Recent site activity

Tudor Arghezi (comentarii)

Testament - comentariu literar - Tudor Arghezi Publicată în fruntea primului volum de versuri al autorului, Cuvinte potrivite, Testament se prezintă într-adevăr ca o expresie a unui program de creaţie. Virtuţile ei izvorăsc de aceea atât din originalitatea concepţiei, cât şi din originalitatea artei argheziene, de unde nu rezultă însă posibilitatea de a le analiza separat, întrucât unitatea lor este indestructibilă. Asimilarea viziunii în expresie se realizează într-un chip atât de desăvârşit, încât poezia nu poate fi rezumată, ci doar sistematizată după structura motivului liric, reprezentat de încercarea de a defini particularităţile unei creaţii artistice insolite. Testament se organizează succesiv în trei componente fundamentale, a căror ordine e absolut coerentă din punct de vedere logic: mesajul testamentar al poetului către urmaşul său ereditar, cu sublinierea izvoarelor şi demnităţii bunului spiritual încredinţat; dezvăluirea procesului genetic al creaţiei şi a ipostazelor lui contradictorii; împletirea detaliilor genetice (în prelungirea momentului anterior) cu sugestia metaforică şi simbolică a finalităţii ideale a artei. Prima parte a monologului testamentar, care conţine mesajul către fiu, cuprinde primele douăsprezece versuri. Singurul bun al poetului este gloria lui, interpretată aici mai ales ca notorietate: “un nume adunat pe-o carte”, deci cunoscut şi răspândit prin circulaţie publică. Cartea înseamnă însă în acest caz mai mult decât un simplu volum oarecare; ea devine un simbol al înălţării, o “treaptă” spre un ideal de progres. Născut dintr-o condiţie socială inferioară, fiul o poate depăşi prin cartea părintelui său. În vreme ce “străbunii” au suit “pe brânci” “prin râpi şi gropi adânci”, urmaşul lor le poate urca acum cu mai multă uşurinţă prin ascendentul tinereţii şi al cărţii care-I serveşte de treaptă în aspiraţia lui spre lumină. Dificultăţile pe care le-au avut de înfruntat străbunii, de unde şi răzvrătirea serii în umbra amintirii lor se pierde, li se substitue de data aceasta o dublă superioritate: tinereţea şi, mai ales, cartea. Dar această carte mai are o semnificaţie, şi încă una nobilă, motiv pentru care nu trebuie redusă la o simplă treaptă, adică la un instrument ce poate fi uitat şi îndepărtat după întrebuinţare. Ea reprezintă şi un blazon de genealogie socială, fiind “…hrisovul nostru cel dintâi, Al robilor cu saricile pline De osemintele vărsate-n mine.”, oseminte în care putem distinge metafora zestrei de durere şi de revoltă surdă ce s-a transmis poetului din generaţie în generaţie. Drept pentru care el îşi îndeamnă fiul cu hotărâre: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”. Mesajul testamentar al poetului presupune aşadar orgoliul unei origini umile, convertite într-o nobleţe aparte, aceea a apartenenţei de neam şi de clasă, al căror exponent se simte autorul. Sentimentul comuniunii ancestrale cu mulţimea de bătrâni care sa-u stins în timp trudind în anonimat, dar nu înainte de a-şi depune osemintele în sufletul urmaşului, explică aici o dată mai mult demnitatea cu totul specială pe care Arghezi o împrumută hrisovului său care, în virtutea apartenenţei la un destin istoric supraindividual, devine “al nostru”. Opera constituie astfel în viziunea poetului un instrument socialmente util, dar şi un titlu de nobleţe istorică. La temelia înghegării ei stă adunată munca dură şi chinuită a înaintaşilor - iată sugestia cu care debutează al doilea moment al discursului liric: “Ca să schimbăm, acum întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani”. Noi elemente se adaugă aici pentru a preciza statutul social al străbunilor cu insistenţă evocaţi. Aceştia sunt oameni ai sapei, ai brazdei şi-ai muncii cu plugul (“printre plăvani”), oameni ai vechimii (ai “sutelor de ani”), truditori ai mai multor generaţii. Trecând de la mutaţia provocată de ridicarea la cultură, situaţie comună atât poetului cât şi fiului său, de vreme ce e exprimată printr-un plural verbal (“Ca să schimbăm”), la aceea, superioară, a artei, Arghezi intră acum în detaliile procesului propriu de creaţie estetică. Iată sugestia caracterului oral şi popular al limbii poetice: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite”. Şi adăugând apoi: “Şi leagăne urmaşilor stăpâni…” poetul pune într-o lumină nouă raportul dintre înaintaşii săi, “robi” şi “urmaşii stăpâni”, raport asupra căruia va reveni mai pe larg în partea a treia a poeziei. Mai trebuie reţinut faptul care anticipează o idee a ultimei părţi, că produsul “osemintelor” şi al “sudorii muncii sutelor de ani”, adică poezia, şi-a decantat amărăciunile şi s-a transformat în plăcere. Cuvintele potrivite ale poetului nu sunt neliniştitoare, ci dimpotrivă “leagăne urmaşilor stăpâni” Frământându-le “mii de săptămâni”, poetul a dat cuvintelor sale puterea de a reprezenta: “Le-am prefăcut în visuri şi-n icoane” printr-un proces de transfigurare a purei lor materialităţi: “Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” dar şi printr-o mutaţie mai adâncă, anume aceea a substanţei generatoare. Mutaţia rămâne însă incompletă: “Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure” Revolta şi amarul nu s-au metamorfozat aşadar integral prin puterea transfiguratoare a artei, dar prezenţa lor a devenit mai subtilă. Translaţia între cele două planuri, cel real şi cel imaginar, continuă şi în ultima secvenţă din partea mediană a structurii motivului liric. “Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale.” Se observă mai întâi trecerea de la planul perisabilităţii (“cenuşa morţilor din vatră”) la acela al perenităţii (“Dumnezeu de piatră”) care constituie totodată şi o sacralizare prin mit a materiei inerte, dar purtătoare de simboluri ancestrale. Această împlinire divină pare a fi limita dintre două lumi, amintind urmaşului în permanenţă datoriile ce decurg din condiţia descendenţei sale. Superlativul neobişnuit din sintagma “piscul datoriei tale” indică de bună seamă importanţa extremă ce se conferă ideii de responsabilitate. Moştenirea pare să impună mai multe datorii decât drepturi. Ultima parte a structurii alternează elemente mai vechi ale dezvăluirii unora din cheile creaţiei argheziene cu explicaţia finalităţii ei. Iată-le pe dintâi: “Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară” ceea ce vrea să sugereze destul de clar imensul efort de condensare a unei energii debordante: “Slova de foc şi slova făurită Împărechiate-n carte se mărită Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte” unde ni se oferă o formulă plastică a caracteristicii esenţiale a poeticii argheziene, care consistă pentru cei mai mulţi dintre comentatori în îngemănarea totdeauna echilibrată dintre autenticitatea unei viguroase inspiraţii şi forţa de prelucrare a unei tehnici artistice de o originalitate desăvârşită. Este remarcabil de curioasă reacţia “stăpânului” la ascultarea cântecului de vioară: “… ascultând-o a jucat Stăpânul ca un ţap înjunghiat”. Dar cântecul nu e de fapt, după cum versurile o arată fără echivoc, decât expresia cea mai directă a “durerii surde şi amare” şi de aici cu siguranţă mişcarea convulsivă cu care e întâmpinată. Câteva versuri pot alcătui premisele unei veritabile dileme interpretative: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor”. Aici trebuie insistat asupra asocierii bizare dintre izbăvire şi pedeapsă, care poate fi comentată şi ea ca o fină subliniere a paradoxului artei - ficţiune a spiritului, dar în acelaşi timp o modalitate de inserţie a omului în realitate. Arta nu acuză pe nimeni, pare a zice poetul, dar pedepseşte pe toţi. “Izbăvirea pedepsitoare” a “crimei tuturor” prin artă “E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure” altfel zis, e puterea şi superioritatea poetului care exprimă prin însăşi izbândirea lui mesajul secular al unei colectivităţi umane, mesaj adânc de suferinţă şi nedreptate istorică: “… dând în vârf, ca un ciorchin de negi, Rodul durerii de veci întregi.” Şi ultimele versuri ale poeziei trebuie să primească o interpretare oarecum diferită de cea tradiţională: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei” Întreaga “ideologie lirică” a “testamentului” arghezian ne conduce în felul acesta la recunoaşterea viziunii ţărăneşti despre lume. După experienţele unei tinereţi agitate de întrebări şi de solicitări deconcertante, autorul Cuvintelor potrivite dă semne numeroase a-şi fi regăsit un anumit echilibru prin reîntoarcerea la brazda strămoşilor săi. Versurile cioplite cu dalta în stânca rezistentă a unei materii verbale copleşitoare prin sugestia ei plastică realizează prima oară cu o desăvârşită coerenţă viziunea lirică a celui mai mare poet al ţărănimii noastre, trăitor o viaţă întreagă la oraş, dar aspirând mereu spre universul moral al spaţiului etnic oltenesc, întrucât ipostazele lui sufleteşti nu se puteau mai bine regăsi altundeva. Şi dacă opera în totalitate îngăduie şi alte interpretări în cazuri speciale ca acela al Florilor de mucegai, structura dominantă a viziunii poetice rămâne mereu aceiaşi. Pornind de la ea, se manifestă şi atitudinea constantă a poetului de reabilitare a zonelor umile şi dispreţuite ale realităţii, fie ele fiinţe sau cuvinte. Dincolo de afirmarea originii sale sociale, pe care Arghezi o subliniază cu neascunsă semeţie, nu e deloc greu de distins în Testament acţiunea de reconsiderare a cuvintelor şi elementelor “nepoetice” ale existenţei: “bube, mucegaiuri şi noroi” Poetul Testamentului e un spirit justiţiar, un răzbunător al nedreptăţilor stratificate dar niciodată uitate, însă un răzbunător cu metode disimulate în formele subtile ale ficţiunii artistice. Împrejurarea conferă poeziei lui Tudor Arghezi, dincolo de valoarea estetică, dar nu fără concursul ei, o demnitate distinctă şi de mare preţ în ierarhia culturii româneşti moderne. Testament e una dintre mărturiile acestei demnităţi. Poezie cu caracter programatic, Testament figurează, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziană. Poezia Testament sintetizează esenţa gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentală a poeziei este legătura indisolubil, organică, statornicit între poet şi strămoşii lui, “ramură obscură”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele vărsate-n mine”. Fată de aceştia T. Arghezi consideră că are o datorie pe care trebuie s-o ducă la îndeplinire. De aceea, după propria-i concepţie, creaţia sa trebuie înţeleasă ca singura zestre lăsată urmaşilor. Prima idee esenţială este aceea, că poetul a înălţat prin arta sa cea dintâi “treaptă”, şi cea mai grea după un lung trecut de trudă şi suferin al generaţiilor care l-au precedat. Urmaşii lui au datoria să pornească de aici şi să urce cu nădejde cât mai sus, să împrăştie definitiv întunericul în care şi-au dus existenţa înaintaşii lor. Din “osemintele” şi “cenuşa din vatră” a strămoşilor poetul face un “Dumnezeu de piatră”, “Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind n piscul datoriei tale”. Într-un fel subtil, arta poetului capătă un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o răzbunare a neferintelor străbunilor, căci în ea s-a strâns veninul tuturor generaţiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”. A doua idee esenţială a poeziei este izvorul şi natura artei, aşa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul mărturiseşte foarte elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al străbunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indică sursa principală a limbajului său poetic: limbajul popular şi familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selectează însă anumite cuvinte, care răspund mai bine condiţiilor sale interioare şi năzuinţelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenţă: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plăvani, ocară, sapă, sarici, rbdat, durere, mânie, robi, adică lumea sărăciei şi a suferinţei, a vieţii în zdrenţe, sub blestemul mucegaiului, al bubelor şi al noroiului, al ocrii şi al biciului. Poetul “frământă” însă îndelung aceste cuvinte “mii de săptămâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creaţiei: travaliul artistic intens şi îndelungat, transfigurându-le şi conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în această poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la “zdrenţe” din care face “muguri şi coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri şi noroi”, isc “frumuseţi şi preţuri noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos, că în artă urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. În antiteză cu această zonă lexicală în care sunt surprinşi termeni ce dezvăluie o realitate socială mizer, cuvinte din “graiul” cu îndemnuri pentru vite al poporului, se configurează o altă zonă lingvistică în poezie, de data aceasta constituită din cuvinte care sugerează domeniul artei, adică al lumii create prin transfigurarea materiei primare şi ridicarea ei la o înaltă treaptă artistică: icoane, muguri, coroane, miere, vioară, frumuseţi, preuri noi, etc. Cuvintele încărcate de mari potenţe stilistice şi capacităţi de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parcă dltuite în piatră, parcă scapără prin alăturarea lor în versuri. Esenţa tehnicii artistice argheziene constă în îmbinarea tradiţiei cu inovaţia, a “slovei de foc”, cea inspirată cu “slova făurită”, cea îndelung muncită. În poezia Testament abundă expresiile figurate, care nuanţează şi sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţînd considerabil realitatea prezentată. Mulţimea de metafore şi simboluri fac ca poezia să dobândească mari reliefuri artistice [“seara răzvrătită care vine”, “cartea mea fiule-i o treaptă”, “şi leagăne urmaşilor stăpâni”, “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”]. Menţionăm de asemenea şi asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seară răzvrătită”, “biciul răbdat” precum şi unele comparaţii care relevă aceeaşi sferă de viaţă a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”. Sintaxa poetică argheziană se caracterizează prin aglomerarea complementelor şi propoziţiilor subordonate înaintea propoziţiei principale: “În seara răzvrătită care vine/ De al străbunii mei până la tine .../ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i fiule o treaptă”, astfel încât ideea poetică, până să întâlnească propoziţia principală, trece printr-o mulţime de compliniri şi determinări. De asemenea, unele versuri încep prin verbe la imperativ: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”, iar altele, în succesiune, încep cu acelaşi verb: “Am luat ocaza, şi torcând uure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure/ Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă care dinamizează acţiunea săvârşită. Repetiţiile folosite întăresc ideea unei \cţiuni ferme, hotărâte. În ultima strofă însă tensiunea scade, un verb la participiu -”întinsă leneşă pe canapea”- exprimând o stare de pasivitate. Şi celelalte cuvinte asociate -leneşă, pe canapea- întăresc impresia de odihnă, de viaţă comodă, contrastantă cu truda mulţimilor de robi. Sub raportul stilului remarcăm îndeosebi concentrarea, o caracteristică fundamentală, de altfel, a liricii argheziene. În poezia “Testament” sunt concentrate esenţe de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit. PSALMI - prezentare generală - Tudor Arghezi “Psalmii” din “Cuvinte potrivite” (1927) ocupă un loc aparte în creaţia argheziană, ei concentrând momentele de vârf ale unei probleme existenţiale insolubile şi obsedante. Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii exprimă drama omului modern silit să trăiască într-o lume profană, părăsită de Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină. Titlul evidenţiază pregnant diferenţele izbitoare dintre spiritualitatea creştină şi mentalitatea modernă, neliniştită, chiar tragică, pragmatică din neputinţa unei transfigurări naive sau din imposibilitatea depersonalizării, atât de lesnicioase în vremea profeţilor. Omul modern, apăsat de singurătate, covârşit de frustrări, aspiră la divinitate, cu care vrea să comunice, dar o face într-o manieră aparte, adică egoistă, sfidătoare, minimalizatoare. Această sinceritate brutală dovedită de omul modern în încercarea lui de a primi harul ori de a provoca, chiar printr-un gest profanator, apariţia lui Dumnezeu, constituie noutatea problematicii propuse de Arghezi. Dar sacrilegiul e resimţit numai dacă avem în vedere perspectiva religioasă, canonică. Într-adevăr, cei o sută cincizeci de psalmi din “Vechiul Testament”, cei mai mulţi aparţinând lui David, tatăl înţeleptului rege Solomon, sunt evlavioase cântece de preaslăvire a lui Dumnezeu. Arghezi nu-şi dezminte contradictoria sa alcătuire, nu-şi maschează impulsurile antagonice, indiferent de ofensele eventuale pe care le va provoca; ba chiar aceste ofense îi stimulează energia creatoare. Aşa că nu ne vor surprinde paradoxalele manifestări ale eului liric în faţa divinităţii. Simplificând, indicând extremele, atitudinea eului arghezian e când una umil-evlavioasă, când, cel mai adesea, una titanică, de scandaloasă semeţie, căci se socoteşte un poet, deci un creator, dispus să-l înfrunte trufaş pe Creator. Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care defineşte aspiraţia argheziană, “Aş putea vecia cu tovărăşie”: “Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau părtaşa gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele.” Neliniştita “patimă cerească” îi zvâcneşte braţul şi-i arde sufletul. Poetul se vrea pierdut în beznă şi în putregai, neîncercat de slavă, scârbit şi crâncen “Şi să nu se ştie că mă dezmierdai Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.” Apoi poetul se simte vinovat că a râvnit la fructul oprit.(“Sunt vinovat că am râvnit”): “Sunt vinovat că am râvnit Mereu numai la bun oprit.” Dar încheie: “Păcatul meu adevărat E mult mai greu şi neiertat. Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine, Dumnezeu Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate, Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”. Poetul se simte din nou “singur”, “pribeag”, “uitat în câmpie”, “cu fruct amar” şi cu frunzişuri, ţepos şi aspru în îndârjirea vie (“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!”). Tânjeşte, ca pasărea ciripitoare, “să se oprească în drum”, să-i dea crâmpeie de gingăşie, asemeni pomilor de rod, pentru că “te slujesc; dar Doamne, până când?”. “În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger, Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună”. Psalmul al patrulea (“Ruga mea e fără cuvinte”) este de o mare puritate creştină. Umilinţa cu care i se mărturiseşte lui Dumnezeu atinge, cel puţin în a doua parte, accente de o maximă fericire, fiind una din cele mai candide înveşmântări ale sentimentului religios: “Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumină.” Întrebările culminează sfâşietor: “Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald?” Caracterul psalmului la cincilea (“Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”) poate deconcerta; dar nimic nu trebuie să surprindă în confesiunile atât de schimbătoare ale poetului. Aici el îi reproşează familiar lui Dumnezeu, într-o “relatare” anecdotică, pitorească, dar şi bosumflat copilărească, faptul că nu-şi mai face simţită prezenţa: “De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Şi anii mor şi veacurile pier Aici sub tine, dedesubt, sub cer.” Psalmul “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere” se constituie pe aceeaşi ambiguitate, pe oscilaţia între pietate şi revoltă, pe antiteza între credinţă şi tăgadă. În strofa I: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” Poetul se vrea un vânător absolut, metafora “şoimului” subliniind înălţimea vânatului - individualizat prin adjectivul posesiv “al meu” - “cel căutat”. Folosirea verbului “a drămui” potenţează ideile poetice următoare şi explică echilibrul presupus de implicaţiile unei operaţii deloc uşoare şi posibile chiar. Finalul strofei este construit pe ambiguitatea credinţei şi a tăgadei - “să te ucid? Sau să-ngenunchi” - să se revolte sau să laude. Ambiguitatea continuă şi în strofa a treia - aparenţele, impresiile reflectării în lumea celor văzute - stele, peşti, poetul trăind şi înfiorându-se de ideea ezitantă: “Pari când a fi, pari când că nu mai eşti...” În acelaşi plan, ideile poetice se continuă în psalmul “Pentru că n-a putut să te-nţeleagă”, în care poetul îl înfăţişează pe Dumnezeu ca “purtând toiag şi barbă-n-ntreagă”. Arătându-se făpturii în haine de-mpărat, “Ameninţând şi numai supărat, / Că se sfiiau de tine şi vulturii”, Dumnezeu este considerat aici izvorul şi cântecele poetului, “Nădejdea mea şi truda!”. Psalmul “Pribeag în şes, în munte şi pe ape” marchează parcă o renunţare, o renunţare, o resemnare, o aşezare “cuminte” dată poate şi de oboseala vieţii. Pentru poet “Piscul sfârşeşte în punctul unde-ncepe, Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit. Şi n-am scăpat din zarea marei stepe”. Poetul se vede prins în patru laturi, cu rănile şi suferinţele pe care le cunoaşte; din vitejiile şi din biruinţele trecute a câştigat puterea ce-a rămas, şi acum “Nu mai străbat destinul meu la pas, / Ci furtunos de-acum, şi iute.” Poezia capătă valori gnomice prin adevărurile exprimate, aproape sentenţios, ca un cod etic superior al înţelepciunii, al senectuţii. “Psalmul de taină”, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie într-un monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei adevărate şi al credinţei se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranţei, al dorului, al “dragostei de dragoste”. Adresarea către simbolul feminin al divinităţii se identifică în finalul psalmului: “Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem”. Următorul psalm al volumului “Cuvinte potrivite” (“Vecinul meu a strâns cu neîndurare / Grădini, livezi, cirezi, hambare”) indică absurdul întocmirii lumii, girat parcă de Dumnezeu. Absurdul se naşte ingenios din construcţia binară a psalmului. Prima parte realizează un profil grotesc al bogatului, aflat parcă în descompunere fizică, dar vanitos, crezându-se “vecin” cu Dumnezeu. A doua parte relevă, simulând căinţa, puterea divină distructivă, ce se exercită din inerţie. În ultimul psalm al acestui volum, “Ca să te-ating, târâş, pe rădăcină”, poetul face eforturi dure: “În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc”, ascultând pe creştete, din lume, către veac, bătaia de “tic-tac” “Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt, De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimânt. Mi-e foame de nisip si lut Şi dor de apele din care n-am băut. M-aş umili acum şi m-aş ruga: Întoarce-mă, de sus, din calea mea. Mută-mi din ceaţă mână ce-au strivit-o munţii Şi adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii” pentru a face din nou semnul crucii, semnul credinţei, al apropierii de divinitate al împăcării şi liniştii sufleteşti. Este, deci, evident că “Problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea conştiinţei, a unei conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul în termenii unei înţelegeri simple, concrete, primordiale”, după cum avea să remarce Al. George (“La sfârşitul lecturii” - Editura Cartea Românească). Deşi uneori stilul este discursiv, poetul nu meditează, în stil romantic, asupra problemelor lumii şi nici nu le explică în chip modern, ştiinţific, ci privind totul cu luciditate, el se răfuieşte cu totul. “El stă “în faţa” divinităţii, pe care, în Psalmii săi de diferite vârste, a invocat-o, a implorat-o, dar de multe ori a tratat-o ireverenţios sau brutal.” Dramatismul existenţial în Psalmi PLAN 1. Introducere 2. Prezentarea dramatismului existenţial 2.1. Izvorul dramatismului existenţial 2.2. Elementele care definesc viaţa celui ce caută neîncetat 2.3. Finalul plin de dramatism al psalmistului Dramatismul existenţial în Psalmi Psalmii reprezintă creaţia cea mai importantă a lui Tudor Arghezi. Majoritatea Psalmilor au fost publicaţi în Cuvinte potrivite care este cel mai însemnat volum publicat de poet. În Psalmi poetul este însetat de absolut. El caută pe Dumnezeu, dovadă a certitudinii perfecţiunii. Este cuprins de îndoieli, îşi pierde răbdarea. Din majoritatea Psalmilor publicaţi în Cuvinte potrivite reiese căutarea neîncetată, speranţa între nădejde şi îndoială, credinţă şi tăgadă: “Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe Şi zilnic se-ntregeşte cu metal Sufletul meu deschis ca şapte cupe Aşteaptă o ivire de cristal Pe un ştergar cu brâie de lumină!” Izvorul dramatismului existenţial vine din această căutare perpetuă. Este drama celui nemulţumit cu mediocritatea, a celui ce se simte mărunt în faţa forţei supreme: “O neliniştită patimă cerească Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde Vreau să pier în beznă şi în putregai Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit Şi să nu se ştie că mă desmierdai Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit”. Este redată truda celui veşnic nemulţumit: “mă muncesc din rădăcini şi sânger”, “Şi-mi simt sculate aripi de cocor”(Întoarcerea în ţărână), “mă strecor în luptă / În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă”(Cântare). Elementele artistice definesc viaţa mediocră şi frumuseţea celui ce caută neîncetat: “noroi”, “umilinţă”, “noapte”- pe de o parte şi “lumină”, “înălţimi”, “stele”, “cântec” pe de alta. Astfel drumul în viaţă pare o zbatere neîncetată între urcare şi coborâre, între victorie şi înfrângere, între descoperire şi neputinţa de a găsi esenţa, adevărul, pe însuşi Dumnezeu: “Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele / Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci, / Vor strecura prin găuri lumina unei stele”(Nehotărâre). Poetul adoptă patru atitudini esenţiale: umilinţă, laudă, ironie, revoltă şi acuză. Psalmistul apare ca o fiinţă îndurerată, chinuită, singuratică, asaltată de răutatea duşmanilor şi furtuna patimilor, supus trecerii nemiloase a timpului. Este caracterizat ca “gârbovit”, “chinuit”, cu “rănile putrezite”, împresurat de rele, sărac şi sărman, un “vas stricat”. Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat în câmpie”, “cu un fruct amar şi cu frunziş ţepos şi aspru”, “sub cerurile goale, muncit din rădăcini şi sângerând, rodind metale”, amintind de imaginea unui crucificat. “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş Copac pribeag uitat în câmpie Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie” Poetul nu este un “vas stricat” ci un “tăciune” care arde încet, mistuit de patima cerească: “Nici rugăciunea nu mi-e rugăciune Nici omul meu nu-i poate, omenesc Ard către tine-ncet ca un tăciune Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”. Refuzat de cer şi de oameni, psalmistul reface drama cristică a singurătăţii absolute, fără echivalent pe Pământ şi în Cosmos: “Opaiţele nopţii se-aprind la mii de poştii Din ţări de stele din ce in ce mai sus Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloştii Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus”. Este înconjurat de duşmani, ocolit de prieteni, părăsit de divinitate: “Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas… Dar şi tu văd că-ncepi glumi cu mine Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas Îs buruiană. Sunt un mărăcine”. Bibliografie Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. Tudor Vianu, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968. Tudor, Arghezi, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1971
Comments