă inima mea este ca o cupă goală în care Pavel din Tars urmează să verse dulcea voastră religie, care fiind a ta, este cu atît mai dulce pentru mine-Tu divino, consideră drept un merit măcar faptul că am deşertat din cupa asta apa tulbure de care tusese plină şi că n-o feresc, ci o întind ca un om însetat, ajuns la un izvor curat. Vreau să găsesc bunăvoinţă în ochii tăi. în Antium, zilele şi nopţile mele au să treacă ascultîndu-l pe Pavel, care încă din prima zi de călătorie a
132
cîştigat o mare influenţă asupra oamenilor mei. Sînt mereu în preajma lui, văzînd în el nu un simplu taumaturg, ci o fiinţă aproape supranaturală. Ieri am citit bucurie pe faţa lui. Cînd l-am întrebat ce face, mi-a răspuns: „Semăn". Petronius ştie că el se află printre oamenii mei şi doreşte să-l vadă. Seneca de asemenea, căci a auzit despre el de la Gallon. Stelele au început să pălească, o Ligia! Luceafărul de ziuă străluceşte tot mai puternic. în curînd, aurora va îmbujora marea, totul doarme în jur, numai eu mă gîndesc la tine şi te iubesc. Te salut o dată cu aurora, logodnica mea!"
XXXVIII
Vinicius către Ligia:
„Ai fost vreodată, scumpa mea, cu familia lui Aulus la Antium? Dacă nu, atunci voi fi fericit dacă am să ţi-l pot arăta cîndva. încă de la Laurentum, încep să se înşire pe faleză vilele una după alta. Antiumul însuşi nu-i decît un şir nesfîrşit de palate şi porticuri, ale căror coloane, pe vreme senină, se oglindesc în apă. Am şi eu o vilă aici, chiar lîngă apă, un mic parc de măslini şi chiparoşi în spatele casei. Cînd'mă gîndesc că vila asta o să fie cîndva a ta, marmurile ei îmi par mai albe, grădinile mai răcoroase şi marea mai azurie. O, Ligia, ce bine e să trăieşti şi să iubeşti! Bătrînul Menicles, care îngrijeşte de vilă, a sădit pe sub tufele de mirt covoare de irişi. Cînd i-am văzut, mi-a venit în minte casa lui Aulus, impluvium-ul şi grădina în care am stat alături de tine. Şi ţie iriţii ăştia au să-ţi amintească casa părintească, de aceea sînt sigur că are să-ţi placă Antiumul şi vila noastră. Imediat după sosire, am discutat cu Pavel în timpul prînzului. Am vorbit mult despre tine. Pe urmă, el a început să predice iar, eu l-am ascultat. Chiar dacă aş şti să scriu ca Petronius, tot n-aş reuşi să exprim tot ce am simţit şi gîndit. Eu nu mă aşteptam să existe pe lume fericire, frumuseţe şi împăcare despre care oamenii să nu fi ştiut pînă acum. Păstrez însă toate astea pentru convorbirile noastre, cînd voi veni la Roma, în prima clipă liberă. Spune-mi, cum poate să existe pe pămînt laolaltă oameni ca Apostolul Petru, Pavel din Tars ş,i împăratul? Te întreb pentru că, după ce ascultasem pe Pavel, mi-am petrecut seara la Nero. Ştii ce-am auzit acolo? Mai întîi, şi-a citit poemul său despre distrugerea Troiei. A început apoi să se plîngă că n-a văzut niciodată un oraş arzînd. îl invidiază pe Priam şK-l consideră un om fericit tocmai pentru că a putut contempla incendierea şi pieirea cetăţii natale. Auzindu-I, Tigellinus a zis: „Spune o singură vorbă, djvine, şi iau o torţă şi, înainte "e căderea nopţii, vei vedea Antiumul în flăcări". împăratul îi spusese că-i un Prost. „Unde-aş mai veni să respir aerul mării şi să-mi oblojesc vocea cu care m-au înzestrat zeii şi de care, după cum se spune, trebuie să am grijă spre binele Poporului? Oare nu Roma este aceea care-mi dăunează? Oare nu miasmele sufocante din Subura şi Esquilin mă fac să răguşesc? Oare Roma în flăcări n-ar fi un spectacol de o sută de ori mai frumos şi mai tragic decît Antium?" Cu toţii lncepură să spună ce tragedie nemaipomenită ar fi un astfel de spectacol, un asemenea oraş, care a cucerit lumea, transformat în cenuşă. Cezarul spuse că astfel poemul lui ar întrece cîntecul lui Homer. Pe urmă, povesti cum ar reconstrui Oraşul, cum secolele următoare ar admira opera lui, faţă de care ar păli şi cele ?aPte minuni ale lumii. Ascultîndu-I, convivii beţi începură să strige: «Fă asta!
133
Fă-o1» Iar el răspunse «Ar trebui să am prieteni mai credincioşi şi mai devotaţi» Eu, recunosc, ascultîndu-l, am fost cuprins de nelinişte, pentru că în Roma te afli tu, canssima Acum îmi vine şi mie să rîd de teama asta Cred că Cezarul şi curtenii, oricît ar fi de nebuni, nu şi-ar permite o infamie ca asta Totuşi, uite, ce i se poate năzări unui om din frică pentru dragostea lui Aş prefera totuşi ca locuinţa lui Linus să nu se afle într-o străduţă îngustă din Transtibenm, într-un cartier locuit de o populaţie străină, de care nu s-ar tine seama într-un asemenea caz Mie nici palatele nu mi se par o locuinţă demnă de tine Aş vrea sa nu-ţi lipsească nimic din podoabele şi confortul cu care te-ai obişnuit din copilărie Mută-te în casa lui Aulus, Ligia mea M-am gîndit mult la asta Dacă împăratul ar fi în Roma, ştirea acestei înapoieri ar putea într-adevăr să ajungă prin sclavi la Palatin, să atragă atenţia asupra ta şi persecuţii pentru că ai îndrăznit să te împotriveşti voinţei împăratului însă el va rămîne încă mult timp în Antium, iar cînd se va întoarce lumea are să uite şi sclavii n au să mai vorbească despre asta Linus şi Ursus pot locui cu tine De altfel sper că înainte ca Palatinul să-l vadă pe împărat, tu, divina mea, vei locui în propria-ţi casă, în Cannae Bmecuvîntată va fi ziua, ora şi clipa în care vei trece pragul casei mele şi dacă Chnstos pe care învăţ să-l cunosc are sa facă asta, să fie binecuvîntat numele Lui Am să-L slujesc şi am să-mi dau pentru El viaţa şi sîngele Nu spun bine îl vom sluji amîndoi, atît cît vom trăi Te iubesc din tot sufletul şi te salut"
XXXIX
Ursus scotea apă din bazin, trăgînd două amfore legate de o frînghie şi cîntînd în surdină un cîntec ciudat, ligian Privea la Ligia şi Vmicius, care străluceau albi ca două statui printre chiparoşii din grădina lui Linus Nici o adiere de vînt nu clintea veşmintele lor Se lăsase înserarea şi în umbra vineţie ei discutau, tinîndu-se de mînă
-  Nu ţi se poate întîmpla nimic rău, Marcus, că ai părăsit Antium fără ştirea împăratului? întrebă Ligia
-  Nu, draga mea, răspunse Vmicius împăratul a anunţat că se închide pentru două zile cu Terpnos ca să compună noi cîntece Cînd vine inspiraţia, nu mai ştie de nimeni şi de nimic Şi-apoi, ce contează împăratul, cînd sînt lîngă tine şi te pot privi? Mi-era prea dor în ultimele nopţi, mă părăsise şi somnul   Adesea, cînd aţipeam răzbit de oboseală, tresâream, trezindu-mă brusc cu sentimentul că te ameninţă un pericol   Uneori, visam că mi-au fost furaţi caii de schimb care trebuiau să mă aducă de la Antium la Roma Am parcurs acum drumul ăsta mai repede decît cel mai rapid curier împărătesc  Nu mai puteam să rezist fără tine Prea mult te iubesc, draga, scumpa mea'
- Ştiam c-ai să vii   La rugămintea mea, Ursus a dat de două ori fuga pînă in Cannae, să întrebe acasă la tine dacă n-ai venit Linus rîdea de mine si Ursus la fel
Vmicius îi sărută mîna Se aşezară pe o bancă de piatră printre frunzele de viW sălbatică Rezemîndu-se umăr de umăr, tăceau, privind asfinţitul ale cărui ultime raze se oglindeaua în ochii lor
Farmecul seni calme puse stăpînire treptat pe ei
134
- Ce linişte-i aici şi ce minunată-i lumea1 spuse Vinicius cu o voce molcomă Ce seară senină se lasă1 Mă simt atît de fericit, cum n-am fost niciodată în viaţă1 Spune-mi, Ligia  ce poate însemna asta? Eu nu mi-am închipuit niciodată că ar putea exista o asemenea dragostea Credeam că nu-i decît foc şi sînge şi dorinţă Abia acum înţeleg că poate exista o fericire despre care oamenii n-au ştiut Abia acum înţeleg de ce şi tu şi Pomponia Craecma sînteţi atît de senine    Da1    Asta ţi-o dă Christos
Ea îşi lipi obrazul de umărul lui şi zise
- Dragul meu Marcus
Şi amuţi Bucuria, recunoştinţa, ideea că este liberă să iubească îi luaseră graiul Emoţia îi umplu ochii de lacrimi Vinicius cuprinse cu braţul trupul ei firav şi o strînse la piept, spunînd
- Ligia1 Să fie bmecuvîntată clipa cînd am auzit prima dată numele Lui Ea răspunse încet
- Te iubesc, Marcus
Tăcură amîndoi din nou, muţi de bucurie  în chiparoşi se stingeau ultimele raze ale zilei  Peste grădină începu să cearnă lumina de argint a lunii După un timp, Vinicius vorbi
- Ştiu     De cum am intrat aici, de cum ţi am sărutat mîinile dragi, am citit în ochii tăi întrebarea dacă am pătruns învăţătura divină pe care o recunoşti tu şi dacă am fost botezat? Nu1 încă nu sînt botezat dar ştii oare, floarea mea, de ce? Pavel mi-a spus   „Eu te-am convins că Dumnezeu a venit pe lume şi s-a lăsat răstignit pentru mîntuirea lumii, dar în izvorul binefăcător al harului să te purifice Petru, primul care a întins mîna asupra ta, primul care te-a bmecuvîntat " Am vrut, scumpa mea  să asişti şi tu la botezul meu şi naşă să-mi fie Pomponia  De aceea încă nu sînt botezat, deşi cred în Mîntuitor şi în dulcea lui învăţătură   Pavel m a convins, m-a convertit   Putea oare să se întîmple altfel? Cum să nu cred că Christos a venit pe lume de vreme ce aşa spune Petru, care i-a fost învăţăcel, şi Pavel, căruia i s-a arătat? Cum să nu cred că a fost zeu, de vreme ce a înviat din morţi? Doar a fost văzut şi în oraş, si pe malul lacului, şi pe munte, şi l-au văzut oameni a căror gură n-a cunoscut minciuna
în clipa aceea, amîndoi se simţiră negrăit de fericiţi înţelegeau că, în afară de dragoste, îi uneşte şi o altă forţă, blîndă şi de neînvins, datorită căreia dragostea însăşi devine de neînvins, apărată de schimbări, decepţii, trădare şi chiar de moarte
După o vreme, continuă cu o voce şoptită şi tremurătoare
- Tu vei fi sufletul sufletului meu   Imi vei fi mai scumpă decît orice pe lume Inimile noastre vor bate împreună, una singură ne va fi ruga şi una recunoştinţa faţă de Christos  O, draga mea1 Ce putem să ne dorim mai mult decît să trăim 'mpreună, să cinstim împreună pe un zeu scump şi să ştim că atunci cînd va veni Moartea, ochii noştri se vor deschide din nou, ca după un somn blînd, la o nouă lumină? Mă mir doar că n-am înţeles asta mai înainte  Şi ştii la ce mă gîndesc uneori? Că acestei învăţături nu-i va rezista nimeni  Peste două sau trei sute de ani 0 va adopta întreaga lume, oamenii au să uite de Jupiter şi n-au să mai fie si alţi ?ei^c' numai Christos  N-au să mai fie alte temple, decît cele creştine Cine s ar lePăda de propria sa fericire? Ah, am ascultat discuţia lui Pavel cu Petromus  Ştii
135
ce-a spus Petronius la sfîrşit? „Asta nu-i pentru mine", dar nici un contraargument n-a găsit
- Repetă-mi cuvintele lui Pavel, îl rugă Ligia
-  Era spre seară, la mine   Petronius a început să vorbească uşuratec si să glumească, aşa cum face el de obicei  Atunci Pavel i-a spus „Cum poţi, înţelepte Petronius, să negi că Chnstos a existat şi a înviat din morţi, de vreme ce tu nu erai atunci pe lume, iar Petru şi loan L-au văzut şi eu L-am văzut în drum spre Damasc? Mai întîi dovedeşte că sîntem nişte mincinoşi şi abia pe urmă să respingi mărturiile noastre" Petronius răspunse că nu se gîndeşte să nege Ştie că se petrec multe lucruri de neînţeles, pe care le afirmă oameni demni de încredere  însă altceva-i să descoperi un nou zeu, străin, şi altceva-i să-i adopţi învăţătura   ,Nu vreau - a spus el - să cunosc nimic ce-ar putea să-mi strice viaţa şi să-mi distrugă frumuseţea   Să facem abstracţie de adevărul sau neadevărul zeilor noştri mi-ajunge că sînt frumoşi, că alături de ei ne simţim veseli şi putem să trăim fără griji" Atunci, Pavel îi răspunse astfel  „Respingi învăţătura iubirii, dreptăţii şi milei de teama grijilor vieţii, dar gîndeşte-te, Petronius, viaţa noastră e într-adevăr scutită de gnji? Nici tu, nobile patrician, şi nimeni dintre cei mai bogaţi şi cei mai puternici nu ştie dacă, adormind seara, nu se va trezi cumva condamnat la moarte   Spune-mi, însă, dacă împăratul ar recunoaşte această învăţătură care porunceşte iubire şi justiţie, oare fericirea ta n-ar fi mai sigură? Te temi pentru bucuriile tale, dar oare atunci viaţa n-ar fi mai veselă? Iar în ce priveşte podoabele vieţii şi frumuseţea, dac-aţi construit atîtea temple şi statui frumoase în cinstea unor zei răi, răzbunători, desfrînaţi si nedrepţi, ce n-aţi putea realiza pentru cinstirea unicului zeu al iubirii şi al adevărului? Cum poţi deci, Petronius, să spui că învăţătura asta strică viaţ^, de vreme ce o îndreaptă si de vreme ce tu însuţi ai ti de o sută de ori mai fericit şi mai sigur dacă ea ar cuprinde lumea, aşa cum a cuprins-o puterea voastră, romană?"
- Aşa a vorbit Pavel, o, Ligia, iar Petronius a spus „Asta nu-i pentru mine", si pretăcîndu-se somnoros a plecat  înainte de plecare, a mai spus   „O prefer pe Eunice a mea învăţăturii tale, mdeule, însă nu m-aş încumeta să te înfrunt la tribună"
XL
Intre timp, la Antium, Petronius a repurtat aproape zilnic noi victorii asupra curtenilor, care concurau cu el în obţinerea favorurilor Cezarului Influenţa lui Tigellmus scăzuse cu totul Cei din jur aveau impresia că Petronius a repurtat, in cele din urmă, o victorie definitivă, că prietenia dintre el şi împărat a intrat într-o fază statornică şi că va dura ani de zile Chiar şi cei care înainte îl dispreţuiau pe elegantul epicureu, căutau acum să-i cîştige bunăvoinţa Mulţi se bucurau sincer că a căpătat întîietate un om care, deşi îi cunoştea pe toţi pînă-n adîncul inimii, privind cu un zîmbet sceptic linguşirile duşmanilor săi de ieri, nu era răzbunător si nu-şi folosea puterea în dauna altora fie din lene, fie din distincţie Au fost chpe cînd ar fi putut să-l împingă în braţele morţii chiar şi pe Tigellmus, el însă prefera să-şi bată joc de el, scotînd la iveală lipsa lui de educaţie şi obîrşia lui de rînd Senatul de la Roma răsufla uşurat, căci de o lună şi jumătate nu se mai dăduse nici
136
o condamnare la moarte Adevărat, la Antmm, ca şi în oraş, se povesteau tot felul de ciudăţenii despre rafinamentul la care ajunsese împăratul şi favoritul său, pînă şi-n desfrîu, însă toată lumea prefera să simtă deasupra sa un împărat rafinat decît unul transformat într-o bestie sub influenta lui Tigellinus însuşi Tigellinus îşi pierduse capul şi şovăia, gîndindu-se c-ar'fi mai bine poate să se dea bătut, căci împăratul declarase de mai multe ori că în toată Roma şi în toată curtea există doar două suflete capabile să se înţeleagă, doi adevăraţi eleni el şi Petromus Uimitoarea abilitate a lui Petromus îi întărise pe toţi în convingerea că influenţa lui va persista mai mult decît toate celelalte Nu-şi puteau închipui cum ar reuşi împăratul să se descurce fără el, cu cine ar putea să discute despre poezie, muzică, curse şi în ai cui ochi s-ar uita ca să verifice dacă ceea ce compunea era într-adevăr perfect Adesea dădea impresia unui om care-i ironizează pe toţi, pe sine, pe Cezar şi lumea întreagă Uneori, îndrăznea să-l critice pe faţă pe împărat şi, tocmai cînd cu toţii credeau că a mers prea departe, că-şi sapă singur groapa, atunci ştia să întoarcă brusc ascuţişul criticii în folosul lui, trezind admiraţia celor de faţă şi convingerea că nu există nici o situaţie din care să nu iasă triumfător O dată, cam la o săptămînă după întoarcerea lui Vmicius de la Roma, împăratul citi într-un cerc restrîns un fragment din Troiada sa La sfîrşit, după ce încetară ovaţiile, Petromus, întrebat printr-o privire, zise
- Nedemne versuri, bune de aruncat pe foc
Celor de faţă li ^e opri inima de groază, căci Nero din copilărie nu mai auzise niciodată din gura nimănui o asemenea sentinţă Numai faţa lui Tigellinus se lumină de bucurie Vmicius în schimb păli, gîndindu-se cu spaimă că Petromus, care nu se îmbăta niciodată, de data asta întrecuse măsura la băutură
Nero, cu o voce mieroasă, în care vibra însă ameninţător amorul propriu profund rănit, întrebă
- Ce găseşti rău în ele? Petromus se repezi
-  Nu-i crede1 zise, arătînd cu mîna la cei de faţă   Ei nu se pricep la nimic întrebi ce-i rău în versurile tale? Dacă vrei să stn adevărul, atunci am să ţi-l spun astea-s versuri bune pentru Vergiliu, bune pentru Ovidiu, bune chiar pentru Homer, dar nu pentru tine Tu n-ai voie să scrii aşa  Incendiul pe care-l descrii nu arde suficient, focul tău nu frige destul de tare Nu asculta linguşirile lui Lucan Pe el pentru asemenea versuri l-aş declara geniu, dar nu pe tine Şi ştii de ce? Pentru că eşti mai mare decît el  De la cel mai înzestrat de zei ca tine se cere mai mult Dar ţie ţi-e lene Preferi să dormi după prînz decît să stai să lucrezi Tu poţi crea o operă cum n-a cunoscut lumea pînă acum şi de aceea îţi spun în faţă  scrie alta mai bună1
Vorbea parcă în bătaie de joc, mîrîind uşor, însă ochii împăratului se înrourară de plăcere şi zise
- Zeu mi-au dat puţin talent, dar în afară de asta mi-au dăruit ceva mai mult un adevărat cunoscător şi un prieten, singurul care îndrăzneşte să-mi spună adevărul în faţă
întinse mîna sa grasă, acoperită cu păr ruginiu, spre candelabrul de aur jefuit din Delfi, ca să ardă manuscrisul
Insă Petromus i-l luă mai înainte ca flacăra să fi ajuns la papirus
137
- Nu, nu! zise el. Chiar aşa nedemne cum sînt ele aparţin omenirii. Lasă-mi-le!
- Permite-mi în cazul acesta să ţi le trimit într-o caetă făcută după o idee de-a mea, răspunse Nero, îmbrăţişîndu-l.
După un moment de tăcere, urmă:
- Da. Ai dreptate. La mine incendiul Troiei nu străluceşte destul, focul meu nu frige destul, am crezut, totuşi că dac-am să fiu egal cu Homer, are să fie de ajuns, întotdeauna m-a reţinut o anumită timiditate şi subapreciere a propriilor mele forţe, tu mi-ai deschis ochii. Dar ştii de ce-i aşa cum spui? Atunci cînd un sculptor vrea să întruchipeze un zeu, îşi caută un model, iar eu r>u l-am avut. N-am văzut niciodată un oraş arzînd şi de aceea în descrierea mea lipseşte nota de autenticitate.
- Iar eu îţi spun că trebuie să fii un mare artist ca să înţelegi asta. Nero căzu pe gînduri, dar după cîteva clipe, spuse:
- Răspunde-mi, Petronius, la o întrebare: tu regreţi că a ars Troia?
- Dacă regret?... Pe soţul şchiop al Venerei, nicidecum! Şi am să-ţi spun de ce. Pentru că Troia n-ar fi ars, dacă Prometeu n-ar fi dăruit oamenilor focul şi dacă grecii n-ar fi declarat război lui Priam. Dacă n-ar fi existat foc, Eschil n-ar fi scris Prometeul  său, iar fără război, Homer n-ar fi scris Iliada, iar eu prefer să existe Prometeu şi Iliada, decît să dăinuie un orăşel, după cît se pare amărît şi murdar, în care acum ar sta cel mult un biet procurator dospit în propriu-i venin, care te-ar plictisi cu reclamaţiile lui în contra areopagului local.
- lată ce se cheamă o vorbă înţeleaptă, răspunse Cezarul. Pentru poezie şi artă poţi şi trebuie să sacrifici totul. Fericiţi acheienii care i-au oferit lui Homer temă pentru Iliada, şi fericit Priam care a văzut pieirea oraşului său. Dar eu? Eu n-am văzut un oraş în flăcări.
Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt în cele din urmă de Tigellinus.
-  Doar ţi-am spus, Cezare, porunceşte şi ard Antiumul. Sau ştii ce? Dacă-ţi pare rău de vilele şi palatele de aici, am să poruncesc să se pună foc navelor de la Ostia, sau mai bine am să-ţi construiesc pe o culme din munţii Albani un oraş de lemn, căruia să-i pui foc cu mîna ta. Vrei?
Nero îi aruncă o privire plină de dispreţ.
-  Şi eu să contemplu cum ard nişte magazii de lemn? Te-ai prostit de tot, Tigellinus! Şi în plus văd că nu-mi prea apreciazi talentul şi Troiada mea, de vreme ce o altfel de jertfă ţi se pare prea mare pentru ea.
Tigellinus se tulbură, iar Nero, ca şi cum ar fi vrut să schimbe vorba, adăugă după o clipă:
- Vine vara... Of, cum o fi puţind acum Roma aia!... Şi totuşi la jocurile de vară va trebui să ne întoarcem acolo.
Atunci Tigellinus zise:
- Cînd vei da drumul curtenilor, Cezare, permite-mi să rămîn o clipă cu tine... O oră mai tîrziu, Vinicius se întorcea cu Petronius de la vila împăraiului.
- M-am temut pentru tine, zise el. Credeam că eşti beat şi nu-ţi dai seama că-ţi pregăteşti pieirea. Mu uita că te joci cu moartea.
138                                                                                                     ■
- Asta-i arena mea, răspunse Petronius nepăsător, şi mă amuză sentimentul că aici sînt cel mai bun gladiator. Ai văzut cum s-a terminat? Influenţa mea s-a consolidat.
- E-ntr-adevăr abilitate să transformi blamul în linguşire. Dar oare versurile sînt chiar atît de rele? Eu nu mă pricep.
- Nu-s mai rele decît altele. Lucan are într-un singur deget mai mult talent, dar nici Barbă-Arămie nu-i cu totul lipsit. Uneori îmi pare rău de el. Pe Pollux! Ce îmbinare ciudată! Caligula era nebun de-a binelea, dar nu era un monstru ca ăsta.
-  Cine poate să prevadă pînă unde va merge nebunia lui Ahenobarbus? zise Vinicius.
-  Absolut nimeni. Se mai pot întîmpla de-acum înainte grozăvii, de care oamenii, amintindu-şi, se vor cutremura veacuri în şir. Dar tocmai asta-i inte­resant, chiar pasionant.
-îmi pare rău pentru tine, Petronius.
- Să nu-ţi pară mai rău decît mie. înainte, nu te simţeai tocmai rău printre noi şi, luptînd în Armenia, îţi era dor de Roma.
- Şi acum mi-e dor de Roma.
-  Da! Pentru că te-ai îndrăgostit de o vestală creştină, care locuieşte în Transtiberim. Nici nu mă mir, nici nu te acuz. Mai mult mă mir că, în ciuda acestei filozofii, despre care spui că-i o mare a fericirii, şi în ciuda dragostei care în curînd urmează să fie încununată, tristeţea nu-ţi părăseşte chipul.
XLI
fNero a cîntat, acompaniindu-se singur, un imn în cinstea „Stăpînei Ciprului", ale cărui versuri şi muzică le compusese el singur. în ziua aceea era în voce şi simţea că muzica lui îi captiva cu adevărat pe ascultători. Sentimentul acesta îi încălzea sufletul, dînd forţă sunetelor pe care le scotea. Părea realmente inspirat. La sfîrşit, păli de o emoţie sinceră. Pentru prima dată în viaţă, nu voi să asculte laudele celor de faţă. Rămase cîtva timp cu mîinile sprijinite pe liră şi cu capul plecat, după aceea se ridică brusc şj zise:
- Sînt obosit, am nevoie de aer. între timp, acordaţi lirele, îşi înfăşură gîtul cu o eşarfă de mătasă.
-  Voi veniţi cu mine, zise, adresîndu-se lui Petronius şi Vinicius, care stăteau într-un colţ al sălii. Tu, Vinicius, dă-mi braţul, că n-am putere, iar Petronius să-mi vorbească despre muzică.
Ieşiră împreună pe terasa palatului pardosită cu alabastru şi presărată cu şofran.
- Aici poţi să respiri mai în voie, zise Nero. Sînt emoţionat, mi-e sufletul trist, deşi îmi dau seama că ceea ce v-am cîntat vouă de probă, pot să prezint şi în Public şi am să realizez un triumf cum n-a realizat încă n-ici un poet roman.
-  Poţi să dai reprezentaţii aici, la Roma, şi în Achaia. Te-am admirat şi cu inima şi cu mintea, divinule! răspunse Petronius.
- Ştiu. Eşti prea leneş ca să faci măcar efortul să lauzi. Şi eşti sincer ca Tullius Senecion, dar te pricepi mai bine decît el. Spune-mi, ce crezi tu despre muzică?
- Cînd ascult o poezie, cînd privesc cvadriga pe care o conduci tu la circ, cînd contemplu o statuie, un templu sau un tablou, simt frumuseţea întreagă, iar
139
entuziasmul cuprinde tot ceea ce operele respective pot să dea însă cînd ascult muzică, mai ales muzica ta, se deschid înaintea mea mereu alte frumuseţi şi desfătări Alerg după ele, le sorb, însă pînă să mă pătrundă, se arată altele noi, şi mereu asa, ca valurile mării care vin din infinit De aceea, îţi spun muzica este ca marea Stăm pe un mal şi privim în larg, dar e cu neputinţă să vedem celălalt mal
- Ah, ce cunoscător profund eşti tu1 spuse Nero
Cîtăva vreme se plimbară în tăcere Numai şofranul foşnea încetişor sub piciorele lor
-  Ai exprimat ideea mea, vorbi Nero în cele din urmă, şi de aceea spun  în toată Roma numai tu singur reuşeşti să mă înţelegi   Da1 Şi eu cred acelaşi lucru despre muzică în timp ce cînt, văd lucruri despre care nu ştiam că există  lată1 Sînt Cezar roman şi lumea îmi aparţine  Pot orice  Totuşi muzica îmi dezvăluie împărăţii noi, munţi noi şi mări, şi plăceri noi, pe care nu le cunoşteam înainte De cele mai multe ori, nici nu ştiu să le numesc şi nici să le înţeleg - le simt doar îi simt pe zei  Văd Olimpul  O adiere suprapămînteană suflă asupra mea Văd ca prin ceaţă nişte coloşi imenşi, calmi, luminoşi ca răsăritul soarelui     Steros nemărginitul cîntă în jurul meu şi îţi spun (vocea lui Nero tremură de emoţie)    eu, cezar şi zeu, mă simt atunci mărunt ca un fir de praf mă crezi?
- Da Numai marii artişti pot să se simtă mici în faţa artei
- Azi e noaptea sincerităţii, aşa că-mi deschid sufletul în faţa unui prieten şi-ţi spun mai mult    Crezi că sînt orb, ori că n-am minte? Crezi că nu ştiu că în Roma se scriu pe pereţi insulte la adresa mea, că sînt numit ucigaş de mamă şi de soţie Că mă consideră un monstru şi un om crud pentru că Tigellinus a obţinut de la mine cîteva condamnări la moarte împotriva duşmanilor mei     Da, dragule, mă consideră un monstru şi eu ştiu asta    Atîta s-a spus că sînt crud, încît uneori mă întreb dacă nu cumva-i adevărat    ei nu înţeleg că faptele omului pot fi uneori crude, fără ca omul însuşi să fie crud Ah, nimeni n-are să creadă, şi poate nici tu, dragule, n-ai să crezi că în anumite momente, cînd mi-e sufletul legănat de muzică, mă simt bun ca un copil în leagăn   îţi jur pe stelele care strălucesc deasupra noastră că-ţi spun adevărul   oamenii nu ştiu cîtă bunătate e în sufletul meu şi ce comori descopăr eu însumi în el, cînd se deschide spre muzică
Petronius, care n-avea nici cea mai mică îndoială că Nero vorbeşte sincer în momentul acela şi că muzica într-adevăr poate scoate la lumină ditente înclinaţii mai nobile chiar ale unui suflet copleşit de egoism, desfrîu şi crime, spuse
- Pe tine trebuie să te cunoască omul de aproape, aşa cum te cunosc eu Roma n-a ştiut niciodată să te preţuiască
împăratul se sprijini mai puternic de braţul lui Vinicius, ca şi cum l-ar fi apăsat povara nedreptăţii, şi răspunse
- Tigellinus mi-a spus că prin senat se şopteşte că Diodor şi Terpons ar cînta mai bine decît mine din liră  Nu mi se recunoaşte nici măcar atîta' Dar, tu care spui întotdeauna adevărul, spune-mi sincer cîntă ei mai bine decît mine, sau la fel de bine ca mine?
-  Nicidecum   Tu ai acorduri mai dulci şi mai multă forţă  în tine se simte artistul, ei nu-s decît nişte meşteşugari pricepuţi   Da1 Ascultînd mai întîi muzica lor, poţi înţelege pe urmă mai bine ceea ce reprezinţi tu
140
-  Dacă-i aşa, atunci să trăiască  N-au să bănuiască niciodată ce serviciu le-ai făcut în clipa asta De altfel, dacă i-aş fi condamnat, ar fi trebuit să angajez alţii în locul lor
-  Şi s-ar fi găsit proşti care să spună că din dragoste pentru muzică distrugi muzica în imperiu Nu omorî niciodată, divine, arta de dragul artei
- Ce mult te deosebeşti de Tigellmus, răspunse Nero Dar, vezi, eu sînt artist în toate Muzica deschide înaintea mea spaţii a căror existenţă n-o bănuiam, ţări pe care nu le stăpmesc, desfătări pe care nu le-am gustat Ştiu, oamenii bănuiesc că am început să înnebunesc  Dar eu nu înnebunesc, ci caut1 Iar dacă înnebunesc e din plictiseală şi disperare că nu pot găsi  Eu caut - mă înţelegi? Vreau să fiu mai mare decît omul, căci numai astfel am să pot fi cel mai mare artist al wemurilor toate
Coborînd vocea, aşa ca Vinicius să nu-l mai poată auzi, şi lipindu-şi buzele de urechea lui Petronius, continuă
- Ştii că în primul rînd pentru asta mi-am condamnat la moarte mama şi soţiai> La porţile lumii necunoscute am vrut să aduc cea mai mare jertfă pe care o poate aduce un om Dar jertfa mea nu i-a mulţumit pe zei  Pentru deschiderea porţii spre necunoscut e nevoie poate de jertfe mai mari   fi^ să se întîmple cum spun prevestirile
- Ce intenţionezi să faci?
- Ai să vezi Ai să vezi mai repede decît te aştepţi  Deocamdată, află că există doi Neroni  unul aşa cum îl ştiu oamenii, şi un altul, artistul, pe care-l ştii numai tu, şi care, dacă omoară ca Moartea, sau înnebuneşte ca Bachus, o face tocmai pentru că îl sufocă platitudinea si meschinăria vieţii obişnuite şi vrea să le nimicească, chiar de-ar fi să folosească focul sau sabia    O, cîtă platitudine va fi în lumea asta cînd eu nu voi mai fi
-  Te compătimesc, Cezar, din tot sufletul şi împreună cu mine pămîntul şi marea, fără să-l mai socotim pe Vinicius, care te adoră din tot sufletul
-  Şi el mi-a fost întotdeauna drag, zise Nero, deşi slujeşte lui Marte şi nu Muzelor
- El slujeşte în primul rînd Afroditei, răspunse Petronius
Şi brusc hotărî ca aintr-o singură lovitură să rezolve necazul nepotului său şi în acelaşi timp să înlăture orice primejdii care le-ar putea pîndi
-  E îndrăgostit ca Troilus de Cresida   zise el   Permite-i stăpine, să plece la Roma, căci se usucă pe picioare. Ştii oare că ostateca aceea ligiană, pe care i-ai dăruit-o, a fost găsită şi Vinicius, plecînd la Antium, a lăsat-o în grija unui oarecare Linus? Nu fi-am pomenit de asta, căci tocmai compuneai imnul, ceea ce era mai important decît orice Vinicius a vrut să-şi facă din ea amantă, dar ea s-a dovedit virtuoasă ca Lucreţia, iar el s-a îndrăgostit de virtutea ei şi acum doreşte s-o ia de soţie   E fiica de rege  aşa că nu-i nici o nepotrivire   El   ca un adevărat ostaş oftează, se perpeleşte, geme, însă aşteaptă permisiunea imperatorului său
- Imperatorul nu alege soţiile ostaşilor La ce-i trebuie permisiunea mea?
- Ţi-am spus, stăpine, că te adoră
- Cu aţit mai mult poate fi sigur de permisiunea mea  E o fată frumoasă, dar Prea strîmtă în şolduri   Augusta Poppea mi s-a plîns de ea că ne-a deocheat copilul în grădinile din Palatin
141
-  Iar eu i-am spus lui Tigellinus că zeii nu pot fi deocheaţi. îţi aminteşti, divinule, cum s-a tulburat atunci şi cum tu singur ai strigat: „Habet!"
-  îmi amintesc. Zicînd acestea, se întoarse spre Vinicius: O iubeşti oare aşa cum spune Petronius?
- O iubesc, Cezar! răspunse Vinicius.
- Atunci îţi poruncesc ca mîine în primul ceas al zilei să pleci la Roma, s-o iei de soţie şi să nu mi te arăţi fără inelul de mire în deget.
- Iţi mulţumesc, Cezar, din tot sufletul.
-  O, ce plăcut e să-i fericeşti pe oameni, zise împăratul. Aş vrea să nu fac nimic altceva toată viaţa.
- Mai'fă-ne o favoare, divinule, zise Petronius. Declară în faţa Augustei că din voinţa ta se întîmplă asta. Vinicius n-ar îndrăzni niciodată să ia de nevastă o femeie faţă de care Augusta nutreşte aversiune, dar tu, doamne, cu un singur cuvînt ai să risipeşti prejudecăţile ei, anunţînd că tu însuţi ai poruncit astfel.
- Bine, spuse împăratul, ţie şi lui Vinicius n-aş putea să vă refuz nimic.
Se întoarse în vilă, iar ei îl urmară, fericiţi că reuşiseră. Nero intră, se aşează pe un scaun încrustat cu baga şi, după ce şopti ceva la urechea unui paj grec din suita sa personală, rămase în aşteptare.
Pajul se întoarse repede cu o casetă de aur. Nero o deschise şi, după ce alese un colier cu pietre de opal, spuse:
- lată bijuteriile demne de seara aceasta..
-  Parcă se oglindeşte aurora în ele, spuse Poppea, convinsă că ei iî este destinat colierul.
Timp de cîteva momente, împăratul contemplă, ridicîndu-le în lumină, pietrele roze, pe urmă spuse:
- Vinicius, să dăruieşti acest colier din partea mea tinerei prinţese ligiene, pe care-ţi poruncesc s-o iei de soţie.
Privirea uimită şi mînioasă a Poppeii trecu ca un fulger de la împărat la Vinicius şi se opri apoi asupra lui Petronius.
Acşsta însă, aplecat cu nepăsare pe speteaza scaunului, îşi plimba mîna pe lemnul arcuit al lirei, de parcă ar ti vrut să-i memoreze amănunţit forma.
Vinicius mulţumi pentru dar şi  apropiindu-se de Petronius, spuse:
- Cum să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut azi pentru mine?
- jertfeşte Euterprei' o pereche de lebede, răspunse Petronius, laudă cîntecele împăratului şi bate-ţi joc de presimţiri. Sper că de acum, răcnetul leilor nu va mai tulbura nici somnul tău, nici al crinului tău ligian.
- Nu, spuse Vinicius, acum sînt pe deplin liniştit.
-  Fie ca fortuna să vă favorizeze. Acum însă fii atent, fiindcă împăratul a luat din nou lira. Opreşte-ţi respiraţia, ascultă şi varsă lacrimi.
într-adevăr, împăratul lua lira şi-şi ridica ochii spre cer. în sală, murmurul discuţiilor se stinse. Oamenii stăteau nemişcaţi, ca împietriţi. Terpnos şi Diodor, care urmau să-l acompanieze pe împărat, pîndeau cu ochii ţinta la buzele lui, în aşteptarea primelor tonuri ale cîntecului.
1 Muza muz'cn.
142
Deodată, în vestibul, s-auzi mişcare şi zgomot. După o clipă, de după draperie apăru mai întîi libertul împăratului, Faon, şi imediat în urma lui, consulul Lecanius.
Nero încruntă sprîncenele.
- Iertare, dive imperatore, zise Faon, gîfîind. Arde Roma! Cea mai mare parte a oraşului e în flăcări!...
La vestea aceasta toţi săriră de la locurile lor. Nero lăsă lira şi zise:
- O zei!... Voi vedea un oraş în flăcări şi voi termina Troiada. După aceea, se adresă consulului:
- Dacă pornesc imediat, mai apuc să văd incendiul?
-  Cezar! răspunse consulul, palid ca peretele. Oraşul e-o rnare de flăcări, fumul sufocă populaţia. Oamenii leşină sau se aruncă în flăcări, înnebuniţi... Piere Roma, stăpîne!
Se lasă o clipă de tăcere, pe care o sfîşie ţipătul lui Vinicius.
- Vae misero mihi!...
Aruncîndu-şi toga, numai în tunică, tînărul ieşi în goană din palat. Nero ridică mîinile spre cer şi strigă:
- Vai ţie, sfînt oraş al lui Priam!                                                            .   f-
XLII
Vi,
inicius abia avu timp să poruncească cîtorva sclavi să-l urmeze. Se aruncă în şa şi porni în galop în noaptea adîncă pe străzile pustii ale Antiumului, spre Laurentum. înebunit de vestea îngrozitoare, în unele momente nu-şi dădea seama precis ce se petrece cu el. Avea senzaţia curioasă că pe acelaşi cal, cocoţată în spinarea lui, stă Nemesis' şi-i strigă în ureche: „Arde Roma", biciuindu-l şi biciuindu-i calul. Lipindu-şi obrazul de gîtul calului, gonea orbeşte, numai în tunică, fără să privească înainte şi fără să ţină seama de obstacolele de care se putea zdrobi. In tăcerea nopţii înstelate, călăreţul şi calul, scăldaţi în strălucirea lunii, păreau două fantome.                                           <
Dincolo de Ardea, cerul i se arăta în partea de nord-vest, învăluit într-o lumină roşiatică. Puteau fi zorile, căci ora era tîrzie, şi-n iulie ziua venea devreme. Vinicius însă nu-şi tutu reţine un zîmbet disperat de furie, căci i se păru că e lumina incendiului. îşi aminti de cuvintele lui Lecanius: „Tot oraşul e o mare de flăcări" şi o clipă simţi nebunia înceţoşîndu-i mintea, fiindcă nu mai spera s-o poată salva pe Ligia sau măcar să ajungă acolo înainte ca oraşul să se fi transformat într-un morman de cenuşă. Gîndurile, mai vijelioase acum chiar decît goana calului, zburau înaintea lui ca un stol de păsări negre ale disperării şi groazei. Nu ştia în care parte a oraşului a izbucnit focul. Presupunea însă că în Transtiberim, cartier înghesuit, plin de depozite şi prăvălii construite din scînduri, care putea uşor să cadă primul pradă flăcărilor. La Roma, incendiile erau frecvente. în timpul lor se întîmplau tot atît de frecvente violenţe şi jafuri, mai ales în cartierele locuite de populaţia săracă şi pe jumătate barbară. Orice era posibil
1 Fica nopţii, zeiţă a răzbunării şi a justiţiei la grecii antici.
143
într-un cartier ca Transtibetimul, unde viermuia drojdia societăţii, adunată din toate părţile lumii. Vinicius se gîndi la Ursus şi la puterea lui supraomenească, dar un titan să fi fost, ce putea face împotriva forţei distrugătoare a focului?
Teama de o răscoală a sclavilor era un alt coşmar, care de ani în şir tulbura liniştea Rome. Se spunea că sute de mii de oameni visează la vremurile lui Spartacus şi aşteaptă numai un moment potrivit ca să pună mîna pe arme împotriva asupritorilor, lată că momentul sosise! Poate că acolo în oraş, printre flăcări a şi început măcelul. Poate înşişi pretorienii s-au năpustit asupra oraşului şi ucid din porunca împăratului. îngrozit, Vinicius îşi aminti de discuţiile despre incendii de oraşe care, de la o vreme, reveneau ca un ciudat refren la curtea împăratului. îşi aminti de regretul lui Nero că trebuie să descrie un oraş în flăcări, fără să fi văzut niciodată un incendiu adevărat, îşi aminti de răspunsul dispreţuitor dat de împărat lui Tigellinus cînd acesta se oferise să dea foc Antiumului sau unui oraş artificial din scînduri şi, în sfîrşit, îşi aminti cît se plîngea de Roma şi de străduţele împuţite din Subura. Da! împăratul a poruncit să se pună foc oraşului! Numai el singur putea să îndrăznească aşa ceva, şi numai Tigellinus putrea să ducă la îndeplinire o asemenea poruncă. Iar dacă Roma arde din ordinul împăratului, atunci cine poate garanta că populaţia n-are să fie omorîtă din ordinul aceluiaşi? Monstrul era capabil şi de o asemenea faptă. Deci - incendiul, răscoala sclavilor şi măcel! Haos, dezlănţuirea tuturor forţelor răului şi ale crimei, şi Ligia acolo! Gemetele lui Vinicius se amestecau cu gemetele calului, care alergînd pe un drum în pantă, urcînd mereu spre Aricia, era la capătul puterilor. Cine are s-o scoată din oraşul în flăcări? Cine poate s-o salveze? Vinicius se aplecă înainte, ţinîndu-se de coama calului gata, în disperarea lui, să-şi înfigă dinţii în grumajii animalului. în clipa aceea, un călăreţ, alergînd cu iuţeala vîntului, însă de la Roma spre Antium, strigă, trecînd pe lîngă el: „Roma piere!" şi goni mai departe. La urechile lui Vinicius mai ajunse încă un cuvînt: „Zeii..." restul frazei fiind înăbuşit de tropotul copitelor. Cuvîntul acela î!-făcu să-şi revină. Zeii! Vinicius înălţă brusc fruntea şi, ridicînd braţele spre cerul spuzit de stele, începj să se roage: „Nu vă chem pe voi, ale căror temple ard, ci pe Tine!... Ai suferit Tu însuţi şi numai tu cunoşti mila! Numai tu ai înţeles durerea omenească! Tu ai venit pe lume ca să-i înveţi pe oameni ce-i îndurarea, dă acum dovadă de îndurare Dacă eşti aşa cum spunea Petru şi Pavel, atunci salvează-mi-o pe Ligia. Ia-o acum pe braţele tale şi scoate-o din flăcări. Tu poţi asta! Redă-mi-o şi eu îţi dau in schimb sîngele meu! Dacă nu vrei s-q faci pentru mine, fă-o pentru ea. Te iubeşte şi are încredere în Tine. Promiţi viaţă şi fericire dincolo de moarte, dar fericirea dincolo de moarte mai poate să aştepte. Ea încă nu vrea să moară. Las-o sa trăiască, ia-o pe braţe şi scoate-o din Roma. Tu poţi, numai să vrei."
înainte de a ajunge pe culmea dealului, simţi pe faţă adierea vîntului, care-aduse în nări mirosul de fum.
O zare aurie tivea conturul dealului.
•„Lumina flăcărilor", gîndi Vinicius.
Noaptea pălise. Albeau zorile şi nu puteai şti dacă lumina arămie ce răsărea pe după spinările dealurilor din jur venea de la incendiu sau de la auroră. Vinicius-ajunse pe culme şi atunci o privelişte îngrozitoare i se înfăţişă înaintea ochilor
144
Toată valea era înecată în fum, parcă un nor uriaş s-ar fi lăsat chiar la suprafaţa pămîntului, acoperind oraşele, apeductele, vilele, copacii. Iar de dincolo de această întindere cenuşie, înspăimîntătoare, ardea oraşul de pe coline.
Incendiul însă nu avea forma unei jerbe ca atunci cînd arde o singură clădire, fie ea oricît de mare. Era ca o pînză de foc, lungă şi întinsă.
Deasupra acestei pînze de foc stăruia un vai de fum, cînd negru, cînd roz, cînd sîngeriu, compact, umflat, încolăcindu-se ca un şarpe care se strînge şi se destinde într-una, înaintînd. Norul acela imens de fum uneori înghiţea flăcările, care pe urmă izbucneau cu mai multă forţă. Şi focul şi fumul se întindeau de la un capăt la altul al orizontului, închizîndu-l. Munţii Sabini nu se mai vedeau.
în prima clipă lui Vinicius i se păru că nu arde numai oraşul ci lumea întreagă şi că nici o fiinţă vie nu se poate salva din oceanul acela de fum si foc.
Vîntul sufla tot mai puternic dinspre încendiu, aducîna miros de ars şi funingine. Se făcuse ziuă de-a binelea şi soarele lumina piscurile din jurul lacului Albano. Razele palide ale dimineţii erau ruginii, bolnave din cauza funinginii. Vinicius, coborînd spre Albanum, pătrunse într-un fum tot mai des, tot mai greu de străpuns cu privirea. Oraşul era complet înecat în fum. Populaţia neliniştită ieşise în stradă. Te speriai la gîndul ce-o fi la Roma, dacă şi aici, de pe acum, era greu să respiri.
Disperarea îl cuprinse din nou pe Vinicius. Groaza îl înnebunea. „E imposibil -se gîndea el - ca întreg oraşul să se fi aprins dintr-o dată. Vîntul suflă de la nord şi aduce fumul numai încoace. In partea cealaltă nu-i fum. Fluviul desparte Transtiberinul de oraş. Poate că a scăpat cu totul, în orice caz a fost timp suficient ca Ursus cu Ligia să iasă prin poarta Janicula şi să scape de pericol. E imposibil ca oraşul care stâpîneşte lumea întreagă să fie şters de pe suprafaţa pămîntului împreună cu locuitorii săi. Chiar şi în oraşele cucerite, unde măcelul se alătură focului, distrugînd împreună, întotdeauna mai rămîne în viaţă un anumit număr de oameni. De ce să piară neapărat Ligia? Doar asupra ei veghează Dumnezeu, care a învins el însuşi moartea!" Gîndind astfel, începu din nou să se roage şi, după obiceiul cu care se învăţase de demult, să jure, promiţînd lui Christos daruri şi jertfe. După ce străbătu Albanum, a cărui populaţie se afla aproape toată pe acoperişuri şi în pomi, ca să privească la Roma, se mai linişti, redobîndindu-şi sîngele rece. îşi spuse că pe Ligia o ocrotesc nu numai Ursus şi Linus, ci Apostolul Petru. Gîndul acesta îi dădu curaj. Petru fusese întotdeauna pentru el o fiinţă neînţeleasă, aproape supranaturală. De cînd îl ascultase în Ostrianum, îi rămăsese impresia ciudată de care pomenise în scrisoarea trimisă Ligiei la începutul şederii sale în Antium: că fiecare cuvînt al acestui bătrîn este adevărat, sau trebuie să devină adevărat. Cunoştinţa mai strînsă pe care o legase cu apostolul în timpul bolii trasnformase impresia aceea într-o convingere nestrămutată. De vreme ce Petru binecuvîntase iubirea lui şi i-o promisese pe Ligia, ea nu putea să piară în flăcări. Oraşul n-are decît să ardă, însă nici o scînteie nu va cădea pe veşmintele ei. Noaptea nedormită, galopul nebunesc, emoţiile îi provocară o ciudată exaltare, totul i se părea posibil: Petru face semnul crucii asupra flăcărilor, le despică printr-un cuvînt şi ei trec neatinşi pe aleia de foc. Petru cunoştea viitorul, aşadar, cu siguranţă prevăzuse catastrofa. în cazul acesta, cum ar fi putut să nu-i prevină pe creştini'şi să nu-i scoată din oraş? Cum ar fi putut lipsi dintre ei Ligia, pe care-o iubea ca pe propriul său copil? Speranţa puse stăpînire pe inima lui Vinicius.
145
„Dacă ei fug din oraş - îşi spuse - s-ar putea să-i găsesc în Bovillae sau să-i întîlnesc pe drum. S-ar putea ca în orice clipă faţa iubită să apară din fumul care acoperă tot mai compact Campania."
XLIII
Ie măsură ce Vinicius se apropia de ziduri, se dovedi că era mai uşor să ajungă pînă la Roma, decît să pătrundă spre centrul oraşului. Prin Via Appia era greu să străbaţi, din cauza înghesuielii. Casele, terenurile virane, cimitirile, grădinile şi templele aflate de ambele părţi ale şoselei se transformaseră în bivuacuri. La templul lui Marte, care se afla lîngă Poarta Appia, mulţimea smulsese uşile, căutînd un adăpost. în cimitire, cavourile mai mari deveniseră obiect de dispută, oamenii se încăierau pentru ele, ajungînd pînă la vărsare de sînge. Ustrinum, cu dezordinea ce-l stăpînea, nu dădea decît o vagă imagine a ceea ce se petrecea lîngă zidurile oraşului. Dispăruse orice respect pentru lege, fuseseră uitate legăturile de rudenie sau deosebirile de stare socială. Puteau fi văzuţi sclavi ciomăgindu-i pe cetăţenii romani. Gladiatori beţi, uniţi în cete, alergau, ţipînd sălbatic prin pieţe, pe la răspîntii, risipind oamenii, maltratînd şi jefuind. Mulţimi de barbari aduşi pentru vînzare fugiseră din barăcile unde erau închişi. Pieirea oraşului însemna pentru ei sfîrşitul sclaviei şi ceasul răzbunării. Mulţimea aceasta alcătuită din asiatici şi africani, greci, traci, germani şi britani, urlînd în toate limbile pămîntului, sălbatică, dezlănţuită, îşi făcea de cap, crezînd că a sosit clipa în care poate şă se răzbune pentru toţi anii de chin şi de mizerie. în furnicarul acesta învălmăşit, în lumina zilei şi a focului, sclipeau căştile pretorienilor, care în multe locuri trebuiau să lovească în gloata sălbăticită, pentru .a ocroti populaţia mai liniştită. Vinicius văzuse în viaţa lui oraşe cucerite, însă ochii lui nu priviseră niciodată la un asemenea spectacol în care disperarea, lacrimile, durerea, gemetele, bucuria sălbatică, nebunia, furia să se amestece într-un haos de nedescris. Iar deasupra acestor valuri de mulţime înnebunită vuia incendiul, ardea pe dealuri cel mai mare oraş din lume, trimiţînd asupra mulţimii răsuflarea sa de foc, înecînd-o în fumul care acoperea bolta cerului din zare în zare.
La urechile lui Vinicius ajungeau voci care-l acuzau pe Nero că a dat foc oraşului. Erau ameninţaţi pe faţă cu moartea şi el, şi Poppea. De jur împrejur răsunau strigăte: „Sanio",, „Histrio!" (măscărici, actor), Matricida!" Unii cereau să fie adus tîrîş pînă la Tibru, alţii strigau că Roma a răbdat prea mult. Era clar că de la ameninţări puteau trece la răscoală deschisă, care avea nevoie numai de un conducător şi putea să izbucnească în orice clipă. Tînărul tribun nu mai avea acum nici cea mai mică îndoială că într-adevăr împăratul a ordonat incendierea Romei şi răzbunarea, pe care o cerea mulţimea, i se păru un lucru cinstit şi drept. Ce rău mai mare ar fi putut pricinui Mitridate sau oricare dintre cei mai aprigi duşmani ai Romei? Se întrecuse măsura. Nebunia depăşise orice limite. Viaţa oamenilor devenise insuportabilă. Vinicius era convins că lui Nero îi bătuse ceasul, că ruinele oraşului trebuie să-l strivească sub ele pe fiorosul măscărici, împreună cu toate crimele lui. dacă s-ar găsi un bărbat destul de curajos, care să conducă poporul împins la disperare, totul s-ar putea termina în decurs de cîteva
146
ore. Gînduri îndrăzneţe de răzbunare se iviră în mintea lui Vinicius. Dac-ar fi el acela? Casa Viniciusi-lor, care pînă în ultimele vremuri dăduse numeroşi consuli, era cunoscută în toată Roma. Mulţimea avea nevoie numai de nume. Dacă atunci cînd au fost condamnaţi la moarte patru sute de sclavi ai perfectului Pedanius Secundus, puţin a lipsit să nu se ajungă la răscoală şi război civil, ce s-ar întîmpla azi, în faţa acestei catastrofe, care depăşeşte tot ce a suferit Roma în decurs de opt veacuri? „Cine-i va chema la arme pe quiriti - se gîndea Vinicius - acela fără îndoială îl va răsturna şi pe Nero şi se va îmbarca el în purpură." Atunci de ce n-ar face-o el? Era mai puternic, mai viteaz şi mai tînăr decît alţi curteni... Nero dispunea de treizeci de legiuni aflate la marginea imperiului. Dar oare şi legiunije şi comandanţii lor n-au să se revolte la vestea arderii Romei şi a templelor ei?... în cazul acesta el, Vinicius, ar putea să devină împărat. Printre curteni se şoptea că un ghicitor i-a prezis purpura lui Otto. Cu ce-i el mai prejos? Poate că şi Christos l-ar ajuta cu puterea sa divină, poate că gîndul acesta îi vine de la El? „De-ar fi aşa!" strigă Vinicius. S-ar răzbuna atunci pe Nero pentru primejdia prin care trecuse Ligia, pentru neliniştea lui, ar introduce o domnie a justiţiei şi adevărului, ar răspîndi învăţătura lui Christos pînă la malurile înceţoşate ale Britaniei şi, totodată, ar îmbrăca-o în purpură pe Ligia, ar face-o stăpîna pămîntului.
însă gîndurile acestea, care izbucniseră în mintea lui ca un snop de scîntei dintr-o casă în flăcări, se stinseră ca scînteile. în primul rînd,_trebuia salvată Ligia.Pretorienii care-l însoţiseră pe Vinicius rămăseseră în urmă. în învălmăşeală, cineva îi răni cu un ciocan calul, care începu să zvîcnească din capul însegerat, ridicîndu-se pe două picioare şi refuzînd să mai asculte de călăreţ. După tunica sa bogată, oamenii recunoscură în Vinicius un curtean şi imediat răsunară în jur strigăte: „Moartea lui Nero şi incendiatorilor lui!" Sosise o clipă de mare pericol, căci sute de mîini se întinseră spre Vinicius, însă calul speriat o luă la goană, călcînd peste oameni, şi-n acelaşi timp răbufni un nou val de fum, cufundînd strada în întuneric. Vinicius, văzînd că nu mai poate să treacă călare, sări la pămînt şi începu să alerge, strecurîndu-se pe lîngă pereţi, aşteptînd uneori ca mulţimea care se refugia să treacă de el. Mintea îi spunea că-i un efort zadarnic. Ligia poate plecase din oraş, poate se salvase. Era mai uşor să găseşti un ac în carul cu fîn, decît un om în haosul acesta. Voia totuşi, chiar cu preţul vieţii, să ajungă pînă la casa lui Linus. Uneori, se oprea şi se freca la ochi. Rupse o bucată din tunică, îşi acoperi cu ea nasul şi gura şi alergă mai departe.
în cele din urmă, printr-o perdea de fum, zări chiparoşii din grădina lui Linus. Casele aflate dincolo de terenul viran ardeau ca nişte ruguri, însă mica „insulă" a lui Linus era încă neatinsă. Vinicius se uită cu recunoştinţă spre cer şi se repezi spre casă, deşi căldura începuse să-l înăbuşe. Poarta era încuiată. O sfărîmă cu umărul şi se năpusti înăuntru.
în grădină nu era ţipenie de om. Casa părea de asemenea pustie.
„Poate c-au leşinat de fum şi dogoare", se gîndi Vinicius.
începu să strige:
-  Ligia! Ligia!
Ii răspunse tăcerea. Nu se auzea decît trosnetul îndepărtat al focului.
-  Ligia!
Pe neaşteptate, îi ajunse la urechi răgetul sumbru pe care-l mai auzise o dată ain această grădiniţă. Pe insula din apropiere se aprinsese probabil vivarium-ul de
147
lîngă templul lui Esculap, iar fiarele cuprinse de groază începuseră să urle. Vinicius se cutremură din creştet pînă-n picioare, lată, pentru a doua oară, într-un moment cînd toată fiinţa lui era stăpînită de gîndul la Ligia, răsunau răgetele acelea îngrozitoare, prevestitoare de nenorociri, ca o ciudată prezicere a unui viitor întunecat.
Venise clipa cînd trebuia să se gîndească la propria-i salvare, căci valul de foc se apropia dinspre insulă şi vălătucii de fum năpădiseră străduţa. Candela cu care luminase în casă fu stinsă de o pală de vînt. Vinicius, ieşind în stradă, porni în goană spre Via Portuensis, în direcţia din care venise, însă calamitatea părea că-l urmăreşte cu răsuflarea sa de foc. cînd învăluindu-l în nori de fum, cînd aruncînd peste ei scîntei care-i cădeau pe păr, pe gît şi pe haine.Tunica începu să-i ardă în cîteva locuri, însă nu-i dădu atenţie. Alerga mai departe, temîndu-se numai ca fumul să nu-l sufoce. în gură avea gust de ars şi de funingine, gîtul şi plămînii îl usturau. Sîngele-i zvîcnea în cap; uneori tot ce vedea devenea roşu. Pînă şi fumul i se părea tot roşu. îşi zicea atunci: „E un foc viu! Mai bine aş face să mă culc la pămînt şi să pier." Fuga îl obosea din cale-afară. Capul, gîtul şi spatele îi erau leoarcă de sudoare şi-l frigea pilea de parcă ar fi aruncat cineva apă clocotită peste el. De n-ar fi fost numele Ligiei, pe care-l repeta în neştire, şi capitium-ul pe care şi-l înfăşurare în jurul gurii, s-ar fi prăbuşit. Cîteva clipe mai tîrziu, nu se mai recunoştea străduţa pe care alerga. Treptat, luciditatea îl părăsea. Ştia doar că trebuie să fugă, căci afară, în cîmp deschis, îl aşteaptă Ligia, pe care i-o promisese Apostolul Petru. Şi deodată îl cuprinse o stare de exaltare şi gîndul ciudat că trebuie neapărat s-o vadă pe Ligia, să se cunune cu ea şi apoi imediat să moară.
Alerga acum ameţit parcă, împleticindu-se dintr-o parte într-alta a străzii.
In momentul acela, se schimbă ceva în focul îngrozitor care devora uriaşul oraş. Tot ce mocnise numai, încă nemistuit, acum fu dintr-o dată înghiţit de o mare de flăcări. Un curent turbat de aer încins mătură străzile, ducînd cu el milioane de scîntei. Vinicius părea că aleargă într-un nor de foc şi putea să vadă mai bine înaintea lui. Chiar în clipa cînd simţea că are să cadă, zări capătul străzii, ceea ce-i dădu putere să-şi continue drumul. După ce coti, ajunse în strada care ducea spre Via Portuensis şi Cîmpia Codetană. Ploaia de scîntei nu-l mai gonea din urma. înţelese că dacă reuşeşte să ajungă la Calea Portului, are să scape, chiar dac-o să leşine acolo.
La capătul străzii, zări iarăşi un nor închinzînd trecerea. „Dacă-i fum - gîndi -nu mai răzbesc." Alerga cu ultimele puteri. Pe drum, lepădă tunica - fiindcă ardea mocnit şi-l frigea ca o cămaşă a lui Nessus' urmîndu-şi goana, gol, avînd doar pe cap şi pe gură capitium-ul Ligiei. Cînd ajunse mai aproape, văzu că ceea ce luase drept fum, era numai praf. Auzi voci şi strigăte de oameni.
- Lepădăturile oraşului jefuiesc casele, îşi zise.
Alerga totuşi în direcţia vocilor. Oricum, acolo erau oameni care puteau să-i dea ajutor. în speranţa asta, înainte încă de a ajunge acolo, începu să strige după ajutor. Puterile îl părăsiră. I se făcu negru în faţa ochilor, simţi că se sufocă şi căzu.
Fusese auzit, sau observat. Doi oameni veniră în ajutorul lui, aducînd cu ei găleţi pline cu apă. Vinicius, care căzuse de epuizare, dar nu-şi pierduse cunoştinţa, apucă cu amîndouă mîinile o găleată şi o goli pe jumătate.
Centaurul Nessus,  răpus de Hercule, printr-un vicleşug i-a transmis acestuia o cămaşă îmbibată tu sîngele său otrăvit, provocînd astfel moartea eroului.
148
-  Mulţumsc, spuse el, puneţi-mă pe picioare, mai departe merg singur!
Unul dintre cei doi muncitori îi turnă apă peste cap, pe urmă amîndoi, unin-du-şi puterile, îl luară pe sus şi-l duseră la un grup de oameni care-l înconjurară, cercetîndu-l cu grijă să vadă dacă nu-i rănit grav. Grija lor îl miră pe Vinicius.
-  Oamenilor, întrebă el, cine sînteţi voi?
-  Dărîmăm casele pentru ca incendiul să nu poată ajunge la Calea Portului, răspunse unul dintre muncitori.
-  Mi-aţi sărifîn ajutor, cînd am căzut. Vă mulţumesc.
-  Nouă nu ne este îngăduit să lăsăm pe nimeni fără ajutor, rostiră cîteva glasuri.
Vinicius, care pînă atunci văzuse numai mulţumi sălbăticite, încăierări şi jaf, se uită cu atenţie la feţele care-l înconjurau şi spuse:
-  Să vă răsplătească... Christos.
-  Slavă numelui Său! răspunse un cor întreg de voci.
-  Linus?... întrebă Vinicius.
însă nu reuşi să întrebe mai mult şi nu auzi răspunsul fiindcă, slăbit de emoţie şi de eforturi, leşină. Se trezi abia pe Cîmpia Codetană, într-o grădină, înconjurat de cîteva femei şi bărbaţi. Primele cuvinte pe care le rosti fură:
-  Unde-i Linus?
Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt de o voce cunoscută lui Vinicius:
-  Dincolo de Porta Nomentana; s-a dus în Ostrianum... de două zile... Pace ţie, rege persan!
Vinicius se ridică si îndată căzu la loc, văzîndu-l pe Chilon aplecat deasupra lui.
Grecul continuă.
- Casa ta, stăpîne, cu siguranţă a ars, căci Carinae este în flăcări. Tu însă vei fi întotdeauna bogat ca Midas. O, ce nenorocire! Creştinii, o fiu al lui Serapis, au prevestit de mult că focul va distruge oraşul acesta... Iar Linus, împreună cu fiica lui Jupiter, sînt în Ostrianum. O, ce nenorocire pe acest oraş!...
Lui Vinicius îi veni rău din nou.
-  l-ai văzut? întrebă.
-  l-am văzut stăpîne!... Slavă lui Christos şi tuturor zeilor că am putut să te răsplătesc cu o veste bună, pentru binele pe care mi l-ai făcut. Eu, Osiris', mai am o datorie către tine, dar am să ţi-o plătesc, jur pe Roma aceasta care arde!
Se lăsase înserarea însă în grădină era lumină ca ziua, căci focul se înteţise. Nu mai ardeau cartiere separate, ci întreg oraşul, în lung şi în lat. Cerul era roşu cît se vedea cu ochii. Noaptea se lăsa roşie.
XLIV
Vîlvătăile se răsfrîngeau pe cer, pînă departe în zare, ca o tragică aureolă. De după dealuri, răsări luna plină, disc uriaş de culoarea aramei încinse de foc. Părea că priveşte uimită cum piere cetatea care stăpînea lumea. în imensităţile rumene a'e cerului luceau stele, ca nişte puncte de jăratic. Spre deosebire de nopţile obişnuite, pămîntul era mai luminos decît cerul. Roma, ca un rug gigantic, lumina
' La vechii egipteni, divinitate a „celuilalt tărîm".
149
întreaga Campania. în lumina sîngerie, puteai zări pînă departe dealurile, oraşele vecine, vile, temple, statui, apeducte coborînd din munţi spre oraş, iar pe apeducte roiuri de oameni, care urcaseră acolo ca să fie mai feriţi sau ca să privească incendiul.
în acest timp, teribila stihie cuprindea mereu noi cartiere Nu mai încăpea îndoială că focul era pus de mîini criminale, căci mereu alte incendii izbucneau în locuri depărtate unele de altele.
Strigătul: „Piere Roma" răsuna necontenit pe buzele mulţimii. Pieirea oraşului apărea în ceasurile acelea ca sfîrşitul dominaţiei romane însăşi şi dezlegarea tuturor legăturilor care ţinuseră s'trînsă omenirea într-un singur nod. Gloata, formată mai ales din sclavi şi venetici, care nu era deloc interesată în dominaţia imperiului roman şi pe care răsturnarea putea numai să o elibereze de lanţuri, lua pe alocurea atitudini ameninţătoare. Violenţa şi jaful luau proporţii. Părea că numai spectacolul pieirii oraşului, ocupînd atenţia oamenilor, îi mai reţine şi că măcelul avea să înceapă imediat ce oraşul va fi devenit ruină. Sute de mii de sclavi, uitînd că în afară de temple şi ziduri Roma mai are încă vreo cîteva zeci de legiuni în cele patru părţi ale lumii - păreau că aşteaptă doar un semnal şi un conducător. Tot mai des era pomenit numele iui Spartacus -însă Spartacus nu mai era. Cel mai persistent era zvonul că împăratul însuşi poruncise să se dea foc Romei, ca să scape de mirosurile care v'eneau dispre Subura şi să construiască un nou oraş cu numele de Neroina. Zvonul acesta stîrnea mînia oamenilor şi dacă, după cum gîndea şi Vinicius, s-ar fi găsit un conducător care să folosească izbucnirea aceasta de ură, lui Nero i-ar fi bătut ceasul cu mulţi ani mai devreme.
Se spunea, de asemenea, că împăratul înnebunise, că a poruncit pretorienilor şi gladiatorilor să lovească în popor, dezlănţuind un măcel general. Unii jurau pe zei că fiarele din vivarii au fost eliberate din porunca lui Barbă-Arămie, că au fos* văzuţi pe străzi lei cu coamele arzînd, elefanţi turbaţi şi zîmbrii zdrobind oameni, sub copite. Zvonul aceasta avea un temei. în cîteva locuri, elefanţii, înnebuniţi de incendiul care se apropia, distruseseră vivariile şi, ieşind în libertate, goneau într-o panică sălbatică în direcţia opusă focului, distrugînd totul în calea lor, ca up uragan. După zvonurile care circulau, oamenii pieriţi în foc se numărau cu zecile de mii. într-adevăr pieriseră mulţi. Unii, pierzîndu-şi averea sau fiinţele cele ma dragi, se aruncau singuri în flăcări, de disperare. Pe alţii însă îi înăbuşise fumul
Aproape nici o familie din centrul oraşului nu s-a putut salva cu toţi ai ei. De-: lungul zidurilor, pe la porţi şi pe drumurile ce ieşeau din oraş, se auzeau urletei disperate ale femeilor care îşi strigau soţii sau copii pierţi în înghesuială sau î' flăcări.
Printre lamentaţii de deznădejde, răsunau şi strigăte de triumf; unii-l slăveau î cor pe „Stăpînul lumii", alţii, înfuriindu-se, se încăierau cu ei. în unele locu' bărbaţi, bătrîni, femei şi copii cîntau imnuri ciudate, solemne, al căror sens ru putea fi înţeles şi în care se repetau mereu, ca un refren, cuvintele: „lată vini Judecătorul, e ziua mîniei şi a răsplatei". Şi astfel valurile de oameni neostoite, fă'. somn, înconjurau ca o mare biciuită de furtună oraşul mistuit de flăcări.
Nici disperarea însă, nici blestemele, nici cîntecele nu foloseau la nimi>-Catastrofa era implacabilă, totală şi neîndurătoare ca Destinul. Ungă Amfiteatri lui Pompei luară foc depozitele de cînepă şi frînghii, necesare în cantităţi uriaşe i circuri, arene, pentru tot felul de maşini folosite la jocuri. Se aprinseră în       l
150
timp şi clădirile vecine în care erau depozitate butoaiele cu smoală pentru uns funiile. Timp de cîteva ore această parte a oraşului, dincolo de care se întindea Cîmpul lui Marte, fu luminată de o coloană de flăcări atît de strălucitoare, încît spectatorii, pe jumătate înebuniţi de groază, avură impresia că fusese răsturnată ordinea zilelor şi-a nopţilor şi că răsăsire soarele. Pe urmă însă, lumina sîngerie copleşi totul. Din noianul de foc ţîşneau spre cerul înfierbîntat jerbe de flăcări, risipindu-se în văzduh. Şiraguri de scîntei şi mănunchiuri incandescente smulse de vînt zburau hăt, departe, peste Campania, pînă spre munţii Albani. Noaptea devenea tot mai luminoasă, aerul însuşi părea că arde. Tibrul curgea ca un torent de jăratic. Nefericitul oraş se transformase într-un infern. Incendiul cuprindea spaţii tot mai mari, lua cu asalt dealurile, se revărsa peste şes, inunda văile.
XLV
/Vlarcinus, ţesătorul în casa căruia fu transportat Vinicius, îl spălă, îi aduse haine şi-l hrăni. Tînărul tribun, recăpătîndu-şi forţele, declară că încă în noaptea asta reîncepe căutarea lui Linus. Marcinus, care era creştin, confirmă cuvintele lui Chilon. Linus împreună cu marele preot Clemens s-au dus la Ostrianum, unde Petru urma să boteze cîteva grupuri de noi adepţi. Creştinii din cartier ştiau că Linus de două zile îşi lăsase casa în grija unui oarecare Gaius. Pentru Vinicius asta era un indiciu că nici Ligia, nici Ursus nu rămăseseră acasă şi că plecaseră probabil tot la Ostrianum.
Gîndul acesta îi produse o mare uşurare. Linus era om bătrîn şi-i era greu să meargă zilnic din Transtiberim pînă la îndepărtata Poarta Nomentana şi să se întoarcă din nou înapoi. Probabil se mutase pentru cîteva zile la vreunul din coreligionari, în afara zidurilor cetăţii şi, împreună cu el, Ligia şi Ursus. în felul acesta scăpaseră de incendiu, care în general n-a trecut pe celălalt versant a! Esquilinului. Vinicius vedea în asta mîna lui Christos; îi simţea ocrotirea şi, cu inima plină de dragoste şi recunoştinţă, jură să-şi închine toată viaţa Mîntuitorului.
Acum însă, se grăbea spre Ostrianum. îi va găsi pe Ligia, pe Linus, pe Petru şi-i va lua cu el undeva departe, la vreunul din domeniile sale, poate chiar în Sicilia. Roma arde. în cîteva zile, pe locul ei n-o să mai fie decît un imens morman de ruine. Ce rost ar avea să mai rămînă aici cu populaţia asta înnebunită? Acolo, au să fie înconjuraţi de sclavi disciplinaţi, de linişte şi au să trăiască în pace sub aripa lui Christos, blagosloviţi de Petru, numai să-i găsească! Chilon îl sfătui să meargă prin Ager Vaticanus pînă la Poarta Flaminia, acolo să traverseze rîul şi să-şi continue drumul în afara zidurilor, pe după grădinile lui Acilius, spre Poarta Salaria. după o clipă de şovăire, Vinicius primi.
Marcinus trebuia să rămînă de pază acasă. Făcu însă rost de doi asini, care eventual ^puteau fi utili şi pentru viitoarea călătorie cu Ligia. Vru să le dea şi un sclav, însă Vinicius refuză, gîndindu-se că, aşa cum se întîmplase mai înainte, Primul detaşament de pretorieni întîlnit în drum se va supune ordinului său.
După puţin timp, el şi Chilon o porniră prin Pagus Janiculensis spre Calea Triumfală. Din cînd în cînd, se mai împiedicau de grupuri de ţărani, care se
151
îndreptau spre oraş. Vinicius gonea asinul cît putea. Chilon, mergînd în urma lui, vorbi tot drumul cu sine însuşi:
„Piere! Piere! Şi n-are să mai fie. Unde au să se mai strîngă acum grînele, uleiurile şi banii din lumea întreagă? Cine are să mai stoarcă aurul şi lacrimile întregii omeniri? Marmura nu arde, dar crapă în foc. Capitoliul se va prăbuşi îi ruine şi Palatinul la fel. O, Zeus! Roma a fost ca un păstor, iar celelalte popoare ca nişte oi. Cînd pastorul era flămînd, tăia o oaie, carnea o mînca, iar tie, părinte al zeilor, îţi oferea pielea, cine, o stăpîne al norilor, va mai tăia oile? în mîinile cui vei pune biciul păstorului? Căci Roma, părinte, arde tot atît de bine ca şi cum tu însuţi ai fi aprins-o cu un fulger."
- Crăbeşte-te! spuse Vinicius. Ce faci acolo?
-  Plîng Roma, stăpîne, răspunse Chilon. Neasemuitul oraş al lui Jupiter!... O vreme, îşi continuară drumul în tăcere, ascultînd mugetul focului şi fîlfîitul
de aripi al păsărilor. Porumbeii, cuibăriţi în număr mare pe la vile şi prin orăşelele Campaniei, şi tot felul de păsări de cîmp şi de mare şi din munţii din împrejurimi, confundînd probabil strălucirea incendiului cu lumina soarelui, zburau stoluri întregi, orbeşte, drept în foc.
Vinicius întrerupse primul tăcerea.
- Unde erai cînd a izbucnit incendiul?
- Mă duceam spre prietenul meu Euricius, stăpîne, care ţinea o dugheană lîngă Circul Mare. Tocmai mă gîndeam la învăţătura lui Christos, cînd se auziră strigăte de: „Foc!" Oamenii s-au îngrămădit pe lîngă circ, fie să dea ajutor, fie din curiozitate, însă flăcările au cuprins repede întreg circul şi în afară de asta au început să apară deodată şi în alte locuri, a trebuit să se gîndească fiecare la propria-i salvare.
- Ai văzut oameni care aruncau torţe aprinse în case?
- Ce n-am văzut, vlăstar al lui Enea?! Am văzut oameni care-şi făceau loc prin mulţime cu săbiile. Am văzut încăierări şi măruntaie de oameni călcate în picioare pe caldarîm. Ah, stăpîne, dac-ai fi văzut asta, ai fi crezut că barbarii au cucerit oraşul şi-au început măcelul. Oamenii strigau că a venit sfîrşitul lumii. Unii îşi pierduseră minţile şi, renunţînd la fugă, aşteptau, fără să se mai gîndească la nimic, sâ-i înghită flăcările, unii erau cuprinşi de nebunie. Oamenii urlau de disperare, dar am văzut pe unii care urlau de bucurie, căci, o, stăpîne, sînt mulţi oameni răi pe lume, care nu ştiu să aprecieze binefacerile stăpînirii voastre biînde şi legile drepte în virtutea cărora luaţi tuturor ceea ce au. Oamenii nu ştiu să se împace cu voia zeilor!
Vinicius era prea absorbit de propriile-i gînduri ca să observe ironia lui Chilon. Fiori de groază îl treceau, gîndindu-se că Ligi? ar fi putut să se afle în învălmăşeala aceea de pe străzile dominate de groază, unde se călcau în picioare măruntaie omeneşti. Deşi îl întrebase pe Chilon cel puţin de zece ori despre tot ce putea el să ştie, îl mai întrebă o dată:
- l-ai văzut pe ei In Ostrianum cu ochii tăi?
-  l-am văzut, fiu al Venerei. Am văzut-o pe fată, pe bunul ligian, pe sfîntul Linus şi pe Petru Apostolul.                                     t
-înainte de incendiu? -înainte de incendiu, Mithra!
152
însă în sufletul lui Vinicius tresări îndoiala. Dacă Chilon rjiinte? Oprindu-şi asinul, se uită ameninţător la bătrînul grec şi întrebă:
- Dar tu ce făceai acolo?
Chilon se fîstîci. E adevărat că şi lui ca şi altora i se părea că o dată cu pieirea Romei vine sfîrşitul dominaţiei romane. Deocamdată însă, era singur cu Vinicius, care îl oprise, ameninţîndu-l cu aspră pedeapsă, să-i mai spioneze pe creştini şi mai ales pe Linus şi Ligia.
- Stăpîne, spuse el, de ce nu mă crezi că-i iubesc? Aşa-i Am fost în Ostrianum pentru că sînt pe jumătate creştin. Pyrrhon m-a învăţat să preţuiesc mai mult virtutea decît filozofia, deci mă ataşez tot mai mult de oamenii virtuoşi. în plus, o stăpîne, sînt sărac. în vreme ce tu, Jupiter petreceai în Antium, eu adesea muream de foame aplecat asupra cărţilor, aşa că mă aşezam lîngă zidul de la Ostrianum, căci creştinii, deşi ei înşişi sînt săraci, dau mai multă pomană decît toţi ceilalţi locuitori ai Romei la un loc.
Motivul acesta i se păru suficient lui Vinicius, aşa că întrebă mai domolit:
- Şi nu ştii unde locuieşte Linus acum?
- O dată m-ai pedepsit, stăpîne, îngrozitor, pentru curiozitatea mea, răspunse grecul.
Vinicius tăcu şi merseră mai departe.
- Stăpîne, spuse după o clipă Chilon, n-ai găsi fata dacă n-aş fi eu, însă dacă o găsim, n-ai să uiţi de înţeleptul cel sărac?
- Ai să capeţi o casă cu vie lîngă Ameriola, răspunse Vinicius. -îţi mulţumesc, Hercule! cu vie?... îţi mulţumesc! O, da! Cu vie!
Treceau pe lîngă dealurile Vaticanului care străluceau arămii, năpădite de flăcări. După Naumachia, o cotiră la stînga, pentru ca, după ce vor fi străbătut cîmpia Vaticanului, să se apropie de rîu, şi trecîndu-l, să ajungă la Porta Flaminia. Brusc, Chilon opri asinul şi spuse:
- Stăpîne! Mi-a venit în minte o idee bună.
- Spune, răspunse Vinicius.
-  între dealul Janiculus şi Vatican, dincolo de grădinile Agripinei, sînt nişte catacombe din care s-a scos piatră şi nisip pentru construirea circului lui Nero. Ascultă-mă, stăpîne! în ultima vreme, evreii, care, după cum ştii, locuiesc în mare număr în Transtiberim, au început să-i persecute pe creştini. îţi aminteşti că încă în timpul divinului Claudius au fost acolo tot felul de tulburări, încît împăratul a fost silit să-i izgonească din Roma. Astăzi, cînd s-au întors şi cînd, datorită ocrotirii Augustei, se simt în siguranţă, au devenit îndrăzneţi şi îşi bat joc de creştini. Eu ştiu asta! Eu am văzut asta! împotriva creştinilor n-a fost dat nici un edict, însă evreii îi pîrăsc la prefectul oraşului că ucid copiii, că se închină unui măgar şi răspîndesc o învăţătură nerecunoscută de senat. Şi ei înşişi îi bat şi atacă casele lor de rugăciuni cu atîta înverşunare, încît creştinii trebuie să se ascundă de ei.
- Ce vrei să spui? întrebă Vinicius.

-  Vreau să spun, stăpîne, că sinagogile există pe faţă în Transtiberim, însă creştinii, vrînd să evite persecuţiile, trebuie să se roage pe ascuns şi se adună în şoproane pustii, în afara oraşului, sau în nisipării. Cei ce locuiesc în Transtiberim Ş'-au ales ca loc de rugăciune catacombele acestea, care au apărut datorită construirii circului şi a diferitelor case de-a lungul Tibrului. Acum, cînd oraşul
153
piere, fără  îndoială că adepţii lui Christos se roagă. Vom găsi nenumăraţi creştini în catacombe şi de aceea propun, stăpîne, ca în drum să trecem pe acolo.
-  Doar ai spus că Linus s-a dus în Ostrianum! strigă, nerăbdător, Vinicius.
-  Iar tu mi-ai promis o casă cu vie lîngă Ameriola, răspunse Chilon, aşa că vreau să caut fata pretutindeni unde am speranţă s-o găsesc. După izbucnirea incendiului, puteau să se întoarcă în Transtiberim... Puteau să înconjoare oraşul, aşa cum facem noi în clipa asta. Linus are casă. Poate c-a vrut să fie mai aproape de casă, ca să vadă dacă incendiul nu cuprinde şi cartierul lor. Dacă s-au întors, atunci îţi jur, stăpîne, pe Persefona, că îi vom găsi la rugăciune în catacombe, ori în cel mai rău caz vom afla veşti despre ei.
-  Ai dreptate. Condu-mă! zise tribunul.
Chilon, fără să mai stea pe gînduri, o coti la stînga, spre deal. Pentru o clipă, culmea dealului le ascunse incendiul, şi deşi culmile din apropiere erau luminate, ei intrară în umbră. După ce trecură de circ, o cotiră încă o dată la stînga şi intrară într-un fel de văgăună în care era întuneric bezn? Iar în întuneric, Vinicius zări roiuri de felinare pîlpîind.
-  Ei sînt! spuse Chilon. Azi au să fie mai mulţi ca oricînd, căci celelalte case de rugăciune au ars, sau sînt pline de fum ca întreg Transtiberimui.
-  Da! aud cîntece, spuse Vinicius.
Şi, într-adevăr, dintr-o spărtură neagră a muntelui, răzbăteau voci omeneşti, cîntînd, iar felinarele dispăreau în această spărtură unul după altul. însă din văgăunele laterale ieşeau mereu alte siluete, aşa că, după o vreme, Vinicius şi Chilon se treziră în mijlocul unui adevărat rîu de oameni.
Chilon coborî de pe asin şi, făcînd semn unui băieţandru care mergea alături, n spuse:
-  Sînt preot al lui Christos şi episcop. Păzeşte-ne asinii şi ai să primeşt, binecuvîntarea mea şi iertarea păcatelor.
Fără să aştepte răspuns, îi vîrî hăţurile în mînă, iar el se alătură împreună ci. Vinicius grupului care înainta.                   '
După puţin timp, intrară în catacombe şi înaintară în lumina palidă felinarelor, pe un coridor întunecos, pînă ajunseră într-o peşteră mai largă, dr care se vedea că fusese scoasă piatră nu demult, căci pe pereţii ei se vedea, tăieturile proaspete în stîncă.
Era mai multă lumină decît pe coridor, căci în afară de felinare ardeau făclii. La lumina lor Vinicius văzu o mare mulţime de oameni îngenuncheaţi, cu mîinile ridicate spre tavanul peşterii. Pe Ligia, Apostolul Petru, sau Linus nu-i zărea nicăieri. II înconjurau feţe solemne, emoţionate. Pe unele se oglindea doŁ" aşteptare, teamă, speranţă. Luminase răsfrîngea în albul ochilor ridicaţi spre a i sudoarea curgea pe frunţile palide. Unii cîntau, alţii repetau febril numele lui Isii' iar alţii se băteau cu pumnul în piept. Pe feţele tuturor se vedea că aşteaptă să ^ întîmple din clipă în clipă ceva extraordinar.
Deodată, cîntecele încetară. Deasupra mulţimii, într-o firidă făcută pi' scoaterea unei bucăţi mari de stîncă, apăru Crispus, pe care Vinicius îl cunoştev cu faţa lui de vizionar, palidă, fanatică şi aspră. Oamenii îşi întoarseră ţaţa spre c în aşteptarea unor vorbe de îmbărbătare şi speranţă. Făcînd semnul crucii asup mulţimii, el începu să vorbească, cu o voce grăbită, aproape ţipînd:
154
-  Căifi-vă de păcatele voastre, căci a sosit ceasul, lată, Domnul a trimis focul nimicitor peste oraşul crimei şi al desfrîului, peste noul Babilon. A bătut ora judecăţii, a mîniei şi a pierii... Domnul a prevestit venirea sa. în curînd îl   veţi vedea! Dar nu va mai veni ca un Miel să-şi jertfească sîngele pentru păcatele voastre, ci ca un judecător necruţător care cu dreptatea sa va arunca în prăpastie pe păcătoşi şi necredincioşi... vai lumii şi vai păcătoşilor, căci nu va mai fi îndurate pentru ei!... Te văd, Christoase! Stelele cad ca o ploaie pe pămînt, soarele se întunecă, pămîntul se deschide, căscînd o prăpastie, morţii învie, iar tu păşeşti în sunete de chimvale, înconjurat de îngeri, printre tunete şi trăsnete. Te văd şi te aud, o Christoase!
Tăcu şi, ridicfnd faţa spre boltă, privea ţintă la ceva îndepărtat şi îngrozitor. Atunci, în catacombă se auzi un bubuit înăbuşit, două, trei, zece. în oraşul care ardea, şiruri întregi de case începuseră să se prăbuşească cu zgomot. Creştinii însă, în marea lor majoritate, crezură că-i un semn din cer, că se apropie ceasul judecăţii. Credinţa în a doua venire a lui Christos pe pămînt şi în sfîrşitul lumii era foarte răsoîndită printre ei, iar incendiul oraşului îi dăduse o forţă nouă. Frica de Dumnezeu cuprinse întreaga adunare. Numeroase voci începură să strige: „Ziua judecăţii!... lată, vine!" Unii îşi acopereau faţa cu mîinile, convinşi că îndată pămîntul se va cutremura din temelii şi că din adîncurile lui vor ieşi monştrii iadului ca să se arunce asupra păcătoşilor. Alţii strigau: „Christe, îndură-te! Răscumpărătorule, fii milostiv!"... Unii îşi mărturiseau cu voce tare păcatele, alţii se îmbrăţişau pentru ca în clipa supremă să aibă o inimă dragă lîngă ei.
Erau însă şi chipuri care nu axprimau teamă, ci beatitudine. Pe-alocuri, cuprinşi de exaltare religioasă, unii începuseră să strige cuvinte neînţelese, în cine ştie ce limbi necunoscute. Cineva, într-un colţ întunecos, strigă: „Trezeşte-te, tu care dormi!" Deasupra tuturor, domina vocea lui Crispus: „Vegheaţi! Vegheaţi!"
în răstimpuri, se lăsa tăcere, parcă oamenii şi-ar fi ţinut respiraţia, aşteptînd să se întîmple miracolul Atunci, se auzea bubuitul îndepărtat al cartierelor care se prăbuşeau şi iarăşi răsunau gemete, rugăciuni, invocaţii: „Răscumpărătorule, îndură-te!" Din cînd în cînd, Crispus striga: „Lepădaţi-vă de iubirea pămîntească, fiindcă Domnul îi va pierde pe cei care şi-au iubit nevestele şi copiii mai mult decît pe El. Vai aceluia care a iubit o fiinţă omenească mai mult decît pe Creator! Vai celor bogaţi! Vai celor ce-au trăit în lux! Vai celor desfrînaţi! Vai soţului, soţiei şi copilului!"
Deodată, un tunet mai puternic decît toate de pînă atunci zgudui cariera de piatră. Toţi căzură cu faţa la pămînt, întinzînd braţele în formă de cruce, ca prin acest semn să se apere de duhurile rele. Se lăsă liniştea. Se auzea numai răsuflarea Sftuită de emoţie a oamenilor, şoapte pline de spaimă: „Isus, Isus, Isus!" şi ici şi colo plîns de copii. Şi deasupra acestei mulţimi prăbuşite, o voce liniştită spuse:
-  Pace vouă!
Era vocea Apostolului Petru care intrase în grotă puţin mai înainte. La auzul glasului său, spaima se risipi într-o clipă, aşa cum se risipise spaima turmei în [Mijlocul căreia apare păstorul. Oamenii se ridicau de la pămînt, cei din apropiere începură să se închine la picioarele lui, căutînd parcă apărare iar el întinse mîinile sPre ei şj spuse:
155
-  De ce vă temeţi? Care dintre voi poate şti ce-l va aştepta înainte de a sosi ceasul? Domnul a pedepsit cu foc Babilonul, dar voi sînteţi curăţaţi prin botez, păcatele voastre au fost răscumpărate de sîngele Mielului, mila Lui a coborît peste voi şi veţi muri cu numele Lui pe buze Pace vouă1
După cuvintele ameninţătoare şi necruţătoare ale lui Crispus, vorbele lui Petru veniră ca un balsam pentru cei de faţă In locul fricii de Dumnezeu, pe suflete puse stăpînire dragostea pentru Dumnezeu Oamenii îl regăsiră pe acel Chnstos pe care-l îndrăgiseră din povestirile apostolilor şi nu mai aşteptau un judecător nemilos, ci un miel blînd şi răbdător, a cărui bunătate întrecea de o sută de ori răutatea omenească un sentiment de uşurare cuprinse toată adunarea îmbăr­bătaţi, recunoscători Apostolului, începură să strige „Sîntem oile tale, călăuzeşte-ne1" Cei care se aflau în apropierea lui spuneau „Nu ne părăsi în ziua pieirn'" şi îngenuncheau la picioarele lui Vinicius se apropie şi prmzîndu-l de poala mantiei, îsi plecă capul, spunînd „Stăpîne, salvează-mă1 Am căutat-o prin fum şi prin flăcări, şi în învălmăşeală, dar n-am găsit-o nicăieri, însă am credinţa că tu poţi să mi-o redai "
Petru îi puse mîna pe creştet
-  Crede, spuse el, şi vino cu mine.
XLVI
Or
"rasul continua să ardă Circul Mare se prăbuşise în ruine Străzi întregi se prăbuşeau dmtr-o dată, ndicînd spre cer coloane gigantice de flăcări Vîntul îşi schimbase direcţia Acum bătea cu violenţă dinspre mare, aruncînd peste Caelius Esquilm şi Collis Viminahs valuri de foc şi jăratic Oficialităţile începură să se gîndească la salvare Din porunca lui Tigellinus, care sosise a treia zi de la Antium, prinseră să dărîme casele în Esquilm, pentru ca focul, ajungînd în locuri goale, să se stingă de la sine Era însă o încercare zadarnică, menită doar sa salveze ceea ce mai rămăsese din oraş, căci ceea ce arsese era bun ars Trebuiau preîntîmpmate în acelaşi timp şi celelalte urmări ale catastrofei O dată cu Roma pieriseră bogăţii nemăsurate Pierise toată averea locuitorilor ei In jurul ziduriloi se îngrămădeau acum sute de mu de săraci Chiar de a doua zi foamea începu sa şi arate colţii, căci rezervele uriaşe de hrană, adunate în oraş, arseseră o dată cu el, iar în tulburarea generală instrtuţile se destrămaseră şi nimeni nu se gîndise sa asigure hrana mulţimii Abia după venirea lui Tigellinus porniră spre Ostia ordini în acest sens, însă între timp populaţia trecu la ameninţări făţişe
Casa de lîngă Aqua Appia, unde se aşezase provizoriu Tigellinus, era înconjurată de mulţimi de femei care ţipau de dimineaţa pînă noaptea tîrziu „Pîinea şi acoperiş1" în zadar încercau pretorienn, aduşi din tabăra mare aşezata între Via Salaria şi Nomentana, să menţină oarecare ordine Ici şi colo, li ^e opunea pe faţă rezistenţă armată în alte părţi, mulţimea neînramată striga, arătîncl spre oraşul în flăcări „Acum, dacă focul a distrus totul, omorîţi-ne şi pe noi"1 Erau blestemaţi împăratul, curtenii, ostaşii pretoneni şi revolta creştea cu fiecare ceab Tigellinus, privind noaptea la miile de focuri aprinse în jurul oraşului, avea impresia că sînt focurile de tabără ale duşmanului Din porunca lui a fost adusă, în
156
afară de făină, o mare cantitate de pîmi, luate nu numai din Ostia, ci din toate oraşele şi satele din împrejurimi Cînd însă primele provizii ajunseră, noaptea, la Emponum, poporul sparse poarta principală dinspre Aventin şi lichidă într-o clipă proviziile, provocînd o cumplită învălmăşeală La lumina incendiului se băteau pentru pîmi, multe din ele fund călcate în picioare Făina din sacii sfîrtecaţi acoperi ca o zăpadă drumurile de la magazii pînă la arcul lui Drusus şi arcul lui Germamcus Răzmeriţa dură pînă cînd soldaţii înconjurară toate clădirile şi începură să împroaşte mulţimea cu săgeţi şi giulele
Niciodată, de la năvălirea galilor conduşi de Brennus, nu suferise Roma o asemenea distrugere Cele două incendii erau comparate în disperare Atunci rămăsese neatins cel puţin Capitohul Acum pînă şi Capitoliul era înconjurat cu o înspăimîntătoare cunună de foc Marmura nu ardea cu flacără, însă noaptea, cînd vîntul desfăcea pentru o clipă perdeaua de fum, se vedeau şirurile de coloane de la templul de sus al lui )upiter, încinse şi lucind ca metalul incandescent în vremea lui Brennus, Roma avea o populaţie disciplinată, unitară, ataşată de oraş şi de altarele lui, în timp ce acum în jurul zidurilor oraşului în flăcări se aşezaseră mulţimi de diferite limbi, compuse în mare parte din sclavi şi libreţi, gălăgioase, nesupuse şi învinse de foame, gata să se întoarcă împotriva stăpînirn
Intensitatea incendiului, umplînd inimile de spaimă, paraliza într-o anumită măsură mulţimea După incendiu, puteau să urmeze foametea şi molimile, căci, culmea nenorocirii, sosiseră căldurile toride ale lui iulie Aerul încins de foc şi soare era imposibil de respirat Noaptea nu aducea nici o uşurare, schimbîndu-se într-un adevărat iad Ziua desfăşura în faţa ochilor o privelişte sinistră în mijloc, oraşul uriaş întins pe coline, transformat într-un vulcan tunător, iar în juru-i, pînă la Munţii Albani, o tabără imensă alcătuită din bărci, corturi, colibe, care, roabe, tărgi, dughene, vetre, îngropate în fum şi praf, luminate de razele spălăcite ale soarelui care abia străbăteau prin aureola incendiului Un vacarm de srigăte şi ameninţări, ură şi spaimă, o monstruoasă colonie de bărbaţi, femei şi copii Printre quiriţi - greci, neamuri din nord cu ochi albaştri şi păr bogat, africani şi asiatici Printre cetăţeni - sclavi, liberţi, gladiatori, negustori, meseriaşi, ţărani şi soldaţi, o adevărată mare omenească revărsată în jurul insulei de foc
Veşti diferite mişcau marea aceasta, ca vîntul valurile de ape Veşti bune şi veşti rele Se vorbea despre rezervele imense de grîne şi haine ce urmau să sosească de la Emponum şi să fie distribuite gratuit Se spunea de asemenea că, la porunca împăratului, provinciile din Asia şi Africa vor fi jefuite de toate bogăţile, iar comorile strînse în felul acesta vor fi împărţite locuitorilor Romei, în aşa fel, încît fiecare să-şi poată construi o casă proprie Circulau însă şi altfel de zvonuri Cică apa din apeducte fusese otrăvită, că Nero vrea să distrugă oraşuul şi să-i piardă pe locuitori pînă la unul, ca să se mute în Grecia sau Egipt şi de acolo să domine lumea Fiecare zvon se răspîndea cu iuţeala fulgerului şi fiecare găsea crezare în mulţime, dînd naştere la izbucniri de speranţă sau mîme, de entuziasm sau de spaimă în cele din urmă, miile de refugiaţi fură cuprinşi de o înfrigurare ciudată Credinţa creştinilor că sfîrşitul lumii prin foc este aproape prinse şi la adepţii celorlalte religii Oamenii cădeau în pasivitate sau izbucneau în accese de nebunie Printre norii luminaţi de foc, îi vedeau pe zei privind cum piere pămîntul Şi întindeau mîinile spre ei, cerînd îndurare sau blestemîndu-i
157
în acest timp, soldaţii ajutaţi de un mare număr de locuitori, continuau să dărîme casele în Esquilin, Caelius şi în Transtiberim, care astfel scăpară în mare măsură de distrugere. în centrul oraşului însă, ardeau comori nepreţuite, strînse de-a lungul secolelor, minunate opere de artă, splendide temple, cele mai scumpe amintiri ale trecutului si gloriei romane. Era clar că din tot oraşul vor fi salvate doar cîteva cartiere aşezate la margini şi că sute de mii de oameni vor rămîne fără adăpost. Se răspîndi totuşi zvonul că soldaţii dărîmă casele nu ca să oprească focul, ci ca să nu rămînă nimic din oraş. Tigellinus îl implora pe împărat în fiecare scrisoare să vină şi prin prezenţa sa să liniştească poporul disperat. Nero însă porni abia cînd flăcările cuprinseră „domus transitoria", grăbindu-se să nu piardă momentul cînd incendiul avea să atingă apogeul.
XLVII
1 ntre timp, focul ajunse în Via Nomentana, iar de acolo, o dată cu schimbarea vîntului, se întoarse spre Via Lata şi spre Tibru, înconjurînd Capitoliul, se revarsă spre forum Boarium şi, distrugînd tot ce-i scăpase mai înainte, se apropie din nou de Palatin. Tigellinus, adunînd toată armata pretorienilor, trimitea sol după sol la împărat să-l anunţe că nu pierde nimic din splendoarea spectacolului, deoarece focul s-a înteţit. Nero voia să sosească noaptea, pentru a se desfăta, admirînd priveliştea oraşului în flăcări. In acest scop, se opri în localitatea Aqua Albana şi, chemîndu-l în cort pe tragedianul Aliturus, îşi compuse, cerîndu-i sfatul, atitudinea, expresia feţei, privirea şi învăţă cîteva mişcări corespunzătoare. O dispută cruntă izbucni între ei cînd fu vorba de versul: „O, sfinte oraş, ce păreai mai durabil decît muntele Ida", pe tema dacă trebuie să ridice spre cer ambele mîini, sau, ţinînd lira într-o mînă, s-o lase în lungul trupului şi să ridice numai una. Problema aceasta în clipa de faţă i se părea mai importantă decît orice. Pornind, în cele din urmă, la apusul soarelui, îi ceru părerea lui Petronius dacă la versul închinat catastrofei să nu includă cîteva spendide blasfemii împotriva zeilor şi dacă acestea, din punct de vedere artistic, într-o asemenea situaţie, n-ar trebui să izbucnească de la sine din gura omului care îşi pierde patria.
în sfîrşit, pe la miezul nopţii, se apropie de ziduri, urmat de uriaşa sa suită, compusă din armate întregi de curteni, senatori, cavaleri, liberţi, sclavi, femei şi copii. Şaisprezece mii de pretorieni, încolonaţi în formaţie de luptă, vegheau asupra liniştii şi securităţii intrării lui, menţinînd la o distanţă corespunzătoare poporul revoltat. Poporul blestema, ţipa şi fluiera la vederea cortegiului, însă nu îndrăznea să-l atace. în multe locuri, se auziră şi aplauze stîrnite în gloata care, neposedînd nimic, nu pierduse nimic în incendiu şi se aştepta la o împărţire mai darnică decît de obicei a grîului, uleiului, veşmintelor şi banilor. Atît strigătele şi fluierăturile, cît şi aplauzele fură înăbuşite de sunetele de trompetă şi corn, ordonate de Tigellinus. După ce trecu prin Poarta Ostiană, Nero se opri pentru o clipă şi zise: „Stăpîn fără casă, al unui popor fără casă, unde-mi odihnesc la noapte nefericitu-mi cap?" Trecînd apoi Clivus Delphini, urcă scările pregătite pentru el, pe apeductul Appia, iar după el, curtenii şi corul cîntăreţilor, ducînd citere, lire şi alte instrumente muzicale.
158
Cu toţii îşi ţinură respiraţia, aşteptînd să vadă dacă n-are să spună nişte cuvinte mari, pe care pentru propria lor securitate trebuiau să le ţină minte. El însă stătea solemn, mut, îmbrăcat în mantia de purpură şi cu cunună de lauri din aur pe cap, cu privirile aţintite la vălmăşagul turbat al flăcărilor. Cînd Terpnos îi dădu lira de aur, ridică ochii spre cerul scăldat în aureola incendiului, aşteptînd inspiraţia.
Oamenii şi-l arătau de departe, aşa cum stătea scăldat în lumina sîngerie. în depărtare, şuierau şerpii flăcărilor şi ardeau cele mai sfinte monumente, păstrate de veacuri: ardea templul lui Hercule pe care-l ridicase Evander, şi templul lui Jupiter Stator, şi templul Lunii construit de Servius Tullius, şi domnul lui Numa Pompilius, şi templul Vestei cu penaţii poporului roman. în coama flăcărilor apărea uneori Capitoliul, ardea trecutul şi sufletul Romei, iar el, Cezarul, stătea cu lira în mînă, cu o mină de actor tragic şi cu gîndul nu la patria care piere, ci la poza şi la cuvintele patetice prin care ar putea exprima mai frumos imensitatea catastrofei, ca să trezească o admiraţie fără precedent şi să obţină cele m*ai entuziaste aplauze.
Ura oraşul acesta, îi ura pe locuitorii lui, iubea doar cîntecele şi poeziile. Se bucura din inimă că, în sfîrşit, asista la o tragedie asemănătoare celei pe care o descrisese. Cioplitorul de veţsuri se simţea fericit, declamatorul se simţea inspirat, vînătorul de emoţii îşi astîmpăra setea cu priveliştea îngrozitoare şi se gîndea cu plăcere că distrugerea Troiei n-a fost nimic în comparaţie cu distrugerea acestei uriaşe cetăţi. Ce mai putea cere? lată Roma, Roma care a dominat pămîntul, arde, iar el stă pe arcadele apeductului cu o liră de aur în mînă, vizibil, purpuriu, admirat, splendid, poetic! Undeva, acolo jos, în întuneric, murmură, revoltat, poporul. N-are decît să murmure! Secole vor trece, mii de ani se vor scurge, dar oamenii vor ţine minte şi vor slăvi pe acel poet care într-o asemenea noapte a cîntat decăderea şi incendiul Troiei. Ce este Homer în comparaţie cu el? Ce este însuşi Apolo cu lira sa încovoiată?
Ridică mîinile şi, lovind în coarde, rosti cuvintele lui Priam:
,,O, cuib al părinţilor mei, o leagănul meu drag!"...
în spaţiu deschis, în vuietul incendiului şi larma îndepărtată a miilor de oameni, vocea lui suna ciudat de subţire, tremurată şi slabă, iar acompaniamentul aducea a bîzîit de muscă, însă senatorii, funcţionarii şi curtenii adunaţi pe apeduct plecară capetele, ascultînd într-o stare de mută admiraţie. El cînta, psalmodiind, montîndu-se într-o postură din ce în ce mai tragică. Cînd se oprea să răsufle, corul cîntăreţilor repeta ultimele versuri, apoi Nero îndepărta de pe braţ, cu o mişcare învăţată de la Aliturus, „syrma" de tragedian, lovea în strune şi cînta mai departe. Cînd termină, în sfîrşit, cîntecul alcătuit dinainte, începu să improvizeze, căutînd comparaţii grandioase pentru spectacolul care se desfăşura înaintea lui. Şi începu .să se schimbe la faţă. Nu-I mişcase distrugerea oraşului natal, îl îmbăta însă şi-l ernoţiona patosul propriilor sale versuri. Aruncă brusc lira la picioare şi, înfăşurîndu-se în „syrma", rămase ca împietrit, asemenea uneia dintre statuile Niobizilor care împodobeau curtea Palatinului.
După o scurtă clipă de tăcere, clocoti furtuna de aplauze. Din depărtare însă, răspunse urletul mulţimilor. Acum, nimeni nu se mai îndoia că Cezarul a ordonat sa se dea foc oraşului, ca să aibă un spectacol şi prilej să cînte. Nero, auzind urletul ieşit din sute de mii de piepturi, se întoarse spre curteni cu un zîmbet trist, Plin de resemnare, de om neînţeles, şi spuse:
159
- lată cum ştiu quiriţn să mă preţuiască pe mine şi poezia1
-  Nemernicii1 răspunse Vatinius Stăpîne, porunceşte pretonenilor să lovească în ei
Nero se întoarse spre Tigellinus
- Pot să contez pe fidelitatea soldaţilor?
- Da, divine1 răspunse prefectul Petronius ridică din umeri
-  Pe fidelitatea lor, da, dar nu şi pe numărul lor, spuse el  Rămîi deocamdată aici unde eşti, căci eşi în deplină siguranţă cît despre popor, trebuie liniştit
Seneca şi consulul Licinius fură de aceeaşi părere Intre timp, ]os, revolta se intensitica Poporul se înarma cu pietre, pari de la corturi, scîndun de la care şi roabe şi cu tot felul de fiare După o vreme, cîţiva comandanţi de cohorte veniră să anunţe că pretorienn, înghesuiţi de mulţime, îşi menţin cu foarte mare greutate formaţiile de luptă şi, neavînd ordin să lovească, nu ştiu ce să facă
-  O, zei1 spuse Nero  Ce noapte1 Pe de o parte incendiul, pe de alta marea înfuriată a poporului
Şi începu să caute expresii care ar fi putut descrie în chipul cel mai plastic pericolul momentului Văzînd însă în juru i chipuri palide şi priviri neliniştite, se spene şi el
- Daţi-mi o mantie neagră cu glugă' strigă el  Oare într adevăr să se ajungă la lupte?
- Cezar  spuse Tigellinus cu o voce nesigură  am făcut tot ce am putut, însă pericolul este mare    Vorbeşte, Cezar, poporului şi fă-i promisiuni
-  Cezarul să vorbească gloatei? S o facă altcineva în numele meu  Cine se oferă?
- Eu' răspunse calm Petronius
- Du-te, prietene' Tu-mi eşti cel mai credincios în orice împrejurare    Du-te si nu te zgîrci la promisiuni
Petronius se întoarse spre cortegiu cu faţa impasibilă, sarcastică
- Senatorii aici de faţă, spuse el, şi în afară de ei, Pison, Nerva şi Senecion sa meargă cu mine
Coborî încet de pe apeduct Cei pe care-i numise îl urmau, nu fără şovăiala îmbărbătaţi întrucîtva de calmul lui Cînd ajunse la baza arcadelor, Petronius ceru să i se aducă un cal alb şi, încălecînd, plecă în fruntea tovarăşilor săi, printre şirurile dese de pretoneni, spre gloata neagră, dezarmat, ţinînd în mînă doar un bastonaş subţire de fildeş în care se sprijinea de obicei
Apropiindu se, îşi vîrî calul în mulţime, urmat de mica lui suită In jur, în lumina incendiului, se vedeau mîini ridicate, înarmate cu tot telul de arme, ochi aprinşi, feţe transpirate şi guri căscate, urlînd Valurile de oameni revoltaţi h înconjurară imediat Mai departe, în faţă se vedea o adevărată mare de capete mişcătoare, fremătîndă, înspăimîntătoare
Ţipetele se înteţiră mai mult şi se transformară într-un muget neomenesc Drugi, furci, chiar şi săbii se agitau deasupra capului lui Petronius Mîim îndrăzneţe se întindeau spre frîul calului său El însă pătrundea tot mai adînc i'1 mulţime, rece, indiferent, dispreţuitor uneori, lovea cu bastonul în capetele celd mai obraznici, ca şi cum şi-ar fi croit drum într-o înghesuială obişnuită Siguranţa
160
şi calmul lui uimi mulţimea furioasă îl recunoscură, în sfîrşit, şi numeroase glasuri începură să strige
- Petronius1 Arbiter elegantiarum1 Petronius' •    - Petronius' răsuna din toate părţile
Şi pe măsură ce numele acesta se repeta, feţele din jur deveneau mai puţin ameninţătoare, iar ţipetele mai puţin furioase Patricianul acesta elegant, deşi nu se străduise niciodată să obţină bunăvoinţa poporului, era totuşi favoritul lui Trecea drept o fiinţă omenoasă şi mănmmoasă, iar popularitatea lui crescuse mai ales de cînd cu procesul lui Pedanius Secundus, în care pledase pentru îmblînzirea pedepsei înfiorătoare care i condamna la moarte pe toţi sclavii prefectului Mai ales sclavii nutreau faţă de el o dragoste umilă, dar sinceră, aşa cum întotdeauna oamenii amărîţi şi nefericiţi îi iubesc pe cei care le arată măcar putină compătimire In afară de asta, se mai adaugă şi curiozitatea să afle ce va spune trimisul împăratului, căci nimeni nu se îndoia că împăratul l-a trimis într adins
Petronius, scoţîndu-şi toga albă cu margine purpurie, o ridică în sus şi începu să o rotească pe deasupra capului în semn că vrea să vorbească
-Tăceţi' Tăceţi1 strigau din toate părţile
După un timp, se făcu într-aaevăr linişte Atunci, Petronius se ridică în scări pe cal şi începu să vorbească cu voce răspicată  liniştită
-  Cetăţeni' Cei care mă aud să repete cuvintele mele celor care stau mai departe şi cu toţii să se poarte ca nişte oameni, nu ca fiarele în arenă
-Ascultăm1 Ascultăm1
-  Atunci ascultaţi   Oraşul va fi reconstruit   Grădinile lui Lucullus, Mecena, Caesar şi ale Agnpmei vor fi deschise pentru voi1 De mîine, începe distribuirea grîului, vinului şi uleiului, aşa ca fiecare să şi poată umple burta pe săturate împiratul are să organizeze jocuri cum n-a mai văzut lumea pînă acum, unde vă aşteaptă distracţii şi daruri  Veţi fi mai bogaţi după incendiu decît înainte'
îi răspunse un murmur, care se răspîndi din mijloc spre margini în toate direcţiile, cum se răspîndesc valurile cînd aruncă cineva o piatră în apă Cei din apropiere repetau celor de mai departe cuvintele lui Pe urmă, ici şi colo, se auziră strigăte de mînie sau de aprobare, care, în cele din urmă, se schimbară într-un ur'et general, ca de uragan
- Panem et circensesi'
Petronius se înveli în togă, ascultînd o vreme, nemişcat în veşmîntul său alb, Părea o statuie de marmură Tumultul spori, înăbuşind vuietul incendiului, rasunînd din toate părţile, ca din adîncun Probabil însă că trimisul mai avea ceva de ^pus, căci aştepta
In sfîrşit cerînd din nou tăcere cu mîna ridicată, spuse
~ Vă promit panem ei circenses, iar acum aclamaţi-l pe împăratul care vă băneşte si vă îmbracă, iar apoi du te la culcare, mulţime, căci în curînd apar rli     '
,   Spunînd acestea, întoarse calul şi, lovind uşurel cu bastonul în capetele şi >e'e celor care-i stăteau în drum, ajunse încet la rîndurile pretonenilor
161
Peste cîteva clipe, se afla la picioarele apeductului. Pe cei de sus îi găsi morţi de frică. Strigătele de „Panem et circenses"' n-au fost înţelese. S-a crezut că-i o nouă izbucnire de furie. Nici măcar nu se aşteptau ca Petronius să scape cu viaţă De aceea, Nero, cînd îl văzu, alergă înaintea lui pînă la scară, cu faţa palidă de emoţie şi întrebă:
- Ei, ce-i? Ce se întîmplă acolo? Au şi,început să se bată? Petronius trase aer adînc în piept, apoi spuse:
- Pe Pollux! Transpiră şi put! Să-mi dea cineva epilimme' că leşin. Se întoarse spre împărat, adăugînd:
-  Le-am promis grîu, ulei, deschiderea grădinilor şi jocuri, spuse el. Te adoră din nou şi urlă cu buzele arse, aclamîndu-te. O zei, ce miros neplăcut are plebea asta!
- Aveam pretorienii gata, strigă Tigellinus, şi dacă nu i-ai fi liniştit tu, guralivii ăştia ar fi tăcut pe veci. Păcat, împărate, că nu mi-ai permis să folosesc forţa
Petronius se uită la vorbitor şi, ridicînd din umeri, zise:
- Prilejul încă nu-i pierdut. Poate c-o să trebuiască s-o foloseşti mîine.
- Nu, nu! spuse împăratul. Am să poruncesc să li se deschid^ grădinile şi să se împartă grîne. Mulţumesc, Petronius! Voi organiza jocuri, iar cîntecul pe care vi l-am cîntat astăzi am să-l cînt în public.
Spunînd acestea, puse mîna pe umărul lui Petronius, tăcu o clipă, iar după ce-şi reveni, întrebă:
- Spune-mi sincer, ce impresie ţi-am făcut cînd am cîntat?
-  Ai fost demn de acest spectacol, aşa cum spectacolul a fost demn de tine1 răspunse Petronius. Apoi se întoarse spre incendiu. Dar să mai privim, adăugă el si să ne luăm rămas bun de la vechea Romă.
XLVIII
V^uvintele Apostolului potoliră neliniştea creştinilor. Nu se îndoiau câ s-apropie sfîrşitul lumii, dar începuseră să spere că judecata îngrozitoare nu va avea loc imediat şi că mai înainte au să apuce sfîrşitul domniei lui Nero, pe care-o considerau drept domnia lui Antichrist şi să asiste la pedepsirea lui pentru crimele strigătoare la cer. Cu sufletul alinat, începură să se răspîndească după terminarea rugăciunilor, ieşind din catacombe şi întorcîndu-se la adăposturile lor provizorii şi chiar în Transtiberim, căci veniseră ştiri că focul pus în cîteva locuri nu apucase să se extindă, ci întors de vînt spre rîu făcuse numai puţine stricăciuni.
Apostolul, însoţit de Vinicius şi de Chilon, care venea după el, părăsi de asemenea catacomba. Tînărul tribun nu îndrăznea să-l întrerupă în rugăciune, aş/1 că o vreme îl urmă tăcut, implorînd doar din priviri îndurare şi tremurînd elf nelinişte. Continuau însă să vină oameni mulţi să sărute mîinile şi veşmînW Apostolului. Mamele întindeau pruncii spre el. Unii îngenuncheau în coridoru lung şi întunecos şi, ridicînd făcliile, îi cereau binecuvîntare, alţii, mergînd alătur
I
1 Pîineşi jocuri! 1 Ulei parfumat.
162
de el, cîntau. Nu era un moment potrivit nici pentru întrebare, nici pentru răspuns. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce ieşiră între dealuri. Numai cînd răzbătură la loc liber, de unde se vedea oraşul în flăcări, după ce Apostolul făcu semnul crucii de trei ori în direcţia lui, se întoarse spre Vincius şi spuse:
-  Nu-ţi fie teamă. Nu departe de aici este casa săpătorului în care o vom găsi pe Ligia cu Linus şi cu credinciosul ei slujitor. Christos, care ţi-a hărăzit-o, a păstrat-o pentru tine. Vinicius se clătină pe picioare şi se sprijini cu mîna de o stîncă. Drumul de la Antium, întîmplările de lîngă ziduri, căutarea Ligiei prin fumul fierbinte, nesomnul, neliniştea, îl sleiseră. Cîtă brumă de putere-i rămăsese se topi la vestea că fiinţa care-i era mai scumpă decît orice pe lume este aproape şi are s-o vadă peste puţin timp. Simţi o sfîrşeală prin tot trupul şi aproape că se prăbuşi la picioarele Apostolului şi rămase, îmbrăţişîndu-i genunchii, incapabili să rostească vreun cuvînt.
Apostolul, ferindu-se, spuse:
-  Nu mie, nu mie. ci lui Christos mulţumeşte-i!
-  Ce zeu perfect! se auzi din spate vocea lui Chilon. Dar nu ştiu ce să fac cu asinii care aşteaptă aici în apropiere.
- Ridică-te şi vino cu mine, spuse Petru, luîndu-l de mînă pe Vinicius. Tînărul se ridică. în lumina incendiului, se vedeau lacrimi alunecînd pe faţa-i
palidă de emoţie. Buzele-i tremurau ca şi cum s-ar fi rugat.
- Să mergem, spuse el. Chilon repetă:
-  Stăpîne, ce să fac cu asinii care aşteaptă? Poate că distinsul proroc ar prefera să meargă călare.
Nici Vinicius nu prea ştia ce să răspundă, auzind însă de la Petru că locuinţa săpătorului este aproape zise:
-  Du asinii înapoi la Marcinus.
-  Iartă, stăpîne, că-ţi amintesc de casa din Ameriola. In faţa acestui incendiu îngrozitor, e uşor să uiţi un lucru atît de mărunt.
-  Ai s-o capeţi.
-  O, nepot al lui Numa Pompilius, întotdeauna am fost sigur, însă acum, cînd a auzit promisiunea şi acest mărinimos Apostol, nici nu-ţi mai amintesc că mi-ai promis şi o vie, Pax vobiscum! Eu am să te găsesc, stăpîne. Pax vobiscum!
!       Iar ei răspunseră:        /
j      - Pace ţie!
•       Pe urmă, se întoarseră amîndoi la dreapta, spre dealuri. Pe drum, Vinicius zise:
-  Stăpîne, spală-mă cu apa botezului, ca să mă pot numi cu adevărat serv al lui Christos, căci îl iubesc din tot sufletul meu. Botează-mă, căci în inima mea sînt. Pregătit. Tot ce-are să-mi poruncească, am să îndeplinesc, iar tu spune-mi ce-aş Putea să fac mai mult.
-  lubeşte-i pe oameni ca pe nişte fraţi ai tăi, răspunse Apostolul, căci numai Pfin dragoste poţi să-l slujeşti.
-  Da! înţeleg şi simt asta. Cînd eram copil, credeam în zeii romani, dar nu '■arn iubit. Numai pe acest singur îl iubesc. Mi-aş da viaţa bucuros pentru el.
Işi îndreaptă privirile spre cer, repetînd cu exaltare:
163
-  Căci El este unul' Căci El singur este bun şi milostiv'Poate pieri nu numai oraşul acesta, dar lumea toată şi eu tot pe El am să-l recunosc şi numai în El am să cred'
-  Iar El te va binecuvînta pe tine şi casa ta1 încheie Apostolul
Cotiră într-altă vîlcea, la capătul căreia se vedea o luminiţă palidă Pentru o arătă cu mîna şi spuse
-  lată casa săpătorului care ne-a dat adăpost, cînd, întorcîndu-ne cu Linus bolnav din Ostnanum, n-am mai putut pătrunde în Transtibenm
Curînd, ajunseră acolo Casa era mai degrabă o peşteră săpată într-o crăpătură a muntelui, închisă din afară cu un perete lipit din pămînt şi trestie Uşa era deschisă, însă prin deschizătura care ţinea loc de fereastră se vedea interiorul luminat de foc
O siluetă neagră, uriaşă se ridică să-i întîmpme pe nou veniţi şi întrebă
-  Cine sînteţi?
-  Servii lui Chnstos, răspunse Petru Pace ţie, Ursus1
Ursus se plecă la picioarele Apostolului, apoi, recunoscîndu-l pe Vinicius, îi prinse mîna şi o duse la buze
-  Şi tu, stăpîne? spuse el   Binecuvîntat să fie numele Mielului, pentru bucuria pe care o vei face Cal linei
Spunînd acestea, deschise uşa şi intrară Linus, bolnav, zăcea cu faţa slăbită, cu fruntea galbenă ca fildeşul Alături de foc stătea Ligia, ţinînd în mînă nişte peştişori înşiraţi pe sfoară, destinaţi probabil cinei
Ocupată cu scoaterea peştilor de pe sfoară, convinsă că intrase Ursus, nici nu ridică ochii Vinicius se apropie şi, rostindu-i numele, întinse braţele spre ea Atunci ea se ridică repede, Un fulger de uimire şi bucurie trecu peste faţa ei şi fără nici un cuvînt, ca un copil, care după zile de teamă şi nenorocire îşi regăseşte tatăl sau mama, se aruncă în braţele lui deschise
El o strînse la piept, însufleţit de aceeaşi emoţie, de parcă o adevărată minune ar fi salvat-o Apoi, desfăcînduşi braţele, îi luă tîmplele în mîmi şi o sărută pe frunte, pe ochi şi iarăşi o îmbrăţişa, repetîndu-i numele Ingenunche, sărutîndu i poala rochiei şi mîinile Bucuria lui era fără margini
în cele din urmă, îi povesti cum a venit într-o goană din Antium, cum a căutat o pe lîngă ziduri, prin fum, în casa lui Linus, şi cît a fost de îndurerat şi de speriat cît a suferit pînă Apostolul i-a arătat adăpostul ei
-  Insă acum, spuse el, cînd te-am regăsit, nu te mai las aici în apropierea acestui infern şi a acestei mulţimi înnebunite Oamenii se omoară între ei, sclavii se revoltă şi jefuiesc   Numai Dumnezeu unul ştie ce nenorociri mai pot să cada asupra Romei   Am să te salvez pe tine şi pe voi toţi   O, draga mea1     Vreţi sa mergeţi cu mine la Antium? Acolo ne urcăm într-o corabie şi plecăm în Sici11a Pămîntunle mele sînt ale voastre, casele mele sînt casele voastre Ascultă-mă1 In SiciIia regăsim familia lui Aulus, te voi reda Pompomei şi te voi lua apoi dm mîinile ei   Doar tu, o, canssima, nu te mai temi de mine  Botezul nu m-a spălat încă, dar întreabă-l pe Petru dacă acum cîteva clipe, venind spre tine, nu i am spus că vreau să fiu un adevărat serv al lui Chnstos şi dacă nu l-am rugat să ma boteze fie şi în această casă a săpătorului  Albi încredere în mine, aveţi încredere cu toţii
164
Ligia ascultă aceste cuvinte cu faţa luminată Pînă acum, din cauza prigoanei evreilor, iar acum din cauza incendiului şi a tulburărilor provocate de catastrofă, trăiau cu toţii într-o continuă nesiguranţă şi teamă Plecarea în liniştita Sicihe ar fi pus capăt tuturor neliniştilor şi ar fi deschis o nouă epocă de fericire în viaţa lor Dacă Vinicius ar fi vrut s-o ia numai pe Ligia singură, s-ar fi opus cu siguranţă ispitei, nevoind să-i părăsească pe Apostolul Petru şi pe Linus, însă Vinicius spusese „Veniţi cu mine1 Pămîntunle mele sînt ale voastre, casele mele sînt casele voastre'"
Plecîndu-se spre mîna lui ca să i-o sărute în semn de supunere, spuse
-  Căminul tău - e al meu'
Ruşinîndu-se deodată, fiindcă rostise cuvintele pe care, după obiceiul roman, le spuneau numai miresele, la cununie, roşi şi rămase în lumina focului, cu capul plecat, temîndu-se că gestul ei ar putea să fie luat în nume de rău
în privirea lui Vinicius însă citi doar dragostea neţărmurită Tînărul îi spuse lui Petru
-  Roma arde din porunca împăratului   încă de la Antium se plîngea că n-a văzut niciodată un mare incendiu  Dar dacă nu s-a dat înapoi de la o asemenea crimă, închipuiţi-vă de ce mai poate fi în stare Cine ştie dacă, strîngînd armata, n-are să poruncească masacrarea populaţiei'1 Cine ştie ce proscrieri au să urmeze? Cine ştie dacă, după incendiu, n-au să urmeze războiul civil, măceluri, foamete? Fenţi-vă de primejdii  Şi s-o ferim pe Ligia Acolo o să aşteptaţi în linişte pînă ce trece furtuna, iar cînd va fi trecut, o să vă întoarceţi din nou să semănaţi sămînţa voastră
Afară, dinspre Ager Vaticanus, parcă anume să confirme temerile lui Vinicius, se auziră nişte strigăte îndepărtate, pline de furie şi spaima în aceeaşi clipă sosi şi săpătorul, stăpînul casei, şi, închizînd iute uşa, spuse
-  Oamenii se omoară lîngă Circul lui Nero Sclavii şi gladiatorii i-au atacat pe cetăţeni
-  Auziţi? spuse Vinicius
-  S-a umplut paharul, vorbi Apostolul, şi urgiile vor fi fără sfîrşit, ca marea Se întoarse spre Vinicius şi arătîndu-i-o pe Ligia, spuse
-  Ia-o pe fata asta pe care fi-a sortit-o Dumnezeu şi salveaz-o, iar Linus care e bolnav şi Ursus să meargă cu voi
Vinicius, care-l îndrăgise pe Apostol din toată inima, se grăbi să spună
-  îţi jur, învăfătorule, că n-am să te las aici să pieri'
-  Domnul are să-ţi răsplătească pentru gîndul tău bun, răspunse Apostolul, dar °are n-ai auzit că Chnstos mi-a zis de trei ori pe malul lacului   „Paşte turma mea'"?
Vinicius tăcu
v- Deci, dacă tu, pe care nimeni nu te-a îndemnat să mă ocroteşti, nu vrei să ^ă laşi aici să pier, cum vrei să-mi las eu turma în ziua năpastei? Cînd a fost fUrtună şi cînd eram cu inimile înfricoşate, el nu ne-a părăsit, atunci eu, servul, CUfn să nu urmez pilda Stăpînului meu?
Linus îşi ridică faţa slăbită şi întrebă
~ Dar eu cum să nu urmez pilda ta, locţiitor al Domnului?
Vinicius se frămîntă un timp, pradă gîndunlor sale de nelinişte, apoi, luînd-o
L'gia de mînă, spuse cu o voce în care vibra dîrzenia soldatului roman
165
-  Ascultaţi-mă, Petru, Linus şi tu Ligia! Am vorbit mînat de mintea mea cea omenească. Voi însă cunoaşteţi o altă înţelepciune, care nu ţine seama de interesele voastre, ci numai de poruncile Mîntuitorului. Da! Eu n-am înţeles asta şi am greşit, căci de pe ochii mei nu s-a risipit încă negura şi vechea mea fire se mai trezeşte în mine. Dar fiindcă îl iubesc pe Christos şi vreau să fiu servul lui, deşi în cazul acesta e vorba de ceva mai mult decît de propria mea viaţă, iată, îngenunchez înaintea voastră şi jur că voi împlini şi eu porunca iubirii şi nu-i voi părăsi pe fraţii mei în ziua nenorocirii.
-  Oare te înţeleg o, Christoase? Oare sînt demn de tine? Mîinile îi tremurau, ochii îi înotau în lacrimi, trupul întreg i se cutremura de fiorii credinţei şi ai dragostei. Apostolul Petru luă o amforă cu apă şi, apropiindu-se de el, spuse solemn:
-  lată, te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, amin!
Elanul religios îi cuprinse şi pe cei de faţă. Aveau impresia că coliba se umple de o lumină supranaturală, că. aud o muzică divină că stînca peşterii se deschide deasupra capetelor lor, că din cer vin stoluri de îngeri, iar sus, în înălţimi, se vede o cruce şi două mîini străpunse care binecuvîntează.
Iar de afară, se auzeau strigătele oamenilor care se ucideau şi vuietul flăcărilor din oraşul mistuit de incendiu.
XLIX
Ce
^orturile oamenilor împînziseră splendidele grădini ale Cezarului. Fuseseră ocupate porticurile, clădirile destinate jocului cu mingea, minunatele vile de vară şi şoproanele construite pentru animale. Păunii, flamingii, lebedele şi struţii, gazelele şi antilopele aduse din Africa, cerbii şi căprioarele, care serveau drept podoabă grădinilor, ajunseră sub cuţitul norodului. Hrana începu să fie adusă de la Ostia în cantităţi atît de mari, îneît puteai trece pe plute şi nave, dintr-o parte a Tibrului, într-alta, ca peste un pod. Grînele se vindeau la un preţ nemaipomenit de mic, cu trei sesterţi măsura, iar celor mai săraci li se dădeau gratuit. Fuseseră strînse rezerve imense de vin, ulei şi castane; din munţi coborau cirezi de boi şi oi Săracii, care se adăposteau înainte de incendiu în fundăturile din Subura ^ mureau de foame, acum o duceau bine. Pericolul foametei fusese înlăturat, îr seghimb, erau aproape cu neputinţă de stîrpit jafurile, silniciile, răpirile.
Din paisprezece cartiere ale Romei rămăseseră doar patru, dacă socotim t] Transtiberium. Celelalte fuseseră mistuite de flăcări.
Mărinimia împăratului nu stinsese murmurul, blestemele, ameninţării1 poporului. Oamenii care îşi pierduseră fiinţele dragi şi averea nu se lăsau consola nici de deschiderea grădinilor, nici de împărţirea de grîu, nici de promisiuni jocurilor şi darurilor. Nenorocirea era prea mare, prea din cale-afară.
Era greu de presupus că în cazul unei revolte care l-ar mătura pe împărat, >"< mai scăpa cu viaţă vreunul dintre curteni, poate doar cu excepţia lui Petronu1' Lumea era convinsă că nebuniile lui Nero, crimele lui sînt o urmare a influent' lor, a sfaturilor şi îndemnurilor lor. Ura faţă de ei aproape că întrecea ura faţă ^ Nero.
începură să-şi stoarcă creierii cum să arunce de pe umerii lor răspunderea pentru arderea oraşului. Voind însă să scape de răspundere, trebuiau să-l scoată basma curată şi pe împărat, căci altfel nimeni n-ar fi crezut că nu ei sînt vinovaţii. Tigellinus se sfătui cu Domitius Afer şi chiar cu Seneca, cu toate că-l ura. Poppea, ştiind că prăbuşirea lui Nero ar însemna şi condamnarea ei, ceru sfatul oamenilor de încredere şi al preoţilor ebraici, căci de cîţiva ani adoptase credinţa în Jehova. Nero căuta soluţii pe măsura lui, adesea îngrozitoare, dar mai ales soluţii de măscărici. Uneori, îl cuprindea frica şi tremura ca un copil, dar de cele mai multe ori profera ameninţări.
O dată, în casa lui Tiberiu, rămasă întreagă după incendiu, se ţinu o consfătuire lungă şi fără rezultat. Petronius propunea ca, lăsînd deoparte grijile, să plece în Grecia şi apoi în Egipt şi Asia Mică. Călătoria era doar proiectată de mult. De ce s-o mai amîne, de vreme ce în Roma e trist şi periculos.
Cezarul primi sfatul cu entuziasm, însă Seneca, după ce se gîndi puţin, spuse:
-  Să pleci e uşor, dar pe urmă va fi cu atît mai greu să te întorci.
-  Pe Heracle! răspunse Petronius. Poate să se întoarcă în fruntea legiunilor din Asia.
-  Aşa voi face! strigă Nero.
însă Tigellinus se împotrivi. Mintea lui nu era în stare de vreo idee. Dacă propunerea lui Petronius ar fi pornit de la el, ar fi susţinut-o fără îndoială ca fiind unica salvare. Nu-i convenea însă ca Petronius să se dovedească pentru a doua oară singurul om care în clipe grele ştie să-i scoată la liman.
-  Ascultă-mă, divine, spuse el, sfatul e primejdios. Nici pînă la Ostia n-o să ajungem şi va începe războil civil. Cine ştie dacă vreunul din vlăstarii colaterali ai divinului Augustus n-are să se numească Cezar? Ce-o să facem dacă legiunile au să treacă de partea lui?
-  Vom căuta să facem în aşa fel, răspunse Nero, ca înainte de plecare să nu mai existe urmaşi de-ai lui Augustus. Nu mai sînt mulţi, va fi uşor să scăpăm de ei.
-  Asta se poate face, dar oare-i vorba numai de ei? Oamenii mei, nu mai departe decît ieri, au auzit prin mulţime că împărat ar trebui să fie un bărbat ca Thraseas.
Nero îşi muşcă buzele. După o clipă însă, ridică ochii în sus şi spuse:
-  Nesătui şi nerecunoscători! Au destul grîu şi cărbuni, pe care pot să-şi coacă turtele. Ce vor mai mult?
Tigellinus răspunse:
-  Răzbunare!
Se lăsă tăcere. Deodată, împăratul se sculă, ridică o mînă în sus şi începu să declame:
„Inimile cer răzbunare, iar răzbunarea jertfe!" Şi, uitînd de toate, strigă cu faţa luminată:
-  Să mi se aducă tăbliţe şi stil să scriu versul acesta. Lucan n-a scris niciodată ceva asemănător. Nu mă credeţi că l-am găsit într-o clipită?
-  O, inegalabilule! strigară cîteva voci.                                                            , Nero scrise versul şi spuse:
-  Da! Răzbuarea cere jertfe!
Nero începu să se lamenteze:      •                                 r
167
-  Ce-mi pasă mie de Roma şi de romani? Acum, lumea mi-ar fi ascultat cîntul în Achaia Aici mă înconjoară numai trădare Toţi mă părăsesc1 Şi voi sînteţi gata să mă trădaţi1 Ştiu asta, ştiu1      Nici nu vă gîndiţi ce-au să spună despre voi veacurile viitoare, dacă părăsiţi pe un asemenea artist ca mine
Spunînd asta, se lovi peste frunte şi urmă
-  Adevărat1    Cu atîtea griji pe cap, am uitat pînă şi cine sînt eu Se întoarse spre Petronius cu chipul strălucitor
-  Petronius, spuse el, poporul murmură, dar dac-as lua lira şi aş ieşi cu ea pe Cîmpul lui Marte, dacă i-aş cînta imnul pe care vi l-am cîntat vouă în timpul incendiului     nu crezi oare că l-aş îmblînzi cu cîntecul meu, aşa cum odinioară Orfeu îmblînzea fiarele sălbatice?
Atunci Tullius Senecion, grăbit să se întoarcă la sclavele lui aduse din Antium, mai demult, îşi pierduse răbdarea şi spuse
-  Fără îndoială, Cezare, dacă ţi-ar permite să începi
-  Să mergem în Hellada' strigă Nero, scîrbit
însă în clipa aceea intră Poppea, iar după ea Tigellinus Privirile celor prezenţi se întoarseră involuntar spre el, căci niciodată un triumfător nu intrase atît de mîndru în Capitoliu, cum a intrat el acum, opnndu-se în faţa împăratului
începu să vorbească rar şi apăsat, cu o voce scîşnită
-  Ascultă-mă Cezar, căci pot să-ţi spun   am găsit' Poporul are nevoie de răzbunare şi victime, dar nu de una, ci de sute de mu  oare tu ai auzit vreodată cine a fost Christos cel răstmgnit de către Pliat din Pont şi ştii oare cine sînt creştinii? Oare nu ţi-am vorbit de crimele lor şi de ritualurile lor dezmăţate, de prevestirea lor că focul va aduce sfîrşitul lumii? Popoful îi urăşte şi-i suspectează Nimeni nu i-a văzut în temple, căci pe zeu noştri ei îi consideră duhuri rele Poporul te bănuieşte pe tine, fie ca bănuielile lui să se întoarcă în altă parte1
Nero îl ascultă la început numai uimit, însă, pe măsură ce vorbea Tigellinus faţa lui de actor începu să se schimbe şi să îmbrace pe rînd expresia de mînie, tristeţe, compătimire, revoltă Deodată, se ridică şi, aruncînd de pe el toga care-i alunecă la picioare, ridică ambele mîini în aer şi rămase un timp nemişcat în tăcere
în cele din urmă, rosti cu glas de tragedian
-  Zeus, Apolo, Hera, Atena, Persetona şi voi toţi zeu nemuritori, de ce nu ne-aţi venit în ajutor? Ce rău Ie-a făcut acest nefericit oraş acelor oameni fără milă, de l-au ars cu atîta cruzime?
-  Sînt duşmanii neamului omenesc şi ai tăi' spuse Poppea Alţii începură să strige
-  Fă dreptate1 Pedepseşte-i pe incendiatori1 Zeu înşişi vor răzbunare1
Nero se aşeză, îşi lăsă capul în piept şi tăcu din nou, ca şi cum vestea auzită l-ar fi uluit Curînd însă îsi agită mîimle şi rosti
-  Ce pedepse şi ce chinuri pot plăti o asemenea crimă?    Zeu au să mă inspire şi cu ajutorul forţelor Tartarului voi da bietului meu popor un spectacol pentru care timp de secole are să-şi amintească de mine cu recunoştinţă
Fruntea lui Petronius se întunecă deoadaiă Se gîndi la pericolul care îi va ameninţa pe Ligia, pe Vinicius, pe care-l iubea, şi pe toţi oamenii aceia, a căror filozofie o respingea, dar de a căror nevinovăţie era convins Se gîndi că are să se declanşeze una din acele orgii sîngeroase pe care ochii lui de estet nu le suportă
168
Mai mult decît orice însă îl îngrijora soarta lui Vinicius „Trebuie să-l salvez - îşi spuse - căci înebuneşte dacă fata piere" Şi acest considerent le învinse pe toate celelalte, cu toate că Petronius îşi dădea seama că se aruncă într-un joc periculos cum nu mai jucase în viaţa lui
începu să vorbească, degajat, impasibil, aşa cum vorbea întotdeauna, cînd critica sau îşi bătea joc de ideile nu îndeajuns de armonioase ale împăratului şi curtenilor
-  Aţi găsit deci victimele1 Bine1 Puteţi să le trimiteţi în arenă, sau să le îmbarcaţi în „tunicile durerii"' E bine şi-aşa  Dar ascultaţi-mă' Aveţi conducerea, aveţi pretoneni, aveţi putere, fiţi sinceri măcar atunci cînd nu vă aude nimeni înşelaţi poporul, dar nu şi pe voi înşivă1 Daţi poporului pe creştini, condamnaţi-i la ce chinuri vreţi, aveţi totuşi curajul să vă spuneţi vouă înşivă că nu ei au ars Roma1     Pfu1 Mă numiţi arbitrul eleganţei     Vă declar că nu pot suporta comediile proaste   Pfu1 în ce te priveşte Cezar, ne-ai ameninţat cu judecata secolelor viitoare, dar gîndeşte-te că ele au să dea sentinţa şi pentru tine   Pe divina Clio ' Nero, stăpînul lumii, Nero, zeul, a dat foc Romei, căci a fost atît de puternic pe pămînt, ca Zeus în Olimp   Nero, poetul a iubit atît de mult poezia, încît pentru ea şi-a sacrificat patria' De la începutul lumii, nimeni nu a făcut nimic similar  Te conjur, în numele celor nouă Muze - nu renunţa la o asemenea glorie, căci cîntece despre tine vor răsuna pînă la sfîrşitul secolelor  Ce vor fi pe lîngă tine Priam, Agamemnon, Ahile, zeu înşişi? N-are importanţă dacă arderea Romei este un lucru bun sau rău, o dată ce este grandios şi neobişnuit1 în plus, ţi-o spun eu, poporul nu va ridica mîna asupra ta1 Nu-i adevărat1 Ai curaj1 Fereşte-te de purtări nedemne de tine, căci pe tine nu te ameninţă decît judecata secolelor viitoare Fereşte-te să spună   „Nero a dat foc Romei, dar ca un Cezar bicisnic şi poet bicisnic s-a lepădt de marea lui faptă şi, de frică, a aruncat vina pe nevinovaţi1"
Cuvintele lui Petronius făceau de obicei o impresie puternică asupr alui Nero, de data asta însă nici Petronius însuşi nu-şi făcea iluzii îşi dădea seama că-i o încercare disperată, care poate, într-un caz fericit, să-i salveze pe creştini, însă mult mai lesne poate să-l ducă pe el însuşi la pieire Nu şovăi totuşi, căci era vorba de Vimcius, pe care-l iubea, şi de hazard, care-l ispitea „Zarurile sînt aruncate - îşi spuse -să vedem întrucît teama pentru propria-i piele are să fie mai mare la maimuţa asta decît dragostea de glorie "
în adîncul sufletului său nu se îndoia totuşi că teama va învinge
-  Cezar, strigă Tigellmus, observîndu-l, permite-mi să mă retrag, căci atunci cînd unu vor să pună în pericol persoana ta şi pe deasupra să te numească împărat bicisnic, încendiator şi comediant, urechile mele nu pot îndura asemenea cuvinte
„Am pierdut1" se gîndi Petronius
Intorcîndu-se spre Tigellmus, îl măsură cu o privire de dispreţ, spunînd
-  Tigellmus, pe tine te-am numit comediant, căci eşti chiar şi acum
-  Pentru că nu vrau să ascult insultele tale?
-  Pentru că te prefaci că nutreşti o dragoste nemărginită faţă de
Jnipărat, iar acum cîteva minute îl ameninţai cu pretorienn, lucru pe care l-am înţeles noi toţi si el de asemenea
\
'Muza istoriei
169
Tigellinus, care nu se aştepta ca Petronius să îndrăznească a arunca pe masă asemenea zaruri, păli, îşi pierdu capul şi amuţi. A fost însă ultima victorie a arbitrului eleganţei asupra adversarului său, căci în clipa aceea Poppea zise:
-  Stăpîne, cum poţi să permiţi ca un asemenea gînd să treacă prin capul cuiva şi cu atît mai mult ca cineva să îndrăznească să-l rostească în faţa ta?
-  Pedepseşte-I pe cutezător! strigă Vitellius.
Nero ridică din nou buzele spre nări şi, întorcîndu-şi spre Petronius ochii lui sticloşi de miop, zise:
-  Aşa-mi plăteşti pentru prietenia pe care am avut-o pentru tine?
-  Dacă greşesc, dovedeşte-mi-o, răspunse Petronius să ştii însă că spun ce-mi porunceşte dragostea faţă de tine.
-  Pedepseşte-I pe cutezător! repetă Vitellius.
-  Fă-o! se auziră cîteva voci.
In atrium se produse rumoare şi mişcare. Oamenii începură să se dea la o parte de lîngă Petronius. împăratul zise:
-  Vreţi să-l pedepsesc, dar el e tovarăşul şi prietenul meu. Deşi mi-a rănit inima, vreau să ştie că inima asta n-are pentru prieteni decît... iertare.
„Am pierdut şi sînt pierdut!" se gîndi Petronius. împăratul se ridică. Consfătuirea era încheiată.
r etronius plecă acasă, iar Nero cu Tigellinus trecură în atrium-ul Poppeii unde-i aşteptau oamenii cu care prefectul discutase mai înainte.
Erau doi „rabhi" din Transtiberim, îmbrăcaţi în veşmite lungi, festive, cu mitra pe cap, un scrib tînăr ajutorul lor, şi Chilon. Văzîndu-I pe împărat, preoţii păliră de emoţie şi, ridicînd mîinile la înălţimea umerilor, îşi plecară capetele.
-  Salut, monarh peste monarhi şi rege peste regi, spuse cel mai bătrîn, salut, stăpîn al pămîntului, ocrotitor al poporului ales şi împărat, leu printre oameni, a cărui domnie este ca lumina soarelui, şi ca un cedru de Liban, şi ca un izvor, şi ca un palmier, şi ca balsamul din lerihon!...
-  Nu mă numeşti zeu? întrebă cezarul.
Preoţii păliră mai mult. Cel mai în vîrstă luă din nou cuvîntul:
-  Cuvintele tale, Cezar sînt dulci ca un ciorchine de viţă de vie şi ca o smochină coaptă, căci lehova a umplut de bunătate sufletul tău.
-  îi acuzaţi pe creştini de arderea Romei? întrebă împăratul.
-  Noi, Cezar, îi acuzăm doar că sînt duşmanii Legii, duşmanii neamului , omenesc, duşmanii Romei şi ai tăi şi că de mult ameninţau cu foc oraşul şi lumea
întreagă. Restul are să ţi-l spună omul acesta, a cărui gură n-o întinează minciuna căci în vinele mamei sale curge sîngele poporului ales.
Nero se adresă lui Chilon:                                                                    ' '
' - Cine eşti?
-  Adoratorul tău, Osiris, şi în plus, un sărman stoic...
-  îi urăsc pe stoici, zise Nero.
170
-  Stăpîne, maestrul tău, Seneca, are o mie de mese din lemn  de lămîi. Numai să vrei, şi eu o să am de două ori mai multe. Sînt stoic de nevoie. îmbracă, o, Strălucitorule, stoicismul meu în cunună de roze şi pune în faţa lui un ulcior de vin şi are să-l cînte pe Anacreon cu atîta dragoste, încît are să-i întreacă pe toţi .epicurienii.
Nero, căruia îi plăcuse titlul de „Strălucitor", zîmbi şi zise:
-  îmi placi!
-  Omul acesta valorează propria-i greutate în aur, spuse Tigellinus. Chilon răspunse:
-  Adaugă, Cezar, mărinimia ta la greutatea mea, căci altfel are să ia vîntul răsplata.
-  Intr-adevăr, nu cîntăreşti cît Vitellius, remarcă împăratul.
-  Eheu, zeule cu arc de argint, spiritul meu nu-i din plumb.
-  Văd că legea ta nu-ţi interzice să mă numeşti zeu.
. - O, nemuritorule! Legea mea eşti tu! Creştinii au hulit această Lege şi de aceea îi urăsc. îmi dai voie să plîng divine?
-  Nu, spuse Nero, plînsul mă plictiseşte.
-  Ai dreptate întreită, căci ochii care te-au văzut ar trebui să se usuce o dată pentru totdeauna de lacrimi. Doamne, apără-mă de duşmanii mei!
-  Vorbeşte de creştini, spuse Poppea, cu o umbră de nerăbdare.
-  Va fi cum porunceşti, Isis, răspunse Chilon. încă din tinereţe, m-am consacrat filozofiei şi am căutat adevărul. Primul creştin de care m-a apropiat soarta a fost Claucus, medic dip Neapolis. De la el am aflat, cu timpul, că ei dau cinstire unui oarecare Christos, care Ie-a promis să-i lichideze pe toţi oamenii şi să distrugă toate oraşele de pe pămînt, iar pe ei să-i cruţe, dacă-l ajută să-i suprime pe copii lui Deucalion. De aceea, o, Cezar, ei urăsc oamenii, de aceea otrăvesc
, fîntînile, de aceea la adunările lor aruncă blesteme asupra Romei şi asupra tuturor templelor, în care sînt din veacuri cinstiţi zeii noştri. Christos a fost răstignit, însă Ie-a promis că atunci cînd Roma va fi distrusă prin foc, atunci va veni pentru a doua oară pe lume şi le va da lor domnia asupra întregului pămînt...
-  Acum poporul va înţelege de ce s-a dat foc Romei, întrerupse Tigellinus.
-  Mulţi au înţeles de mult, stăpîne, răspunse Chilon, căci eu umblu prin grădini, pe Cîmpul lui Marte şi-i luminez... Atunci însă căutam mîngîiere în filozofie. Sosind la Roma, m-am străduit să ajung la mai marii   creştinilor ca să obţin   dreptate   împotriva lui Glaucus... l-am văzut pe Apostolul Petru, pe Glaucus, cum omorau copiii pentru ca Apostolul să stropească capetele celor de faţă cu sînge şi am văzut-o pe Ligia, fata adoptivă a Pomponiei Craecina, care se lăuda că, neputînd aduce sînge   de copil, aduce totuşi o moarte de copil, căci a deocheat-o pe mica Augusta, fiica ta, o, Osiris, şi a ta, o Isis!
-  Auzi, Cezar?! spuse Poppea.
-  Se poate oare una ca asta? strigă Nero.
-  Puteam să-i iert pentru nedreptăţile făcute mie, vorbi Chilon mai departe, dar cînd am auzit de nedreptatea pe care v-au făcut-o vouă, am vrut să împlînt cuţitul în ea. Din păcate, m-a împiedicat nobilul Vinicius, care o iubeşte.
-  Vinicius? Doar ea a fugit de la el!
171
-  Ea a fugit, dar el a căutat-o, căci nu putea să trăiască fără ea Pentru o plată de mizerie, l-am ajutat s-ă o caute şi i-am arătat casa în care locuia printre creştini, în Transtiberim
-  Iar nobilul Vinicius a devenit creştin, stăpîne Jur pe strălucirea care vine de la tine, că spun adevărul şi că nimic nu mă scîrbeste mai mult ca minciuna1 Pomponia este creştină, micul Aulus este creştin, şi Ligia, si Vimcius   L-am slujit cu credinţă, iar el ca răsplată, la cererea lui Glaucus medicul, a poruncit să fiu biciuit, deşi sînt bătrîn, iar atunci eram  bolnav şi flămînd   Am jurat pe  Hades că n-am să uit asta
Popeea nu-i pierdea din gînd pe duşmanii ei Pentru Vinicius simţise doar o dorinţă trecătoare, într-un moment cînd era geloasă pe Rubria Se considera totuşi jignită fiindcă tînărul patrician o respinsese, iar pentru că îndrăznise să socotească mai vrednică de iubire pe o altă femeie, îi jură răzbunare
-  Cezar, spuse ea, răzbună copilul nostru1
-  Grăbiţi-vă' strigă Chilon  Grăbiţi-vă1 Altfel, Vinicius are s-o ascundă  Eu am să vă arăt casa în care s-au întors după incendiu
-  îţi dau zece oameni şi du-te imediat, zise Tigellmus
-  Stăpîne1   Tu nu l-ai văzut   pe   Croton   în mîinile lui Ursus  dacă-mi dai cincizeci, o să le arăt casa numai de departe  însă dacă nu-l întemniţaţi şi pe Vinicius, sînt pierdut
Tigellmus se uită la Nero
-   N-ar fi bine, o divine, dacă-am termina dintr-o dată cu unchiul şi cu nepotul?
-  Nero se gîndi o clipă şi răspunse
-  Nu1 Nu acum1     Oamenii n-ar cred dacă li s-ar spune că Petronius, Vinicius sau Pomponia Graecina au dat foc Romei   Aveau case prea frumoase     Azi e nevoie de alte jertfe, lor are să le vină rîndul mai tîtziu
-  Atunci, dă-mi stăpîne soldaţi ca să mă apere, spuse Chilon
-  Tigellmus se va îngriji de asta
-  Deocamdată, ai să locuieşti la mine, spuse prefectul Faţa lui Chilon strălucea de bucurie
-  Vi-i predau pe toţi1 Numai grăbiţi-vă' Grăbiţi-vă1 strigă cu voce răguşită.
LI
L-'upă ce ieşi de la împărat, Petronius porunci să fie dus la casa sa de pe Carinae, care, înconjurată din trei părţi de grădină şi avînd în faţă mica Piaţă a Caecilnlor, scăpase de foc
- Dacă ar fi ars şi casa mea, îsi zicea el, şi o dată cu ea gemele, vasele etrusce, sticlăria alexandrină şi arama de Corint, atunci poate Nero mi-ar fi trecut cu vederea jignirea Pe Pollux1 Şi cînd te gîndeşti că a depins numai de mine ca în clipa de fată să fiu prefectul pretonenilor L-aş fi declarat pe Tigellmus incendiator, ceea ce, ele altfel, şi este, l-aş fi îmbrăcat în „tunica durerii", l-aş fi dat pe mîna poporului, i-aş fi ocrotit pe creştini şi aş fi reconstruit Roma Cine ştie, poate chiar şi oamenilor cinstiţi ar fi început să le meargă mai bine Ar fi trebuit s-o fac fie şi numai pentru Vinicius  Dacă aş fi avut prea multe pe cap, i-aş fi cedat lui funcţia
172
de prefect - şi Nero nici măcar n-ar fi încercat să se împotrivească Pe urmă Vmicius n-ar fi avut decît să-i boteze pe toţi pretorienn şi chiar pe împărat, ce mi-ar fi stricat? Nero pios, Nero virtuos şi milos - ar fi fost chiar nostim1
începu să analizeze situaţia Mulţumită perspicacităţii sale, înţelese că pieirea nu-l ameninţă imediat Nero folosise prilejul ca să spună cîteva cuvinte frumoase, înălţătoare, despre prietenie, despre iertare şi într-o oarecare măsură se angajase prin ele Acum va trebui să caute pretextele, însă pînă le va găsi, mai poate trece vreme multă „Mai întîi, are să organizeze jocurile cu creştinii, îşi zise Petromus, abia pe urmă are să se gîndească la mine Dacă-i aşa, atunci nu merită să mă frămînt, nici să-mi schimb modul de viaţă Un pericol mai apropiat îl pîndeşte pe Vinicius'"
începu să se gîndească numai la Vmicius, hotărîndu-se să-l salveze Sclavii duceau repede lectica printre ruinele de care era încă plin cartierul Carinae Le porunci să alerge ca să ajungă cît mai repede acasă Vmicius, a cărui „insulă" arsese, locuia la el din fericire, era acasă
-  Ai văzut-o azi pe Ligia? îl întrebă Petromus imediat cum îl văzu
-  De la ea mă întorc
-  Ascultă ce-ţi spun şi nu pierde timpul cu întrebări Azi la împărat s-a hotărît să fie acuzaţi creştinii de arderea Romei îi aşteaptă persecuţii şi chinuri  Prigoana poate începe din moment în moment la-o pe Ligia şi fugi imediat, fie şi dincolo de Alpi, sau în Africa Şi grăbeşte-te, căci de la Palatin distanţa e mai mică pînă în Transtiberim decît de aici1
Vmicius era într-adevăr prea ostaş ca să piardă timpul cu întrebări inutile Ascultă cu sprîncenele încruntate, cu faţa concentrată şi ameninţătoare, însă fără să se sperie Probabil că primul sentiment care s-a trezit în el în faţa pericolului a fost dorinţa de luptă şi apărare
-  Mă duc, zise el
-  încă un cuvînt la o pungă cu aur, arme şi cîfiva din oamenii tăi creştini în caz de nevoie, ia-o cu forţa '
Vmicius era în uşa atnum-ului
-  Dă-mi de veste printr-un sclav, strigă Petromus după el
După ce   rămase   singur,   începu   să   se   plimbe de-a lungul atnum-ului, printre coloane, gîndmdu-se la ce s-ar putea întîmpla Era la masă cînd a intrat în sală sclavul Otriensis
-  Stăpîne, zise el cu o voce în care vibra neliniştea, un centurion cu un detaşament de pretoneni e la poartă şi din porunca împăratului doreşte să te vadă
Cîntecul şi acordurile harpei încetară Neliniştea îi cuprinse pe toţi cei de faţă, căci în relaţiile cu prietenii împăratul nu se folosea de obicei de pretoneni, iar venirea lor nu vestea nimic bun în vremurile acelea Petromus singur rămase liniştit Spuse, parcă plictisit.
-  Ar ti putut să mă lase măcar să-mi mănînc liniştit prînzul Se întoarse spre Atnensis
-  Să intre1
Sclavul dispăru după draperie, o clipă mai tîrziu, se auziră paşi grei şi în sală intră centurionul Aper, pe care Petromus îl cunoştea, îmbrăcat tot în armură şi cu cască de fier pe cap
-  Nobile stăpîn, zise acesta, iată un mesaj de la împărat
173
Petronius întinse leneş mîna sa albă, luă tăbliţa şi, după ce-şi aruncă privirea peste ea, o dădu cu toată liniştea Eunicei.
-  Va citi diseară un nou cînt din Troiada, spuse el, şi mă invită să vin.
-  Eu am ordin numai să înmînez mesajul, spuse centurionul.
-  Da. Nu va fi răspuns. Dar poate c-ai vrea, sutaşule, să stai puţin cu noi şi să goleşti o cupă de vin?
-  îţi mulţumesc, nobile stăpîn! O cupă de vin voi bea cu plăcere în sănătatea ta, dar să stau nu pot, căci sînt în serviciu.
-  De ce ţi s-a dat ţie această misiune în loc să-mi fie trimis mesajul printr-un sclav?
-  Nu ştiu, stăpîne. Poate pentru că am fost trimis în direcţia asta cu o altă poruncă.
-  Ştiu zise Petronius, împotriva creştinilor.
-  Da, stăpîne.
-  Urmărirea a început demult?
-  Unele detaşamente au fost trimise în Transtiberim încă înainte de prînz. Spunînd acestea, centurionul vărsă puţin vin din cupă în cinstea lui Marte, apoi
o bău şi spuse:
-  Zeii să-ţi dea, stăpîne, ceea ce doreşti!
-  la şi cupa asta, spuse Petronius.
Apoi făcu semn lui Antemios să continue imnul către Apolo.
„Barbă-Arămie începe să se joace cu mine şi cu Vinicius, îşi zise el, cînd harpele răsunară din nou. l-am ghicit intenţia. A vrut să mă sperie, trimiţînd invitaţia prinţ centurion.
-  împăratul scrie, stăpîne: „Vino, dacă îţi face plăcere", spuse Eunice. Ai să te duci?
-  Sînt într-o dispoziţie excelentă şi pot asculta chiar şi versurile lui, răspunse Petronius, aşa că am să mă duc, cu atît mai mult cu cît Vinicius nu poate să meargă.
Intrat în Palatin, împăratul se prefăcu a nu-l vedea, arătîndu-se foarte prins într-o discuţie, şi nu-i răspunse la plecăciune.
în timpul declamării, fără să vrea, dintr-o veche obişnuinţă, Nero îşi întoarcea mereu privirile spre Petronius, urmărind atent şi cele mai mici schimbări ale fizionomiei lui. Petronius, asculta cu sprîncenele încruntate, uneori aprobînd, alteori concentrîndu-se parcă-ar fi vrut să audă mai bine. Apoi ba lăudă, ba critică, cerînd corectarea sau şlefuirea unor versuri. Nero îşi dădea seama că ceilalţi, în laudele lor exagerate, nu se gîndesc decît la propria lor persoană şi că numai Petronius priveşte poezia ca poezie, că numai el singur se pricepe, şi dacă o laudă, poţi fi sigur că e demnă de laudă. încetul cu încetul, începu să discute cu el, intrînd în controverse, iar cînd Petronius, la urmă, puse la îndoială buna alegere a unei expresii, Nero spuse:
-  Ai să vezi la ultimul cînt, pentru ce am folosit-o.
„Ah! se gîndi Petronius. Deci am să mai apuc şi ultimul cînt". Mulţi, auzind aceste cuvinte, îşi ziseră în gînd:
„Vai mie! Petronius, dacă îi dai răgaz, poate recîştiga vechile poziţii şi chiar să-l răstoarne pe Tigellinus".
174
Şi începură din nou să se apropie de el. Sfîrşitul serii însă fu mai puţin fericit. în clipa cînd Petronius îşi luă rămas bun, împăratul întrebă deodată cu ochii mijiţi, cu o expresie de răutăcioasă bucurie pe faţă:
-  Dar Vinicius de ce n-a venit?
Dacă Petronius ar fi fost sigur că Vinicius cu Ligia sînt în afara porţilor oraşului, ar fi răspuns: „S-a căsătorit cu permisiunea ta şi a plecat". Insă, văzînd zîmbetul ciudat al lui Nero, răspunse:
-  Chemarea ta, divine, nu l-a aflat acasă.
-  Spune-i că-mi face plăcere să-l văd, adăugă Nero, şi mai spune-i din partea mea să nu lipsească de la jocurile la care se vor produce creştinii.
Pe Petronius îl neliniştiră cuvintele acestea, părîndu-i-se o aluzie directă la Ligia. Urcîndu-se în lectică, porunci să fie dus şi mai repede decît de dimineaţă, însă nu era uşor. în faţa casei lui Tiberius se înghesuia o mulţime gălăgioasă şi beată, care însă nu mai cînta, nici nu mai dansa, ci se agita, parcă revoltată. De departe, se auzeau nişte strigăte pe care la început Petronius nu le înţelese, dar care, devenind tot mai puternice, creşteau, pînă cînd se transformară într-un urlet sălbatic:
-  Creştinii să fie daţi leilor!
„O turmă! gîndi Petronius cu dispreţ. Un popor demn de împăratul său!" Lectica se opri în faţa intraţii. Portarul, atent, deschise uşa în acelaşi moment.
-  Nobilul Vinicius s-a întors? îl întrebă Petronius.
-  Acum o clipa, stăpîne, răspunse sclavul. „Deci n-a putut-o lua!" se gîndi Petronius.
Şi, lepădînd toga, alergă în atrium. Vinicius stătea pe un trepied, cu capul aplecat pînă aproape de genunchi şi cu mîinile la tîmple. Cînd auzi paşi, îşi ridică chipul împietrit, în care numai ochii luceau febril.
-  Ai ajuns prea tîrziu? întrebă Petronius.
-  Da. Au întemniţat-o înainte de prînz. Se lasă o clipă de tăcere.
-  Ai văzut-o?
-  Da.
-  Unde-i?
-  în închisoarea Mamertină.
Petronius se cutremură, privind foarte intrigat la Vinicius. Acesta înţelese.
-  Nu, spuse el. N-au închis-o în Tullianum, nici chiar în închisoarea de la mijloc. L-am plătit pe un paznic să-i cedeze camera lui. Ursus s-a aşezat în prag şi o păzeşte.
-  Ursus de ce n-a apărat-o?
-  Au trimis cincizeci de pretorieni. Şi Linus nu i-a dat voie. -' Dar Linus?
-  Linus trage să moară. De aceea nu l-au luat.
-  Ce urmăreşti să faci?                                                                                »
-  S-o salvez, sau să mor împreună cu ea! Şi eu cred în Christos.
Vinicius vorbea în aparenţă liniştit, dar în vocea lui era ceva atît de sfîşietor, "icît inima lui Petronius vibra cu sinceră milă.
-  Te înţeleg, spuse el, dar cum vrei s-o salvezi?

175
-  l-am plătit pe paznici, mai întîi, pentru ca s-o scutească de insulte, şi în al doilea rînd, să n-o împiedice să fugă.
-  Cînd?
-  Mi-au spus că nu pot să mi-o dea imediat, căci se tem. Cînd închisorile au să se umple de oameni şi cînd o să se piardă socoteala arestaţilor, atunci au să mi-o dea. însă asta în ultima instanţă! Mai întîi salveaz-o tu pe ea şi pe mine! Eşti prieten cu împăratul. El însuşi mi-a dat-o. Du-te la el şi salvează-mă!
în loc de răspuns, Petronius chemă un sclav şi, poruncindu-i să aducă două mantii negre şi două săbii, se adresă lui Vinicius:
-  Am să-ţi povestesc pe drum. Deocamdată, ia mantia, ia arma şi hai la închisoare. Acolo dă paznicilor o sută de mii de sesterţi, dă de două, de cinci on mai mult, numai să-i dea drumul Ligiei imediat. Altfel are să fie prea tîrziu.
-  Să mergem, spuse Vinicius.
Peste cîteva clipe, amîndoi se aflau în stradă.
-  Acum, ascultă-mă, spuse Petronius. N-am vrut să pierdem timpul. Am căzut în dizgraţie. Propria mea viaţă atîrnă de un fir de păr si de aceea nu pot obţine nimic de la împărat. Mai mult! Sînt sigur că ar proceda exact dimpotrivă. Dacă n-ar fi aşa, te-aş fi sfătuit eu oare să fugi cu Ligia sau s-o răpeşti? Doar dacă reuşeşti să scapi, mînia împăratului o să se întoarcă împotriva mea. Astăzi mai degrabă ar face ceva la rugămintea ta, decît la a mea. Dar nu conta nici pe asta. Scoate-o pe Ligia din închisoare şi fugi! Nu-ţi mai rămîne nimic altceva de făcut. Dacă nu vei reuşi, atunci îţi rămîne timp să cauţi alte mijloace. Află, deocamdată, că pe Ligia' au închis-o nu numai pentru credinţa în Christos. Pe ea şi pe tine vă urmăreşte mînia Poppeii. Tu ai uitat că ai jignit-o pe Augusta, că ai respins-o? Iar ea ştie că ai respins-o pentru Ligia, pes care, şi aşa a urît-o de la prima vedere. Doar şi mai înainte s-a străduit s-o piardă, acuzînd-o de moartea copilului ei. In ceea ce s-a întîmplat e mîna Poppeii! Cum îţi explici că Ligia a fost prima întemniţată? Cine a putut să le arate casa lui Linus? îţi spun că au spionat-o de mult! Ştiu că îţi sfîşii inima şi că-ţi iau şi ultima picătură de speranţă, dar ti-o spun anume ca să ştii că dacă n-o eliberezi înainte ca lor să le treacă prin gîna că ai să încerci, veţi pieri amîndoi.
-  Da! înţeleg! răspunse Vinicius cu voce surdă.
-  împăratul mi-a declarat astăzi: „Spune-i din partea mea lui Vinicius să fie de faţă la jocurile la care au să se producă creştinii". înţelegi ce înseamnă asta? Vor să-şi facă o distracţie din durerea ta. Lucrul e aranjat. Poate că de aceea încă n-am fost întemniţaţi tu şi eu. Dacă nu izbuteşti s-o scoţi imediat, atunci... nu ştiu!... Eventual ar putea să intervină Acteea pentru tine, dar va obţine ceva?... Domeniile tale din Sicilia ar putea, de asemenea, să-l tenteze pe Tigellinus. încearcă.
-  îi dau tot ce posed, răspunse Vinicius.
De la Carinae la Forum nu era prea departe, aşa că în curînd ajunseră. Noaptea începuse să pălească şi zidurile cetăţii se reliefau clar.
Cînd cotiră spre închisoarea Mamertină, Petronius se opri şi spuse:
» Pretonenii!... Prea tîrziu!
închisoarea era înconjurată de un şir dublu de soldaţi. Lumina zorilor arginta căştile lor şi ascuţişul lăncilor.
Faţa lui Vicinius se făcu albă ca marmura.
-  Să mergem! spuse el.                                    '              ..
I
176
Curînd, se aflau în faţa şirului de soldaţi. Petronius care, înzestrat cu o memorie extraordinară, îi cunoştea nu numai pe cei mai mari în grad, dar chiar şi pe cei mai mulţi dintre soldaţii pretoriului, zări imediat pe un comandant de cohortă şi-i făcu semn.
-  Ce-i asta, Niger? spuse el. V-au poruncit să păziţi închisoarea?
-   Da, nobile Petronius. Prefectul se teme să nu se încerce răpirea incendiatorilor.
-  Aveţi poruncă să nu daţi drumul la nimeni? întrebă Vinicius
-  Nu, stăpîne. Cunoscuţii îi pot vizita pe cei închişi şi în felul acesta vom prinde mai mulţi creştini.
-  Atunci dă-mi drumul! spuse Vinicius. Şi strîngîndu-i mîna lui Petronius, îi spuse:
-  Du-te la Acteea, iar eu voi veni să aflu ce răspuns ţi-a dat.
-  Să vii, răspunse Petronius.
în clipa aceea, de sub pămînt şi din spatele zidurilor groase, răsună un cîntec. La început slab, înăbuşit, apoi tot mai intens. Voci de bărbaţi, femei, copii, se uneau într-un cor armonios. întreaga închisoare începu în liniştea zorilor să cînte ca o harpă. Nu era un cîntec de tristeţe, nici de disperare. Dimpotrivă, răsunau în el bucuria şi triumful.
Soldaţii se priviră uimiţi. Pe cer se iveau primele raze ale aurorei.
LII
Strigătul
„Creştinii să fie daţi leilor!" răsuna fără încetare în toate cartierele oraşului.
în prima clipă, nu numai că nimeni nu s-a îndoit că ei erau adevăraţii făptaşi ai dezastrului, dar nici nu voia să se îndoiască, deoarece pedepsirea promitea să devină o extraordinară distracţie pentru popor. S-a răspîndit însă părerea că dezastrul n-ar fi luat proporţii atît de îngrozitoare, dacă n-ar fi fost la mijloc şi mînia zeilor, aşa că se impuseră piacula, adică jertfe de purificare. Urmînd prescripţiile Cărţilor Sibiline1, Senatul organiză festivităţi şi rugi publice către Vulcan, Ceres şi Prosperina. Matroanele aduceau jertfe lunonei. O procesiune de femei se duse pînă la malul mării să ia apă cu care să stropească statuia zeiţei. Femeile căsătorite pregăteau ospeţe pentru zei şi vegheau noaptea. Toată Roma se purifica de păcate, aducea jertfe ca să-şi atragă bunăvoinţa Nemuritorilor. Intre timp, printre ruine se trasau străzi noi, largi. Ici şi colo, se şi aşeza temelia unor case splendide, palate şi temple. Mai înainte de orice însă, se construiau în mare grabă uriaşe amfiteatre de lemn, în care urmau să-şi dea sufletul creştinii. Imediat după consfătuirea din casa lui Tiberius, porniră porunci la proconsuli să furnizeze animale sălbatice. Tigellinus goli vivariile tuturor oraşelor italice, chiar şi ale celor fnai mici. Din porunca lui s-au organizat în Africa vînători uriaşe, la care trebuia să ia parte toată populaţia locală. Au fost aduşi elefanţi şi tigri din Asia, crocodili şi
Culegere de oracole privitoare la destinul Romei antice, consultate ori de cîte ori vreo calamitate wătută asupra cetăţii reclama o ceremonie publică pentru îmbunarea zeilor.
177
hipopotami din Nil, lei din Atlas, lupi şi urşi din Pirinei, dini îndîrjiţi din Hibernia dini moloşi din Epir, bivoli şi zimbri crunţi din Germania. Din cauza numărului de întemniţaţi, jocurile urmau să întreacă prin grandoare tot ce se văzuse pînă atunci. împăratul voia să înece în sînge amintirea incendiului, îmbătînd Roma de propria-i cruzime.
Poporul aţîţat îi ajuta pe vigili şi pe pretorieni în vînătoarea de creştini. De altfel, nu era un lucru dificil, căci creştinii aşezaţi în grupuri, cu corturile laolalt.i cu restul populaţiei, prin grădini, îşi recunoşteau în gura mare religia.
La cruzimea nemăsurată, creştinii răspundeau cu o dorinţă tot atît de nemăsurată de martiriu. Adepţii lui Christos mergeau de bunăvoie i>a moarte, sau chiar o căutau, pînă cînd nu i-au oprit ordinele aspre ale superiorilor. Petronius, după ce se despărţise de Vinicius, se dusese la Acteea să ceară ajutor pentru Ligia, însă ea nu putu să-i ofere decît lacrimi, căci trăia în uitare şi durere, tolerată numai în măsura în care se ascundea de Poppea şi de împărat.
O vizită totuşi pe Ligia în închisoare, îi aduse veşminte şi hrană şi mai ales o puse la adăpost de jigniri din partea paznicilor închisorii, cumpăraţi de mai înainte.
Totuşi Petronius, neputînd uita că dacă nu s-ar fi amestecat, dînd ideea de a o lua pe Ligia din casa lui Aulus, ea probabil nu s-ar afla acum în închisoare, şi în afară de asta, dotind să cîştige duelul cu Tigellinus, nu-şi cruţa nici timpul şi nici intervenţiile.
Toate strădaniile sale fură zadarnice. Numai singur Aliturus, care la începui avea o atitudine duşmănoasă faţă de creştini, acum, fiindu-i milă de ei, îndrăzni sa pomenească împăratului de fata întemniţată şi să-l roage pentru ea, însă nu obţinu nimic în afara răspunsului:
-  Crezi oare că am un suflet mai mărunt decît al lui Brutus, care, pentru binek Romei, nu şi-a cruţat proprii fii?
Cînd îi repetă lui Petronius răspunsul, acesta spuse:
-  De vreme ce a găsit comparaţia cu Brutus, nu mai e nici o speranţă.
îi părea rău de Vinicius, temîndu-se ca nu cumva să-şi ia viaţa. „Acum, îşi spunea Petronius, îl mai ţin încă intervenţiile pe care le face ca să salveze fata întîlnirile cu ea şi însăşi suferinţa, însă cînd toate încercările au să eşueze şi cînd se va stinge şi ultima scînteie de speranţă, pe Castor! el n-are să poată supravieţui şi are să se străpungă cu propria-i sabie." Petronius înţelegea mai uşor că poţi sa sfîrşeşti în felul acesta, decît să iubeşti şi să suferi astfel. între timp, Vinicius făcea încă tot ce-i dădea prin minte ca s-o salveze pe Ligia. Făcea vizite curtenilor, şi e' cîndva atît de mîndru, le cerşea ajutorul. Prin Vitellius, îi oferi lui Tigellinus domeniile sale din Sicilia şi tot ce-ara fi dorit. Tigellinus însă, nevoind să se expună la răzbunarea Augustei, refuză.
Suferinţele lui Vinicius întrecuseră tot ce poate suporta un suflet de om. Din clipa cînd Ligia fusese întemniţată şi martirizarea ei devenise o certitudine, nu numai c-o iubea mai mult ca oricînd, ci o adora pur şi simplu cu evlavie aproape religioasă, ca pe o divinitate. Gîndindu-se că are s-o piardă pe această fiinţă iubită şi sfîntă şi că, în afară de moarte, o aşteaptă chinuri, mai îngrozitoare chiar decît moartea, sîngele îi îngheţa în vine.
178
LIII
I otul era zadarnic. Vinicius se înjosi într-atît, încît căută sprijin la liberţii şi sclavele împăratului şi ale Poppeii, plătind promisiunile lor vane, încercînd să-i atragă de partea lui prin daruri bogate. Printr-un trimis special îi scrise celui de-al doilea soţ al Popeii, lui Otho, în Spania, oferindu-i întreaga sa avere şi pe sine însuşi, pînă cînd, în cele din urmă, îşi dădu seama că era doar o jucărie în mîinile oamenilor, că dacă s-ar fi prefăcut că puţin îi pasă de întemniţarea Ligiei ar fi eliberat-o poate mai repede. Ceea ce observă şi Petronius.
între timp, zilele se scurgeau una după alta. Amfiteatrele erau gata. Se1 împărţeau tessere, adică semne de intrare la luduş matutinus. însă de data asta jocurile acestea de „matineu" aveau să dureze săptămîni şi luni de zile din cauza numărului nemaipomenit de rfiare al victimelor. Nici nu mai ştiau unde să-i întemniţeze pe creştini. închisorile erau ticsite.
Ligia putea să fie dusă în orice moment în cuniculuni-u\ circului, de unde nu mai exista altă ieşire decîtîn arena. Vinicius, neştiind
unde o va arunca soarta şi cruzimea stăpînirii, începu să umble pe la toate circurile, să-i cumpere pe paznici şi pe bestiari, să le ceară lucruri pe care ei nu le puteau împlini. Uneori, îşi dădea seama că se zbate atîta, doar ca săi facă moartea mai puţin îngrozitoare, şi atunci simţea că în loc de creieri are în cap cărbuni încinşi.
Nici nu se gîndea să-i supravieţuiască. Hotărîse să piară o dată cu ea. Se temea numai ca durerea să nu-l ucidă mai înainte. Prietenii lui şi Petronius erau convinşi că ziua în care împărăţia umbrelor se va deschide înaintea lui nu era departe. Faţa lui Vinicius se făcuse cenuşie, ca măştile de ceară ţinute în lararii. I se întipărise pe chip uimirea, de parcă n-ar fi înţeles ce se întîmplă. Cînd cineva îi vorbea, îşi ducea mîinile la tîmple, cu o mişcare mecanică, şi se uita speriat, năuc, nedumerit la interlocutor. Nopţile şi le petrecea împreună cu Ursus, în închisoare, la uşa Ligiei, iar dacă ea îi poruncea să plece şi să se odihnească, se întorcea la Petronius şi se plimba prin atrium pînă dimineaţa.
într-o noapte, se duse să-l caute pe Petru. Creştinii, dintre care nu mai rămăseseră decît puţini, îl ascundeau acum cu grijă, ferindu-se chiar şi unu de alţii, pentru ca vreunul mai slab de duh să nu-l trădeze fără să vrea, sau într-adins. In învolburarea evenimentelor, Vinicius, preocupat numai de intervenţiile pentru salvarea Ligiei, îl pierduse din ochi pe Apostol. De la botezul său, nu-l mai întîlnise decît o dată, înainte de începerea prigoanei. Se duse la săpătorul în coliba căruia fusese botezat şi află de la acesta, că într-o vie de iîngă Porta Salaria, Proprietatea lui Cornelius Pudens, va avea loc o adunare a creştinilor. Săpătorul se oferi să-l conducă pe Vinicius, asigurîndu-l că-l va găsi acolo pe Petru. Pe înserate, Porniră şi, ieşind dincolo de ziduri, o apucară pe nişte văi pe care creştea trestia şi ajunseră la o vie aşezată într-un loc sălbatic şi ferit. Adunarea se ţinea în şopronul m care, de obicei, se zdrobeau stiugurii. Apropiindu-se, urechile lui Vinicius Prinseră rumoaiea rugăciunii, apoi, după ce intră înăuntru, zări la lumina palidă a
Condor subteran
179
.felinarelor cîteva zeci de oameni îngenuncheaţi şi cufundaţi în rugăciune. Rosteau un fel de litanie. Vocile bărbăteşti şi femeieşti repetau mereu: „Christoase, îndu-ră-te!" în vocile acestea vibrau o tristeţe şi o durere sfîşietoare.
Petru era acolo. în faţă de tot, îngenuncheat înaintea unei cruci de lemn, bătută în peretele şopronului, se ruga. Vinicius îl recunoscu de departe, după părul lui alb şi mîinile ridicate spre cer. Primul gînd al tînărului patrician fu să treacă printre oameni, să se arunce la picioarele Apostolului şi să strige: „Salvează-mă!" însă fie solemnitatea rugăciunii, fie slăbiciunea, îi îndoi genunchii şi, căzînd la pămînt, la intrare, începu să repete şi el, gemînd şi cu mîinile strîns împreunate: „Chrsitoase, îndură-te!" Dac-ar fi fost 'cît de cît lucid, ar fi înţeles că nu numai el şi-a adus aici durerea, tristeţea şi teama. în toată adunarea nu era un singur suflet de om care să nu fi pierdut fiinţe dragi. Cei mai zeloşi si cei mai plini de curaj dintre adepţi erau întemniţaţi şi cu fiecare clipă se răspîndeau noi veşti despre înjosirile şi chinurile la care erau supuşi la închisori. Nenorocirea întrecuse toate presupunerile. Rămăsese doar pumnul acesta de oameni, iar printre ei nu mai era nici o singură inimă care să nu se clatine în credinţa ei si să nu se întrebe cu îndoială unde-i Christos? De ce îngăduie ca demonul să devină mai puternic decît Dumnezeu?
Vinicius îşi acoperi faţa cu mîinile şi se prăbuşi la pămînt. Deodată, îl înconjură liniştea. Părea că teama a îngheţat strigătele pe buzele tuturor celor de faţă. I se părea că trebuie neapărat să se întîmple ceva, că va urma o minune. Era convins că în clipa în care se va ridica şi va deschide ochii, va zări o lumină care-i va orbi pe muritori şi va auzi o voce care va opri bătaia inimilor.
însă tăcerea continua. în cele din urmă, fu întreruptă de un plîns de femeie.
Vinicius se ridică şi privi, uluit, înaintea sa.
în şopron, în locul luminilor supranaturale, clipeau flăcăruile mici ale felinarelor şi luna care pătrundea printr-o spărtură din acoperiş, răspîndind o lumină argintie. Oamenii, care stăteau îngenuncheaţi alături de Vinicius, ridicau în tăcere feţele ude de lacrimi spre cruce. Ici şi colo, se auzeau hohote, iar de afară se auzea fluieratul încet al paznicilor. Atunci, Petru se sculă şi, întorcîndu-se spre oameni, zise:
-  Copii, îndreptaţi-vă cugetele către Mîntuitorul nostru şi oferiţi-i lacrimile voastre!
Şi tăcu.
Deodată, dintre cei adunaţi, răsună o voce de femeie plină de reproş amarnic şi de durere fără margini:
-  Eu sînt văduvă, am avut un singur fiu, care mă ţinea... Dă-mi-l înapoi, Doamne!
Urmă un răstimp de linişte. Petru stătea în faţa grupului îngenuncheat, bătrîn, îngrijorat, şi în clipa aceea le apăru ca bătrîneţea şi neputinţa întruchipată. O altă voce începu să se lamenteze:
-  Călăii le-au necinstit pe fiicele mele şi Christos a îngăduit una ca asta! Şi o a treia voce:
-  Am rămas singură cu copiii şi cînd au să mă ia şi pe mine, cine-o să le dea pîine şi apă?
Apoi a patra:
-  Pe Linus, pe care l-au cruţat la început, l-au luat apoi şi l-au supus la chinuri, doamne!
180
Apoi a cincea:
-  Cînd ne-om întoarce acasă, au să ne prindă pretorienii. Nu ştim unde să ne ascundem.
-  Vai nouă! Cine-o să ne apere?
Şi astfel, în liniştea nopţii, plînsetul nu mai contenea. Bătrînul pescar închise ochii, clătinîndu-şi capul alb, în faţa acestei dureri şi spaime omeneşti. Urmă din nou tăcere. Numai paznicii fluierau încetişor afară.
Vinicius sări în picioare, vrînd din nou să-şi croiască drum printre oameni pînă la Apostol şi să ceară de la el salvare, însă parcă deodată s-ar fi căscat o prăpastie în faţa lui şi simţi cum i se taie picioarele. Ce va fi dacă Apostolul îşi va mărturisi neputinţa, dacă va afirma că împăratul roman este mai puternic decît Christos din Nazaret? La acest gînd se cutremură. Simţi că în această prăpastie se va prăbuşi nu numai bruma de speranţă cîtă i-a mai rămas, ci el însuşi cu Ligia împreună, şi dragostea lui pentru Christos, şi credinţa, şi toate pentru care a trăit, şi va rămîne numai moartea şi noaptea ca o mare nesfîrşită.
între timp, Petru începu să vorbească, la început cu o voce atît de înceată, că abia putea fi auzit:
-  Copiii mei! Pe Golgota am văzut cum l-au răstignit pe Dumnezeu. Am auzit ciocanele şi am văzut cum s-a ridicat crucea pentru ca mulţimea să vadă moartea Fiului Omului...
...Şi am văzut cum l-au străpuns într-o coastă şi cum a murit. Iar atunci, întorcîndu-mă de la cruce, strigam îndurerat, aşa cum strigaţi voi: „Vai! Vai! Doamne! Tu eşti Dumnezeu! De ce-ai îngăduit asta? De ce-ai murit şi de ce-ai umplut sufletele noastre de amărăciune, cînd credeam că va veni împărăţia Ta?"...
...Iar el, Domnul şi Dumnezeul nostru, a treia zi a înviat şi a fost printre noi, pînă cînd într-o mare lumină s-a ridicat la ceruri...
Iar noi, văzînd cît de mică ne-a fost credinţa, ne-am îmbărbătat inimile şi de atunci semănăm sămînţa lui...
Apoi, întorcîndu-se în direcţia de unde se auzise văduva plîngîndu-şi fiul, continuă cu glas mai puternic:
-  De ce vă plîngeţi?... Dumnezeu însuşi s-a supus chinurilor şi morţii şi voi vreţi ca pe voi să vă scutească? Oameni cu credinţă mică! Oare aţi înţeles învăţătura Lui, oare El numai viaţa asta v-a promis-o? lată, vine la voi şi vă spune: „Urmaţi calea mea", iată vă ridică la el, iar voi vă agăţaţi cu mîinile de pămînt, strigînd: „Doamne, salvează-ne!" Eu sînt un fir de praf în faţa lui Dumnezeu, însă faţă de voi sînt Apostolul Domnului şi locţiitorul lui, aşa că vă spun în numele lui Christos: nu-i moartea în faţa voastră, ci viaţa, nu chinurile ci bucurii nemăsurate, nu lacrimi şi suspine, ci cîntări, nu robie, ci libertatea! Eu, Apostolul Domnului, îţi spun ţie, văduvo: fiul tău nu moare, ci se naşte întru slavă şi viaţă veşnică şi te vei întîlni cu el! Ţie, tată, căruia călăii ţe-au pîngărit fiicele nevinovate, îţi promit că ai să le regăseşti mai albe decît crinii Hebronului! Vouă, mame pe care vă vor răpi de lîngă orfani, vouă, care-i veţi pierde pe părinţii voştri, vouă, care vă plîngeţi, vouă, care veţi privi la moartea celor iubiţi, vouă, cei îngrijoraţi, nefericiţi, speriaţi, Şi vouă care veţi muri în numele lui Christos, vă spun: vă veţi trezi ca dintr-un
181
somn într-o fericire veşnică si veţi trece din noapte în lumina Domnului! în numele lui Christos, să cadă negura de pe ochii voştri şi să vă întăriţi iţiimile! Spunînd acestea, ridică mîna, parcă poruncind, iar ei simţiră fiori de viaţă în vine şi un tremur de frică, fiindcă în faţa lor nu stătea un bătrîn neputincios, ci un uriaş care îi ridica din praf.
-  Amin! strigară cîteva voci.
în ochii lui strălucea o lumină tot mai intensă. în glasul lui se simţea forţă, atitudinea lui deveni solemnă. Captele se plecară în faţa lui, iar el continuă:
-  Semănaţi, plîngînd, ca să culegeţi în bucurie! De ce vă temeţi de forţa răului? Deasupra pămîntului, a Romei, a zidurilor oraşului, este Domnul care sălăşluieşte în voi. Pietrele se vor uda de lacrimi, nisipul se va muia de sînge, gropile vor fi pline de trupurile voastre/ iar eu vă spun: voi sînteţi învingătorii! Domnul vine să cucerească acest oraş al crimei, al asupririi şi al trufiei, iar voi sînteţi cohortele Lui! Şi aşa cum El a răscumpărat prin chin şi sînge păcatele lumii, aşa o să răscumpăraţi şi voi prin chinuri şi sînge acest culcuş al nelegiuirii... Aceasta vă vesteşte El prin gura/nea!
întinse braţele, privind ţintă undeva sus. în piepturile lor aproape că se oprise bătaia inimii. Erau convinşi că ochii lui văd ceea ce nici unui muritor nu-i este dat să vadă.
Faţa i se schimbă, deveni strălucitoare. Privi o vreme în tăcere, de parcă ar fi amuţit de încîntare, pe urmă se auzi iarăşi vocea lui:
-   Eşti aici, Christoase şi-mi arăţi căile tale!... Cum, Doamne?!... Nu în Ierusalim, ci în oraşul acesta al diavolului vrei să-ţi statorniceşti cetatea de scaun? Aici, pe lacrimile acestea şi pe sîngele acesta vrei să-ţi întemeiezi biserica Ta? Aici, unde azi domneşte Nero, va lua fiinţă împărăţia Ta veşnică? O, Doamne, Doamne! Şi porunceşti acestor oameni îngroziţi ca să pună oasele lor la temelia Sionului lumii, iar spiritului meu porunceşti să călăuzească popoarele pămîntului? Şi iată, reverşi izvorul puterii asupra celor slabi ca să devină tari, şi iată, îmi porunceşti să pasc oile Tale de acum şi pînă la împlinirea veacurilor... O, fii slăvit în hotărîrile Tale, Tu care porunceşti să învingem. Hosanna! Hosanna!...
Cei înspăimîntaţi, fură îmbărbătaţi, cei care se îndoiau îşi recîştigară credinţa. Vocile se auziră strigînd: „Hosanna! şi „Pro Christo!" apoi se lăsă linişte. Fulgerele sclipitoare de vară luminară interiorul şopronului şi feţele palide de emoţie.
Petru, cu ochii pierduţi în viziunea sa, se mai rugă încă multă vreme. Cînd se trezi, îşi întoarse spre oameni faţa luminată de inspiraţie şi spuse:
-  lată, Domnul a învins şovăiala din voi. Duceţi-vă şi voi şi învingeţi în numele Lui!
Deşi era convins că vor învinge, că din lacrimile şi sîngele lor se va naşte mîntuirea, totuşi vocea îi tremura de emoţie, cînd începu să-şi ia rămas bun de la ei. Făcînd semnul crucii, spuse:
-  Acum vă binecuvîntez, copiii mei, pentru chinuri, pentru moarte, pentru veşnicie!
Ei, strîngîndu-se în jurul lui, îi căzură la picioare strigînd: „Noi sîntem gata, dar tu, cap sfînt, păzeşte-te, căci tu eşti trimisul care va conduce, în locul lui Christos!" Şi, spunînd aşa, se agăţară de hainele lui, iar el le puse mîinile pe cap şi-şi luă rămas bun de la fiecare, aşa cum îşi ia rămas bun părintele care-şi trimite copiii într-o călătorie îndepărtată.
182
Imediat după aceea începură să'iasă din şopron, căci se grăbeau să ajungă acasă, iar de acolo la închisori şi în aiene. Minţile lor se desprinseseră de pămînt, sufletele îşi luaseră zborul spre veşnicie şi mergeau ca în vis, exaltaţi, să opună credinţa din inima lor forţei şi cruzimii bestiilor.
Pe Apostol îl luă Nereus, un servitor al lui Pudens, şi-l duse pe o cărăruie ascunsă prin vie, la casa sa. In noaptea luminoasă, Vinicius îi urmă şi cînd ajunseră, în sfîrsit, la coliba lui Nereus, el se aruncă la picioarele Apostolului.
Acesta, recunoscîndu-l, îl întrebă:
-  Ce doreşti, fiuile?
Vinicius, după cele ce auzise în şopron, nu mai îndrăznea să-i ceară nimic. Cuprinzîndu-i picioarele cu ambele mîini, îşi lipi fruntea de genunchii lui, plîngînd.
-  Ştiu, spuse Apostolul. Ţi-au luat fata pe care-o iubeai. Roagă-te pentru ea!
-  Stăpîne! gemu Vinicius, strîngînd picioarele Apostolului. Stăpîne! Eu sînt un biet vierme, dar tu l-ai cunoscut pe Christos, imploră-l, intervino tu pentru ea.
Tremura de durere ca o frunză şi se bătea cu fruntea de pămînt, deoarece, cunoscînd puterea Apostolului, ştia că numai el singur poate să i-o redea.
Petru fu mişcat de durerea lui.
îşi aminti cum o dată, Ligia, dojenită de Crispus, se prăbuşise tot aşa la picioarele lui cerînd îndurare. îşi aminti că o ridicase şi o îmbărbătase. Acum îl ridică şi pe Vinicius.                   /
-  Fiule, spuse el, am să mă rog pentru ea, însă tu nu uita ce-am spus celorlalţi oameni care şovăiau, că Dumnezeu însuşi a trecut prin chinurile răstignirii şi nu uita că după viaţa asta începe alta, veşnică.
-  Ştiu!... Am auzit, răspunse Vinicius, palid, dar vezi, doamne... nu pot! Dacă e nevoie de sînge roagă-l pe Christos să-l ia pe al meu... Eu sînt soldat. Să îndoiască, să întreiască chinul hărăzit ei, am să rezist! Dar s-o salveze pe ea! E încă un copil, doamne, iar El e mai puternic decît împăratul, cred asta! Mai puternic! Tu însuţi ţineai la ea. Tu ne-ai binecuvîntat! E încă un copil nevinovat!...
Se aplecă din nou şi, lipindu-şi faţa de genunchii lui Petru, începu să repete:
-  Tu l-ai cunoscut pe Christos, doamne! Tu l-ai cunoscut. El are să te asculte! Intervino pentru ea!
Petru, cu ochii închişi, se ruga stăruitor.
Fulgere de vară începură să brăzdeze din nou cerul. La lumina lor, Vinicius stătea cu ochii ţintă la buzele Apostolului, aşteptînd de acolo sentinţa de viaţă sau de moarte. în linişte, se auzeau prepeliţele, chemîndu-se prin vii, şi uruitul surd, îndepărtat, al norilor plutind peste Via Salaria.
-  Vinicius, întrebă Apostolul în cele din urmă, crezi tu oare?
-  Doamne, oare altfel aş fi venit aici? răspunse Vinicius.
• - Atunci să-ţi păstrezi credinţa pînă la sfîrsit, căci credinţa mişcă şi munţii din 'oc. Chiar dacă-ai s-o vezi pe fata aceea sub sabia călăului, sau în gura leului şi tot să crezi că Christos poate s-o salveze. Crede şi roagă-te Lui! Am să mă rog eu împreună cu tine.
După aceea, ridicînd faţa spre cer, spuse tare:
 Milostivule Christos, priveşte la inima aceasta îndurerată şi adu-i mîngîiere! il   Christos, îmblînzeşte furtuna! Milostivule, tu care l-ai rugat pe Tatăl să
183
îndepărteze paharul amărăciunii de la buzele tale, îndepărtează-l acum de la buzele acestui serv al Tău! Amin!
Iar Vinicius, ridicînd tnîinile spre stele, spuse, gemînd:
- O, Christoase! Sînt al tău! ia-mă în locul ei!
La răsărit, cerul începea să pălească.
LIV
I lecînd de la Apostol, Vinicius se duse la închisoare, cu speranţa renăscîndu-i în inimă. Undeva, în străfundurile sufletului, se mai zbuciuma de disperare şi teamă, dar căuta să le înăbuşe. I se părea cu neputinţă ca intervenţia trimisului Domnului şi puterea rugăciunii lui să rămînă fără nici un rezultat. Se temea să-şi piardă speranţa, se temea să şovăie. „Voi crede în mila Lui, îşi spunea, chiar dac-aş vedea-o în gura leului!" La acest gînd, cu toate că tremura sufletul în el şi o sudoare rece îi uda tîmplele, credea. Fiecare bătaie a inimii lui era acum o rugăciune. începu să înţeleagă cum credinţa mişcă munţii din loc, căci simţea în el o forţă ciudată, pe care nu şi-o cunoscuse înainte. Era convons că ar putea realiza lucruri care ieri nu-i stăteau în putere.
Alergă la închisoare ca un sol de veşti bune.
Aici însă îl întîmpină un lucru neaşteptat.
Ostaşii din străjile pretoriene, care se schimbau la închisoarea Mamertină, îl cunoşteau cu toţii şi de obicei nu-i făceau nici cele mai mici greutăţi. De data aaceasta, lanţul nu se deschise, în schimb un centurion se apropie de el şi spuse:
-  Iartă, nobile tribun, azi avem ordin să nu dăm drumul nimănui.
-  Ordin? repetă Vinicius, pălind.
Soldatul se uită la el cu compătimire şi răspunse:
-  Da, stăpîne. Ordinul împăratului. In închisoare sînt mulţi bolnavi şi poate că se tem ca vizitatorii să nu răspîndească vreo molimă în oraş.
-  Ai spus că ordinul e numai pentru astăzi.
-  La prînz, se schimbă străjile.
Vinicius tăcu si -şi descoperi capul, căci avea senzaţia că gluga pe care-o purta îl apăsa, parc-ar fi fost de plumb.
Soldatul se apropie şi mai mult şi spuse cu voce şoptită:
-  Linişteşte-te, stăpîne! paznicii şi Ursus au grijă de ea.
Spunînd acestea, se aplecă şi desenă repede pe placa de piatră cu sabia sa lungă, galică, forma unui peşte. Vinicius se uită pătrunzător la el.
-  ...Şi eşti pretorian?...
-  Pînă cînd nu voi ajunge acolo, răspunse soldatul, arătînd închisoarea.
-  Şi eu îl cinstesc pe Christos.
-  Slăvit să fie numele Lui! Ştiu, stăpîne. Nu pot să-ţi dau drumul în închisoare, dar dacă ai să scrii o scrisoare, am so dau paznicilor.
-  îţi mulţumesc, frate.
Şi, strîngînd mîna soldatului, plecă. Gluga i se păru deodată mai uşoara-Soarele dimineţii se ridicase deasupra zidurilor închisorii şi, o dată cu lumina lui,
184
pătrundea din nou speranţa în inima lui Vinicius. Soldatul acesta creştin era pentru el un semn al puterii lui Christos. Se opri şi, aţintindu-şi privirile asupra norilor trandafirii care atîrnau deasupra Capitoliului şi templului lui Jupiter Stator, spuse:
-  N-am văzut-o azi, Doamne, dar cred în bunătatea Ta!
Acasă îl aştepta Petronius, care, ca de obicei, „din noapte făcînd zi", se întorsese de puţin timp. Reuşise totuşi să facă o baie şi să se ungă înainte de a se culca.
-  Am o veste pentru tine, spuse el. Am fost azi la Tullius Senecion, la care a fost şi împăratul. Nu ştiu ce i-oi fi venit Augustei că l-a adus cu ea pe micul Rufius. Poate ca prin frumuseţea lui să înmoaie inima împăratului. Din nenorocire, copilul, luat de somn, a dormit în timpul lecturii, cum i se întîmpla lui Vespasian uneori, ceea ce văzînd Ahenobarbus a aruncat cu o cupă în el şi l-a rănit grav. Poppea a leşinat. Toţi l-au auzit pe împărat spunînd: „M-am săturat de bastardul astă!" ceea ce-i egal cu condamnarea la moarte!
-  Asupra Augustei cade pedeapsa lui Dumnezeu, răspunse Vinicius, dar de ce-mi spui asta?
-  îţi spun pentru că şi pe tine şi pe Ligia vă urmărea mînia Poppeii, iar acum ea-i ocupată cu propria-i nenorocire. Poate c-o să renunţe la răzbunare şi o să poată fi înduplecată mai uşor. Am s-o văd diseară şi am să discut cu ea.
-  îţi mulţumesc. Mi-ai dat o veste bună.
-  Iar tu îmbăiază-te şi odihneşte-te. Ţi-s buzele vinete. N-a rămas decît o umbră din tine.
Vinicius întrebă:
-  N-ai aflat cînd va avea loc primul luduş matutinus?
-  Peste zece zile. însă au să ia mai întîi alte închisori. Cu cît ne va rămîne mai mult timp, cu atît mai bine. Nu-i încă totul pierdut.
Şi, vorbind astfel, spunea lucruri pe care el însuşi nu le mai credea. Ştia foarte bine că, de vreme ce împăratul, la rugămintea lui Aliturus, găsise răspunsul acela răsunător în care se comparase cu Brutus, nu mai exista nici o speranţă pentru Ligia. Din milă, îi ascunse şi ceea ce auzise la Senecion, că împăratul şi Tigellinus au hotărît să aleagă pentru el şi pentru prietenii lui cele mai frumoase fecioare creştine şi să le necinstească înainte de supliciu, iar celelalte urmau să fie date chiar în ziua spectacolului pretorienilor şi bestiarilor.
Ştiind că Vinicius n-are să vrea să-i supravieţuiască Ligiei, anume îl amăgea, trezind speranţă în inima lui, mai întîi din compătimire, în al doilea rînd, pentru că acest estet voia ca Vinicius, dacă tot trebuie să moară, să moară frumos, nu cu faţa trasă şi cenuşie de durere şi nesomn.
-  Am să-i spun azi Augustei, zise el, cam aşa: „Salveaz-o pe Ligia pentru Vinicius, iar eu am să-l salvez pe Rufius pentru tine." Şi am să caut într-adevăr s-o fee. La Ahenobarbus, un cuvînt spus la momentul potrivit poate să salveze sau să Piardă pe oricine. în cel mai rău caz, mai cîştigăm timp.
-  îţi mulţumesc, repetă Vinicius.
-  Cea mai bună mulţumire ar fi pentru mine să mănînci şi să te odihneşti. Pe Atena! Ulise în timp*ul celor mai mari nenorociri se gîndea la somn şi la mîncare. Cu siguranţă că iar ai stat toată noaptea în închisoare.
185
-  Nu, răspunse Vinicius. Am vrut să mă duc în zori la închisoare, s-a dat însă ordin să nu lase pe nimeni să intre. Află, tu, Petronius, dacă ordinu-i numai pentru astăzi, sau dacă-i pînă la jocuri.
-  Am să aflu în noaptea asta şi mîine dimineaţă am să-ţi spun pe cît timp şi de ce a fost dat ordinul. Acum, chiar dacă Helios ar trebui de supărare să coboare în ţinuturile cimeriene, eu tot mă duc să mă culc, iar tu urmează-mi pilda. Se despărţiră, însă Vinicius se duse în bibliotecă să-i scrie Ligiei.
Cînd termină, duse scrisoarea personal şi o înmînă centurionului creştin, care plecă imediat cu ea în închisoare. După cîteva clipe se întoarse cu salutări de la Ligia şi cu promisiunea că încă astăzi are să-i aducă răspuns de la ea.
Aşteptînd răspunsul a adormit pe o piatră. Din somnul adînc îl treziră arşiţa soarelui şi nişte strigăte care răsunau chiar lîngă locul unde stătea. Vinicius se frecă la ochi. Strada viermuia de oameni, doi pedisequi, îmbrăcaţi în tunici galbene, dădeau mulţimea la o parte cu nişte trestii lungi, strigînd şi făcînd loc unei splendide lectici, purtată de patru sclavi voinici, egipteni.
în lectică stătea un om îmbrăcat în veşminte albe, a cărui faţă nu se vedea bine, căci ţinea aproape de ochi un sul de papirus şi citea foarte atent.
-  Loc pentru nobilul curtean! strigau pedisequi.
Strada era însă atît de înţesată, că lectica trebui să se oprească pentru o clipă. Atunci curteanul lăsă nerăbdător sulul de papirus şi scoase capul de după perdea, strigînd:
-  Alungaţi-mi-i pe netrebnicii ăştia! Mai iute! Deodată, zărindu-l pe Vinicius, se retrase repede şi ridică sulul de papirus în dreptul ochilor.
Vinicius îşi trecu mîna peste ochi, crezînd că încă mai visează.
în lectică era Chilon.
între timp, pedisequi deschiseră drumul şi egiptenii stăteau gata să pornească, cînd tînărul tribun, care într-o clipită desluşi multe lucruri neînţelese pentru el pînă atunci, se apropie de lectică.
-  Te salut, Chilon! spuse el.
-  Tinere, răspunse grecul cu demnitate şi mîndrie, străduindu-se să dea o expresie de calm feţei sale, deşi dîrdîia de frică, salută-mă, dar nu mă reţine, căci mă grăbesc la prietenul meu, nobilul Tigellinus.
Vinicius însă, prinzîndu-se de marginea lecticii, se plecă spre el, şi, privindu-l drept în ochi, spuse în şoaptă:
-  Tu ai vîndut-o pe Ligia?
-  Colos al lui Memnon! strigă Chilon, înspăimîntat.
în ochii lui Vinicius însă nu era ameninţare. Spaima bătrînului grec trecu repede. îşi aminti că se află sub ocrotirea lui Tigellinus şi a împăratului însuşi, adică a puternicilor de care tremură toţi şi că are în preajmă-i nişte sclavi voinici, iar Vinicius stă înaintea lui dezarmat, cu faţa obosită şi gîrbovit de durere.
La acest gînd, curajul îi reveni. Aţinti asupra lui Vinicius ochii lui injectaţi de sînge şi răspunse în şoaptă:
-  Iar tu, cînd eu muream de foame, ai poruncit să mă biciuiască. Un moment, tăcură amîndoi. Pe urmă, Vinicius spuse încet:
-  Te-am nedreptăţit, Chilonel...
186
Grecul înălţă capul şi, pocnind din degete, ceea ce la Roma era semn de dispreţ, spuse cu voce tare, aşa ca toţi să poată auzi:
-  Prietene, dacă ai vreo rugăminte la mine, vino la casa mea din Esquilin, dimineaţa, cînd, după baie, îi primesc pe oaspeţii şi pe oamenii mei.
Făcu un semn cu mîna, egiptenii ridicară lectica, iar sclavii îmbrăcaţi în tunici galbene, începură să strige, mişcînd trestiile:
-  Loc pentru lectica nobilului Chilon Chilonides! Loc! Loc!
LV
Ir
Intr-o scrisoare lungă, scrisă în grabă, Ligia îşi lua rămas bun pentru totdeauna de la Vlnicius, Ştia că nu mai are nimeni voie să intre în închisoare şi că n-are să poată să-l vadă decît din arenă. De aceea, îl ruga să afle cînd le va veni rîndul şi să fie acolo, căci voia să-l mai vadă o dată în viaţă. In scrisoarea ei nu se simţea teamă. Scria că şi ea şi alţii tînjesc acum după arena în care-şi vor găsi eliberarea din închisoare. Sperînd că vor sosi şi Pomponia şi Aulus, îi implora să vină şi ei. In fiecare cuvînt al ei se vedea exaltarea şi detaşarea de viaţă, sentiment cu care trăiau toţi întemniţaţii, şi credinţa nezdruncinată că promisiunile trebuie să se împlinească dincolo de mormînt. „Dacă Christos (scria ea) mă va elibera acum, sau după moarte, el mi te-a promis ţie prin cuvintele Apostolului, deci sînt a ta"! Şi-I conjura să n-o regrete şi să nu se lase cuprins de durere. Moartea nu înseamnă pentru ea ruperea jurămintelor. Cu naivitate copilărească îi promitea lui Vinicius că, imediat după chinurile din arenă, îi va spune lui Christos că la Roma a rămas logodnicul ei, Marcus, care tînjeşte după ea din toată inima. Şi se gîndea că poate Christos va îngădui sufletului ei să se întoarcă pentru o clipă la el, să-i spună că trăieşte, că a uitat de chinuri şi că e fericită. Toată scrisoarea ei respira fericire şi credinţă, speranţă. Nu conţinea decît o singură rugăminte legată de cele pămînteşti: ca Vinicius să ia din spoliarium' trupul ei şi s-o îngroape ca pe soţia lui, în mormîntul în care el însuşi ar urma să fie îngropat cîndva.
El citi scrisoarea cu inima sfîşiată, totuşi i se părea o imposibilitate ca Ligia să poată pieri de colţii fiarelor sălbatice şi Christos să nu se îndure de ea. întorcîn-du-se acasă, îi scrise că are să vină zilnic lîngă zidurile închisorii Tuilianum şi are să aştepte pînă cînd Christos are să dărîme zidurile şi să i-o redea. Ii ceru să creadă şi ea că El poate să i-o dea chiar şi din circ, că Marele Apostol se roagă Pentru asta. Căuta s-o convingă că momentul eliberării este aproape. Centurionul convertit urma să-i ducă scrisoarea a doua zi.
- Ascultă-mă, stăpîne. Christos, care te-a pus la încercare, şi-a arătat bunătatea sa faţă de tine. în noaptea asta, au venit liberfii împăratului şi ai prefectului să aleagă pentru aceştia fecioare creştine ca să le pîngărească. Au întrebat şi de 'ogodnica ta, însă Domnul a trimis asupra ei fierbinţeala de care mor deţinuţii din 'ullianum şi au lăsat-o în pace, fiindcă de ieri seară şi-a pierdut cunoştinţa.
încăpere în amfiteatru, în tare se cărau trupurile gladiatorilor ucişi în arenă, pentru a li se lua arrnele şi îmbrăcămintea
187
Binecuvîntat să fie numele Mîntuitorului, căci boala asta a salvat-o de ruşine şi poate s-o salveze şi de la moarte.
Vinicius se sprijini cu o mînă de umărul ostaşului ca să nu cadă, în timp ce acesta vorbea mai departe:
-  Mulţumeşte Domnului pentru nemărginita lui bunătate. Pe Linus l-au luat şi l-au supus la chinuri, dar, văzînd că trage să moară, l-au dat înapoi. Poate că şi ţie au să ţi-o dea acum, iar Christos are să-i redea sănătatea.
Tînărul tribun mai rămase cîteva clipe cu capul plecat, după care îl ridică şi spuse încet:
-  Da, sutaşule. Christos, care a salvat-o de ruşine, are s-o salveze şi de la moarte.
Rămase lîngă zidul închisorii pînă seara, apoi se întoarse acasă şi trimise pe oamenii săi după Linus, cu poruncă să-l transporte într-una din vilele lui din afara oraşului.
Petronius, aflînd de toate astea, hotărî să încerce noi mijloace. Mai fusese la Augusta şi se duse la ea pentru a doua oară. O găsi la căpătîiul micului Rufius. Copilul cu capul spart aiura de febră. Mama îl îngrijea cu disperare şi spaimă în inimă, gîndindu-se că chiar dacă îl salvează, cine ştie dacă în curînd n-o să moară de o moarte şi mai groaznică.    ■
Preocupată exclusiv de durerea sa, nu voia nici să audă de Vinicius şi Ligia, însă Petronius o sperie.
-  Ai jignit, îi spuse el, o zeitate necunoscută. Tu, Augusto, se spune că-l cinsteşti pe ebraicul lehova, iar creştinii susţin că Christos este fiul lui. Gîndeşte-te dacă nu cumva te urmăreşte mînia tatălui. Cine ştie dacă ceea ce ţi s-a întîmplat nu e răzbunarea lor şi dacă viaţa lui Rufius nu depinde de ceea ce vei face de aci înainte.
-  Ce vrei să fac? întrebă Poppea cu teamă.
-  îmblînzeşte cerul supărat!
-  Cum?
-  Ligia e bolnavă. Influenţează-I pe împărat sau pe Tigellinus să-i fie dată lui Vinicius.                                                                                      •
Ea îl întreabă, disperată:
-  Tu crezi că pot?
-  Atunci poţi altceva. Dacă Ligia se face bine, trebuie să meargă la moarte. Du-te la templul Vestei şi cere ca virgo magna* să se afle întîmplător lîngă Tullianum în clipa cînd au să-i ducă pe deţinuţi şi să poruncească să fie eliberată fata. Marea vestală nu te va refuza.
-  Dar dacă Ligia va muri de febră?
-  Creştinii spun că Christos este răzbunător, dar drept. Poate c-ai să-l îndupleci chiar şi numai cu dorinţa de a o ajuta.
-  Să-mi dea un semn că-l va salva pe Rufius. Petronius dădu din umeri.
-  Eu nu vin ca sol, divino; îţi spun doar: e mai bine să fii în bună înţelegere cu toţi zeii romani şi străini.
-  Mă duc! zise Poppea cu o voce frîntă.
1  Marea vestală
188
Petronius răsuflă adînc.
„în sfîrşit, am obţinut ceva!" se gîndi el.
Şi, întorcîndu-se la Vinicius, îi spuse:
-  Roagă-I pe zeul tău ca Ligia să nu moară de febră, căci dacă nu moare, marea vestală va porunci să fie eliberată. însăşi Augusta are s-o roage să facă asta.
Vinicius îl privi cu ochii mistuiţi de friguri şi răspunse:
-  Pe ea are s-o elibereze Christos!
Poppea, care pentru salvarea lui Rufius ar fi fost gata să sacrifice hecatombe tuturor zeilor din lume, se duse încă în aceeaşi seară în Forum, la vestale, după ce încredinţa copilul bolnav credincioasei doice Silvia, care o crescuse şi pe ea.
însă în Palatin sentinţa împotriva copilului era dată. îndată ce lectica împărătesei dispăru dincolo de Poarta Mare, în camera în
care zăcea micul Rufius intrară doi liberfi de-ai împăratului. Unul se aruncă asupra bătrînei Silvia şi-i astupă gura, celălalt, apucînd o statuie de aramă a Sfinxului, o ucise dintr-o lovitură.
Apoi se apropiară de Rufius. Aiurînd de febră, copilul nu-şi dădea seama de ceea ce se petrecea în jurul lui, le zîmbi şi clipi din ochii săi minunanţi, de parcă s-ar fi străduit să-i recunoască. Ei însă, scoţînd de la doică centura numită cinguium i-o legară de gît şi începură să strîngă. Copilul, după ce o mai strigă o dată pe mama sa, muri repede. După aceea, îl înveliră într-un cearceaf şi, urcîn-du-se pe caii gata pregătiţi, alergară pînă la Ostia, unde aruncară trupul în mare.
Poppea, neaflînd-o în Forum pe marea fecioară, care împreună cu alte vestale era la Vatinus, se întoarse curînd la Palatin. Găsind patul gol şi trupul rece al Silviei, leşină, şi cînd o treziră, începu să ţipe. Ţipetele ei sălbatice nu mai conteniră toată noaptea şi ziua următoare.
A treia zi, împăratul îi porunci să vină la banchet, aşa că, îmbrăcînd tunica de culoarea ametisului, veni şi stătu cu faţa împietrită, tăcută, minunată cu părul ei auriu şi înfricoşătoare ca îngerul morţii.
LVI
înainte ca Flavii să fi construit Coloseumul, amfiteatrele la Roma se construiau în general din lemn, de aceea şi arseseră aproape toate în timpul incendiului. Pentru ţinerea jocurilor făgăduite însă, Nero porunci să se ridice cîteva, printre ele şi unul uriaş. Imediat după stingerea focului, începuseră să se aducă pe mare şi pe Tibru buşteni groşi de copaci tăiaţi de pe povîrnişurile Atlasului. Deoarece jocurile acestea urmau să le întreacă pe toate cele de pînă atunci prin frumuseţe şi prin numărul victimelor, se mai construiau încăperi spaţioase pentru oameni şi animale. Mii de meseriaşi lucrau la construcţie ziua şi noaptea. Construcţia avea să fie şi frumoasă. Se povesteau adevărate minuni despre spetezele căptuşite cu bronz, chihlimbar, fildeş, perle şi carapace de broaşte ţestoase de mare. Pe canalele de pe lîngă scaune, avea să curgă tot timpul apă rece din munţi, păstrînd în circ o răcoare plăcută chiar şi în timpul celor mai mari arşiţe. Un velarium'
Pînză deasupra unei incinte.
189
uriaş, de culoarea purpurei, avea să-i ferească pe spectatori de razele soarelui. Printre rîndurile de scaune se puneau cădelniţe pentru arderea mirodeniilor de Arabia. Deasupra se fixară instalaţii care aveau să stropească spectatorii cu pulbere lichidă de şofran şi verbină. Renumiţii constructori Severus şi Celer îşi folosiră toată ştiinţa ca să ridice un amfiteatru inegalabil şi în care să încapă un număr imens de curioşi, cum nu mai încăpuseră în nici unul din cele cunoscute pînă atunci.
.Mulţimea ştia că reprezentaţiile au să dureze săptămîni şi luni în şir, însă se întrebau, contrazicîndu-se, dac-au să reuşească să termine într-o zi cu toţi cei aduşi pentru ziua aceea. Vocile de bărbaţi, de femei şi de copii, care cîntau imnul , dimineţii, erau atît de numeroase, încît cunoscătorii susţineau că şi dacă s-ar scoate cîte o sută, sau două sute deodată, animalele au să obosească, au să se sature şi n-au să-i sfîşie pe toţi pînă seara. Alţii susţineau că un număr prea mare de victime scoase deodată pe arenă distrage atenţia şi nu-ţi permite să te bucuri cum se cuvine de spectacol. Pe măsură ce se apropia clipa deschiderii coridoarelor care duceau în interior, numite vomitoria, poporul se însufleţea, se înveselea, discutînd despre diferite amănunte legate de spectacol. Se formau partide care susţineau, unele că leii, altele că tigrii sînt mai meşteri la sfîşiat, şi unii care discutau despre gladiatorii care aveau să dea reprezentaţii în arenă înaintea creştinilor. Se formau partide şi în privinţa lor.
In sfîrşit, se deschisese vomitoria şi mulţimea năvăli înăuntru. Eiau însă atît de mulţi cei adunaţi, încît ore în şir au tot intrat. Era de mirare că amfiteatrul poate să înghită atîta popor. Urletele animalelor, care simţeau miros de oameni, se înteţeau mereu. Poporul, ocupîndu-şi locurile, vuia ca valurile în furtună.
La urmă veni prefectul oraşului, înconjurat de vigili, iar după el, într-un şir neîntrerupt începură să curgă lecticile purtîndu-i pe senatori, pe consuli, pe pretorieni, pe edili, pe funcţionarii publici şi imperiali, pe ofiţerii pretorienilor, pe patricieni şi pe femeile elegante. Unele lectici erau precedate de lictori cu securi prinse în mănunchiuri de nuiele, altele de grupuri mari de sclavi. Străluceau în soare lecticile aurite, veşmintele albe şi multicolore, penele, cerceii, bijuteriile, oţelul topoarelor. Din circ, răsunau strigătele cu care poporul îi saluta pe înalţii demnitari. Din cînd în cînd, mai soseau mici detaşamente de pretorieni.
Preoţii diferitelor temple veniră ceva mai tîrziu, şi abia după ei apăruiă fecioarele sfinte ale Vestei, înaintea cărora mergeau lictorii. Se aştepta numai venirea împăratului ca să se înceapă reprezentaţia. Acesta, nevoind să supună poporul la o aşteptare prea lungă, pentru a-l atrage de partea lui, sosi în curînd in compania Augustei şi a curtenilor.
Petronius veni şi el, avînd în lectica lui pe Vinicius. Acesta ştia că Ligia este bolnavă şi inconştientă, dar fiindcă în ultimele zile intrarea în închisoare fusese păzită cu stricteţe, iar vechile străji fuseseră înlocuite cu altele noi care n-aveau voie să discute cu paznicii şi nici să dea cele mai mici veşti celor care veneau să întrebe de deţinuţi, nu mai era sigur dacă nu-i şi ea printie victimele destinate primei zile de reprezentaţie. Pentru lei puteau s-o trimită şi bolnavă, chiar şi fără cunoştinţă. Fiindcă victimele aveau să fie îmbrăcate în piei de animale şi trimise, grupuri întregi, în arenă, nimeni dintre spectatori nu putea controla dacă se află cu una mai mult sau cu una mai puţin şi nici s-o recunoască pe careva. Paznicii şi toţi servitorii amfiteatrului erau mituiţi, iar cu bestiarii Vinicius căzuse la înţelegere
190
s-o ascundă pe Ligia într-un colţ întunecos al amfiteatrului, iar noaptea s-o încredinţeze unui arendaş al său, care avea s-o ducă imediat în Munţii Albani. Petronius, căruia i se împărtăşise taina, îl sfătui pe Vinicius să meargă cu el în amfiteatru, în văzul tuturor, şi abia la intrare să se strecoare în mulţime şi să alerge la beciuri, unde, pentru a evita erorile posibile, urma să o arate personal pe Ligia paznicilor.
într-adevăr, imediat îl trase de togă un om îmbrăcat în urs şi spuse:
-  Stăpîne, au rămas în închisoare. Pe mine m-au scos ultimul şi am văzut-o bolnavă în pat.
După această veste Vinicius se întoarse în amfiteatru, unde avea loc alături de Petronius, printre alţi curteni.
-  Este? îl întrebă Petronius.
-  Nu. A rămas în închisoare.
-  Ascultă ce mi-a venit în minte, însă, ascultînd, uită-te, de exemplu, la Nigidia, ca să pară că discutăm despre coafura ei... Tigellinus şi Chilon se uită în clipa asta la noi... Ascultă deci: s o pună pe Ligia la noapte într-un sicriu şi s-o scoată ca moartă, restul îl deduci singur.
-  Da, răspunse Vinicius. îi întrerupse Tullius Senecion, care aplecîndu-se spre ei spuse:
-  Nu ştiţi dacă se dau arme creştinilor?
-  Nu ştiu răspunse Petronius.
-  Aş prefera să li se dea, spuse Tullius, altfel arena are să devină prea repede o friăcelărie. Dar ce amfiteatru splendid!
într-adevăr, priveliştea era minunată. Scaunele din rîndul de jos păreau ninse de atîtea togi albe. Pe un podium aurit, stătea împăratul cu un colier de diamante la gît, cu o cunună de aur pe cap, iar alături de el, Augusta frumoasă şi sumbră. De o parte şi de alta, vestale, mari demnitari, senatori cu marginea mantiilor brodată, comandanţii armatei în armuri strălucitoare, într-un cuvînt, tot ce era în Roma puternic, ilustru, bogat. în rîndurile următoare, stăteau cavalerii, iar mai sus, de jur împrejur, o mare întunecată de capete omeneşti, deasupra cărora, de la un stîlp la altul, atîrnau ghirlande împletite din trandafiri, crini, anemone, iederă şi viţă de vie.
Oamenii discutau cu voce tare, strigau, cîntau, uneori izbucneau în rîs, la vreo vorbă spirituală transmisă din rînd în rînd, şi băteau din picioare de nerăbdare, ca să grăbească spectacolul.
încet-încet, bătăile din picioare se transformară într-un vuiet neîntrerupt. în cele din urmă, prefectul oraşului, care adineauri înconjurase arena într-un strălucit cortegiu, făcu un semn cu o eşarfă şi amfiteatrul răspunse printr-un geamăt.
De obicei spectacolul începea cu vînătoarea de animale sălbatice, în care excelau diferiţi barbari din nord şi din sud, însă de data asta erau mult prea multe animale, aşa că începură cu andabaţii, adică spadasini purtînd armuri şi căşti fără deschideri pentru ochi, care se băteau fără să se vadă. Ieşiră în arenă vreo zece şi mcepură să-şi agite armele prin aer. Mastigoforii, cu ajutorul unor furci lungi, îi împingeau unii spre alţii, ca să se încaiere. Spectatorii mai rafinaţi se uitau indiferenţi sau cu dispreţ la o asemenea reprezentaţie, însă poporul se distra, yăzînd mişcările nesigure ale spadasinilor. Cînd se întîmpla să se ciocnească doi în spate, izbucneau hohote de rîs şi s-auzeau strigăte: „La dreapta!", „La stînga!", »ln faţă!" şi adesea îi încurcau dinadins pe adversari. Pînă la urmă, se aleseră
191
cîteva perechi totuşi şi lupta începea să devină sîngeroasă. Unii mai îndîrjiţi aruncară scuturile şi, ţinîndu-se cu stînga de adversar, să nu se piardă de el, luptau cu dreapta pe viaţă şi pe moarte. Cel care cădea, ridica mîna, cerînd îndurare, însă la începutul spectacolului poporul cerea, de obicei, moartea celor răniţi, mai ales cînd era vorba de andabati, care, avînd feţele acoperite, rămîneau necunoscuţi, încetul cu încetul, numărul luptătorilor scăzu, pînă cînd, la urmă, rămaseră numai doi. îmbrînciti din spate, se ciocniră şi căzură âmîndoi, înjunghiindu-se unul pe celălalt. Printre strigătele: „Peractum est!", servitorii luară cadavrele, iar efebii greblară locurile, pe unde rămăseseră urme de sînge pe nisip, şi împrăstiară frunze de şofran.
Urma acum o luptă mai serioasă, care trezea interes nu numai printre oameni de rînd, dar şi printre nobili. De multe ori, tinerii patricieni făceau pariuri mari, pierzînd tot ce aveau la ei. începuseră şi de astă dată să circule din mînă în mînă tăbliţele pe care se scriau numele favoriţilor şi suma de sesterţi mizată. Spectatt, adică gladiatorii veterani, cu multe victorii la activul lor, aveau şi cei mai mulţi susţinători, însă printre amatorii de pariuri erau şi din aceia care mizau sume respectabile pe gladiatori noi şi cu totul necunoscuţi, în speranţa unor cîştiguri mari. Paria împăratul însuşi, şi preoţii, şi vestalele, şi senatorii, şi cavalerii, şi poporul. Oamenii din popor, cînd îşi isprăveau banii, puneau adesea în joc propria lor libertate. Apariţia gladiatorilor era aşteptată cu mari emoţii şi chiar cu teamă. Mulţi invocau cu voce tare numele zeilor, cerînd ocrotire pentru favoriţii lor.
Cînd răsunară puternic trompetele, în amfiteatru se lasă liniştea aşteptării. Mii de ochi îşi îndreptară privirile spre poarta mare de care se apropie un om costumat în Caron. în mijlocul tăcerii generale, lovi de trei ori cu ciocanul, chemîndu-i parcă la moarte pe cei care se aflau în spatele ei. Canaturile porţii se deschiseră încet. Ca dintr-o peşteră neagră, începură să iasă în arena însorită gladiatorii. Veneau în grupuri de cîte douăzeci şi cinci de oameni, separat tracii, separat samniţii, galii, mirmilonii în armuri grele şi, în sfîrşit, reţiarii, ţinînd într-o mînă plasa, iar în cealaltă tridentul. La apariţia lor se auziră aplauze, care curînd se transformară într-o furtună de ovaţii. Ei înconjurară arena cu pas egal, elastic, cu armele şi armurile lor bogate sclipind, apoi se opriră în faţa podiumului împărătesc, mîndri, calmi, strălucitori. Un sunet prelung de corn curmă aplauzele. Luptătorii ridicară mîna dreaptă şi, privind spre împărat, îl salutară cu voci tărăgănate:
Ave, caesar imperator! Morituri te salutant!'
După aceea, se împrăstiară repede, ocupîndu-şi locurile în arenă. Lupta avea să se desfăşoare pe grupuri, însă mai întîi se permise spadasinilor renumiţi să-şi încerce iscusinţa în cîteva ciocniri individuale. Imediat, dintre gali, ieşi înainte un luptător bine cunoscut amatorilor de lupte, cu numele de Lanio (Măcelarul), învingător la multe jocuri. Purta o cască mare pe cap şi o armură care îmbrăca dm
1 Trăiască cezarul, împăratul! Cei care vor muri te salutai (Salutul obişnuit pe care-l adresau gladiatorii împăratului)
192
faţă şi din spate toracele său enorm, arătînd în lumina arenei ca un uriaş cărăbuş de metal. împotriva lui ieşi să lupte nu mai puţin cunoscutul retiarius Calendio.
Printre spectatori, începură pariurile:
-  Cinci sute de sesterţi pentru gal!
-  Cinci sute pentru Calendio!
-  Pe Hercule! O mie!
-  Două mii!
Galul, ajungînd în mijlocul arenei, începu să se retragă cu sabia ridicată. Aplecîndu-şi capul, se uită prin deschizătura vizierei la adversar. Suplul retiarius, cu forme statuare, gol, purtînd doar o cingătoare pe şolduri, se învîrtea cu agilitate în jurul adversarului său greoi, agitînd cu graţie plasa, aplecînd sau ridicînd tridentul, şi cînta obişnuitul cîntec al retiarilor:
Non te peto, piscem peto. Quidme fugis, Caile?'
Galul însă nu fugea. Se opri chiar pe loc şi începu să se rotească uşor, pe nesimţite, ca să-l aibă pe adversar mereu în faţă. Spectatorii înţeleseră că trupul acesta greu, ferecat în aramă, se pregăteşte
pentru o săritură bruscă, de care poate să depindă soarta luptei. între timp, retiarius ba se apropia cu un salt de el, ba se îndepărta, făcînd cu tridentul său mişcări atît de iuţi, încît erau aproape imposibil de urmărit. De cîteva ori dinţii tridentului scrîşniră, lovindu-se de scut, însă galul nici nu se clinti, dovedindu-şi astfel colosala lui forţă. Atenţia lui părea să fie concentrată nu asupra tridentului, ci a plasei, care se învîrtea deasupra capului său, ca o pasăre rău prevestitoare. Spectatorii urmăreau cu respiraţia oprită lupta măiastră a gladiatorilor. Lanio, alegînd momentul potrivit, se năpusti, în sfîrşit, asupra adversarului, însă acesta cu aceeaşi iuţeală se feri de sabie şi cu braţul ridicat se încorda şi aruncă plasa. Galul, răsucindu-se pe loc, o îndepărtă cu scutul. îndată după aceea, amîndoi făcură un salt înapoi.
în amfiteatru răsunară ţipete: „Mactel"- iar în rîndurile de jos se încheiară noi prinsori. însuşi împăratul, care pînă acum discutase cu Rubria, vestala, şi nu prea dădea atenţie spectacolului, întoarse capul spre arenă.   ^
Gladiatorii reluară lupta cu atîta îndemînare şi cu atîta precizie în mişcări, încît se părea uneori că nu-i o ciocnire pe viaţă şi pe moarte, ci o întrecere a iscusinţei. Lanio, după ce respinse încă de două ori plasa, începu din nou să se retragă în jurul arenei. Atunci însă, cei care nu pariaseră pe el, nevrînd să-i dea răgaz să se odihnească, prinseră a striga: „Atacă!". Galul îi ascultă şi atacă. Braţul retiarului se umplu deodată de sînge şi plasa îi căzu în lungul trupului. Lanio se încorda şi sări, voind să dea ultima lovitură. însă în clipa aceea, Calendio, care într-adins se prefăcuse că nu mai poate manevra plasa, se arcui într-o parte, evitînd lovitura, şi înfipse tridentul între genunchii adversarului. Acesta căzu la pămînt.               *"
Galul voi să se ridice, însă într-o clipă îl acoperi plasa fatală, în care, cu fiecare mişcare, îşi încurca tot mai mult mîinile şi picioarele. în acest timp, loviturile
'  Nu pe tine te caut, caut peştele De ce fugi de mine, Callus?
193
tridentului îl culcau mereu la pămînt. Mai făcu o încercare să se scoale de jos, se sprijini într-o mînă, încordîndu-se, însă zadarnic! Ridică mîna moale, în care nu mai putea ţine sabia, şi căzu pe spate. Calendio îi ţintui ceafa de pămînt cu dinţii tridentului şi, sprijinindu-se în coada lui cu amîndouă mîinile, îşi întoarse faţa spre loja împăratului.
Circul se zgudui de aplauze şi urlete. Pentru cei care pariaseră pe Calendio, în clipa asta el era mai mare decît împăratul, însă totodată dispăru din inima lor înverşunarea împotriva lui Lanio, care cu preţul sîngelui său le umpluse pungile. Părerile poporului erau împărţite. Semnele de moarte şi de îndurerare erau jumătate-jumătate, însă retiarul se uita numai la loja împăratului şi a vestalelor, aşteptînd de acolo sentinţa.
Din nefericire, Nero nu-l simpatiza pe Lanio, căci la ultimele jocuri dinaintea incendiului pariase împotriva lui şi pierduse o sumă respectabilă pe care-o cîştigase Licinius, aşa că scoase mîna în afară şi arătă cu degetul cel mare în jos.
Vestelele repetară semnul. Atunci Calendio îngenunche pe pieptul galului, scoase un cuţit scurt pe care-l purta la cingătoare şi, deschizînd armura în dreptul gîtului adversarului, îi înfipse lama triunghiulară pînă la prăsele.
„Peractum est!" răsunară voci în amfiteatru.
Lanio se zbătu o vreme ca un bou înjunghiat, lovind nisipul cu picioarele, după aceea se încorda şi rămase nemişcat.
Mercur nu mai trebui să încerce cu fierul înroşit dacă mai trăieşte. Cadavrul lui fu ridicat şi se prezentară alte perechi, şi abia după aceea începu lupta pe grupuri. Poporul participa cu fervoare. Urla, ţipa, fluiera, aplauda, rîdea, îi aţîţa pe luptători,'cuprins de nebunie. în arenă, împărţiţi în două tabere, gladiatorii se luptau cu înverşunare.de fiare: se izbeau piept în piept, trupurile se încolăceau într-o îmbrăţişare de moarte, membrele vînjoase trosneau din încheieturi, săbiile pătrundeau adînc în piepturi şi pîntece, dintre buzele palide ţîşnea sîngele pe nisip. Spre sfîrşit, vreo zece începători, cuprinşi de spaimă, smulgîndu-se din învălmăşeală, o luară la fugă, însă mastigoforii îi împinseră imediat înapoi în luptă, plesnindu-i cu biciurile plumbuite. Pe nisip apărură pete mari, Întunecate. Din ce în ce mai multe trupuri goale sau în armuri zăceau alături, ca nişte snopi. Cei vii luptau printre cadavre, se împiedicau de armuri, de scuturi, îşi răneau picioarele în săbiile frînte şi cădeau. Poporul nu-şi mai putea stăpîni entuziasmul. îmbătat de spectacolul morţii, îi respira aerul, îşi sătura ochii de priveliştea lui şi trăgea în plămîni cu voluptate miosul de sînge şi sudoare.
învinşii căzuseră aproape toţi. Doar vreo cîţiva răniţi îngenunchiară în mijlocul arenei şi, clătinîndu-se, întinseră mîinile spre public, implorîndu-l să-i cruţe. Celor victorioşi li se împărţiră premii, cununi, ramuri de măslin. Urmă un răgaz pentru odihnă, care, din porunca împăratului atotputernic, se transformă în ospăţ. în vaze fură aprinse mirodeniile. Stropitorile trimiseră asupra poporului o bură de parfum de şofron şi violete. Se împărţeau băuturi răcoritoare, carne friptă, prăjituri, vin, măsline şi fructe. Poporul înfuleca, pălăvrăgea şi ovaţiona în cinstea împăratului ca 3ă-l determine să fie şi mai darnic. După ce foamea şi setea fură satisfăcute, sute de sclavi aduseră coşuri pline de daruri. Efebi îmbrăcaţi în amoraşi luau în mîini tot felul de obiecte şi le aruncau printre bănci. Cînd se împărţiră biletele de loterie, se stîrni învălmăşeală: oamenii se înghesuiau, se doborau, se călcau în picioare, ţipau, săreau peste rînduri de scaune, se sufocau în îmbulzeala
194
îngrozitoare, căci cine căpăta un număr norocos putea să cîştige şi o casă cu grădină, un sclav, veşminte scumpe, sau un animal sălbatic deosebit, pe care apoi îl vindea circului. Din cauza asta se producea o învălmăşeală crîncenă şi adesea pretorienii trebuiau să intervină ca să facă ordine. După fiecare împărţeală erau scoşi din amfiteatru oameni cu mîini sau picioare rupte, sau chiar striviţi de moarte în înghesuială.
Cei bogaţi nu se zbăteau după bilete. De data asta, curtenii se distrau pe seama lui Chilon, bătîndu-şi joc de eforturile lui zadarnice de a dovedi oamenilor că poate asista impasibil la vărsarea de sînge, la fel ca oricare altul. în zadar însă nefericitul grec îşi încrunta sprîncenele, muşcîndu-şi buzele şi strîngînd din pumni pînă-i intrau unghiile în palme. Nici firea lui grecească, nici caracterul lui fricos nu suportau asemenea spectacole. Pălise, fruntea i se îmbrobonase de sudoare, buzele i se învineţiseră, ochii i se adînciseră în fundul capului, dinţii începură să-i clănţăne. După terminarea luptei, îşi mai reveni, cînd însă începură să-şi bată joc de el, se înfurie deodată şi începu să-şi arate şi el colţii.
-  Hei, grecule! Nu poţi suporta vederea pielii omeneşti sfîşiate, spuse Vatinius, trăgîndu-l de barbă.
Chilon rînji, arătîndu-şi ultimii doi dinţi galbeni, şi răspunse:
-  Tatăl meu n-a fost cizmar, aşa că nu ştiu s-o cîrpesc.
-  Macte! Habet! strigă vîteva voci. Alţii însă continuară să-l ia în zeflemea.
-  Nu-i el de vină că în loc de inimă are în piept o bucată de brînză! strigă Senecion.
-  Nu eşti tu de vină că în loc de cap ai o băşică, răspunse Chilon.
-  Poate c-ai să te faci gladiator! Ai arăta grozav cu plasa pe arenă.
-  Dacă te-aş pescui pe tine cu ea, aş pescui un nătărău împuţit.
-  Dar cu creştinii cum o să fie? întrebă Festus din Liguria. N-ai vrea să fii dine ca să muşti din ei?
'    - N-aş vrea să fiu fratele tău.
-  Tu, lepră meoţiană!
-  Tu, măgar liguric!
-  Văd că te mănîncă pielea, dar nu te sfătuiesc să mă rogi să te scarpin eu.
-  Scarpină-te singur. Dac-ai să-ţi scarpini propria-ţi rîie, ai să strici ce ai mai bun în tine.
Ei îl atacau, iar el le răspundea, muşcînd veninos, în hohotele generale de rîs. împăratul bătea din palme, repetînd: „Ma.cte!" şi-i aţîţa. La un moment dat, se apropie Petronius şi, atingînd cu bastonasul său de fildeş sculptat umărul grecului, spuse rece:
-  Foarte bine, filozofule, dar o mică eroare tot ai comis: zeii te-au făcut Şarlatan, iar tu vrei să devii demon şi de aceea nu rezişti!
Bătrînl îl privi cu ochii săi injectaţi, căci de data asta nu găsise un răspuns Potrivit. Pentru o clipă tăcu, după aceea răspunse, parcă făcînd un efort:
-  Am să rezist!...
Trompetele anunţară că s-a terminat pauza. Oamenii începură să părăsească coridoarele, pe care se strînseseră să-şi dezmorţească picioarele şi să discute. în ^'area generală, se stîrniră obişnuitele certuri pentru locul ocupat mai înainte. torii şi patricienii se îndreptau spre locurile lor. încetul cu încetul, se potoli
195
rumoarea şi amfiteatrul reintră în ordine. Pe arenă, apăru un grup de oameni ca să mai grebleze ici şi colo nisipul năclăit de sînge.
Venise rîndul creştinilor. Deoarece era un spectacol nou pentru popor şi nimeni nu ştia cum au să se comporte, erau aşteptaţi cu multă curiozitate Aşteptîndu-se la scene extraordinare, mulţimea era concentrată şi duşmănoasă. Doar oamenii care aveau să apară acum dăduseră foc Romei şi comorilor ei de veacuri! Doar se hrăneau cu sînge de sugari, otrăveau apa, blestemau neamul omenesc şi se dedau la crimele cele mai infame! Nici cele mai aspre pedepse nu puteau sătura ura dezlănţuită a plebei, iar dacă se temea cineva, se temea numai ca nu cumva chinurile să fie mai prejos de fărădelegile acestor duşmani cumpliţi.
Soarele se ridicase în înălţimi şi razele lui, filtrate prin velarium-ul purpuriu, umpleau amfiteatrul de o lumină sîngerie. Nisipul luase o culoare de jăratic. în lumina asta, pe feţele oamenilor şi în arena pustie, care peste cîteva clipe avea să se umple de chin omenesc şi furie animalică, se înstăpînise gioaza. Moartea plutea în aer. Mulţimea, de obicei veselă, s"e cufundase în ură şi tăcere. Chipurile aveau o expresie încrîncenată.
Prefectul făcu un semn: apăru acelaşi bătrîn îmbrăcat în Caron, care chemase la moaite pe gladiatori, şi, trecînd cu pas mărunt prin toată arena, în mijlocul unei tăceri mormîntale, bătu de trei ori cu ciocanul în poartă.
Amfiteatrul fu străbătut de murmure:
- Creştinii!... Creştinii!...
Gratiile de fier scîrţîiră, în hăurile negre răsunară strigătele obişnuite ale mastigoforilor: „în arenă!" şi într-o clipă, arena fu populată de grupuri parcă de silvani îmbrăcaţi în piei de animale. Toţi alergau iute, aproape înfriguraţi şi, ajungînd în mijlocul arenei, îngenuncheau unul lîngă altul cu mîinile ridicate spre cer. Mulţimea crezuse că imploră îndurare şi, înfuriată de o asemenea purtare laşă, începu să bată din picioare, să fluiere, să arunce cu amforele goale, cu oase curăţate de carne şi să urle-: „Fiarele! Fiarele!"... Dintr-o dată însă, se petrecu ceva neaşteptat. Din grupul creştinilor răsună cîntecul auzit pentru prima dată într-un circ roman:
Christus regnat!...
Mulţimea fu cuprinsă de uimire. Condamnaţii cîntau, cu ochii ridicaţi spie velarium. Se vedeau feţele lor palide, parcă transfigurate. înţeleseră cu toţi că oamenii aceia nu cer îndurare. Se părea că nu mai văd circul, nici poporul, nici senatul, nici pe împărat. „Christus regnat!" răsuna tot mai puternic, iar în banc pînă sus, printre rîndurile de spectatori, mulţi îşi puneau întrebarea: „Ce '■e petrece? Cine-i acel Christos declarat stăpîn de oamenii aceştia care aveau ^' moară?" între timp însă, au fost deschise alte gratii şi în arenă au năvălit, alergii^1 şi lătrînd sălbatic, haite întregi de cîini: moloşi uriaşi, galbeni din Peloponez, cîM dungaţi din Piiinei, dulăi din Hibernia ca nişte lupi, înfometaţi înadins, cu burtA supte şi ochii injectaţi. Urletul şi mîrîitul umplură tot amfiteatrul. Creştinii, după c terminară cîntecul, rămaseră în genunchi parcă împietriţi, gemînd într-un g\^ „Pi o Christo! Pro Christo!" Cîinii, simţind oameni sub pieile de animale şi mirat de împietrirea lor, la început nu îndrăzniră să-i atace. Unii se cătărară pe pere'
196
lojilor ca şi cum ar fi vrut să ajungă la spectatori, alţii alergau în jurul arenei, lătrînd îndîrjiţi, parc-ar fi gonit o fiară nevăzută. Poporul se înfurie. Izbucniră mii de voci. Unii spectatori imitau răcnetul fiarelor, alţii lătratul cîinilor, alţii îi asmuţeau în toate limbile. Amfiteatrul se cutremura de răcnete. Cîinii aţîţaţi, ba se repezeau, ba se retrăgeau, clămpănind din fălci, pînă cînd, în cele din urmă, unul din moloşi îşi înfipse colţii în umărul unei femei îngenunchiate în faţă şi o trase sub el.
Ca la un semn, zeci de dini se aruncară în mijloc, făcînd o spărtură. Mulţimea încetă să ţipe ca să privească cu mai multă atenţie. Printre urlete şi horcăituri se mai auzeau voci jalnice de bărbaţi şi femei: „Pro Christo! Pro Christo!" Arena fu semănată în curînd cu ghemuri de trupuri, cîini, oameni care se zvîtroleau. Sîngele curgea şuvoi. Cîinii îşi smulgeau unul altuia membrele însîngerate ale oamenilor. Mirosul de sînge şi de măruntaie sfîrtecate copleşi parfumurile arabe, în cele din urmă, nu mai rămăsese decît pe ici-colo cîte un om îngenuncheat, ■ covîrşit repede de haitele înnebunite.
Vinicius, care în momentul cînd intraseră creştinii se ridicase şi se întorsese pentru ca, conform promisiunii să-i arate săpătorului direcţia unde, printre oamenii lui Petronius, se afla ascuns Apostolul, se aşeză la loc. Stătea cu faţa ca de mort, privind cu ochi sticloşi la priveliştea înfidătoare. La început, gîndul că săpătorul ar fi putu să se înşele şi că Ligia s-ar fi afla printre victime îl paralizase. Cînd auzi însă glasurile: „Pro Christo!", cînd văzu chipul atîtor victime care, murind, aduceau laudă adevărului şi Dumnezeului lor, îl cuprinse un alt sentiment, care-i alina suferinţa. Işi spuse că de vreme ce Christos însuşi a murit în chinuri şi de vreme ce, iată, pier în numele lui, mii, cînd se varsă o mare de sînge, o picătură mai mult nu înseamnă nimic şi că e chiar un păcat să mai ceri îndurare. Cîndul acesta îi venea din arenă, împreună cu gemetele muribunzilor şi cu mirosul de sînge. Totuşi, se ruga şi, repetînd în neştire cu buzele arse: „Chnste, Christe - şi Apostolul Tău se roagă pentru ea!" După aceea uită de sine. Pierdu noţiunea locului unde se află. I se părea doar că sîngele din arenă creşte şi creşte, că se va ridica şi se va revărsa din circ peste toată Roma. Nu mai auzea nimic, nici urletele cîinilor, nici ţipetele mulţimi, nici vocile curtenilor care începură deodată să strige:
-  A leşinat Chilon!
-  A leşinat Chilon! repetă Petronius, întorcîndu-se spre grec.
Acesta leşinase într-adevăr. Stătea alb ca varul, cu capul dat pe spate, cu gura larg deschisă, ca un cadavru.
In aceeaşi clipă, începură să împingă în arenă noi victime îmbrăcate în piei de animale.
Ingenunchiară şi aceştia imediat, ca şi ceilalţi. Insă cîinii, osteniţi şi sătui, nu rnai voiau să-i sfîşîie. Doar vreo cîţiva se năpustiră asupra celor care lr|genunchiaseră mai în margine. Ceilalţi cîini, lungindu-se la pamînt şi ridicînd în sus boturile pline de sînge, gîfîiau şi vomitau.
Mulţimea nemulţumită, îmbătată de sînge, înnebunită, începu să strige cu voci înfiorătoare:
-  Leii! Leii! Daţi drumul leilor!...
197
Leii fuseseră rezervaţi pentru ziua următoare^ însă în amfiteatru poporul îşi impunea voinţa chiar şi împăratului. Numai singur Caligula, îndrăzneţ şi capricios, cuteza uneori să i se împotrivească, ba chiar să ordone biciuirea mulţimii. De cele mai multe ori însă, ceda şi el. Nero, căruia aplauzele îi erau mai dragi decît orice pe lume, nu se opunea niciodată. Nu se opuse nici acum, cînd era vorba de potolirea mulţimii iritate de incendiu şi de creştinii pe care aruncase vina dezastrului.
Făcu semn să se deschidă cuniculum şi mulţimea se linişti imediat. Se auzi scîrţîitul gratiilor în dosul cărora erau leii. Cîinii se adunară grămadă în partea opusă a arenei, schelălăind încet, în timp ce leii apărură unul după altul, uriaşi, galbeni, cu capete mari, lăţoase. însuşi împăratul îşi întoarse spre ei faţa-i plictisită şi duse smaraldul la ochi, ca să vadă mai bine. Curtenii îi salutară cu aplauze Mulţimea îi număra pe degete, urmărind impresia pe care apariţia lor o făcea asupra creştinilor îngenunchiaţi în mijloc. Aceştia începură să repete iarăşi cuvintele neînţelese pentru mulţi şi supărătoare pentru toţi: „Pro Christo! Pro Christo!"...
Leii, deşi flămînzi, nu se grăbeau. Lumina roşcată de pe arenă îi supăra. Clipeau din ochi parcă orbiţi. Unii îşi întindeau leneş trupurile enorme, aurii, alţii căscau boturile parc-ar fi vrut să arate spectatorilor colţii lor îngrozitori. Curînd însă, mirosul de sînge începu să-i irite. Mişcările lor deveniră neliniştite. îşi zburleau coamele, sforăind. Deodată, unul se repezi la cadavrul unei femei şi, aşezîndu-şi labele din faţă pe el, începu să lingă sîngele închegat. Un altul se apropie de un creştin care ţinea în braţe un copil îmbrăcat în pielede pui de ciută. Copilul se cutremura, plîngînd, atîrnîndu-se convulsiv de gîtul tatălui. Acesta, voind să-i prelungească măcar cu cîteva clipe viaţa, se muncea să-l desfacă şi să-l dea celor care erau îngenunchiaţi mai departe. Ţipetele şi mişcarea îl înfuriară pe leu. Scoase un răget scurt, zdrobi copilul cu o lovitură de labă şi, apucînd în gură capul tatălui, îl sfărîmă într-o clipă.
Văzîndu-I, ceilalţi lei se năpustiră asupra creştinilor. Cîteva dintre femei nu-şi putură reţine ţipătul de groază. Mulţimea le acoperi cu aplauze, care se liniştiră însă imediat, căci dorinţa de a privi înviase. Ochii spectatorilor văzură lucruri îngrozitoare: capete de oameni dispărînd în boturile enorme ale fiarelor, pieptuli deschise dintr-o singură lovitură de colţi, inimi şi plămîni smulşi, oase trosnind îi dinţi. Unii lei, apucîndu-şi victima de şold sau de spate, alergau în salturi prit arenă, căutînd parcă un loc adaăpostit, unde s-o poată devora în linişte; alţii si încăierau, ridicîndu-se în două picioare ca luptătorii, umplînd circul de răgete Oamenii se sculau de la locurile lor, coborînd mai aproape de arenă, să vadă rru bine. în locurile de trecere, înghesuiala era de nedescris. Nu lipsea mult ca plebe, exaltată să năvălească în arenă şi să sfîşie laolaltă cu leii. Se auzeau răcnete neomeneşti, aplauze, răgete, mîrîit, clămpănit de fâlci, urlet de moloşi şi gemete
împăratul, ţinînd smaraldul la ochi, privea atent. Faţa lui Petronius luase i1 expresie de dezgust şi dispreţ. Chilon fusese scos din circ încă de mai înainte
Iar din cunicule erau împinse în arenă mereu alte victime.
Din rîndul cel mai de sus al amfiteatrului, privea Petru Apostolul. Nimeni nn-vedea, căci toate privirile erau întoarse spre arenă. Se ridicase şi ca şi în via Iu
198
Cornelius, cînd îi binecuvîntase pentru a primi moartea şi veşnicia pe aceia care urmau să fie prinşi, tot aşa făcea şi acum semnul crucii asupra acelora care piereau sub colţii fiarelor. Unii ridicau ochii spre el şi atunci faţa li se lumina şi zîmbeau, văzînd deasupra lor, departe, sus, semnul crucii. Iar lui i se rupea inima şi spunea: „O, Doamne! Facă-se voia Ta! Spre slava Ta, pentru dovedirea dreptăţii Tale, pier aceste oi ale mele! Tu mi-ai poruncit să le pasc, iată, Ţi le dau îna­poi! Tu numără-le, Doamne, ia-le, vindecă rănile lor, potoleşte dureiea lor şi dăruteşte-le mai multă fericire în veci!"
îi binecuvînta mereu, grup duă grup, copleşit de dragoste, ca pe proprii săi copii, pe care-i dădea direct în mîinile lui Christos.
La un moment dat, împăratul, fie că se enervase, fie că voia ca reprezentaţia să întreacă tot ce se văzuse pînă atunci la Roma, şopti cîteva cuvinte prefectului oraşului, iar acesta, părăsind podiumul, se duse imediat la cuniculum. Chiar şi poporul se miră cînd peste cîteva clipe văzu că se deschid din nou gratiile. Fură mînate în arenă animale de toate soiurile: tigri de pe malul Eufratului, pantere din Numidia, urşi, lupi, hiene, şacali. Toată arena se acoperi de un val mişcător de blănuri în dungi, galbene, roşcate, cafenii şi cu pete. Se produse o învălmăşeală în care ochii nu mai puteau deosebi nimic în afară de teribila contorsionare a spinărilor de fiare. Spectacolul pierdu aparenţa de real, transformîndu-se într-o orgie a sîngelui, viziune a unei minţi rătăcite. Se întrecuse oiice măsură. Printre răcnete, urlete şi schelălăituri se auzeau ici şi colo, din băncile spectatorilor, rîs isteric de femei, care-şi ieşiseră din fire. Pe oameni îi cuprinse groaza. Fotele se întunecară. Numeroase voci începură să strige: „Destul! Destul!"
Era însă mai uşor să dai drumul fiarelor decît să le goneşti. împăratul găsi totuşi mijlocul să cureţe arena de ele, oferind în acelaşi timp o nouă distracţie mulţimii, în locurile de trecere dintre bănci apărură şiruri de numizi negri, împodobiţi cu pene şi cercei, cu arcuri în mîini. Poporul ghici ce avea să urmeze şi-i întîmpină cu strigăte de satisfacţie. Negrii se apropiară de parapet şi, punînd săgeţi în corzi, începură să ţintească în grupurile de fiare. Era într-adevăr un spectacol nou. Negrii, aplecîndu-se pe spate, încordîndu-şi arcurile flexibile, trimiteau săgeată ■ după săgeată. Zbîrnîitul coardelor şi şuieratul săgeţilor lungi, cu pană în coadă, se amesteca cu urletul fiarelor şi cu strigătele de admiraţie ale spectatorilor. Lupii, urşii, panterele şi oamenii care mai rămăseseră încă vii cădeau alături, ici şi colo, cîte un leu, simţind săgeata înfiptă între coaste, se întorcea cu o mişcare zvîcnită, cu botul strîmbat de furie, ca să prindă şi să sfărime lemnul. Alţii gemeau de durere, animalele mai mici, cuprinse de spaimă, alergau orbeşte prin arenă, sau se izbeau cu capul în gratii. Şi săgeţile şuierau, şuierau mereu, pînă cînd tot ce fusese viu căzu în convulsiile agoniei.
în arenă intrară sute de sclavi ai circului, înarmaţi cu cazmale, lopeţi, mătun, roabe, coşuri de cărat măruntaiele şi saci cu nisip, într-un furnicar înfrigurat. O curăţiră imediat de cadavre, sînge şi murdărie, greblară, nivelară şi aşternură un strat gros de nisip proaspăt. După aceea, veniră în fugă amoraşi aruncînd petale de roze, crini şi tot felul de flori. Fură aprinse din nou cădelniţele şi fu dat ia o Parte velarium-ul, căci soarele coborîse spre asfinţit.
Spectatorii se uitau în jur miraţi şi se întrebau unii pe alţii ce-i mai aşteaptă pe  aceea.
199
într-adevăr, îi aştepta o distracţie la care nu se aşteptase nimeni. împăratul, care coborîse mai demult de pe podium, apăru pe neaşteptate în arena presărată cu flori, îmbrăcat în mantie de purpură şi cu cunună de aur pe cap. Doisprezece cîntăreţi cu citere în mîini păşeau în urma lui, iar el, ţinînd o lăută de argint, înainta cu pas solemn pînă la mijloc şi, înclinîndu-se de cîteva ori în faţa spectatorilor, ridică ochii spre cer şi o vreme rămase aşa, aşteptînd inspiraţia.
După aceea lovi în strune şi începu să cînte:
O, tu fiu strălucitor al Latonei, Stăpîn peste tenedos, Chios, Chryse, Tu eşti acela care, avînd în grijă Cetatea cea sfîntă a Ilionului, Ai putut mîniei ahailor s-o laşi, îngăduind ca sfintele altare, Ce-ardeau spre slava ta, Să le înece sîngele troienilor?
Cîntecul cobora încet într-o elegie tristă, plină de durere. în circ se lăsase linişte. împăratul, el însuşi mişcat, continuă:
Ai fi putut să acoperi durerea inimilor şi piînsetul
Cu muzica divinei tale lire.
Se iveşte o lacrimă ca rouă pe floare,
La auzul acestui cîntec trist,
Ce învie din praf şi cenuşă
Ziua pieirii, a incendiului şi a dezastrului...
- Smintheus, unde-ai fost atunci?...
Vocea îi vibra şi ochii i se umeziră. Pe genele vestalelor apărură lacrimi, poporul asculta în tăcere şi, în cele din urmă, izbucni într-o interminabilă furtună de aplauze.
în acest timp, de afară, prin vomitoriile deschise pentru aerisire", se auzea scîrţîitul carelor în care erau încărcate rămăşiţele însîngerate ale creştinilor, bărbaţi, femei şi copii, pentru a fi duse la gropile comune numite puticuli.
Petru Apostolul îşi duse mîinile la tîmplele albe şi, tremurînd, gemu în sinea lui:
„Doamne! Doamne! Cui ai dat stăpînirea lumii? Şi de ce vrei să-ţi întemeiezi capitala*în oraşul acesta?"
LVII
Joarele coborîse între timp spre apus şi părea să se topească în crepuscul. Spectacolul se terminase. Mulţimea începu să părăsească amfiteatrul, revărsîn-du-se prin ieşirile numite vomitoria, spre oraş. Numai curtenii mai întîrziau, aşteptînd să plece grosul mulţimii. Părăsindu-şi locurile, se adunară cu toţii în
200
jurul podiumului pe care Împăratul apăru din nou să asculte elogiile. Deşi spectatorii nu fuseseră zgîrciţi în aplauze, pentru el asta nu era de ajuns, căci se aşteptase la un entuziasm delirant. In zadar îl ridicau în slăvi cu toţii, în zadar vestalele îi sărutau munile „divine", iar Rubria se aplecă atît de aproape, încît capul ei roşcat atinse pieptul lui Nero. Cezarul nu era mulţumit şi nu reuşea să ascundă acest lucru. Era mirat şi îngrijorat că Petronius păstrează tăcere. Un cuvînt de laudă din gura lui, care să releve cu dibăcie calităţile cîntecului, i-ar fi produs o mare bucurie în clipa asta. In cele din urmă, nemaiputînd suporta, îi făcu un semn, iar cînd acesta urcă pe podium, îi zise:
-  Spune...
Petronius răspunse rece:
-  Tac, căci nu pot găsi cuvinte. Te-ai întrecut pe tine însuţi!
-  Aşa mi s-a părut şi mie, şi totuşi poporul acesta?...
-  Poţi pretinde unor corcituri să se priceapă la poezie?
-  Deci ai observat şi tu că nu mi-au mulţumit aşa cum meritam? '~ - Ai ales rău momentul.
-  De ce?
-  Pentru că minţile tulburate de mirosul sîngelui nu pot asculta cu atenţie. Noaptea era senină, caldă. In faţa circului mai mişuna încă mulţimea curioasă
să asiste la plecarea împăratului, dar părea posomorîtă şi tăcută. Ici şi colo, izbucniră aplauze, dar încetară imediat. Din spoliarium, carele scîrţîiau, scoţînd într-una resturile însîngerate ale creştinilor.
Petronius şi Vinicius parcuseseră drumul în tăcere. Abia aproape de vilă, Petronius întrebă:
-  Te-ai gîndit la ceea ce ţi-am spus?
-  Da, răspunse Vinicius.
-  Oare mă crezi că şi pentru mine acum asta-i problema cea mai importantă? Trebuie s-o eliberăm, făcîndu-le în ciudă împăratului şi lui Tigellinus. E ca o luptă în care mă încăpăţînez să înving, ca un joc în care vreau să cîştig, chiar de-ar fi să-mi pun pielea la bătaie... Ziua de astăzi m-a întărit şi mai mult la această hotărîre.
-  Să te răsplătească Christos!
-  Vei vedea.
Discutînd astfel, ajunseră la poarta vilei şi coboară din lectică. în clipa aceea, se apropie de ei un om în negru şi întrebă:
-  E aici nobilul Vinicius?
-  Da, răspunse tribunul, ce doreşti?
-  Eu sînt Nazarius, fiul lui Miriam. Vin de la închisoare şi-ţi aduc veşti despre Ligia.
Vinicius îi puse mina pe umăr şi la lumina torţei îşi aţinti privirile în ochii lui, neputînd rosti nici un cuvînt. Nazarius ghici întrebarea care-i îngheţase pe buze şi răspunse:
-  Trăieşte. Ursus m-a trimis la tine, stăpîne, să-ţi spun că în delirul ei se roagă şi repetă numele tău.
Iar Vicinus răspunse:
-  Slavă lui Christos care poate să mi-o redea!
îl luă pe Nazarius şi-l conduse în bibliotecă. îndată veni şi Petronius, voind să asculte convorbirea lor.
JL
201
-  Boala a salvat-o de la necinstire, căci călăilor le e frică de molipsire, spuse băiatul. Ursus şi medicul Glaucus veghează la căpătîiul ei zi şi noapte.
-  Paznicii au rămas aceiaşi?
-  Da, stăpîne, şi ea e în camera lor. Deţinuţii care erau în închisoare de jos au murit cu toţii de friguri, ori s-au sufocat.
-  Cine eşti tu? întrebă Petronius.
-  Nobilul Vinicius mă cunoaşte. Sînt fiul văduvei la care a stat Ligia.
-  Eşti creştin?
Băiatul privi întrebător spre Vinicius şi, văzînd că în clipa aceea se roagă, ridică fruntea şi spuse:
-  Da.
-  Cum de poţi intra liber în închisoare?
-  M-am angajat, stăpîne, la căratul cadavrelor. Am făcut-o anume ca să vin în ajutorul fraţilor mei şi să le aduc veşti din oraş.
Petronius examina atent faţa frumoasă a băiatului, ochii lui albaştri şi părul negru, bogat, apoi întrebă:
-  Din ce ţară eşti, băiete?
-  Sînt galilean, doamne.
-  Ai vrea ca Ligia să fie liberă? Băiatul ridică ochii în sus:
_- Chiar dac-ar trebui să-mi dau viaţa! Atunci Vinicius se opri din rugăminte şi zise:
-  Spune paznicilor s-o pună într-un coşciug, zicînd că-i moartă. Tu alege-ţi ajutoare care împreună cu tine s-o scoată noaptea din închisoare. în apropiere de Gropile Puturoase veţi găsi oameni, aşteptînd cu o lectică, şi le veţi da sicriul. Paznicilor promite-le din partea mea atîta aur cît va putea să ducă fiecare în mantie.
în timp ce vorbea, de pe faţa lui dispăru expresia absentă. Se trezise în el ostaşul, căruia speranţa îi reda vechea energie.
Nazarius se aprinse la faţă de bucurie şi, ridicînd mîinile spre cer, strigă:
-  Christos să-i dea sănătate, căci va fi liberă!
-  Crezi că paznicii au să se învoiască? întrebă Petronius.
-  Ei, stăpîne? Numai să ştie că n-au să fie pedepsiţi pentru asta şi torturaţi.
-  Da! zise Vinicius. Paznicii s-ar fi învoit chiar şi la fuga ei, cu atît mai mult au să se învoiască s-o scoatem ca moartă de acolo (...).
Se însera, întunericul începuse să cuprindă oraşul mai devreme decît de obicei, din cauza norilor care acoperiseră tot orizontul. O dată cu venirea serii, căzu o ploaie deasă, scoţînd aburi din piatra încinsă de dogoarea zilei şi umplînd de ceaţă străzile oraşului. Din cînd în cînd, ploaia contenea, pornindu-se apoi iarăşi, cu mai multă putere.
-  Să ne grăbim, spuse Vinicius, în cele din urmă. Din cauza furtunii s-ar putea să scoată cadarele mai devreme din închisoare.
-  E timpul! răspunse Petronius.
Luînd mantii galice cu glugi, ieşiră prin portiţa pe lîngă grădină în curte. Petronius se înarma cu un cuţit scurt roman, numit sica, pe care-l lua cu el întotdeauna în escapadele nocturne.
202

Din cauza furtunii, oraşul era pustiu. Din timp în timp, cîte-un fulger spinteca norii, luminînd zidurile noi ale-caselor proaspăt ridicate sau în construcţie şi pavajul ud al străzilor. La lumina fulgerelor, zăriră, în sfîrşit, după ce merseră destul de mult, movila pe care se ridica micul templu al Libitinei.
Luminile se apropiau. După cîteva clipe, se puteau vedea clar flăcările tremurătoare ale torţelor.
Niger îşi făcu semnul crucii şi începu să se roage. Convoiul sumbru continua să se apropie şi, cînd ajunse în dreptul templului Libitinei, se opri. Petronius, Vinicius şi Niger se lipiră în tăcere de movilă, neînţelegînd ce poate să însemne asta. Insă convoiul se oprise numai pentru ca oamenii să-şi acopere nările şi gura cu cîrpe, fiindcă duhoarea lîngă puticuli era insuportabilă. După aceea ridicară tărgile cu sicrie şi porniră mai departe.
Numai un sicriu rămase în faţa templului.
Vinicius se repezi într-acolo, urmat de Petronius, Niger şi doi sclavi britani cu lectica. •
înainte însă de a ajunge acolo, din întuneric se auzi vocea lui Nazarius, plină de durere:
-  Stăpîne, au adus-o împreună cu Ursus la închisoarea Esquilină... Noi ducem un mort. Pe ea au luat-o înainte de miezul nopţii!...
în drum spre casă, Petronius era sumbru ca furtuna. Nici măcar nu încerca să-l consoleze pe Vinicius. înţelegea că nu-şi mai pot face nici un fel de iluzii în privinţa răpirii Ligiei din catacombele Esquilinului. Bănuia că a fost mutată de la Tallianum, ca să nu moară de friguri, scăpînd astfel de arenă, şi tocmai asta era o dovadă că erau cu ochii pe ea şi o păzeau cu mai multă grijă pentru alţii. Lui Petronius îi părea rău din tot sufletul şi de ea, şi de Vinicius, şi în afară de asta îl frămînta gîndul că pentru prima dată în viaţă ceva nu-i reuşeşte, pentru prima dată e învins în luptă.
„Se pare că Fortuna mă părăseşte, îşi zise el, însă zeii se înşală dacă-şi închipuie că am să mă împac cu o viaţă ca a lui, de exemplu."
Se uită la Vinicius, care, de asemenea, îl privea cu ochii larg deschişi.
-  Ce-i cu tine? Ai febră? întrebă Petronius.
îi răspunse cu o voce ciudată, frîntă, tărăgănată, ca de copil bolnav:
-  Eu cred că El mi-o poate reda!
\k Deasupra oraşului se stingeau ultimele tunete ale furtunii.
LVI II
Pic
loaia, care dură trei zile, fenomen neobişnuit la Roma în timpul verii, şi grindina care cădea, în ciuda legilor naturii nu numai ziua ci şi seara, şi chiar noaptea, întrerupse reprezentaţiile. Poporul începu să se teamă. Se anunţa recoltă Proastă la viţa-de vie, iar cînd, într-o după amiază, trăsnetul topi statuia de bronz a zeiţei Ceres de pe Capitoliu, se ordonară jertfe în templul lui Jupiter Salvator. Preoţii zeiţei Ceres răspîndiră zvonul că mînia zeilor s-a întors împotriva oraşului
203
pentru că pedepsirea creştinilor tărăgănează prea mult. Mulţimile începură să ceară continuarea jocurilor, indiferent de vreme, şi bucuria cuprinse Roma cînd se anunţă că, după trei zile de pauză, luduş matutinus va reîncepe.
Se întoarse şi vremea frumoasă. Amfiteatrul wcă din zori era plin de mii de oameni. Şi împăratul veni devreme în ziua aceea cu vestalele şi curtea. Spectacolul trebuia să înceapă cu o luptă a creştinilor între ei. Fură îmbrăcaţi în gladiatori, li se dădură tot felul de arme de atac şi apărare. însă aici avu loc un eşec. Creştinii aruncară în nisip plasele, furcile, lăncile şi săbiile şi se îmbrăţişară unii pe alţii, îndemnîndu-se să reziste la chinuri şi moarte. Mulţimea se socoti jignită. Unii îi acuzau că-s laşi şi fricoşi; alţii susţineau că nu vor să se bată din ură faţă de popor, anume ca să-l lipsească de plăcerea admirării luptelor bărbăteşti. In cele din urmă, din porunca Cezarului, împotriva creştinilor fură trimişi gladiatori adevăraţi, care-i tăiară în cîteva minute pe oamenii îngenuncheaţi şi dezarmaţi.
După scoaterea cadavrelor, nu mai fură prezentate lupte, ci un şir de tablouri mitologice, născocite de însuşi împăratul.
împăratul împreună cu vestalele şi curtenii părăsiră amfiteatrul şi se îndreptă spre un uriaş cort de purpură roşie ca focul, ridicat anume, în care fusese pregătii pentru el şi oaspeţi un minunat prandium. Cei mai mulţi dintre spectatorii de rînd ie urmară exemplul, împrăştiindu-se în grupuri pestriţe în preajma cortului, ca să-şi mai desmortească trupurile înţepenite de îndelungata şedere şi să se înfrupte din hrana pe care, din mărinimia împăratului, o împărţeau sclavii din abundenţă. Cîţiva curioşi coborîră în arenă şi, pipăind nisipul îmbibat de sînge, discutau, competenţi, despre reprezentaţiile trecute şi cele viitoare. Curînd plecară şi aceştia, ca să nu întîrzie la înpărţirea hranei. Rămaseră doar cîţiva oameni pe care-i reţinea nu curiozitatea, ci mila pentru viitoarele victime. Ei se ascunseră pe intervale, sau în locurile cele mai de jos.
în timpul pauzei, arena se nivelă. Fură săpate şiruri de gropi, pe toată întinderea arenei. Ultimul şir ajungea la vreo zece paşi de podiumul Cezarului. Dinafară circului se auzea gălăgia mulţimii, strigăte şi apluze, iar aici se făceau pregătiri febrile pentru noi chinuri. Deodată, se deschise cuniculum-ul şi din intrările care se deschideau în arenă, apărură mînaţi din spate cete de creştini goi, purtînd cruci în spinare. Se umplu toată arena cu ei. Bătrîni încovoiaţi sub greutatea grinzilor, bărbaţi în puterea vîrstei, femei cu părul despletit sub care se străduiau să-şi ascundă goliciunea, băieţi şi chiar copii mici. Şi crucile, şi victimile erau împodobite cu flori. Servitorii circului, lovindu-i cu ciomegele îi sileau pe creştini să aşeze crucile în dreptul gropilor. Aşa aveau să piară cei pe care, în prima zi a jocurilor, nu reuşiseră să-i dea pradă cîinilor şi fiarelor sălbatice. îi luau acum nişte sclavi negri şi, aşezîndu-i cu spatele pe cruce, le băteau mîinile în cuie de barele transversale, zeloşi şi grăbiţi, pentru ca atunci cînd poporul se va întoarce după pauză să găsească toate crucile înălţate. Amfiteatrul răsuna de bocănitul ciocanelor, al căror ecou trecea peste rînduri şi ajungea în piaţa din jurul amfiteatrului şi sub cortul în care împăratul dădea masă pentru vestale şi petru prietenii săi. Acolo se bea vin, se glumea pe seama lui Chilon şi se şopteau la ureche cuvinte tainice preoteselor Vestei, iar în arenă cuiele pătrundeau în mîinile şi picioarele creştinilor, lopeţile scrîşneau, umplînd cu pămînt gropile în care fuseseră înfipte crucile.
204
Printre victimele cărora urma să le vină rîndul peste cîteva clipe, se afla Crispus. Leii n-apucaseră să-l sfîşie, aşa că fusese destinat răstignirii, iar el, gata întotdeauna de moarte, se bucura la gîndul că-i bate ceasul. Trupul lui uscat era despuiat; numai un cordon de iederă îi acoperea coapsele, iar pe cap avea cunună de roze. în ochi îi strălucea acelaşi foc nestins, iar de sub cunună se arăta aceeaşi faţă aspră, fanatică. Nu se schimbase nici inima lui. Ca şi mai înainte, în cuniculum, îi ameninţa pe fraţii lui cu mînia lui Dumnezeu.
-  Daţi slavă Mîntuitorului, spunea el, că vă îngăduie să muriţi de aceeaşi moarte ca şi el. Poate că o parte din păcatele voastre vor fi iertate astfel, totuşi temeţi-vă, căci trebuie să se facă dreptate. Nu poate fi aceeaşi răsplată pentru răi şi pentru buni.
Cuvintele lui însoţeau cu bocăniturile ciocanelor, care băteau în cuie mîinile şi picioarele victimelor. Tot mai multe cruci se ridicau în arenă. Iar el, adresîndu-se celor care aşteptau, fiecare lîngă crucea lui, continuă:
-  Văd cerul deschis, dar văd şi o prăpastie căscată... Nici eu singur nu ştiu cum am să dau socoteală Domnului de viaţa mea, deşi am crezut şi am urît răul şi nu mă tem de moarte, ci de învierea din morti, nu de chin, ci de judecată, căci va veni ziua mîniei.
Atunci, din rîndurile de bănci mai apropiate, se auzi o voce calmă şi solemnă:
-  Nu ziua mîniei, ci ziua îndurării. Ziua mîntuirii şi a fericirii, pentru că, vă zic vouă, Christos vă va lua lîngă el, vă va mîngîia   şi vă va aşeza la dreapta lui. Credeţi, căci iată cerul se deschise înaintea voastră!
La aceste cuvinte, toate privirile se întoarseră spre bănci. Chiar şi aceia care atîrnau pe cruci ridicară capetele palide, chinuite, şi se uitară spre cel ce vorbea. El se apropie pînă la bariera care înconjura arena şi începu să-i binecuvînteze cu semnul crucii.
Crispus întinse braţul spre el ca şi cum ar fi vrut să-l dojenească, însă, văzîn-du-i faţa, lasă mîna în jos, apoi îngenunghe şi şopti:
-  Apostolul Pavel!...
Spre marea uimire a servitorilor circului, îngenuncheară toţi ceicare nu apucaseră încă să fie ţintuiţi pe cruce, iar Pavel din Tars se întoarse spre Crispus şi zise:
-  Crispus, nu-i ameninţa, căci încă azi vor fi cu tine în rai! Tu crezi că pot fi osîndiţi? Dar cine are să-i osîndească? Oare Dumnezeu care şi-a jertfit fiul pentru ei? Sau poate Christos, care a murit pentru mîntuirea lor, aşa cum mor ei pentru numele Lui? Cum poate osîndi cel care te iubeşte? Cine are să-i învinovăţească pe aleşii lui Dumnezeu? Cine va spune despre sîngele acesta: „E blestemat" ?...
-  Doamne, am urît răul! răspunse bătrînul preot.
-  Christos a poruncit să-i iubim pe oameni mai mult decît să urîm răul, căci învăţătura lui este iubire şi nu ură.
-  Am greşit în ceasul morţii, răspunse Crispus. Şi începu să se bată cu pumnii în piept.
Unul dintre supraveghetorii circului se apropie de Apostol şi întrebă:
-  Cine eşti tu care vorbeşti condamnaţilor?
-  Un cetăţean roman, răspunse Pavel liniştit. După aceea, se întoarse spre Crispus şi spuse:
-  Crede, căci asta-i ziua îndurării şi mori în pace, rob al lui Dumnezeu!
205
în clipa aceea, doi negri se apropiară de Crispus ca să-l întindă pe cruce. El se mai uită încă o dată în jur şi strigă:
-  Fraţii mei, rugaţi-vă pentru mine!
Faţa lui pierdu obişnuita-i asprime. Trăsăturile-i împietrite se topiră într-o expresie de pace şi blîndeţe. îşi întinse singur mîinile în lungul braţelor crucii şi, privind drept la cer, începu să se roage cu ardoare. Se părea că nu simte durerea pentru că atunci cînd cuiele îi pătrunseră în mîini, trupul lui nici nu tresări măcar. Se ruga în timp ce i se ţintuiau picioarele, se ruga în timp ce era ridicată crucea şi bătătorit pămîntul în jurul ei. Abia cînd mulţimea începu să umple amfitetrul, rîzînd şi făcînd larmă, sprîncenele bătrînului se încruntară puţin, mîniindu-se parcă pentru că poporul păgîn îi tulbură liniştea şi pacea unei morţii blînde.
Crucile toate erau în picioare. Arena părea o pădure de trunchiuri de care atîrnă oameni. Peste cruci şi peste capetele răstigniţilor cădeau razele soarelui, în timp ce pe arenă umbrele groase formau o reţea neagră, în ochiurile căreia strălucea nisipl galben. Era un spectacol la care toată plăcerea poporului consta în a privi moartea lentă. însă niciodată pînă atunci nu se văzuse un asemenea desiş de cruci. Arena era înţesată de cruci, iar servitorii se strecurau anevoie printre ele. Pe margini, fuseseră răstignite mai ales femei. Crispus, ca unul dintre conducători, fusese răstignit chiar în faţa podiumului împărătesc, pe o cruce uriaşă, înfăşurată la poale în iederă. Nici una dintre victime nu murise încă.
Deodată, Crispus, care atîrna în faţa lui şi care cu o clipă mai înainte, stătea cu ochii închişi, ca un om leşinat sau în agonie, şi-i deschise şi începu să privească la împărat.
Faţa lui luă iarăşi obişnuita expresie neînduplecată. Ochi-i scăpărau. Curtenii, surprinşi, începură să şoptească între ei, arătîndu-şi-l cu degetul. în cele din urmă, împăratul însuşi întoarse capul spre el şi duse leneş smaraldul la ochi.
Se lăsă o linişte profundă. Ochii spectatorilor erau aţintiţi asupra lui Crispus, care încerca să mişte mîna dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o smulgă de pe cruce.
Şi, umflîndu-şi pieptul, încît i se vedeau toate coastele, începu să strige:
-  Matricidule! Vai ţie!
Curtenii, auzind insulta de moarte aruncată stăpînului lumii faţă cu miile de oameni, nu îndrăzneau nici să respire. Chilon încremeni. împăratul tresări şi lăsă smaraldul să-i alunece dintre degete.
Poporul stătea, de asemenea, cu respiraţia oprită. Vocea lui Crispus răsuna tot mai puternic în arenă:
-  Vai ţie, ucigaş al soţiei şi al fratelui tău, vai ţie, Antichriste! Prăpastia stă deschisă în faţa ta, moartea îşi întinde mîinile spre tine şi groaza te aşteaptă. Vai ţie, cadavru viu, căci vei muri înfricoşat şi osîndit în veci!
Şi, neputînd să-şi desprindă mîna ţintuită de lemn, cu trupul întins, încordat, încă de viu asemănător unui schelet, neînduplecat ca destinul, îşi clătina capul deasupra podiumului lui Nero, risipind petale de trandafir din cununa pe care i-o puseseră în creştet.
-  Vai ţie, ucigaşule! S-a împlinit măsura şi ceasul morţii tale se apropie!... Se mai încorda o dată. O clipă, spectatorii avură impresia că are să-şi
desprindă mîna de pe cruce, s-o întindă ameninţător spre Cezar, deodată însă braţele lui slabe se muiară şi trupul îi alunecă, capu-i căzu în piept şi muri.
206
în pădurea de cruci cei mai slabi începură, unul cîte unul, să se cufunde în somnul lor de veci.
LIX
-  i»ezar, zise Chilon, acum marea e ca uleiul şi valurile par să doarmă... Să plecăm în Achaia. Acolo te aşteaptă gloria lui Apolo, acolo te aşteaptă cununi, triumfuri, acolo oamenii te adoră, iar zeii te primesc ca pe un oaspete egal lor, în timp ce aici, stăpîne...
Se întrerupse, căci buza inferioară începu să-i tremure atît de tare, încît cuvintele-i deveniseră nişte sunete neînţelese.
-  Vom merge, după terminarea jocurilor, răspunse Nero. Ştiu că şi aşa unii îi numesc pe creştini innoxia corpora1. Dac-aş pleca, ar începe să repete asta cu toţii. Tu de ce te temi, ciupercă putredă?
Nero răspunse repede:
-  Nu eu am organizat jocurile, ci Tigellinus.
-  Aşa-i! Eu, răspunse Tigellinus, care auzise cuvintele împăratului.
-  Bine, zise Nero, dar de acum înainte, creştinilor să li se taie limbile sau să li se pună căluşuri, în gură.
-  Are să le pună focul căluşuri, divine!
-  Vai mie! gemu Chilon.
împăratul îi răspunse cu un surîs sinistru:
-  Noaptea aceea va fi luminoasă ca ziua.
Apoi, se întoarse spre ceilalţi curteni, cu care începu să discute despre cursele pe care plănuia să le iniţieze în încheierea jocurilor.
De Chilcn se apropie Petronius şi, atingîndu-l de braţ, zise:                [
-  Ţi-am spus eu? Nu rezişti. Acesta răspunse:
-  Vreau să mă-mbăt...
Se întinse după o cupă cu vin, însă n-o putu duce la gură fiindcă-i tremura mîna. Vestinus îi luă cupă, apoi, aplecîndu-se la urechea lui, întrebă curios şi speriat:
-  Te urmăresc Furiile? Ai?... Chilon răspunse tot printr-o întrebare:
-  Ce torţe sînt acelea pe care urmează să le ardă în grădină? Ai auzit ce spunea împăratul?
-  Am auzit şi ştiu. Astea sînt aşa-numitele sarmenti şi semaxi... îi îmbrăcă în tunici îmbibate în răşină, îi legă de stîlpi şi le dau foc... Numai de n-ar trimite zeul lor vreo calamitate asupra oraşului... Semaxi! E o tortură îngrozitoare!
-  O prefer, fiindcă n-o să fie cu sînge, răspunse Chilon. porunceşte sclavului să-mi dea cupa la gură. Vreau să beau şi vărs vinul, căci îmi tremură mîna la bătrînete.
' Făpturi nevinovate
207
I
în timpul acesta, discutau şi alţii despre creştini. Bătrînul Domitius Afer îşi bătea joc de ei:
-  Is atît de mulţi c-ar fi putut porni un război civil. Vă amintiţi, ne-am temut c-o să se apere? Dar ef mor ca oile.
-  Să fi încercat astfel! zise Tigellinus. Atunci vorbi Petronius:
-  Vă înşelaţi. Ei se apără.
-  în ce fel?
-  Prin răbdare.
-  E un fel nou de apărare.
-  Cu siguranţă. Dar puteţi să spuneţi că ei mor ca nişte criminali de rînd? Nul Ei mor ca şi cum criminalii ar fi care-i condamnă la moarte, adică noi şi tot poporul roman.
-  Ce prostii! strigă Tiggellinus.
-  Hic abdera!' răspunse Petronius.
Alţii însă, izbiţi de observaţiile lui, începură să se privească miraţi şi să repete:
-  Adevărat! E ceva aparte, ciudat, în moartea lor.
-  Ascultaţi, ei îl văd pe zeul lor! strigă Vestinus dintr-o parte. Atunci, cîţiva curteni se întoarseră spre Chilon.
-  Hei, bătrîne, tu-i cunoşti bine: spune-ne ce văd? Grecul vărsă vinul pe tunică şi răspunse:
-  învierea din morţi!...
Şi începu să tremure atît de tare, că oaspeţii, care stăteau mai aproape, izbucniră în rîs.
LX
V_»umpărat cu o sumă colosală, paşnicul Gropilor Puturoase îl primi, în cele din urmă pe Vicinius în grupul oamenilor săi, pe care-i trimitea în fiecare noapte la închisori după cadavre. Pericolul ca să fie recunoscut era într-adevăr mic. îl fereau de asta: noaptea, hainele de sclav şi proasta iluminaţie a închisorilor. De altfel, cui i-ar fi putut trece prin minte că un patrician, nepot şi fiu de consuli, ar putea să se găsească printre gropari, expus la putoarea închisorilor şi a Gropilor şi să se apuce de o muncă la care-i silea pe oameni numai sclavia sau extrema sărăcie?
El însă, cînd sosi mult dorita seară, îşi înfăşură cu bucurie coapsele, se legă la cap cu o pînză muiată în terbentină şi, cu inima zvîcnind, se duse împreună cu grupul de gropari la Esquilin.
Paza pretorienilor nu le făcu greutăţi, căci aveau cu toţii însemnele necesaie, pe care un centirion le cerceta la lumina felinarului. Peste cîteva clipe, poaita mare de fier se deschise înaintea lor şi intrară.
' Aici te înşeli
208
Vinicius văzu în faţa iui o pivniţă spaţioasă, boltită, din care se trecea în altele. Nişte felinare abia luminau interiorul plin de oameni. Unii erau culcaţi pe lîngă pereţi, cufundaţi în somn sau poate morţi. Alţii stăteau în jurul unor vase mari cu apă, din care beau ca nişte oameni mistuiţi de febră, alţii stăteau pe jos, cu coatele sprijinite de genunchi şi cu capul în palme. Pe alocuri, copiii dormeau la sînul mamelor. Se auzeau gemete, gîfîitul şuierător al bolnavilor, plînsete, şoapte de rugăciune, cîntece fredonate în surdină, blestemele paznicilor. în pivniţă era un aer fetid şi înghesuială. în adîncurile negre, furnicau figuri întunecate, iar mai aproape, la lumina tremurîndă a felinarelor, cu ochii stinşi sau mistuiţi de febră, cu fcuze vinete, cu şiroaie de sudoare pe frunte şi părul lipit de tîmple. Prin unghere, aiurau cu voce tare bolnavii.
Vinicius îşi înfipse unghiile în palme. Simţea că-i vine rău, că-şi pierde cunoştinţa. Toate suferinţele îndurate de el pînă atunci şi dragostea care-l adusese aici se transformară în dorinţă de moarte.
Deodată tresări, căci i se păru că în dreptul gratiilor unei ferestre vede statura uriaşă a lui Ursus.
Suflînd repede în felinar, se apropie de el şi întrebă:
-  Ursus, tu eşti?                                                                  I Uriaşul întoarse capul:
-  Cine eşti?
-  Nu mă recunoşti? întrebă tînărul.
-  Ai stins felinarul. Cum să te recunosc?
-  Vinicius însă o zări pe Ligia întinsă pe o mantie lîngă perete şi, fără să mai spună nimic, îngenunche lîngă ea.
Atunci, Ursus îl recunoscu:
-  Slavă lui Christos! Dar n-o trezi, stăpîne.
Vinicius, îngenuncheat, o privea printre lacrimi. Cu tot întunericul, putea să-i deosebească faţa, palidă ca alabastrul, şi braţele slăbite. Văzînd-o astfel, îl sfredeli o durere sfîşietoare. Mila, dorul, adoraţia îi învolburară inima. Căzînd cu iaţa la pămînt, începu să sărute marginile mantiei pe care se odihnea făptura aceasta, mai dragă decît orice pe lume.
Ursus îl privi multă vreme în tăcere. în cele din urmă, îl trase de tunică.
-  Stăpîne, întrebă, cum ai intrat? Ai venit s-o salvezi? Vinicius se ridică, străduindu-se să-şi stăpînească emoţia.
-  Arată-mi cum! zise el.
-  Am crezut c-ai să găseşti tu o cale, stăpîne. Mie nu-mi vine în minte decît una singură...
îşi întoarse ochii spre ferăstruica zăbrelită, apoi, ca şi cum şi-ar fi răspuns sieşi, urmă:
-  Da!... Dar acolo sînt soldaţii...                                                            ,
-  O sută de pretorieni, răspunse Vinicius.
-  Deci, nu putem trece!
-   Nu!
Ligianul îşi şterse fruntea şi întrebă pentru a doua oară:
-  Cum ai intrat aici?
-  Am tessera de la paznicul Gropilor Puturoase...
209
Deodată, se întrerupse, ca şi cum l-ar fi fulgerat un gînd, tăcu o vreme, apoi începu să vorbească grăbit
-  Pe chinurile Mîntuitorului1 eu rămîn aici, iar ea să ia tessera mea, să-si înfăşoare capul în cîrpă, să-şi acopere umerii cu mantia şi să iasă   Printre sclavii gropari sînt cîţiva adolescenţi   Pretorienn n-au s-o recunoască, iar o dată ajunsă în casa lui Petronius, e salvată
Ligianul lăsă capul în piept şi răspunse
-  Ea n-are să se învoiască, fiindcă te iubeşte, şi în afară de asta, e bolnavă  Nu poate să se ţină pe picioare  Apoi adăugă   Dacă tu, stăpîne, şi nobilul Petronius n-aţi putut s-o scoateţi din închisoare, atunci cine are s-o mai salveze?
-  Numai Christos1
Tăcură amîndoi Ligianul se gîndea cu capul lui de om simplu „Doar El ar ti putut să-i salveze pe toţi, însă, de vreme ce n-o face, se vede că a venit vremea chinurilor şi a morţii'" Se împăcase cu ideea morţii sale, dar îi părea rău pînă-n adîncul sufletului de copilul acesta care crescuse în braţele sale şi pe care-l iubea mai mult decît propria-i viaţă
Vinicius îngenunche din nou lîngă Ligia Prin fereastra zăbrelită se strecurau în pivniţă razele lunii şi o luminau mai bine decît felinarul care pîlpîia deasupra uşii
Deodată, Ligia deschise ochii şi, punînd palmele sale fierbinţi pe mîinile lui Vimcius, zise
-  Te văd Ştiam că ai să vii
El îi luă mîinile şi îşi lipi truntea de ele Pe urmă o ridică puţin din culcuş şi o sprijini de pieptul lui
-  Am venit, draga mea   Christos să te păzească şi să te salveze, o Ligia iubită1
Nu mai putu să vorbească Glasul i se înecă de durere şi nu voia să-şi trădeze mîhnirea în faţa ei
-  Sînt bolnavă, Marcus, răspunse Ligia  Sau în arenă, sau aici, în închisoare trebuie să mor    M-am rugat să te mai văd înainte de moarte şi ai venit - Christos m-a ascultat1
El o strînse la piept, fără să poată rosti vreun cuvînt Ea continuă
-  Te-am văzut de mai multe ori prin fereastră, din Tullianum  Ştiam că ai vrut să vii  Acum Mîntuitorul mi-a dat o clipă de luciditate ca să ne putem lua rămas bun Eu plec la El, Marcus, dar te iubesc şi te voi iubi întotdeauna
Vinicius, cu un efort de voinţă, se stăpîni şi, căutînd să se arate liniştit, îi spuse
-  Nu, draga mea Tu n-ai să mori  Apostolul mi-a spus să cred  Mi-a promis să se roage pentru tine   El l-a cunoscut pe Christos  Christos l-a iubit şi nu-i refuză nimic     Dac-ar fi trebuit să mori, Petru nu mi-ar fi poruncit să am încredere   El mi-a spus „Ai încredere1" Nu, Ligia' Christos are să se îndure de mine    El nu vrea moartea ta  El n-are să îngăduie asta    îţi jur pe numele Mîntuitorului că Petru se roagă pentru tine'
In zarea tristă alunii, chipul ei se lumină  Duse mîna lui la buze şi şopti
-  Eu sînt soţia ta'
Afară, lîngă zid, pretorienn, care jucau un joc de pioni, începură să se certe, ei doi însă uitaseră de închisoare, de pază, de pămîntul întreg şi, simţindu-şi sufletul împăcat, începură să se roage
210
LXI
I imp de trei zile, adică mai degrabă de trei nopţi, nimic nu le tulbură liniştea Cînd obişnuitele treburi din închisoare - constînd în alegerea morţilor de cei vii şi a celor grav bolnavi de cei sănătoşi - se terminau şi cînd paznicii obosiţi se culcau pe coridoare, Vinicius intra în beciul în care era Ligia şi rămînea acolo pînă cînd zorile pătrundeau prin gratiile ferestrei Ea îşi rezema capul de pieptul lui şi discutau cu voci şoptite despre dragoste şi moarte Amîndoi, fără să vrea, în gînduri şi în discuţii, chiar în dorinţele şi speranţele lor, se îndepărtau tot mai mult de viaţă şi pierdeau sentimentul că trăiesc Erau ca nişte oameni care, îndepărtîndu-se cu corabia de ţărm nu mai văd malul şi se afundă, cu încetul, în infinit Amîndoi se schimbau treptat în nişte duhuri triste, îndrăgostite unul de altul şi de Christos şi gata să-şi ia zborul Numai cînd şi cînd, mima lui era pustiită de durere ca de un vifor, iar uneori sclipea, ca un fulger, speranţa născută din iubire şi din credinţa în mila Celui Răstignit, însă, cu fiecare zi ce trecea, se despărţea şi el tot mai mult de pămînt şi se lăsa în voia morţii
Petronius se mira, văzînd pe faţa lui Vinicius un calm tot mai aşezat şi nişte ciudate străluciri în ochi, pe care nu le observase înainte Uneori, bănuia că Vinicius a găsit vreo soluţie salvatoare şi-i părea rău că nu-i comunică şi lui taina speranţelor sale
în cele din urmă, nemaiputînd răbda, îi spuse
-  Acum arăţi altfel  Nu păstra secrete faţă de mine, căci vreau şi pot să-ţi fiu de folos Ai araniat ceva?
-  Am aranjat, răspunse Vinicius   Dar tu nu poţi să-mi mai fu de folos   După moartea ei, eu am să recunosc că sînt creştin şi am să merg după ea
-  Deci n-ai nici o speranţă?
-  Ba da, am  Christos are să mi-o dea înapoi şi n-o să mă mai despart de ea niciodată'
Petronius începu să se plimbe prin atrium cu o expresie de dezamăgire şi nedumerire pe faţă Apoi spuse
-  Pentru asta nu-i nevoie de Christos al vostru, căci acelaşi serviciu ţi-l poate face şi Thanatos   al nostru
Vinicius zîmbi trist şi spuse
-  Nu, dragul meu, dar tu nu vrei să înţelegi asta
-  Nu vreau şi nu pot, răspunse Petronius  Acum nu-i timp de discuţii, dar îţi aminteşti ce-ai spus cînd n-am reuşit s-o răpim din Tullianum? Eu pierdusem orice speranţă, iar tu mi-ai spus cînd ne-am întors acasă   „Eu am credinţa că Christos mi-o poate da înapoi"  Să ţi-o dea   Dacă arunc o cupă de preţ în mare, nu mi-o poate da înapoi nici unul din zeu noştri, iar dacă nici al vostru nu-i mai bun, atunci nu ştiu de ce-ar trebui să-l cinstesc pe el mai mult decît pe cei vechi
-  Dar el are să mi-o redea, răspunse Vinicius Petronius dădu din umeri
Zeul mortn la grecii antici
211
-  Ştii că mîine creştinii au să lumineze grădinile Cezarului?
-  Mîine? întrebă Vinicius.
în faţa acestei realităţi atît de apropiate şi de cumplite inima îi tresări de durere şi de spaimă. Se gîndi că poate asta va fi ultima noapte pe care o va putea petrece cu Ligia, aşa că, luîndu-şi rămas bun de la Petronius, se duse repede la paznic să-şi ia tessera.
însă aici îl aştepta o dezamăgire. Paznicul nu mai voia să-i dea semnul.
lartă-mă, stăpîne. Am făcut pentru tine tot ce-am putut, dar nu pot să-mi primejduiesc viaţa. în noaptea asta, urmează să fie duşi creştinii în grădinile împăratului. în închisoare o să fie plin de soldaţi şi ele slujbaşi. Dacă te-ar recunoaşte, aş pieri şi eu, şi copiii mei.
Vinicius înţelese că-i zadarnic să insiste. Mai pîlpîia un sîmbure de speranţă; poate soldaţii care-l văzuseră în serile anterioare au să-i dea drumul şi fără semn, aşa că, o dată cu lăsarea nopţii, se îmbrăcă, după obicei, în tunică de in, îşi înfăşură capul în cîrpă şi se duse la poarta închisorii.
In ziua aceea însă, semnele se controlau mai atent decît de obicei şi, pe deasupra, centurionul Scevinus, ostaş aspru şi devotat cu trup şi suflet împăratului, îl recunoscu pe Vinicius.
Poate că totuşi sub platoşa de fier mai tresărea în pieptul lui o undă de milă pentru suferinţele oamenilor. în loc să lovească cu lancea în scut, în semn de alarmă, îl trase pe Vinicius la o parte şi-i spuse:
-  întoarce-te acasă. Te-am recunoscut, dar am să tac, fiindcă nu vreau să te dau pierzării. Nu pot să-şi dau drumul să intri, dar întoarce-te şi fie ca zeii să-ţi trimită mîngîiere!
-  Nu poţi să-mi dai drumul, spuse Vinicius, dar permite-mi să rămîn aici şi să-i văd pe cei ce vor fi luaţi.
-  Ordinul meu nu opreşte asta, răspunse Scevinus.
Vinicius rămase lîngă poartă, aşteptînd să fie scoşi cei condamnaţi. în cele din urmă, pe la miezul nopţii, se deschiseră larg porţile închisorii şi apărură şiruri întregi de deţinuţi: bărbaţi, femei şi copii, înconjuraţi de detaşamente înarmate de pretorieni. Noaptea era foarte luminoasă, cu lună plină, aşa că puteau fi deosebite nu numai statura, ci şi feţele nefericiţilor. Mergeau perechi, într-un convoi lung, sumbru, în liniştea întreruptă doar de zăngănitul armurilor ostaşilor. Fuseseră scoşi atît de mulţi, îneît se părea că toate pivniţele au rămas goale.
în capătul convoiului, Vinicius îl văzu pe medicul Glaucus. Nici Ligia, nici Ursus nu erau printre condamnaţi.
LXII
f\u se lăsase încă întunericul, cînd primele valuri ale poporului începură să se reverse în grădinile împărăteşti. Mulţimea, îmbrăcată sărbătoreşte, cu cununi pe cap, voioasă şi cîntînd, parte beată, mergea să vadă un nou şi strălucit spectacol. Strigătele: „Semaxi! Sarmenti!" răsunau pe Via Tecta, pe Pons Aemilius şi de cealaltă parte a Tibrului, pe calea Triumfală, pe lîngă Circul lui Nero şi pînă departe spre dealul Vaticanului. în Roma, mai fuseseră arătaţi oameni arşi pe stîlpi, niciodată însă numărul lor nu fusese atît de mare. Se putea crede că un
212
popor întreg fusese legat la stîlpi, pentru distrarea Romei şi a împăratului. Grupurile de spectatori se opreau în faţa diferitelor catarge, după cum îi interesau figura, vîrsta sau sexul victimelor, priveau ghirlandele de iederă, apoi îşi continuau plimbarea, punîndu-şi întrebări pline de uimire: „Oare-s aşa de mulţi vinovaţi? Cum au putut să dea foc Romei nişte copii care abia se ţin pe picioare?" Şi mirarea se transforma cu încetul în nelinişte.
între timp, se lăsase întunericul şi pe cer începură să lucească primele stele. Lîngă fiecare condamnat se opri un sclav cu o torţă aprinsă în mînă. Cînd trompetele răsunară din diferitele părţi ale parcului, dînd semnalul de începere a spectacolului, sclavii aplecară torţele spre baza stîlpilor.
Paiele muiate în smoală, ascunse sub flori, se aprinseră imediat, dînd într-o flacără luminoasă, care înteţindu-se cu fiecare clipă, mistuia ghirlandele de iederă şi, înălţîndu-se, învăluia picioarele victimelor. Poporul tăcu, grădina răsună de un geamăt lung de durere. Unele victime, ridicînd capetele spre cerul înstelat, începură să cînte în cinstea lui Christos. Poporul asculta. Cînd însă de la stîlpii mai mici voci sfîşietoare de copii începură să strige: „Mamă! Mamă!" - chiar şi cele mai aspre inimi se umplură de groază. Se cutremurară, înfioraţi, chiar şi spectatorii beţi, cînd văzură căpşoarele acelea şi feţişoarele nevinovate, schimonosite de durere sau lesinînd în fumul care începuse să înăbuşe victimele. Iar flăcările urcau, mistuind mereu alte şi alte coroniţe de trandafiri şi iederă.
Chiar de la începutul spectacolului, în mijlocul poporului apăruse împăratul într-o minunată cvadrigă de curse, la care erau înhămaţi patru armăsari albi. Era îmbrăcat în veşminte de vizitiu în culorile partidei Verzilor, din care făceau parte şi el şi cutrea lui. în urma sa, veneau alte care, pline de curteni în splendide veşminte, senatori, preoţi şi bacante goale, cu cununi pe cap şi amfore de vin în mîini, multe din ele bete, scoţînd ţipete sălbatice. Lîngă ele şedeau muzicanţi îmbrăcaţi în fauni şi satiri, cîntînd la citere, lire, fluiere şi cornuri. în alte care veneau matroanele şi fecioarele romane, de asemenea bete şi pe jumătate goale. Alături de cvadrigi, gimnaştii scuturau tirsurile împodobite cu panglici, alţii loveau în tobe mici, alţii aruncau flori. Tot acest splendid convoi înainta, urlînd: „Evoel" pe drumul cel mai larg din parc, printre torţe omeneşti şi fum. împăratul, avîndu-i alături pe Tigellinus şi pe Chilon, de a cărui spaimă dorea să se veselească, conducea singur caii şi, mergînd la pas, se uita la trupurile ce ardeau şi asculta ovaţiile poporului. Urcat în cvadrigă înaltă, de aur, înconjurat de valul omenesc care i se unduia la picioare, în lumina focului, cu cununa de aur de învingător la circ, era cu un cap mai sus decît curtenii şi părea un uriaş. Braţele lui monstruoase, întinse ca să fină hăţurile, păreau să binecuvînteze poporul. Faţa şi ochii pe jumătate închişi erau zîmbitori. Strălucea tot deasupra oamenilor, ca un soare, sau ca un zeu înfricoşător, dar minunat şi puternic.
Era întîmpinat cu ovaţii şi aplauze. Bacante, nimfe, senatori, curteni, preoţi, fauni, satiri şi soldaţi îl înconjurară imediat cu un cerc nebunesc, iar el, avînd de o parte pe Tigellinus, de cealaltă pe Chilon, dădu ocol havuzului, în jurul căruia ardeau cîteva zeci de torţe, oprindu-se în faţa fiecăreia, făcînd observaţii asupra victimelor, sau bătîndu-şi joc de bătrînul grec, pe faţa căruia se oglindea o disperare nemărginită.
în cele din urmă, se opriră în faţa unui stîlp înalt, împodobit cu mirt şi înfăşurat în iederă. Limbile roşii ale flăcărilor ajungeau la genunchii victimei, însă faţa nu i
213
se vedea, fiindcă o învăluia fumul scos de frunzele aprinse O uşoară adiere nocturnă risipi fumul şi descoperi capul bătrînului, cu barbă căruntă, căzută pe piept
Văzîndu-I, Chilon se chirci deodată, se făcu ghem ca o reptilă rănită, iar din gură îi ţîşni un ţipăt
-  Glaucus1 Glaucus1
într-adevăr, de pe stîlpul în flăcări îl privea medicul Glaucus Mai trăia încă Faţa lui exprima suferinţă îşi aplecă fruntea parc-ar fi vrut să-l privească pe călăul său pentru ultima oară, pe omul care-l trădase, care-l lipsise de soţie şi de copii, care plătise un ucigaş să-l omoare, iar cînd toate astea îi fuseseră iertate în numele lui Christos, îl mai dăduse încă o dată pe mîna călăilor Niciodată un om nu făptuise împotriva altui om nedreptăţi mai mari şi mai sîngeroase Şi iată că victima ardea acum pe stîlpul smolit, iar călăul stătea lîngă stîlp Ochii lui Glaucus nu se desprindeau de chipul grecului Din cînd în cînd, erau acoperiţi de fum, dar cînd adia vîntul, Chilon vedea din nou ochii aceia pironiţi asupra lui Se ridică, voind să fugă, însă nu putu Avu brusc senzaţia că picioarele-i sînt de plumb şi că o mînă nevăzută îl ţintuieşte cu o forţă supraomenească în faţa acestui stîlp Şi împietri acolo Simţea numai că ceva se frînge în el, că e sătul de chinuri şi sînge, ca se apropie sfîrşitul vieţii şi că totul în jurul lui piere şi împăratul şi curtea, si mulţimea, şi că-l împresoară un gol adînc, înfiorător, întunecos, din care se văd numai ochii mucenicului care-l acuză Iar acela, aplecîndu-şi capul tot mai jos, continua să-l privească Cei de faţă ghiciră că între aceşti oameni există o legătură, însă rîsul le încremeni pe buze, căci Chilon arăta îngrozitor era schimonosit de teamă şi de durere, de parcă el însuşi ar fi ars în flăcări Deodată, se clătină şi, întmzînd braţele în sus, strigă cu o voce groaznică, sfîşietoare
-  Glaucus1 în numele lui Christos1 lartă-mă1
Se făcu linişte în jur Un fior îi cutremură pe cei de faţă şi toţi ochii, fără voie, se ridicară în sus
Iar capul martirului se mişcă încet a încuviinţare, apoi se auzi din înălţimea stîlpului un geamăt
-  Te iert1
Chilon se aruncă cu faţa la pămînt, urlînd ca o fiară turbată şi luînd pămînt în amîndoi pumnii şi-l presără pe cap între timp, flăcările fîşniră în sus, cuprmseră pieptul şi faţa lui Glaucus, despletiră coroana de mirt de pe capul lui şi cuprmseră panglicile din vîrful stîlpului   întreg stîlpul ardea, luminînd puternic, strălucitor
Chilon se ridică după un timp, cu faţa atît de schimonosită, încît curtenii avură impresia că văd un alt om. Ochn-i ardeau învăpăiaţi de extaz Neputincios cu o clipă mai înainte, grecul arăta acum ca un mag care a avut viziunea zeului său şi vrea să dezvăluie adevăruri necunoscute
-  Ce-i cu el? A înnebunit1 se auziră cîteva voci
Intorcîndu-se spre mulţime şi întinzîncf în sus mîna dreaptă, începu să vorbească, sau mai degrabă să strige atît de tare, încît să-l poată auzi nu numai curtenii, ci şi gloata
-  Popor roman1 Jur pe moartea mea că, iată, ei pier nevinovaţi, iar incendiator este-acesta1
Şi arătă cu degetul spre Nero
214
Se lăsă o clipă de linişte Curtenii încremeniră Chilon continua să stea cu braţul întins, tremurător, arătînd cu degetul spre împărat Deodată, se produse tulburare Poporul, ca un val împins de o rafală de vînt, năvăli spre bătrîn, să-l vadă mai bine Ici şi colo se auziră strigăte „Ţine-I1" în alte părţi ,Vai nouă1" In mulţime izbucniră fluierături şi ţipete „Ahenobarbus1 Matricid1 Incendiator1" Dezordinea sporea cu fiecare clipă Bacantele, ţipînd cît le ţinea gura, îşi căutară adăpost în care Deodată, căzură cîţiva stîlpi arşi risipind scîntei în jur şi mărind haosul Valul orb şi înghesuit al mulţimii îl luă pe Chilon şi-l tîrî pînă în fundul grădinii
Deodată, o mînă îl atinse pe umăr
Bătrînul se întoarse şi, văzînd înaintea lui o persoană necunoscută, strigă speriat
-  Cine-i? Cine eşti?
-  Un apostol, Pavel din Tars
-  Sînt blestemat'    Ce vrei? Apostolul răspunse
-  Vreau să te mîntuiesc Chilon se rezemă de un copac
Picioarele i se muiaseră Braţele îi atîrnau inerte în lungul trupului
-  Pentru mine nu mai există mîntuire1 zise el, copleşit
-  N-ai auzit oare că Dumnezeu l-a iertat pe tîlhaiul de pe cruce care s-a căit? întrebă Pavel
-  Cunoşti păcatul meu'
-  Am văzut durerea ta şi am auzit cum ai mărturisit adevărul
-  O, stăpîne1
-  Şi, de vreme ce o slugă a lui Christos te-a iertat în clipa torturii şi a morţii, cum să nu te ierte Christos însuşi?
Iar Chilon se apucă cu mîinile de cap, înnebunit
-  Iertare1 Pentru mine iertare'
-  Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, răspunse apostolul
-  Pentru mine?1 repetă Chilon
Şi începu să geamă ca un om care nu mai avea putere să-şi stăpînească fcdurerea şi chinul  Pavel zise
-  Sprijină te de mine şi vino
Porni cu el spre încrucişarea aleilor, călăuzmdu se după susurul havuzului Pcare părea un plîns în liniştea nopţii
-  Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, repetă apostolul   Dac-ai sta pe malul mării şi ai arunca pietre în apă, ai putea oare să umpli cu ele abisul mării? Iar eu îţi spun că mila lui Christos este ca marea şi că păcatele oamenilor vor fi înghiţite de ea, cum sînt înghiţite pietrele de abis  Şi îţi spun ţie, că El este cerul care acoperă munţii, şesul, şi marea, căci este pretutindeni   Tu ai suferit lîngă stîlpul lui Glaucus şi Christos a văzut suferinţa ta   Tu ai spus fără să-ţi pese de ce-ai să păţeşti mîine  „Acesta e incendiatorul1" şi Christos va ţine minte vorbele tale Căci a trecut răutatea ta şi minciuna, iar în mima ta a rămas numai căinţa Vino cu mine şi ascultă ce-ţi spun  lată şi eu L-am urît şi i-am persecutat pe alesn Lui  pînă cînd nu mi s-a arătat şi nu m-a chemat De atunci, El este dragostea mea Asupra ta a trimis acum remuşcarea, teama şi durerea, ca să te cheme spre El  Tu
215
L-ai urît, dar El te-a iubit. Tu ai vîndut şi dat la chinuri pe credincioşii Lui, iar El vrea să te ierte şi să te mîntuiască.
Chilon începu să plîngă în hohote, iar Pavel îi sta în preajmă, punînd stăpînire pe sufletul lui.
După lungi discuţii îi spuse:
-  Crede şi mărturiseşte adevărul!
După aceea, ieşiră împreună. în poarta grădinii, apostolul îl mai binecuvîntă o dată pe bătrîn şi se despărţiră. însuşi Chilon ceru să facă astfel, prevăzînd că după cele întîmplate, împăratul şi Tigellinus vor porunci ca el să fie urmărit.
Nu se înşelase. întorcîndu-se la el, găsi casa împresurată de pretorieni, care-l luară şi sub comanda lui Scevinus îl duseră la Palatin.
împăratul se culcase, însă Tigellinus aştepta. Zărindu-I pe nefericitul grec, îl întîmpină cu faţa liniştită, dar ameninţătoare.
-  Ai comis o crimă de lezare a majestăţii, îi spuse el, şi pedeapsa n-are să te ocolească. însă   dacă mîine declari în amfiteatru că ai fost beat şi nebun şi că făptaşii incendiului sînt creştinii, pedeapsa ta se va limita doar la biciuire şi expulzare.
-  Nu pot, stăpîne! răspunse Chilon încet.
Tigellinus se apropie de el cu pas încet şi, cu o voce şoptită, dar îngrozitoare, întrebă:
-  Cum asta, nu poţi, cîine grecesc? Oare n-ai fost beat şi oare nu înţelegi te te aşteaptă? Uită-te acolo!
Arătă spre un colţ al atrium-ului, unde, alături de o bancă lungă, de lemn, stăteau în întuneric patru sclavi traci nemişcaţi, cu frînghii şi cleşti în mîini. Chilon spuse iarăşi:
-  Nu pot, stăpîne!
Pe Tigellinus începu să-l cuprindă furia, dar încă se mai stăpînea.
-  Ai văzut cum mor creştinii? întrebă el. Vrei să mori aşa?
Bătrînul îşi înălţă spre cer fruntea palidă. O vreme, buzele lui se mişcară fără zgomot, după care răspunse:
-  Şi eu cred în Christos!... Tigellinus îl privi, uluit.
-  Cîine, tu ai înnebunit de-a binelea!
Furia îngrămădită în el rupse zăgazul. Repezindu-se la Chilon, îl apucă cu ambele mîini de barbă, îl trînti şi începu să-l calce în picioare, repetînd cu spume la gură:
-  Ai să retractezi! Ai să retractezi!...
-  Nu pot! îi răspunse Chilon de jos.
-  La chinuri cu el.
Auzind porunca, tracii îl luară pe bătrîn, îl puseră pe bancă, legîndu-l cu frînghii şi începură să strîngă cu cleştele oasele picioarelor descărnate. Iar el, în timp ce-l legau, le săruta cu umilinţă mîinile, apoi închise ochii şi păru mort.
Totuşi trăia. Cînd Tigellinus se aplecă asupra lui şi-l mai întrebă o dată: „îţi retragi cuvintele?" buzele lui sleite se mişcară uşor şi s-auzi o biată şoaptă:
-  Nu... pot!...
216
Tigellinus porunci întreruperea torturii şi începu să se plimbe prin atrium, desfigurat de mînie neputincioasă. în cele*din urmă, îi veni în minte o nouă idee. Se întoarse spre traci şi spuse:
- Smulgeti-i limba.
LXIII
Dr
"rama Laureolus se reprezenta de obicei în teatre sau în amfiteatre construite în aşa fel, încît să se poată deschide şi folosi ca două scene separate. După spectacolul din parcul împărătesc, se renunţă la metoda obişnuită. Se urmărea ca un număr cît mai mare de oameni să poată privi moartea sclavului răstignit pe cruce, pe care în dramă îl mînca un urs. în teatre, rolul ursului îl juca un actor îmbrăcat în blană. De data asta, spectacolul urma să fie „adevărat". Era o idee a lui Tigellinus. împăratul anunţase la început că nu va veni, însă la insistenţele favoritului său îşi schimbă hotărîrea. Tigellinus îl convinse că, după cele petrecute în grădină, trebuie să se arate poporului cît mai des. îl asigură că sclavul răstignit n-are să-l insulte aşa cum făcuse Crispus.
Publicul îşi povestea la ureche că împăratul, întorcîndu-se din grădină, fusese cuprins de furie' şi nu putuse să adoarmă, că îl năpădise teama şi avusese nişte viziuni ciudate, în urma cărora, a doua zi, anunţă că o să plece foarte curînd în Achaia. Alţii negau total, susţineau că de acum are să fie cu atît mai neîndurător fată de creştini. Nu lipseau nici fricoşii, care prevedeau că acuzarea pe care Cnilon a aruncat-o în faţa împăratului, în prezenţa mulţimii, poate să aibă cele mai grave urmări. Erau, în sfîrşit, şi unii, care din omenie îl rugau pe Tigellinus să renunţe la continuarea prigoanei.
Discuţia fu întreruptă de sosirea împăratului, care-şi ocupă locul alături de Pitagora. Imediat începu reprezentaţia Laureolus, la care nu prea erau atenţi, căci se gîrtdeau la Chilon. Poporul, obişnuit cu torturi şi sînge, se plictisea de asemenea, şuiera, arunca vorbe nu prea măgulitoare la adresa curţii şi ţipa să fie arătată scena cu ursul, singura care-l interesa. Dacă n-ar fi fost interesul pentru bătrînul condamnat şi speranţa cadourilor, spectacolul în sine n-ar fi reuşit să ţină mulţimea pe loc.
In sfîrşit, sosi clipa aşteptată. Servitorii circului aduseră mai întîi o cruce de lemn, destul de scundă, pentru ca ursul, ridicîndu-se pe ea, să poată ajunge la pieptul victimei, apoi doi oameni îl aduseră, sau mai degrabă, îl tîrîră pe Chilon, căci singur, avînd oasele picioarelor sfărîmate, nu putea merge. îl aşezară pe cruce şi-l ţintuiră atît de repede, încît curtenii curioşi nici nu putură să-l vadă bine, şi abia după fixarea crucii într-o groapă pregătită anume, toţi ochii se întoarseră spre el. însă puţini îl mai recunoşteau pe Chilon cel dinainte, în bătrînul acesta gol. După chinurile îndurate din porunca lui Tigellinus, părea că nu-i mai rămăsese nici o picătură de sînge în trup. Numai pe barba albă se vedea o urmă roşie, rămasă de cînd i se smulsese limba. Prin pielea străvezie mai că i se vedeau oasele. Părea cu mult mai bătrîn, aproape un cadavru. în schimb, ochii lui, care înainte erau veşnic plini de nelinişte şi de răutate, faţa lui vioaie, care înainte exprima o continuă spaimă şi nesiguranţă, acum era îndurerată, însă blîndă şi senină, ca la oamenii adormiţi sau morţi. Poate că-i dădea încredere amintirea
217
acelui tîlhar răstignit pe care Chnstos îl iertase şi poate că i se adresa în gînd Dumnezeului cel milostiv „Doamne, â*m muşcat'ca un şarpe veninos, dar toată viaţa am fost sărman Am flămînzit, oamenii m-au călcat în picioare, m-au bătut şi m-au chinuit Am fost, Doamne, sărman şi foarte nefericit, şi iată că acum m-au supus la torturi şi m-au ţintuit pe cruce, aşa că Tu, Milostivule, n-ai să mă respingi în ceasul morţii1" Era evident că liniştea pătrunsese în mima lui Nimeni nu rîdea, căci în acest răstignit era ceva atît de paşnic, părea atît de bătrîn, de neajutorat şi de slab, atît de vrednic de milă în umilinţa lui, încît, fără să vrea, fiecare se întreba cum pot fi chinuiţi şi răstigniţi pe cruce oameni care şi aşa n-au mult de trăit Mulţimea tăcea Printre curteni, Vestmus, plecîndu-se în dreapta şi în stînga, şoptea cu o voce speriată „Priviţi cum mor ei'" Alţii aşteptau ursul, dorind din suflet ca spectacolul să se termine cît mai repede
în sfîrşit, ursul se rostogoli în arenă şi, legănîndu-şi capul lăsat în jos de tot, se uita pe sub sprîncene în toate părţile ca şi cum ar fi adulmecat o urmă Zărind, în sfîrşit, crucea şi trupul gol de pe ea, se apropie, se şi ridică, însă după o clipă se lăsă din nou jos şi, asezîndu-se lîngă cruce, începu să mormăie, de parcă şi în inima lui de fiară s-ar ti trezit mila faţă de aceste rămăşiţe omeneşti
Servitorii circului începură să strige ca să-l aţîţe, însă poporul tăcea Atunci Chilon ridică fruntea cu o mişcare înceată şi o vreme-şi plimbă privirile peste amfiteatru în cele din urmă, rămase cu ochii aţintiţi undeva în rîndurile cele mai de sus, pieptul începu să-i salte mai agitat şi se petrecu ceva care trezi uimirea spectatorilor Faţa i se lumină de un zîmbet, fruntea i se însenină, ochii i se ridicară spre cer şi două lacrimi mari îi alunecară lin pe obraji
Şi muri
Atunci, o voce bărbătească, puternică, răsună sus, sub velanum
- Pace martirilor'
în amfiteatru domnea o tăcere profundă
LXIV
LJupă spectacolul din grădinile împăratului, închisorile se goliră în mod simţitor E drept că se mai prindeau încă şi se mai întemniţau oameni bănuiţi că ar recunoaşte superstiţia răsăriteană, însă hăituielile aduceau din ce în ce mai puţine victime, abia atîtea de cîte era nevoie pentru asigurarea spectacolelor de a doua zi De altfel, jocurile s-apropiau de sfîrşit Poporul, sătul de sînge, se dovedea tot mai obosit, tot mai neliniştit din cauza purtării nemaiîntîlnite a condamnaţilor
Şuvoiul acela nestăvilit de credinţă, care-i îndepărta de la viaţă şi-i purta dincolo de mormînt pe mu dintre primii creştini, îl furase şi pe Ursus Multă vreme el nu se împăcase în inima lui cu ideea că Ligia are să moară, însă după ce zilnic pătrundeau prin zidurile închisorii, veşti despre cele ce se petrec în amfiteatre şi în grădini, moartea îi apăru ca o soartă comună, inevitabilă, a tuturor creştinilor, şi totodată izbăvirea lor, mai presus de orice fericire In cele din urmă, nu mai îndrăzni să se roage la Christos ca s-o lipsească pe Ligia de această fericire sau să o întîrzie cu mulţi ani pentru ea în sufletul său simplu de barbar îşi spunea că pentru fiica regelui ligienilor se cuvine mai mult şi că va obţine mai mult din fericirea cerească decît o mulţime întreagă de oameni din popor, din care făcea
218
parte şi el, şi că în slava veşnică ea va fi aşezată mai aproape de „Miel" decît alţii Auzise, ce-i drept, că în faţa lui Dumnezeu toţi sînt egali, însă în fundul sufletului nutrea convingerea că o fiică de comandant si încă de comandant al tuturor ligienilor, nu poate fi ca o sclavă oarecare Spera, de asemenea, că Christos o să i permită s-o slujească în continuare în ce-l privea p"e el, nutrea doar o singură dorinţă ascunsă să poată muri ca „Mielul" pe cruce Asta i se părea o fericire atît de mare, că deşi ştia că la Roma sînt răstigniţi cei mai mari criminali, aproape că nu îndrăznea să ceară în rugăciunile lui o asemenea moarte Se gîndea că, desigur, au să-l trimită să moară în colţii fiarelor solbatice Aceasta era marea lui îngrijorare De copil, crescuse în codrii nestrăbătuţi, în vârtejul unor continue vînăton, la care, datorită forţei sale supraomeneşti, devenise renumit printre ligieni încă înainte de a ajunge bărbat Era pentru el o îndeletnicire atît de plăcută, încît pe urmă, la Roma, cînd a trebuit să renunţe la ea, se ducea la vivarn şi la amfiteatre pentru ca măcar să se uite la animalele cunoscute şi necunoscute Vederea lor trezea în el dorinţa irezistibilă de luptă şi omor, iar acum se temea în sinea lui ca atunci cînd o fi să se întîlnească cu ele în amfiteatru, să nu-l cuprindă gînduri mai puţin demne de un creştin care trebuie să moară cuvios şi răbdător Se recomanda însă lui Christos, mîngîmdu-se cu alte gîndun, mai plăcute Auzise că „Mielul" a declarat război puterilor iadului şi duhurilor rele, printre care creştinii îi socoteau pe toţi zeu păgîni Se gîndea că în războiul acela ar fi de folos „Mielului" şi ar putea să-l servească mai bine decît alţii, căci era convins că şi sufletul lui e mai puternic decît sufletele altor martin De altfel, se ruga toată ziua, făcea servicii deţinuţilor, îi ajuta pe supraveghetori şi o liniştea pe prinţesa lui, care regreta uneori că în scurta ei viaţă nu reuşise să facă atîtea fapte bune cîte a făcut renumita Thabita de care-i povestise cîndva apostolul Petru Paznicii, care chiar şi în închisoare se temeau de forţa îngrozitoare a acestui uriaş, pentru care nu existau nici lanţuri, nici zăbrele suficient de tari, îl îndrăgiră în cele din urmă pentru blîndeţea lui Adesea, uimiţi de seninătatea lui, întrebau care-i cauza, iar el le răspundea cu o convingere nezdruncinată că viaţa adevărată îl aşteaptă după moarte îl ascultau miraţi, văzînd pentru prima dată că în catacombele în care nu pătrundea soarele poate pătrunde fericirea Iar cînd îi îndemna să creadă în „Miel", unu dintre ei se gîndeau la slujba lor de sclavi, la traiul lor sărăcăcios, la soarta lor amărîtă, căreia avea să-i pună capăt doar moartea
Numai că la gîndul morţii îi cuprindea o altă teamă, fiindcă ei nu aşteptau nimic de la ea, în timp ce uriaşul acesta ligian şi fata aceea ca o floare aruncată pe paiele închisorii mergeau spre ea cu bucurie, ca spre o poartă a fericirii
LXV
La banchet la Nerva, împăratul însuşi ceru ca Petromus să stea în faţa lui Voia să vorbească cu el despre Achaia şi despre reprezentaţia cu cele mai mari perspective de succes  îl interesau mai ales atenienn, de care se temea   Ceilalţi curteni ascultau discuţia foarte atenţi, pentru ca, pnnzînd fărîme din părerile lui Petromus, să le expună mai.tîrziu drept ale lor
219
-  Am impresia că pînă acum n-am trăit, spuse Nero şi că abia în Grecia mă voi naşte1
%     - Te vei naşte pentru o nouă glorie şi pentru nemurire, răspunse Petronius
-  Sînt convins că aşa va fi şi că Apolo nu se va dovedi invidios Dacă voi avea succes, am să-i ofer o hecatombă, cum n-a mai primit nici un zeu pînă acum
Scevinus începu să recite o poezie din Horatius
Sic te diva potens Cypn,
sic fratres Helenae, lucida sidera,
ventorumque regat pater'
-  Corabia ne aşteaptă la Neapolis, spuse împăratul  Atunci Petronius se ridică şi, privindu-l pe Nero drept în ochi, spuse
-  Permite, divine, ca mai întîi să fac o petrecere de nuntă la care să te invit pe tine înaintea altora
-  Nuntă? A cui? întrebă Nero
-  A lui Vimcius cu fiica regelui hgienilor şi ostateca ta   Adevărat că-i în închisoare acum, însă mai înainte de toate, ca ostateca, nu poate fi întemniţată iar, în al doilea rînd, ai permis tu însuţi lui Vinicius s-o ia de nevastă  Deoarece hotărînle tale, ca ale lui Zeus, sînt irevocabile, vei porunci să fie eliberată din închisoare, iar eu o voi da mirelui
Sîngele rece şi siguranţa cu care vorbea Petronius îl intimidară pe Nero, care se intimida ori de cîte ori îi vorbea cineva pe tonul acesta
-   Ştiu, răspunse, plecînd ochii   M-am gîndit la ea şi la uriaşul care l-a sugrumat pe Croton
-  în cazul acesta, sînt amîndoi salvaţi, răspunse calm Petronius Tigellmus îi sări în ajutor stăpînului său
-  Ea-i în închisoare din voia împăratului şi tu însuţi, Petronius, ai spus că hotărînle lui sînt irevocabile
Toţi cei de faţă, cunoscînd povestea lui Vinicius şi a Ligiei, ştiau perfect despre ce-i vorba, aşa că tăcură, curioşi să vadă cum se va termina discuţia
-  Ea-i în închisoare împotriva voinţei împăratului şi din greşeala ta, fiindcă nu cunoşti legile popoarelor, răspunse Petronius apăsat Tu, Tigellmus, eşti un om naiv, dar cred că n-ai să afirmi că ea a dat foc Romei, căci, chiar dac-ai afirma asta, împăratul nu te-ar crede
Nero îşi revenise Clipea des din ochii lui miopi, cu o expresie de extremă răutate pe faţă
-  Petronius are dreptate, spuse el Tigellmus îl privi, mirat
-   Petronius are dreptate, repetă Nero   Mîme i se vor deschide porţile închisorii, iar despre petrecerea de nuntă vom discuta poimîine în amfiteatru
„Am pierdut din nou" se gîndi Petronius întorcîndu-se acasă, era atît de sigur de moartea Ligiei, încît a doua zi trimise la amfiteatru un libert de încredere sa cadă la învoială cu administratorul de la spoliarium pentru eliberarea cadavrului ei, pe care voia să-l dea lui Vinicius
Astfel pe tine puternică stăpina a Ciprului / Astfel pe tratn Elenei stele luminoase / şi tatăl vîntunlor conduce
220
LXVI
In vremea lui Nero deveniră obişnuite spectacolele date seara atît la circ, cît şi în amfiteatru, lucru foarte rar, chiar excepţional, înainte Curtenilor le plăceau, căci după ele urmau de regulă banchete ce ţineau pînă dimineaţa Deşi poporul era sătul de sînge, totuşi, cînd se răspîndi vestea că vine sfîrşitul jocurilor şi că ultimii creştini urmează să moară la spectacolul din seara aceea, o mulţime imensă umplu amfiteatrul Curtenii se prezentară toţi ca unul Bănuiau că n-o să fie o reprezentaţie obişnuită şi că împăratul hotărîse să facă un spectacol tragic din durerea lui Vinicius Tigellius păstrase secretul martiriului pregătit pentru logodnica tînărului tribun, ceea ce excita la culme curiozitate oamenilor
Toate privirile se aţinteau pline de curiozitate spre locul unde şedea nefericitul logodnic Foarte palid, cu fruntea acoperită de broboane şi sudoare, Vinicius era şi el nesigur, ca si ceilalţi spectatori, şi neliniştit pînă în străfundul sufletului Petronius, neştnnd precis ce va urma, nu-i spusese nimic îl întrebase numai, cînd se întoarse de la Nerva, dacă e gata pentru orice şi apoi, dacă va veni la spectacol Vinicius îi răspunse la amîndouă întrebările scurt „Da1", însă îl trecuseră fiori de gheaţă prin tot trupul, bănuind că Petronius nu întreabă fără motiv Cum de la o vreme trăia parcă numai pe jumătate, împăcat cu gîndul morţii sale şi a Ligiei, care avea să fie pentru amîndoi eliberare şi reunire, acum trebui să înţeleagă că altceva-i să te gîndeşti de departe la ultima clipă ca la o adormire uşoară şi altceva să vii să priveşti chinul unei fiinţe care ţi-e mai dragă decît viaţa
Cu un efort disperat, strivi în sine orice îndoială şi toată fiinţa lui se strînse ghem într-un singur gînd  „Cred"1 şi aştepta minunea
Putea să moară aici în amfiteatru, dar nu putea pleca Doar reprezentaţia trebuia să înceapă din clipă în clipă
Aproape în aceaşi moment, prefectul oraşului aruncă batista roşie în faţă şi la semnul acesta scîrţîi drugul de la o poartă ce se deschidea în dreptul podiumului împărătesc şi din hruba întunecoasă ieşi în arena luminată Ursus
Uriaşul clipi din ochi, orbit de lumina arenei, după aceea se duse în mijlocul ei, uitîndu-se curios în jurul său Curtenii şi cea mai mare parte a spectatorilor ştiau că el îl sugrumase pe Croton, aşa că apariţia sa stîrni un murmur de uimire In Roma nu se ducea lipsă de gladiatori care depăşeau mult statura obişnuită a oamenilor, însă un uriaş ca el ochii quinţilor nu văzuseră încă Cassius, care stătea pe podium în spatele Cezarului, părea un om mărunt pe lîngă ligian Senatorii, vestalele, împăratul, curtenii şi poporul priveau cu încîntare de cunoscători şi amatori la pulpele lui puternice, groase ca nişte trunchiuri de copac, la pieptul lui cît două scuturi lipite şi la braţele-i herculeene Rumoarea creştea Pentru mulţimea asta nu exista o mai mare plăcere decît să vadă asemenea muşchi jucînd în încordarea luptei Rumoarea se transformă în ovaţii Lumea se întreba unde trăieşte tribul din care se nasc asemenea uriaşi iar el stătea în mijlocul amfiteatrului, gol, asemănător unui colos de piatră, cu faţa lui de barbar îngîndurată şi tristă Văzînd arena pustie se uita mirat cu ochin lui albaştri cînd la spectatori, cînd la împărat, cînd la gratiile de la cumculum, de unde-şi aştepta călău
în clipa cînd intrase în arenă, în inima lui de om simplu tresărise pentru ultima oară speranţa că poate-l aşteaptă crucea, însă nu văzu nici crucea, nici groapa, se
221
gîndi că nu-i demn de favoarea asta şi că-l aşteaptă o altă moarte, cu siguranţă colţii fiarelor Era neînarmat şi hotărît să piară aşa cum se cuvenea unui credincios al „Mielului", liniştit şi răbdător Decamdată, mai voia să se roage Mîntîitorului, aşa că îngenunchind în arenă, îşi împreună mîimle şi ridică privirile spre stelele care se zăreau licărind pe boltă
Atitudinea lui nu plăcu mulţimii Era sătulă de creştinii ăştia care mureau ca oile Ştia că uriaşul acesta nu vrea să se apere, spectacolul eşuează Ici şi colo, se auziră şuierături Unu începură să strige după mastigofon, a căror sarcină era să-i biciuiască pe gladiatorii care nu voiau să lupte Curînd însă se liniştiră Nimeni nu ştia ce-l aşteaptă pe uriaş şi dacă n-o să vrea să lupte cînd s-o întîlni faţă-n faţă cu moartea
Nu aşteptară mult Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alamă şi la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din faţa podiumului împăratului şi se năpusti în arenă, însoţit de larma bestiarilor, un zimbru german monstruos, purtînd pe cap trupul gol al unei femei
-  Ligia1 Ligia' striga Vinicius
îşi duse mîinile la tîmple, se crispa ca un om străpuns de lance şi cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete
-  Cred' Cred1    Chnste' O minune1
Nici nu simţi că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile Un gol imens se căscă în el   în cap nu mai avea nici un gînd   Doar buzele-i repetau în neştire
-  Cred' Cred1 Cred1
Dintr-o dată, amfiteatrul amuţi Curtenii se ridicară toţi ca unul de pe locuri, căci în arenă se petrecea ceva extraordinar Ligianul cel umil şi gata de moarte, văzînd-o pe prinţesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars şi cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă
Mulţimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adînci în tăcere Ligianul ajunsese zimbrul dezlănţuit şi-l apucase de coarne
-   Priveşte'    strigă    Petronius,    smulgînd   toga   de   pe   capul    lui Vinicius
Acesta se ridică cu faţa albă ca varul şi începu să se uite în arenă cu o privire sticloasă, năucă
în vastul amfiteatru părea că nimeni nu mai răsuflă Se putea uzi şi o muscă zburînd Oamenii nu-şi credeau ochilor De cînd era Roma, nu se mai văzuse aşa ceva
Ligianul ţinea fiara de coarne Picioarele i se afundaseră în nisip pînă deasupra gleznelor, spatele i se curbase ca un arc încordat, capul nu i se mai vedea dintre umeri, muşchii braţelor i se umflaseră, încît pielea sta să plesnească Şi zimbrul fu oprit în loc Omul şi fiara stăteau acum nemişcaţi Spectatorii avură o clipă impresia că văd un grup statutar cioplit în piatră, reprezentînd vreo ispravă de-a lui Hercule sau Tezeus în nemişcarea lor se vedea încordarea fantastică a celor două forţe care luptau între ele Zimbrul se cufundase, ca şi omul, cu picioarele în nisip, iar corpul lui negru şi păros se încovoiase, de semăna cu o sferă uriaşă Care va ceda mai curînd, care va cădea mai repede, iată întrebarea care în clipa asta, pentru aceşti admiratori ai luptei avea mai mare importanţă decît propria lor soartă, decît însuşi imperiul roman şi dominaţia lui asupra lumii   Ligianul era
222
acum pentru ei un semizeu demn de adoraţie însuşi Cezarul se ridicase în picioare El şi Tigellmus, auzind de puterea omului, puseseră la cale dinadins acest spectacol şi-şi spuneau în bătaie de joc „Să mai învingă şi zimbrul pe care o să i-l alegem noi, dacă poate, acest ucigaş al lui Croton" Acum, se uitau uimiţi la tabloul pe care-l aveau în faţa lor, fără să le vină a crede că asta ar putea să fie aievea în amfiteatru puteau fi văzuţi oameni care, ndicînd mîmile în sus, rămaseră împietriţi în atitudinea asta Altora sudoarea le îmbrobonase fruntea, de parcă ei s-ar fi luptat cu fiara în circ nu se auzea decît sfîrîitul torţelor şi zgomotul picăturilor de smoală Spectatorilor le pierise glasul, în schimb mima le zvîcnea în piept aproape să-l spargă Părea că lupta durează de-o veşnicie
Omul şi fiara continuau să stea în încordarea asta teribilă, împlîntaţi parcă în pămînt Deodată, un muget surd, un geamăt înecat se auzi din arenă, urmat de un strigăt izbucnit din toate piepturile Apoi din nou să lăsă tăcere Oamenii credeau că visează Capul gigant al zimbrului începuse să se răsucească încet sub mîmile de fier ale bărbatului
Faţa ligianului, gîtul şi braţele se înroşiseră ca purpura, spatele lui se arcuise şi mai mult Se vedea că-şi adună ultimele puteri şi că n-au să-i ajungă pentru mult timp
Mugetul gemut al zimbrului se schimbă într-un horcăit de durere, amestecîndu-se cu respiraţia gîfîită a uriaşului Capul tiarei continua să se răsucească, încet, dar tot mai mult   Din bot îi atîrna o limbă lungă, înspumată
încă o clipă şi spectatorii care 5e aflau mai aproape auziră un trosnet de oase zdrobite Fiara se prăbuşi la pămînt cu grumazul frînt
Uriaşul dezlegă repede frînghia de pe coarnele zimbrului şi, luînd pe fecioară în braţe, începu să resufle grăbit
Faţa îi pălise părul umezit i se lipise de tîmple, umerii şi braţele-i erau înecate în sudoare Cîteva clipe rămase nemişcat, buimac, apoi ridică ochii şi începu să se uite la spectatori
Mulţimea parcă înnebunise
Pereţii clădirii se cutremurau de urletele celor cîteva zeci de mu de spectatori De cînd se pomenise, reprezentaţiile nu mai stîrniră un delir Cei din rîndurile de sus coborau spre arenă, înghesuindu-se în trecerile dintre bănci, ca să-l vadă mai de aproape pe viteaz De pretutindeni, se auzeau voci care cereau clemenţă Voci pătimaşe, insistente, care în curînd se transformară într-un strigăt general Uriaşul îi cucerise pe aceşti romani îndrăgostiţi de forţa fizică - şi devenise acum cea mai importantă persoană din Roma
El înţelese că poporul cere pentru el viaţa şi libertatea Poate însă nu le voia numai pentru el O clipă privi în jur, peste amfiteatru, apoi se apropie de podiumul împăratului şi, legănînd trupul fetei pe braţele întinse, ridică ochii cu o expresie de implorare, parc-ar fi spus
- De ea înduraţi-vă' Pe ea salvaţi-o1 Eu pentru ea am făcut asta1
Spectatorii înţeleseră perfect ce cerea Văzînd că fata leşinată, care, pe braţele uriaşului hgian părea un copil, emoţia cuprinse mulţimea, pe cavaleri şi pe senatori Trupul ei firav, alb, parcă cioplit din alabastru, leşinul ei, pericolul îngrozitor din care-o eliberase uriaşul şi, în sfîrşit, frumuseţea ei şi ataşamentul lui zguduiră inimile  Unu credeau că-i este tată şi cerşeşte îndurare pentru copilul lui
223
Mila izbucni deodată ca o flacără Erau sătui de sînge, de moarte, de chinuri Voci înbuşite de lacrimă începură să ceară îndurare pentru amîndoi
între timp, Ursus înainta în jurul arenei şi, legănînd mereu fata în braţe, prin gesturi şi priviri implora clemenţă pentru ea Deodată, Vinicius se smulse de la locul lui, sări peste balustrada care despărţea primele locuri de arenă şi, alergînd la Ligia, îi acoperi cu toga trupul gol
Apoi îşi sfîşie tunica pe piept, dezveli cicatricele rămase de la rănile primite în războiul cu armenii şi întinse braţele spre popor
Exaltarea mulţimii depăşi orice limite începu să tropăie şi să urle Vocile care ceruseră îndurare deveneau acum ameninţătoare Poporul intervenea nu numai pentru atlet, dar sărea şi în apărarea fetei, a ostaşului şi a iubirii lor Mu de spectatorii se întoarseră spre împărat cu pumnii strînşi, cu ochii scăpărînd de mînie Cezarul însă întîrzia, şovăia Nu-I ura pe Vinicius şi nici la moartea Ligiei nu ţinea în mod special, ar fi preferat însă să vadă trupul fetei sfîşiat de coarnele zimbrului, sau rupt de colţii fiarelor Cruzimea lui, imaginaţia lui bolnavă, simţurile lui degenerate găseau o anumită plăcere în asemenea scene Şi iată că acum poporul voia să I lipsească de această desfătare Chipul i se strîmbă de mînie Amorul propriu nu-i permitea să se supună voinţei mulţimii, dar nici nu îndrăznea să i se împotrivească, fiindcă era fricos din fire
începu să se uite în jurul său, căutînd să vadă măcar printre curteni degetele îndreptate în jos în semn de moarte însă Petronius ţinea palma în sus, pnvindu-l ţintă, aproape sfidător Superstiţiosul Vestmus, înclinat spre entuziasm, care se temea de spirite, dar nu se temea de oameni, dădea semn de iertare De asemenea senatorul Scevinus şi Nerva, şi Tullius Senecion, de asemenea bătrînul, faimosul comandant de oşti Ostonus Scapula, şi Antistius, şi Pison, şi Vetus, şi Crispinus, şi Minutius Termus, şi Pontius Telesinus, şi omul cel mai serios, cinstit din popor, Thraseas împăratul îndepărtă smaraldul de la ochi cu o expresie de dispreţ şi jignire, cînd deodată Tigellmus, care voia să-i facă în necaz lui Petronius, se aplecă şi spuse
- Nu ceda, divine îi avem pe pretoneni
Nero se întoarse spre locul unde se afla comandantul detaşamentului de pretoneni, asprul Subnus Flavius, care-i era devotat din tot sufletul, şi văzu un lucru nemaipomenit Faţa bătrîn-ului şi neînduplecatului tribun era scăldată în lacrimi  Şi el ţinea mîna ridicată în semn de iertare
între timp, mulţimea începuse să se înfurie Bătea din picioare, stîrmnd valuri de praf, care învăluiau amfiteatrul Printre strigăte s-auzea „Ahenobarbus,1 Matncid1 Incendiator1"
Nero se sperie în circ poporul era stăpîn atotputernic împăraţii precedenţi, şi mai ales Cahgula, îşi permiteau uneori să hotărască împotriva lui, ceea ce întotdeauna provoca revolte, care deseori ajungeau la vărsături de sînge Nero însă nu putea risca aşa ceva Mai întîi, fund comediant şi cîntăreţ, avea nevoie de aplauzele poporului, iar în al doilea rînd, îi era necesar sprijinul plebei împotriva senatului şi a patnciemlor şi, în sfîrşit, după incendiul Romei, se străduia prin toate mijloacele să-l atragă de partea sa, canalizîndu-i mînia împotriva creştinilor în cele din urmă, înţelese că ar fi periculos să i se împotrivească Revolta, începută în circ, ar fi putut cuprinde tot oraşul şi să aibă urmări incalculabile
224
Se uită încă o dată la Sabrius Flavius, la centurionul Scevinus, ruda senatorului, la soldaţi şi, văzînd pretutindeni sprîncene încruntate, feţe emoţionate şi ochii aţintiţi asupra lui, făcu semn de graţiere
Un tunet de aplauze îi răspunse Poporul era de acum sigur de viaţa condamnaţilor Din clipa asta, ei intrau sub ocrotirea lui şi nici împăratul n-ar fi îndrăznit să-i mai urmărească cu răzbunarea sa
LXVII
Uupă eliberarea Ligiei, nevoind să-l supere pe împărat, Petronius, Vinicius şi Ursus mergeau alături, grăbindu-se s-o dea cît mai repede în grija medicului grec Mergeau în tăcere, căci după emoţiile prin care trecuseră nu mai aveau putere să vorbească Vinicius mai era încă buimac îşi spunea într-una că Ligia-i salvată, că n-o mai ameninţă nici o închisoare, nici moareta la circ, că nenorocirile lor s-au terminat o dată pentru totdeauna şi că o duce acasă, ca să nu se mai despartă de ea niciodată I se părea însă că pluteşte într-un vis şi că aceea ce i se întîmplă nu-i realitate Din cînd în cînd, se apleca spre lectica deschisă să se uite la chipul drag, care în lumina lunii părea adormit, şi-şi repeta în gînd ,Ea e1 Christos a salvat-o1" îşi aminti că în spolianum unde-a dus-o împreună cu Ursus pe Ligia, a venit un medic necunoscut şi l-a asigurt că fata trăieşte şi că va trăi La gîndul acesta, bucuria jl ameţea si se sprijinea de braţul lui Ursus, nemaiputînd merge singur Iar Ursus se uita la cerul presărat cu stele şi se ruga
Mergeau repede printre casele albe, proaspăt construite, care străluceau în lumina lunii Oraşul era pustiu ici şi colo, numai grupuri de oameni încununaţi cu iederă cîntau şi dansau în sunetul flautelor, bucurîndu-se de noaptea minunată şi de sărbătoarea jocurilor Abia cînd ajunseră aproape de casă, Ursus se opri din rugăciune şi începu să vorbească încet ca şi cum s-ar fi temut să n-o trezească pe Ligia
-  Stăpîne, Mîntuitorul a salvat-o de la moarte Cînd am văzut-o între coarnele zimbrului, am auzit în sufletul meu o voce  „Apăr-o1" A fost cu siguranţă glasul Mielului  închisoarea mi-a secătuit puterile, dar El mi Ie-a dat înapoi pentru clipa aceea şi El a inspirat mila acestui popor crud Fie voia Lui
Iar Vinicius răspunse
-  Slăvit fie numele lui1
Şi nu putu continua, fiindcă-l îneca plînsul îl cuprinse o dorinţă nestăpînită să se arunce la pămînt şi să mulţumească Mîntuitorului pentru minune şi îndurare
între timp, ajunseră acasă Servitorii, anunţaţi pnntr-un sclav trimis înainte, îi întîmpmară ca un roi Pavel din Tars convertise încă de la Antium o mare parte din oamenii aceştia Necazurile lui Vinicius le erau cunoscute Cînd văzură victimele smulse din ghearele lui Nero, bucuria lor fu fără margini Medicul Teocles o consultă pe Ligia şi declară că n-a suferit nici o lovitură mai gravă şi că, după ce-i va trece slăbiciunea cauzată de frigurile din închisoare, are să se însănă­toşească
225
Luciditatea îi reveni încă în noaptea aceea Trezmdu-se într-un cubiculum sompuos, luminat de lămpi de Corint, în parfum de verbină, nu-şi dădea seama unde este şi ce se petrece cu ea îi mai stăruia în minte amintirea clipei cînd fusese legată de coarnele unui zimbru împiedicat în lanţuri, iar acum, văzînd faţa lui Vinicius aplecată asupra ei, luminată de lumina blînd colorată, îşi închipui că au părăsit pămîntul Gîndurile i se învălmăşeau în creierul slăbit de febră, credea că s-au oprit undeva, în drum spre cer, din cauza oboselii şi slăbiciunii ei Nemaisimţind nici o durere, îi zîmbi lui Vinicius şi voi să-l întrebe unde sînt Dintre buzele ei însă ieşi doar o şoaptă, în care Vinicius abia putu să-şi desluşească numele
îngenunche lîngă ea şi, punîndu-i uşor mîna pe frunte, spuse
- Chnstos te-a salvat şi mi te-a redat'
Buzele ei se mişcară, şoptind ceva de neînţeles închise ploapele, suspină uşor şi adormi profund Era somnul pe care-l aştepta medicul Teocles şi care-i da certitudinea însănătoşirii
Vinicius rămase lîngă ea, îngenuncheat, cufundat în rugăciune Cu sufletul topit de iubire, îşi uita de sine Teocles intră de cîteva ori în cubiculum, de cîteva ori apăru de după draperie Eunice cu părul de aur, în cele din urmă, cocorii crescuţi în grădină începură să ţipe, anunţînd zorile, el însă continua să se roage, în extaz, cu mima prefăcută într-o făclie aprinsă pe altarul lui Chnstos, drept mulţumire pentru cele două suflete salvate aproape în clipa înălţării lor la cer
LXVIII
L/upă eliberarea Ligiei, nevoind să-l supere pe împărat, Petronius îl urmă împreună cu alţi curteni, la Palatin Voia să audă ce se va discuta acolo şi mai ales să-şi dea seama de intenţiile lui Tigellmus, care ar putea născoci ceva nou pentru pierderea fatei E adevărat că şi ea şi Ursus intraseră sub ocrotirea poporului şi fără riscul unei revolte nimeni nu mai putea să se atingă de ei Petronius însă, cunoscînd ura pe care i-o purta prefectul pretonenilor, presupuse că acesta, neputînd să-l lovească direct, are să caute să lovească măcar în nepotul lui
Nero era supărat şi nervos fiindcă reprezentaţia se terminase cu totul altfel decît dorise el Nici nu se uită la Petronius, dar acesta, fără să se sinchisească, se apropie de el şi, cu dezinvoltura lui caracteristică de arbitru al eleganţei, îi spuse
-  Ştii, divine, la ce m-am gîndit? Scrie un poem despre fata pe care ordinul stăpînului lumii o eliberează dintre coarnele zimbrului sălbatec şi o redă iubitului ei Grecii sînt sentimentali Sînt sigur că are să-i ţncînte un asemenea poem
Deşi enervat, lui Nero îi plăcu ideea, mai întîi, ca temă pentru un poem, iar în al doilea rînd, fnndcă-i dădea prilejul să se laude singur, ca stăpîn mărinimos al lumii Privi cu interes la Petronius şi zise
-  Da' poate că ai dreptate' Dar se cuvine oare să cînt propria mea bunătate?
-  Nu trebuie să-ţi pomeneşti numele  La Roma, au să ghicească despre cine-i vorba, iar din Roma veştile se răspîndesc în toată lumea
226
-  Şi eşti sigur că are să placă în Achaia?
-  Pe Pollux' rosti Petronius şi plecă mulţumit, căci acum era sigur că Nero, a cărui viaţă n-a fost decît o continuă adaptare a realităţii la ideile sale literare, n-o să lase să-i scape o temă ca asta, deci Tigellinus o să aibă mîmile legate Asta nu schimbă însă intenţia lui de a-l expedia pe Vinicius din Roma, îndată ce sănătatea Ligiei are să permită o călătorie de aceea, cînd îl văzu o doua zi, îi spuse
-  Du-o în SiciIia   Astăzi, din partea împăratului nu vă mai ameninţă nimic, însă Tigellinus e în stare să folosească chiar şi otrava, dacă nu din ură faţă de voi, atunci faţă de mine
Vinicius îi zîmbi şi răspunse
-  Ea a fost între coamele unui zimbru sălbatec şi Christos a salvat-o
-  Jertfeşte-i o sută de boi, răspunse Petronius, uşor iritat, dar nu I pune în situaţia să fie nevoit s-o salveze pentru a doua oară    îţi aminteşti cum I a primit Eol pe Ulise, cînd s-a întors să-i ceară a doua oară vînt favorabil? Zeilor nu le place să se repete
-  Cînd are să se însănătoşească, răspunse Vinicius, am s-o duc Pompomei Graecina
-  Şi ai să faci foarte bine, fiindcă aud că Pomponia zace bolnavă  Mi-a spus o rudă de-a lui Aulus, Antistius  între timp, aici se vor petrece atîtea evenimente, încît oamenii au să uite de voi, iar în vremurile de astăzi, cei mai fericiţi sînt cei care au fost uitaţi  Fie ca Fortuna să vă dea soare iarna si umbră vara'
LXIX
Ve
estea despre miraculoasa salvare a Ligiei se răspîndi repede printre puţinii creştini rămaşi Credincioşii începură să vină s-o vadă pe aceea asupra căruia se revărsase bunătatea lui Christos Veni mai întîi tînărul Nazanus cu Minam, la care continua să se ascundă apostolul Petru, iar după ei veniră şi alţii Toţi laolaltă, împreună cu Vinicius, Ligia, cu sclavii creştini ai lui Petronius îl ascultau cu evlavie pe Ursus povestind cum a răsunat în sufletul lui o voce care i a poruncit să lupte cu fiara şi toţi plecau îmbărbătaţi Cu speranţa că Christos n-are să îngăduie totuşi să fie nimiciţi pînă la unul adepţii săi, pînă cînd va veni el însuşi la judecata cea aspră
Apostolul Petru nu îndrăzni multă vreme să apară în casa lui Petronius în cele din urmă într-o seară Nazanus anunţă venirea lui Ligia, care putea acum să umble, şi Vinicius alergară în întîmpmarea lui şi-i îmbrăţişară picioarele, iar el îi salută cu emoţie, fiindcă nu-i mai rămăsese multe oi în turma pe care i o încredinţase Christos şi a cărei soartă o plîngea acum mima lui mare Cînd Vinicius îi spuse „Doamne1 Datorită ţie, Mîntuitorul mi-a redat-o", el i-a răspus „Ţi-a redat-o pentru credinţa ta şi pentru ca să nu amuţească toate buzele care slăvesc numele Lut" Poate că se gîndea în clipa aceea la miile de credincioşi sfîrtecaţi de fiare, la crucile din arene şi la stîlpn de foc din grădinile , Fiarei", căci vorbise cu mare tristeţe Vinicius si Ligia observară că părul lui albise complet, trupul i se încovoiase, iar pe faţă avea întipărită atîta amărăciune de parcă el ar fi
227
îndurat toate chinurile prin .care trecuseră victimele furiei şi nebuniei lui Nero. Amîndoi însă erau convinşi că, de vreme ce Christos s-a supus el însuşi chinurilor şi morţii, nu poate să le ocolească nimeni. Li se sfîşia însă inima, văzîndu-l pe apostol apăsat de povara anilor, greutăţilor şi durerii. Vinicius, care voia s-o ducă pe Ligia peste cîteva zile la Neapolis, unde urma s-o întîlnească pe Pomponia şi să meargă mai departe în Sicilia, îl imploră să părăsească Roma împreună cu ei. Apostolul puse mîna pe creştetul lui şi răspunse:
-  Aud în suflet cuvintele Domnului, care, pe malul lacului Tiberiadei mi-a spus: „Dac-ai fi mai tînăr, te-ai încinge şi-ai merge unde-ai vrea, dar după ce-ai îmbătrînit, întinzi mîinile să te încingă altul şi să te ducă acolo unde tu nu vrei." E drept deci să merg după turma mea.
Ei rămaseră tăcuţi, neînţelegînd ce spune, şi el adăugă:
-  Truda mea ajunge la capătul ei, iar odihna am să mi-o aflu abia în casa Domnului.
Iar pe urmă le mai spuse:
-  Ţineţi minte că v-am iubit cum îşi iubeşte un tată copiii, şi ceea ce veţi face în viaţă să faceţi spre lauda Domnului.
Treizeci şi patru de ani trecuseră de la moartea Domnului său şi nu aflase odihna. Cutreierase pămîntul cu toiagul în mînă şi povestise despre „vestea cea bună". Puterile lui se epuizaseră în călătorii şi greutăţi, pînă cînd, în cele din urmă, în această cetate, ca o inimă a omenirii, consolidase opera învăţătorului. O singură suflare de foc a răului însă o mistuise. Lupta trebuia luată de la început. Şi ce luptă! De o parte împăratul, senatul, poporul, legiunile cuprinzînd într-un cerc de fier întreg pămîntul, nenumărate cetăţi, nenumărate ţinuturi, o putere cum nu mai văzuse omenirea, şi de cealaltă parte el, atît de apăsat de vîrstă şi de trudă, încît mîinile-i tremurînde abia mai reuşeau să ţină toiagul de călător.
în anumite momente, îşi spunea că ni-i în puterea lui să se măsoare cu împăratul Romei şi că opera asta n-o poate face decît Christos însuşi.
Toate aceste gînduri, pline de frămîntare, reveneau în mintea lui, acum, cînd asculta rugăminţile ultimului grup dintre credincioşii săi, care repetau cu voci rugătoare:
-  Ascunde-te, Rabbi, şi scoate-ne şi pe noi de sub puterea Fiarei, în cele din urmă, îşi plecă şi Linus fruntea chinuită în faţa lui:
-  Doamne, zise el, Mîntuitorul ţi-a poruncit să paşti oile sale, dar aici ele nu mai sînt, sau nu vor mai fi mîine. Du-te acolo, unde le mai poţi încă afla. Cuvîntul lui Dumnezeu încă mai dăinuieşte şi în Ierusalim, şi în Antiohia şi în Efes şi în alte oraşe. Ce obţii dacă rămîi în Roma? Cînd ai să cazi, ai să sporeşti doar triumful Fiarei. Lui loan, Domnul nu i-a hotărît sfîrşitul vieţii, Pavel e cetăţean roman şi fără judecată nu-l pot da morţii, însă dacă asupra ta, învăţătorule, se va dezlănţui puterea infernului, atunci cei în care s-a năruit încrederea, vor întreba: „Cine este deasupra lui Nero?" Tu eşti piatra pe care se întemeiază Biserica lui Dumnezeu. Lasă-ne pe noi să murim, dar nu permite victoria Antichristului asupra Unsului lui Dumnezeu şi nu te întoarce aici, pînă cînd Domnul nu va înmuia inima celui care a vărsat sînge nevinovat.
-  Priveşte lacrimile noastre! repetau toţi cei de faţă.
228
Lacrimi se scurgeau şi pe faţa lui Petru. După puţin timp, se ridică şi, întînzînd mîinile peste cei îngenuncheaţi, spuse:
- Fie slăvit numele Domnului! Facă-se voia Lui!
LXX
In zorii zilei următoare, doi oameni în negru înaintau pe calea Appia spre şesul Campaniei.
Unul era Nazarius, celălalt apostolul Petru, care părăsea Roma şi pe coreli­gionarii chinuiţi acolo.
Cerul la răsărit căpătase o nuanţă verzuie, care, încet, trecea în culoarea
şofranului. Copacii cu frunze argintii, marmura albă a vilelor şi arcadele
I apeductelor căpătau contur, ieşind încet din întuneric. Cerul se lumina treptat,
luînd   tonuri aurii. Răsăritul parcă s-ar fi   topit într-o apă roză şi Munţii Albani
apărură vineţii, copleşiţi de lumină.
Auror.a se oglindea în picăturile de rouă care tremurau pe frunzele copacilor. j Ceaţa se rări, descoperind priveliştea vastă a şesului, cu case, cimitire, orăşele şi | pîlcuri de arbori printre care străluceau albe coloane de temple.
Drumul era pustiu. Sătenii care aduceau legume în oraş probabil că nu | apucaseră încă să înhame la cărucioarele lor. Plăcile de piatră, cu care era pavat • drumul pînă în munţi, răsunau în liniştea dimineţii sub sandalele de lemn pe care pe purtau călătorii.
Soarele apăru dintr-un defileu al munţilor şi un spectacol ciudat izbi privirile apostolului. I se păru că cercul de foc în loc să se ridice pe cer, a coborît din munţi şi se rostogoleşte pe drum. Petru se opri şi spuse:
-  Vezi lumina aceea caie se apropie de noi?
-  Nu văd nimic, răspunse Nazarius.
Petru îşi puse palma streaşină la ochi şi adăugă după o clipă:
-  Vine spre noi un om în lumina soarelui.
La urechile lor nu ajungea însă nici cel mai mic zgomot de paşi. în jur era linişte deplină. Nazarius vedea doar că în depărtare tremură copacii de parcă i-ar fi scuturat cineva şi că lumina se revarsă tot mai bogată peste şes.
Privi mirat la apostol.
-  Rabbi! Ce ai? întrebă, neliniştit.
Petru scăpă din mîini toiagul de drumeţ. Ochii lui priveau ţintă înainte, buzele-i erau întredeschise. Pe faţă i se zugrăveau uimirea, bucuria, încîntarea. Deodată, se aruncă în genunchi, cu mîinile întinse înainte, strigînd:
-  Christe! Christe!...
Căzu cu faţa la pămînt ca şi cum ar fi sărutat picioarele cuiva.
După un răgaz de tăcere, se auziră cuvintele bătrînului, întrerupte de suspine:
-  Quo vadis, Domine?'...                                  »
' încotro mergi, Doamne ^Stăpîne)?
229
Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru ajunse o voce tristă şi blîndă, care spunea:
-  Dacă tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, ca să mă răstignească pentru a doua oară.
Apostolul zăcea la pămînt cu faţa în praf, nemişcat, fără să scoată o vorbă. Lui Nazarius i se păru că a leşinat, sau că a murit. în sfîrşit, se ridică, luînd toiagul cu mîini tremurînde, şi tară să spună nimic se întoarse spre cele şapte coline ale oraşului.
Băiatul întrebă ca un ecou:
-  Quo vadis, Domine?...
-   La Roma, răspunse apostolul încet. Şi se întoarse.
Pavel, loan, Linus şi toţii credincioşii îl întîmpinară cu uimire şi cu spaimă, mai ales că în zori, imediat după plecarea lui, pretorienii înconjuraseră casa lui Minam şi-l căutaseră pe apostol. La toate întrebările el le răspundea cu bucurie şi linişte:
-  L-am văzut pe Domnul!
încă în aceeaşi seară, se duse la cimitirul Ostrianum să-i înveţe şi să-i boteze pe aceia care voiau să se scalde în apa vieţii.
De atunci, veni acolo zilnic, şi veneau zi de zi mulţimi tot mai numeroase. Se părea că din fiecare lacrimă a martirilor se nasc noi adepţi, că fiecare suspin din arenă răsună ca un ecou în mii de piepturi. împăratul înota în sînge, Roma şi întreaga lume păgînă îşi făceau de cap, însă cei care se saturaseră de crime şi nebunii, cei care fuseseră călcaţi în picioare, cei a căror viaţă era mizerie şi asuprire, toţi cei frămîntaţi, trişti şi nefericiţi veneau să asculte ciudata poveste despre un zeu care din dragoste pentru oameni se lăsase răstignit, ca să le răscumpere păcatele.
Găsindu-I pe acest Dumnezeu, pe care-l puteau iubi, găseau ceea ce nu putea da nimănui lumea de atunci - fericirea dragostei.
Petru înţelese că nici împăratul, nici toate legiunile lui n-au să poată învinge adevărul viu, că n-au să-l înece nici lacrimile, nici sîngele şi că abia acum începe izbînda lui. înţelese, de asemenea, şi de ce-l întorsese Domnul din drum: iată, oraşul acesta al orgoliului şi al crimei, al desfrîului şi al forţei brutale începea să fie şi oraşul lui, de două ori capitală, din care se va revărsa asupra întregii lumi cîrmuirea trupurilor şi a sufletelor.
LXXI
/v
In cele din urmă, sună ceasul pentru amîndoi apostolii. Şi ca o consolare, în încheierea misiunii sale îi fu dat pescarului lui Dumnezeu să mai pescuiască două suflete chiar şi în închisoare. Ostaşii Processus şi Martinianus, care-l păzeau în închisoarea Mamertină primiră botezul. Apoi veni ceasul chinurilor. Nero nu era atunci în Roma. Sentinţa fu dată de Helius şi Politetes, doi liberţi cărora împăratul le încredinţase conducerea Romei în absenţa sa. Apostolul bătrîn fu mai întîi supus biciuirii prevăzute de lege, iar a doua zi fu scos în afara zidurilor oraşului, spre
230
dealurile Vaticanului, unde urma să primească moartea pe cruce, la care fusese condamnat. Ostaşii fură uimiţi de mulţimea ce se adunase în faţa închisorii. După părerea lor, moartea unui om simplu şi, pe deasupra străin, nu avea de ce să trezească atîta interes. Ei nu ştiau că nu-i un convoi de curioşi, ci de credincioşi doritori să-l conducă la locul de tortură pe Marele Apostol. După-amiază se deschiseră, în sfîrşit, porţile închisorii şi Petru apăru în mijlocul unui detaşament de pretorieni. Soarele coborîse puţin spre Ostia, ziua era liniştită şi senină. Ţinlnd cont de vîrsta înaintată a lui Petru, nu-l obligară să-şi poarte crucea, căci credeau că n-are să poată nici s-o ridice, şi nu i se puse nici furca în gît, să nu-i împiedice mersul: îninta încet şi creduncioşii îl puteau vedea mai bine. în clipa cînd printre căştile de fier ale soldaţilor apăru capul său alb, plînsul se răspîndi în mulţime, însă conteni aproape imediat, căci faţa bătrînului exprima seninătate şi bucurie. Şi înţeleseră cu toţii ca nu e o victimă dusă la pieire, ci un învingător în trecerea-i triumfală.
Aşa era. Pescarul, de obicei umil şi dus de spate, umbla acum drept, mai înalt decît soldaţii, plin de demnitate. Niciodată nu văzuseră atîta maiestate în ţinuta lui. Părea că un monarh înaintează, înconjurat de popor şi ostaşi. Din toate părţile se auzeau voci: „lată, Petru pleacă la Domnul!" Parc-ar fi uitat cu toţii că-l aşteaptă chinurile şi moartea. Mergeau într-o reculegere solemnă, însă calmi, simţind că de la moartea de pe Golgota pînă acum nu se petrecuse nimic atît de important, că aşa cum moartea lui Christos a răscumpărat lumea întreagă, tot aşa moartea lui Petru urmează să răscumpere oraşul acesta.
Pe drum, trecătorii se opreau, miraţi, la vederea acestui bătrîn, iar credincioşii, punîndu-le mîna pe umeri, le spuneau cu voci calme: „lată cum moare un om drept care l-a cunoscut pe Christos şi a răspîndit iubirea în lume!" Ei cădeau pe gînduri, apoi se îndepărtau, zicîndu-şi: „într-adevăr, acest om nu poate fi nedrept!"
Zgomotele străzii se potoliseră. Convoiul înainte încet printre casele proaspăt ridicate, printre coloanele albe ale templelor, deasupra cărora se întindea cerul adînc, liniştit, azuriu. Mergeau în tăcere. Doar cînd şi cînd, se auzea zăngănitul armurii soldaţilor sau şoapte de rugăciune. Petru le asculta si faţa i se lumina de bucurie. Privirea lui abia putea cuprinde pe miile de credincioşi. Simţea că-şi împlinise opera. Ştia că adevărul pe care-l propovăduise toată viaţa se va revărsa peste lume ca un val şi că nimic nu va mai putea să-l oprească. Gîndind astfel, ridică ochii în sus şi spuse' „Doamne,mi-ai poruncit să cuceresc cetatea care stăpîneşte lumea, iată am cucerit-o. Mi-ai poruncit să întemeiez aici capitala Ta, am întemeiat-o. Doamne, acesta-i oraşul Tău, iar eu vin la Tine, căci sînt tare ostenit!".
Apostolul, cu capul luminat de razele soarelui, se întoarse pentru ultima oară spre oraş. Departe în vale, se; vedea Tibrul strălucind. Pe malul celălalt, Cîmpul lui Marte şi mausoleul lui August, în apropierea căruia Nero tocmai începuse să ridice nişte terme uriaşe, urma mai în vale teatrul lui Pompeius, iar în spatele lui, pe alocurea vizibile, pe alocurea acoperite de alte clădiri, Saepta Julia, o mulţime de porticuri, temple, coloame, clădiri care păreau îngrămădite unele deasupra altora şi, în sfîrşit hăt, departe, dealurile acoperite cu case, un furmicar imens de oameni, cuibul crimei, dar şi al puterii, al nebuniei, dar şi al ordinei, care a devenit capul lumii, asupritorul ei şi totodată legea şi pacea ei, atotputernic, invincibil, veşnic.
Soarele s-apropia de orizont Devenise mare şi roşu Jumătatea de apus a cerului ardea Soldaţii se apropiară de Petru ca să-l dezbrace
însă el, chmuindu-se, se îndreptă deodată şi ridică în sus mîna dreaptă Călău se opriră, paică intimidaţi de atitudinea lui Credincioşii aşteptau cu răsuflarea oprită, închipuindu-şi că vrea să ţină o cuvîntare Se lăsă o linişte netulburată de nimic
Iar el, stînd pe o ndicătură, începu să facă cu dreapta semnul crucii, dînd bmecuvîntare în ceasul morţii
-  Urbi et oibi1'
în aceeaşi seară minunată, alt detaşament de soldaţi îl ducea pe calea Ostiană pe Pavel din Tars, spie localitatea numită Aquae Salviae Şi în urma lui veneau un mare număr de credincioşi pe care-i convertise recunoscîndu-i pe cei mai apropiaţi, se oprea şi vorbea cu ei, căci, fund cetăţean roman, escorta îi acorda mai mare libertate Dincolo de poarta numită Trigemma, o întîlm pe Plautilla, fiica prefectului Flavius Sabinus şi, văzînd faţa ei tînără scăldată în lacrimi, spuse
-  Plautilla, fiică a Mîntuitorului cel veşnic, mergi în pace1 împrumută-mi doar vălul cu care să mă lege la ochi în clipa cînd voi pleca la Domnul
Şi, luînd vălul, merse mai departe, cu înfăţişarea calmă şi împăcată a unui muncitor care a lucrat bine toată ziua şi se întoarce acasă Gîndurile lui, asemănătoare cu ale lui Petru, erau liniştite şi senine ca cerul din seara aceea privea îngîndurat la şesul întins în faţa lui şi la Munţii Albani scăldaţi în lumină îşi aduse aminte de călătorule lui,de munca şi luptele în care ieşise victorios, de bisericile pe care le întemeiase în toate ţările şi dincolo de toate mările, şi se gîndea că îşi mentă din plin odihna Şi el îşi împlinise misiunea Simţea că seminţele aruncate de el nu vor mai fi răvăşite de vîntul răutăţii Pleca cu certitudinea că în lupta pe care Adevărul lui a declarat-o lumii, el va învinge - şi o seninătate netulbuiată coborî în sufletul lui
Drumul spre locul de osîndă era lung începu să se lase seara Culmile munţilor deveniră purpurii, în timp ce poalele lor se cufundau încet în umbră Turmele se întorceau acasă ici şi colo, mergeau grupuri de sclavi cu uneltele pe umăr Pe drum, în faţa caselor, se jucau copiii, uitîndu-se cu curiozitatea vîrstei lor la detaşamentul de soldaţi care trecea Căci în seara aceea, în lumina aceea aurie, transparentă, era nu numai pace şi împăcare, ci o anumită armonie, care părea să se înalţe de la pămînt spre cer Pavel o simţea şi mima i se umplea de bucurie la gîndul că la muzica asta a lumii adăugase încă un sunet ce nu existase pînă atunci şi fără de care pămîntul întreg ar fi fost „ca arama dogită şi ca ţambalul răsunător"
Işi aminti cum i-a învăţat pe oameni iubirea Propovăduind, le spunea că, chiar dacă şi-ar împărţi averea celor săraci şi chiar dac-ar şti toate limbile şi toate tainele şi toate ştiinţele, n-au să tie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice
îşi petrecuse viaţa, învăţîndu-i pe oameni acest adevăr Acum se întreba în gîndu-i   „Ce forţă poate ti asemenea acesteia şi cine-o va învinge? Cum va reuşi
Oraşului si universului'
232
Cezarul s-o înăbuşe, chiar de ar avea şi de două ori atîtea oraşe, şi mări, şi pămîntun, şi popoare?"
Şi mergea să-şi ia răsplata ca un învingător
Convoiul coti din drumul principal, spre răsărit, pe o potecă îngustă spre Aquae Salviae Printre mărăcinii de pe dealuri, se vedea soarele roşu la izvor, centurionul opri soldaţii, căci sosise clipa                               i
Pavel îşi aruncă pe umăr vălul Plautillei, ca să i se lege ochii cu el, ridică pentru ultima oară privirile pline de un clam nespus către lumina veşnică a asfinţitului şi se rugă Da1 sosise clipa, dar el vedea înamte-i un drum larg, crepuscular, ducînd spre cer, şi în gînd îşi spunea aceleaşi cuvinte pe care le scrisese mai înainte, cu sentimentul misiunii împlinite şi al apropiatului sfîrşit
„Am luptat în lupta cea bună, am păstrat credinţa, mi-am împlinit datoria şi, în cele din urmă, îmi este destinată cununa dreptăţii"
LXXII
IVoma îşi făcea de cap ca şi mai înainte Părea că oiaşul acesta care cucerise lumea începe, din cauza lipsei de conducători, sa se nimicească singur încă înainte'de a le fi sunat ceasul apostolilor, ieşi la iveală complotul lui Calpurmus Pison, după care cele mai sus-puse capete din Roma fură seceiate cu atîta neîndura're, încît chiar şi cei dispuşi să vadă în Nero un zeu, începură a-l socoti un zeu al morţii Doliul învălui oraşul, spaima se cuibări în case şi în inimi, însă porticurile continuau să fie împodobite cu iederă şi tlori, căci nu era voie să manifeşti durere după cei morţi Oamenii, care se trezeau dimineaţa, îşi puneau întrebarea „Cui îi vine rîndul astăzi?" Colegiul de stătu care-l urmau pe Cezai sporea cu îiecare zi.
Pison plăti cu capul complotul, iar după el Seneca şi Lucan, Fenius, Rufus şi Plautius Lateranus, şi Flavius Scevmus şi Afranius Qumtianus, şi desfrînatul tovarăş de nebunii al împăratului, Tullius Senecion, şi Proculus, şi Arancus, şi Tugurmus şi Gratus, şi Silanus, şi Proximus, şi Subrius Flavius, cîndva devotat din tot sufletul lui Nero, şi Sulpicius Aper Pe unu îi pierduse propria-le nimicnicie, pe alţii teama, pe alţii bogăţia , pe alţii bărbăţia împăratul, speriat de numărul complotiştilor, îşi ticsise palatul cu ostaşi şi ţinea oraşul în stare dea sediu, tnmiţînd zilnic centurionii cu condamnări la moarte la casele bănuite Condamnaţii se mai ploconeau încă, în scrisori pline de linguşiri, mulţumind Cezarului pentru sentinţă şi lăsîndu-i o parte din avere, ca să salveze restul pentru copii Se părea că Nero dinadins întrecea orice măsură, ca să se convingă în ce hal de umilinţă ajunseseră oamenii şi cît au să mai suporte domnia lui sîngeroasă După complotişti căzură rudele, prietenii şi chiar simpli cunoscuţi Locatarii splendidelor case ridicate după incendiu, ieşind în stradă, erau siguri c-au să vadă şiruri întregi de cortegii funerare Pompeius, Cornehus Martialis, Flavius Nepos şi Statius Domitius au Pierit acuzaţi de lipsă de dragoste faţă de împărat, Novius Priscus, pentru că era prieten cu Seneca, Rufius Cnspmus a fost privat de dreptul la foc şi apă, pentru că fusese cîndva soţul Poppen   Pe marele Thraseas l-a dus la pieire virtutea Mulţi au
233
plătit cu viaţa originea lor nobilă. Chiar şi Poppea a fost victima unei furii de moment a împăratului.
Senatul se ploconea în faţa acestui imperator înfiorător, ridica temple în cinstea lui, făcea rugăciuni pentru vocea lui, încununa statuile lui şi-i acorda preoţi, ca unui zeu. Senatorii se duceau la Palatin, tremurînd de frică, ca să admire cîntecul lui - Periodonices şi să-şi facă de cap împreună cu el la orgii.
între timp, de jos, din pămîntul îmbibat cu sînge şi lacrimi, da rod, în tăcere, dar tot mai puternică, sămînţa semănată de Petru.
LXXIII
Vinicius către Petronius:
„Ştim şi aici, carissime, ce se petrece la Roma, iar ceea ce nu ştim completează scrisorile tale. cînd arunci o piatră în apă, valurile se răspîndesc tot mai departe şi mai departe în jur. Un asemenea val de nebunie şi răutate a ajuns din Palatin pînă la noi. In drum spre Grecia, a fost trimis aici de către împărat Carinas, care a jefuit oraşele şi templele ca să umple tezaurul deşertat. Cu preţul sudorii şi al lacrimilor oamenilor se construieşte la Roma Domus Aurea'. Se poate ca lumea să nu fi văzut pînă acum un asemenea palat, dar n-a văzut nici asemenea nedreptăţii. Tu doar îl ştii pe Carinas.
Aici zilele şi lunile trec în săninătate. Slugile noastre şi sclavii cred ca şi noi în Christos, şi cum el a poruncit iubire, ne iubim unii pe alţii. Adesea, cînd apune soarele sau cînd luna se oglindeşte în ape, discutăm cu Ligia despre trecut, care acum ne pare un vis. Cînd mă gîndesc că acest cap drag, pe care-l leagăn zilnic la piept, a fost atît de aproape de chinuri şi de pietre, îl slăvesc din tot sufletul pe Domnul meu, căci numai el a putut-o salva din arenă, redîndu-mi-o pentru totdeauna. O, Petronius, doar ai văzut cîtă mîngîiere dă învăţătura asta, cîtă putere de a rezista în nenorocire, cîtă răbdare şi curaj în faţa morţii.
înainte de a mi se fi deschis ochii la lumină, eram gata pentru Ligia să dau foc chiar şi propriei mele case, iar acum îţi spun: atunci n-o iubeam, căci abia Christos m-a învăţat să iubesc. El e izvorul fericirii şi al liniştii. Doar nu eu spun asta. e un lucru evident. Compară plăcerile voastre străbătute de teamă, beţiile voastre împletite cu nesiguranţa zilei de mîine, orgiile voastre, ca nişte ospăţuri de înmormîntare, cu viaţa creştinilor - şi ai să găseşti răspunsul gata. Ca să poţi compara mai bine, vino în munţii noştri cu miresme de cindru, în plantaţiile noastre de măslini, pe ţărmul nostru acoperit cu iederă, te aşteaptă aici o linişte cum n-ai mai gustat de mult şi inimi care te iubesc cu adevărat. Tu, cu sufletul tău nobil şi bun, ar trebui să fii fericit. Mintea ta ageră va recunoaşte adevărul şi-l va îndrăgi, căci poţi să fii duşmanul lui, cum sînt Cezarul şi Tigellinus, însă indiferent faţă de el nu reuşeşte să rămînă nimeni. O, dragă Petronius, eu şi Ligia ne bucurăm sperînd că în curînd te vom vedea. Fii sănătos, fericit şi vino!"
1 După incendiul din 64, Nero pune să se reclădească palatul imperial de pe Esquilm, după un plan mult mai grandios. Măreţia şi cantitatea de aur folosită au dus la denumirea de Domus Aurea
234
Petronius a primit scrisoarea de la Vinicius la Cumae, unde plecase împreună cu alţi curteni, urmîndu-l pe împărat. Lupta lui de mulţi ani cu Tigellinus se apropia de sfîrşit. Petronius ştia că va trebui să cadă şi cunoştea motivele, pe măsură ce împăratul decădea, pe nesimţite, luîndu-şi în serios rolul de comediant, bufon şi vizitiu, pe măsură ce se împotmolea în desfrîul său bolnăvicios, respingător şi grosolan, rafinatul arbiter elegantiae îi devenea doar o povară.
La început a fost acuzat de pritenie cu senatorul Scevinus, care fusese sufletul complotului lui Pison. Oamenii lui Petronius, care rămăseseră în Roma, fură întemniţaţi, iar casa lui înconjurată de pretorieni. Aflînd ştirea, Petronius nu se arătă alarmant, nici măcar încurcat. Spuse, zîmbind, curtenilor pe care-i avea în vizită în splendida sa vilă din Cumae:
- Lui Ahenobarbus nu-i plac întrebărilee directe, aşa că veţi vedea cît de tulburat are să fie cînd a'm să-l întreb dacă el a poruncit să mi se întemniţeze „familia" din capitală.
După aceea îi anunţă că dă un banchet „înainte de a porni la drum". Era în toiul pregătirilor, cînd sosi scrisoarea lui Vinicius.
Petronius, după ce-o primi, căzu puţin pe gînduri, însă curînd pe faţa lui reapăru obişnuita-i seninătate şi încă în seara aceleiaşi zile răspunse cele ce urmează:
„Mă bucur de fericirea voastră şi admir inimile voastre, carissime, căci n-am crezut că doi îndrăgostiţi mai pot să-şi amintească de o a treia persoană îndepărtată. Voi însă nu numai că nu m-aţi uitat, dar mă chemaţi în Sicilia să împărţiţi cu mine pîinea voastră şi pe Christos al vostru, care, după cum scrii, sporeşte cu atîta mărinimie fericirea voastră. Olimpul vostru e şi mai înalt şi, stînd pe el, îmi strigi: «Urcă şi-ai să vezi nişte privelişti cum n-ai mai văzut!» Se poate. Dar eu îţi răspund: «Prietene, nu mă ţin picioarele!» Cînd vei fi citit pînă la capăt scrisoarea asta, cred c-ai să-mi dai dreptate.
Dacă sufletul e ceva mai mult decît crede Pyrrhon, atunci al meu va zbura pe la voi în drum spre ţărmul Oceanului şi voi poposi la casa voastră sub formă de fluture, sau, cum cred egiptenii, de uliu.
Altfel nu pot veni.
Pînă atunci, fie ca Sicilia să se transforme într-o grădină a Hesperidelor, fie ca ziţele cîmpiei, pădurii şi ale izvoarelor să presare flori în calea voastră şi în tpate acantele de la coloanele casei voastră să se cuibărească porumbei albi".
LXXIV
■ etronius nu e înşela. Pierderea lui fusese hotărîtă. A doua zi, seara urma să fie trimis la el un centurion cu ordinul să rămînă în Cumae şi să aştepte acolo alte dispoziţii. Următorul sol, trimis cîteva zile mai tîrziu, avea să-i aducă sentinţa de moarte.
In aceeaşi seară, sclavii lui se împrăştiară, invitînd pe toţi curtenii aflaţi în Cumae şi pe toate curtezanele la banchet în splendida vilă a arbitrului eleganţei.
Pe faţa lui nu se vedea nici cel mai mic semn de îngrijorare. Servitorii bănuiră ca se petrecerea va fi ceva deosebit, din faptul că porunci să se dea premii, neobişnuite acelora de care era mulţumit şi să fie uşor biciuiţi toţi aceia al căror
235
lucru nu i-a fost pe plac, sau care încă dinainte meritaseră o pedeapsă Cîntăreţilor porunci să li se plătească anticipat şi cu mare dărnicie în cele din urmă, aşezîn-du-se în grădină sub un fag, printre frunzele căruia se strecurau razele soarelui, presărînd pete luminoase pe pămînt, o chemă la el pe Eunice
Ea veni îmbrăcată în alb, cu o crenguţă de mirt în păr, minunată ca o Graţie O aşeză lîngă el şi, mîngîmdu-i uşor tîmplele, începu s-o contemple cu dragosta unui estet pasionat ca pe o statuie de zeiţă ieşită de sub dalta unui maestru
-  Eunice, îi spuse el, ştii tu oare că de multă vreme nu mai eşti sclavă? Ridicînd spre el ochii ei senini, azurii ca cerul, ea clatină din cap, negînd
-  Stăpîne, am să rămîn totdeauna sclava ta'
-  Nu ştii însă, continuă Petromus, că vila asta şi sclavii aceia care împletesc cununi, întreg acest domeniu şi cîmpnle, şi cirezile sînt de azi ale tale
Eunice făcu brusc un pas îndărăt si cu nelinişte în glas întrebă
-  De ce-mi spui asta, stăpîne?
Apoi se apropie din nou, privmdu-l, speriată, deodată, raţa ei se făcu albă ca varul, deşi el continua să surîdă După un timp, el răspunse, rostind un singur cuvînt
-  Da'
Urmă un răstimp de tăcere Doar o uşoară adiere mişca frunzele fagului Petromus putea într-adevar să-şi închipuie că are înaintea sa o statuie dăltuită din marmură albă
-  Eunice1 spuse el Vreau să mor senin Iar fata, zîmbindu-i sfîşietor, şopti
-  înţeleg, stăpîne
Seara oaspeţii, care mai frecventaseră petrecerile lui Petromus şi ştiau că în comparaţie cu ele chiar şi petrecerile împăratului sînt plicticoase şi barbare, veniră în număr mare, căci nimeni nu bănuia că acesta urma să fie ultimul simposion Mulţi ştiau, ce-i drept, că asupra elegantului arbitru s-au strîns norii dizgraţiei împărăteşti, însă asta se mai întîmplase de cîteva ori şi de fiecare dată Petromus ştiuse să-i risipească pnntr-o manevră abilă sau cu un cuvînt îndrăzneţ, încît nimeni nu presupunea că ar putea să-l ameninţe un pericol serios Faţa lui veselă şi obişnmtu-i surîs nepăsător confirmă tuturor această părere Splendida Eunice căreia-i spusese că vrea să moară senin, şi pentru care fiecare cuvînt al lui era sfînt, păstra în trăsăturile-i divine o linişte netulburată şi o lumină ciudată în priviri, care putea să pară bucurie
Masa întinsă strălucea de bogăţie, însă bogăţia asta nu supăra pe nimeni, nu părea nimănui greoaie, ci parcă înflorea de ia sine Veselia şi degajarea se revărsau în sală o dată cu parfumul de violete Oaspeţii, mtrînd aici, simţeau că nu-i pîndeşte nici o constrîngere, nici o ameninţare aşa cum se întîmpla la împărat, unde laudele nu îndeajuns de umflate, sau poate nepotrivite, la adresa cîntecului sau poeziei, puteau fi plătite cu viaţa Lămpile multicolore, cupele încrustate, vinurile puse la răcit în straturi de zăpadă, mîncărunle alese înveseliră pe oaspeţi Un murmur paşnic de voci domina ca bîzîitul unui roi de albine pe un măr înflorit, întrerupt numai din cînd în cînd de o izbucnire de rîs vesel, de rumoarea laudelor, sau de o sărutare prea zgomotoasă omagiind vreun umăr alb
236
Oaspeţii, bînd vin, vărsau din cupe cîteva picături în cistea zeilor nemuritori, ca să atragă ocrotirea şi bunăvoinţa pentru amfitrion N-avea nici o importanţă că mulţi nu credeau în zei Aşa cerea obiceiul şi superstiţia
Vorbele lui Petronius erau ca nişte raze de soare, luminînd mereu alte obiecte, sau ca o adiere vara, care, leagănă una după alta florile în grădină După răstimpul destinat discuţiilor, făcu un semn dirijorului îndată răsunară acorduri uşoare de citeră şi de voci tinere Pe urmă, dansatoare din Cos, compatrioatele Eunicei, începură să danseze trupurile lor roze luceau sub văluri transparente In cele din urmă, un ghicitor din Egipt începu să prevestească oaspeţilor viitorul, după mişcarea doradelor' sclipitoare închise într-un vas de cristal
După ce se saturară de distracţii, Petronius se ridică puţin pe patul de repaos, aşternut cu purpură siriană, şi spuse
-  Prieteni1 Iertaţi-mă că-mi permit să vă fac o rugăminte   fiecare din voi să primească în dar de la mine cupa din care a vărsat primul strop de vin în cinstea zeilor, urîndu-mi succes
Cupele lui Petronius străluceau de aur, pietre scumpe şi sculpturi măiestrite, aşa că, deşi împărţirea de daruri era un lucru obişnuit la Roma, oaspeţii nu-şi ascunseră plăcerea surprizei Unu îi mulţumiră, lăudîndu-l cu voce tare, alţii spuneau că nici Jupiter n-a cinstit vreodată pe zeu din Olimp cu asemenea daruri
-   Dragii mei, în loc să vă miraţi, veseliţi-vă1 Bătrîneţea şi neputinţa sînt prieteni trişti ai ultimilor am ai vieţii   Eu însă am să vă dau un exemplu bun şi un sfat bun. poţi, vedeţi voi, să nu mai aştepţi venirea anilor şi să pleci de bunăvoie, aşa cum plec eu înainte de sosirea lor
-  Ce vrei să faci? întrebară cîteva voci speriate
-  Vreau să mă bucur, să beau vin, să ascult muzică, să admir aceste forme divine pe care le vedeţi în preajma mea şi pe urmă să adorm cu capul încununat Mi-am luat rămas bun de la împărat Vreţi să ascultaţi şi voi ce i-am scris în semn de rămas bun?
Spunînd acestea, scoase de la căpătîi o scrisoare şi începu să citească următoarele
„Ştiu, o, Cezare, că aştepţi cu nerăbdare sosirea mea şi că mima ta credin­cioasă de prieten tînjeşte zile şi nopţi întregi după mine1 Ştiu că m-ai copleşi cu daruri, că mi-ai încredinţa prefectura pretonemlor, iar lui Tigelhnus i-ai porunci să-şi urmeze destinul dat de zei să fie păstor de asini pe domeniile pe care le-ai moştenit după otrăvirea lui Domitius lartă-mă Pe Hades, deci şi pe umbra mamei tale, a soţiei tale, a fratelui tău şi a lui Seneca, îţi jur că nu pot veni la tine Viaţa e o mare comoară, dragul meu, iar eu am ştiut să aleg din comoara asta cele mai preţioase diamante Insă în viaţă sînt şi lucruri pe care nu le mai pot suporta Oh, să nu-ţi închipui că m-ai scîrbit, asasmîndu-ţi mama, soţia şi fratele, incendiind Roma şi tnmiţînd în Ereb pe toţi oamenii cinstiţi din împărăţia ta Nu, drag strănepot al lui Cronos1 Moartea-i un lucru omenesc, iar din partea ta nu ne putem aştepta la o altă comportare Dar să-mi chinuiesc urechile ani la rînd, ascultînd cîntecul tău, să văd picioarele tale subţiri, domitiene, fremîntîndu-se într-un dans
Dorade - peştişori cu solzi aurii                                                                     ,
m

237
pirrheic', să te ascult cîntînd la instrumente şi declamîndu-ţi poemele, o, biet poet de mahala! lată ce mi-a sleit puterile, trezind în mine dorinţa morţii. Roma îşi astupă urechile cînd te ascultă, lumea rîde, iar eu nu mai vreau să roşesc de ruşinea ta. Nu pot. Urletul Cerberului, dragul meu, deşi nu se deosebeşte de cîntecul tău, va fi mai puţin supărător pentru mine, căci lui nu i-am fost niciodată prieten si pentru vocea lui nu-s obligat să mă ruşinez. Fii sănătos, dar nu cînta, ucide, dar nu scrie versuri, otrăveşte, dar nu dansa, incendiază, dar nu cînta din citeră, asta îţi urează şi acest ultim sfat prietenesc ţi-l trimite Arbiter elegantiae".
Oaspeţii încremeniră. Ştiau că dacă Nero şi-ar pierde tronul, lovitura ar fi pentru el mai puţin cruntă. înţeleseră, de asemenea, că omul care a scris o asemenea scrisoare trebuie să moară şi îi trecură fiori de groază că au ascultat-o.
însă Petronius rîse atît de sincer şi atît de vesel, de parc-ar fi fost vorba de gluma cea mai nevinovată, apoi, plimbîndu-şi privirile peste cei de faţă, spuse:
-  Veseliţi-vă şi goniţi departe de voi teama. Nimeni nu-i obligat să se laude c-a ascultat scrisoarea asta, iar eu doar faţă de Caron aş putea să mă laud, în timp ce-o să mă treacă peste rîul Styx.
Făcu un semn medicului grec şi întinse braţul. Grecul abil i-l legă într-o clipită cu un şnur de aur şi-i dechise artera de la încheieturamîinii. Sîngele ţîşni pe căpătîiul patului de repaos şi o stropi pe Eunice, care, sprijinind capul lui Petronius, se aplecă spre el şi spuse:
-  Stăpîne, ai crezut oare c-am să te părăsesc? Dacă zeii mi-ar oferi nemurirea, sau împăratul domnia asupra lumii întregi, eu tot te-aş urma.
Petronius zîmbi, se ridică puţin, o sărută uşor pe buze şi răspunse:
-  Vino cu mine! Şi adăugă: Tu m-ai iubit cu adevărat, divina mea!... Mesenii uitîndu-se la aceste două trupuri albe, asemenea unor splendide statui,
înţeleseră că o dată cu ele pierdeau singurele lucruri ce mai rămăseseră lumii lor: frumuseţea şi poezia.
1 La origine dans războinic grec. în lumea romană, era executat cel mai adesea de profesionişti.
Uneori, se încheia cu lupte simulate.
238
EPILOG
La început, răscoala legiunilor din Galia sub conducerea lui Vindex nu părea să fie periculoasă. împăratul avea de-abia treizeci şi unu de ani şi nimeni nu îndrăznea să spere că lumea se va elibera în curînd de coşmarul care o sufoca. Oamenii îşi aduceau aminte că şi sub alte domnii, mai demult, avuseseră loc mişcări ale legiunilor, care însă trecuseră fără să atragă după ele schimbarea domniilor.
în zadar îi explica Tigellinus că revoltele dinainte nu avuseseră conducători, în timp ce acum în fruntea răsculaţilor e un bărbat care se trage din vechii regi acvitani, un războinic slăvit şi experimentat. „Aci, îi răspundea Nero, mă ascultă grecii, singurii care ştiu să asculte şi singurii care sînt demni de cîntecul meu". Spunea că primele lui îndatoriri sînt arta şi gloria. Numai cînd auzi că Vindex l-a declarat un artist mizerabil, atunci s-a mîniat şi a pornit spre Roma. Rana provocată de Petronius, alinată de şederea în Grecia, se redeschise în inima lui şi voia ă obţină dreptate din partea senatului şi pedeapsă pentru insulta asta nemaipomenită.
Cînd îi ajunseră la urechi veştile despre Galba şi despre alăturarea Spaniei la revoltă, îl apucă o furie nebună. Sfărîmă cupele, răsturnă masa la petrecere şi dădu porunci pe care nici Helius, nici însuşi Tigellinus nu îndrăzniră să le execute. Să fie ucişi toţi galii care locuiesc la Roma, pe urmă să se dea foc încă o dată oraşului, să dea drumul fiarelor din vivarii, iar capitala să fie mutată la Alexandria - asta i se păru lui o operă mare, uluitoare şi frumoasă. însă zilele atotputerniciei lui trecuseră. Chiar şi părtaşii la vechile lui crime începură să se uite la el ca la un nebun.
Moartea lui Vindex şi neînţelegerea dintre legiunile răsculate păreau să încline din nou balanţa de partea lui Nero. Din nou au fost anunţate în Roma noi petreceri, noi triumfuri şi noi sentinţe, cînd într-o noapte, din tabăra pretorienilor a venit pe un cal înspumat un sol cu vestea că soldaţii din oraş au ridicat stindardul răscoalei şi l-au proclamat pe Gamba împărat.
In momentul venirii solului, Cezarul dormea. Trezindu-se, strigă în zadar după garda sa personală, care veghea noaptea la uşa camerei lui. Palatul era pustiu. Doar sclavii mai furau în încăperile mai îndepărtate ceea ce se putea fura în grabă.
239
Apariţia lui însă îi sperie   Rătăcea singur prin palat, umplîndu-l cu strigăte de teamă şi disperare
în cele din urmă, îi veniră în ajutor iiberţn, Faon, Spirus şi Epafrodit îi îndemnară să fugă, spunîndu-i că nu mai e nici un moment de pierdut El însă îşi mai făcea iluzii Dar dacă, îmbrăcat în doliu, ar ţine o cuvîntare în faţa senatului, oare acesta ar putea să reziste lacrimilor şi elocienţei sale? Dacă ar folosi arta sa de orator, toată elocinţa şi talentul actoricesc, oare ar putea să-i reziste cineva în lume?
Oare nu i-ar da măcar prefectura Egiptului?
Găsiră deschisă Porta Nomentana Mergînd^ mai departe trecură pe lîngă Ostnanum, unde propovăduise şi botezase Petru în zori, ajunseră la vila lui Faon
Acolo, liberţn nu-i mai ascunseră faptul că-i timpul să moară Porunci să i se sape groapa şi se lungi la pămînt ca să i se ia măsura cînd văzu pămîntul scos din groapă, îl apucă frica Faţa lui grasă păli, iar pe frunte îi apărură, ca nişte picături de rouă, broboane de sudoare caută pretexte de amînare Cu o tyoce tremurătoare, de actor, declară tă n-a sosit încă momentul şi începu să recite în cele din urmă, ceru să fie ars „Ce artist piere'" repeta buimac
După puţin timp, sosi un sclav al lui Faon cu vestea că senatul a dat sentinţa şi că paricidul urmează să fie pedepsit după vechiul obicei Care-i obiceiul? întrebă Nero cu buzele albite
-  Iti prind gîtul în furcă si te biciuiesc pînă mori, iar trupul îl aruncă în Tibru1 răspunse Epafrodit aspru
El desfăcu mantia la piept
-  Deci, a venit vremea'zise, privind la cer Şi mai repetă încă o dată
-  Ce artist piere1
în clipa aceea se auzi tropot de copite Un Centurion în fruntea soldaţilor venea după capul lui Ahenobarbus
-  Grăbeşte-te1 strigară hberţn
Nero îşi duse cuţitul la gît, însă abia se înţepă, câcj mîna îi tremura Se vedea că niciodată n-are să îndrăznească să împlînte cuţitul Pe neaşteptate, Epafrodit îi împinse mîna şi cuţitul intră pînă-n prăsele Ochii îi ieşiră din orbite, îngrozitori, enormi, speriaţi
-  îţi aduc viaţa1 spuse centurionul, mtrînd Preatîrziu' răspunse, horcăind, Nero
După aceea, adăugă
-  lată, asta i credinţa1
într-o clipă, moartea îi învălui capul Sîngele împroşca din gîtul gros ca un şuvoi negru florile din grădină Picioarele începură să-i zvîcnească convulsiv şi mun
A doua zi credincioasa Acteea îl înfăşură în ţesuturi de preţ şi-l arse pe un rug de mirodenii
Aşa a trecut Nero, cum trec viforul, furtuna, incendiul, războiul sau molima, lai bazilica lui Petru domină pînă acum de pe înălţimile Vaticanului oraşul şi lumea
Iar lîngă vechea poartă Capena, se ridică astăzi o micuţă capelă cu o inscripţie cam ştearsă  Quo vaclis, Domine?
240
Bucureşti
Str. Dreaptă 17
Telefon / fax:
(400)129-505
Telefon: 594-373
 în secolul XXI *;■■
• Calculatoare profesionale compatibile IBM PC AT 386SX, 386, 486
ieie
anzare,
w
i
Garanfi
Comments