MATERIALE‎ > ‎

PARCUL CAROL

PARCUL CAROL

 Creaţie a arhitectului francez Eduard Redont, parcul Carol a fost proiectat în anul 1900 şi inaugurat în anul 1906 pe Dealul Filaretului, pe o suprafata iniţială de 36 ha. Parcul, amenajat în stil mixt cu latura peisagistică dominantă, are aleea centrală construită în stil geometric, vegetaţa fiind grupată astfel încât să creeze imagini apropiate peisajelor naturale. De asemenea parcul are şi un mic lac, de 2 ha, destinat agrementului.


 Decoratorul a ales ca ax al parcului o alee amplă, marginită de arbuşti şi straturi de flori, precum şi de câte două alei cu tei. Aleile de centură care încep de la intrarea în parc se leagă şi cu celelalte alei prin numeroase ramificaţii radiale. Suprafaţa ocupată de parc este de cca 36ha.

 In interiorul său se află o serie de obiective turistice de mare însemnatate, printre care: Arenele Libertăţii (cunoscute şi sub numele de Arenele romane), unde se organizau pe vremuri gale de box şi lupte, şi care astăzi găzduiesc spectacole de teatru sau concerte în aer liber (capacitate: 5.000 locuri dispuse în amfiteatru); Muzeul tehnic "Ing. D. Leonida". Parcul include şi un mic lac pe care se pot efectua plimbări cu ambarcaţii de agrement.


 Printre principalele obiective turistice ale parcului se numără:

Fântâna Cantacuzino, realizată în stil neoclasic în anul 1870;

Statuile Giganţii, realizate de sculptorul Dumitru Paciurea;

Monumentul Eroilor (1962), opera arhitectilor Horia Maicu şi Vasile Cucu;

Monumentul Eroului Necunoscut, adus de la Mărăşeşti în 1991;

Muzeul Naţional Tehnic Prof. ing. Dimitrie Leonida, inaugurat în anul 1909;

Fântana cu Zodiac;

Institutul Astronomic al Academiei Române;

Arenele romane, cu o capacitate de 5000 de locuri.

 

Parcul Carol este inscris pe Lista monumentelor istorice din 2004 (Ordinul nr. 2314 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizatî, şi a Listei monumentelor istorice dispărute) la pozitia B-II-a-A-19016 (monument istoric grupa A) cu umătoarea localizare: Piata Libertăţii - str. general Candiano Popescu - Calea Şerban Vodă - str. Cutitul de Argint - str. dr. Constantin Istrati.

INCEPUTURILE

Dealul Filaret

A fost parţial împădurit în evul mediu devenind treptat parte componentă a uneri mari suprafeţe cultivate cu viţă de vie până la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost proprietatea Mitropoliei Valahiei încă din evul mediu, alături de Câmpia Filaretului.

Podgoriile bucureştenilor au fost mai numeroase şi mai vaste decât livezile de pomi fructiferi, grădinile de zarzavat sau spaţiile destinate altor culturi, luate la un loc.

Cele mai întinse podgorii s-au aflat până la începutul secolului XX, la sud de râul Dâmboviţa. Actualul deal al Patriarhiei de pildă, a fost cunoscut în evul mediu ca «Dealul Viilor», până în secolul al XVII-lea când s-a ridicat aici noua Mitropolie a Valahiei. În jurul ei au fost podgorii întinse aparţinând Mitropoliei şi care înconjurau mahalalele mărginaşe din toate părţile. Aceste podgorii începeau din partea Podului Calicilor sau al Craiovei, devenit după 1800 Podul Caliţei (azi Calea Rahovei), ocupau cartierul Grammont de mai târziu şi înconjurau actualul Parc Carol I. Teritoriul podgoriilor continua până pe Calea Văcăreştilor unde se aflau viile mănăstirii Văcăreşti. Aşadar, mai toată partea de est şi sud a Bucureştiului de astăzi au fost ocupate de întinse podgorii.

La finalul secolului al XVIII-lea, pe pantele dealului Filaret ajungeau marginile unor mahalale sărace şi risipite pe întinse maidane. De-o parte şi alta a actualului bulevard Mărăşeşti s-a aflat mahalaua Flămânda sau «Săracă» formată în jurul bisericii cu acelaşi nume. La sud de ea s-a dezvoltat mahalaua-sat numită «Alexe», după numele unui arnăut care a ridicat aici o bisericuţă ce-i poartă încă numele. Mahalaua Alexe s-a conturat pe deplin la începutul secolului al XIX-lea şi s-a extins în timp, de-a lungul Căii Şerban Vodă până spre actuala stradă Candiano Popescu, numită anterior «11 Iunie». De partea cealaltă a parcului Carol I, spre Gara Giurgiului sau «Filaret», s-a aflat perimetrul fostei ţigănii mitropolitane. Aceasta a fost mutată în prima parte a secolului al XIX-lea mai spre sud-vest, pe locul ei dezvoltându-se cartierul Gramont, unul dintre primele perimetre urbane moderne ale micilor liber-profesionişti, funcţionari etc., din Bucureşti. La sud de Gramont şi la vest de parcul Carol I a existat în secolul al XIX-lea, întinsa mahala Ţigăneşti, loc de aşezare a ţiganilor mitropolitani dar şi a sărăcimii oraşului. La intrarea în parc dinspre Fântâna Zodiacului şi strada 11 Iunie, pe o arie mai întinsă, s-a aflat la începutul secolului al XIX-lea cătunul Filaret, înghiţit de oraş în mai puţin de cincizeci de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea şi «minunata» lui fântână

Fântâna de pe Dealul Filaret “a fost cea mai minunată fântână, demnă de a sta alături cu cele mai frumoase monumente de artă orientală. Odinioară, toată valea din spatele Dealului Mitropoliei era tăiată de un drum care lăsa pe stânga lunga grădină a acesteia şi se îndrepta spre dealul numit «al lui Filaret». Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, mitropolitul Filaret al II-lea a clădit acolo o fântână. Mai târziu, alt mitroplit, Dositei Filiti, a împodobit-o cu minunate coloane sculptate.(Nicolae Vătămanu)”. Un contemporan al acestui monument, Nicolae Predescu, a descris fântâna asemeni “unei frumoase case cu două rânduri”. (…)Apa celor patru izvoare se revărsa din peretele de piatră sculptată, prin mai multe guri; pe pardoseala de lespezi de marmură albă erau scobite canaluri înguste, prin care trecea clipocind apa. Tavanul era alcătuit din 12 lespezi de marmură măiestrit sculptate cu semnele celor 12 zodii. O scară de marmură, de asemenea înflorată, ducea deasupra. Acolo te aflai într-o sală mare, în chipul unui vechi pridvor românesc. Printre coloanele de piatră crestate în frunze şi flori, privirea rătăcea în voie pe deasupra bălţii înconjurate de sălcii. Sub streaşină atârnau clopoţei de sticlă, care sunau la adierea vântului.” La mai puţin de 100 de ani de la ridicarea fântânii, Ulysse de Marsillac povesteşte: “sălciile au dispărut şi fântâna de asemenea, spre marele meu regret, pentru că într-adevăr era pitorescă şi elegantă; arhitectura ei amintea de stilul Alhambrei.” Cum a dispărut fântâna lui Filaret? Tipic românesc. S-a părăginit, nefiind întreţinută. La 1834 o aflăm închiriată unui Manole Basmangiu pe o mie de lei pe an, fapt care a contribuit la deterioarea ei. Între 1861-1870 au fost mai multe «încercări» de a «salva» monumentul de către Consiliul Municipal. Acesta a cerut dărâmarea lui şi reconstruirea alte fântâni “pe cât posibil mai monumentale”. În primăvara anului 1863 fântâna a fost dărâmată iar pietrăria ornamentală a fost predată la Cazarma Veche de la Beilic. Abia în 1870, primarul G.Gr.Cantacuzino a clădit fântâna care-i poartă numele, situată şi azi în parcul Carol I. Fântâna "George Grigore Cantacuzino", 1870, autor arh. Al. Freinwald şi Karl Stork, este ridicată pe locul fostei fântâni a lui Filaret. Deoarece aceasta se deteriorase, primarul de atunci, cu bani proprii, o reconstruieşte şi astfel, prin votul Consiliului Municipal din 8 august 1869 îi poartă numele.

“La Filaret, la izvoare/Unde-i umbră şi răcoare… ”

Era obiceiul din vechime ca “lumea să se adune aici. Era câmp deschis, verdeaţă, umbră, izvoare reci şi mai era încă ceva ce nu se găsea nicăieri în Bucureşti: o clădire veche, dar nu prea, de o rară frumuseţe, parcă anume făcută ca să slujească drept tribună luptătorilor pentru libertatea poporului. De atunci aşa i-a rămas câmpului numele: Câmpul Libertăţii. Aici au vorbit pe rând Bălcescu, Heliade, fraţii Goleşti, Christian Tell şi Magheru şi mulţi alţii(Nicolae Vătămanu)”.

Grădina Filaretului din «Dealul Bucureştiului» era foarte animată de sărbători dar şi în serile calde de vară sau toamnă târzie. De pildă, toamna când “se coceau coarne  (struguri albi cu boaba lunguiaţă) şi mischetul (struguri tămâioşi), tot Bucureştiul ieşea să se plimbe, să petreacă şi să se odihnească la Filaret.”

Tinerii jucau aici «geridul». Acesta era “un joc turcesc, de voinicie şi îndemânare, un joc de întrecere la azvârlitul suliţei asupra celorlalţi jucători.” Pe de altă parte, podgoriile întinse de pe Dealul Filaretului şi împrejurimi, “făceau fala podgoriilor locale”. Din viile Filaretului a mai rămas doar numele unei străzi care le străbătea odinioară: Şoseaua Viilor.
Aflăm de la Popescu Lumină că verile “câmpia era acoperită de lucrătoare: fete şi neveste, care limpezeau testemelurile în fântână, după ce mai întâi fixa culorile, muindu-le în piatră acră, apoi le întindea la soare, pe iarbă. Testemelul era podoaba capului cucoanelor şi jupâneselor românce. O roată de bumbac de zece parale se prefăcea în degetele mahalageoaicelor din Bucureşti într-un tulpan subţire ca pânza Arehnei, şi cu două trei tipare de lemn de tei, cu câteva buruieni colorate (băcan – tinctură roşie dintr-un arbore brazilian n.m.; şofran, paşachină, scumpiă – oţetar sau liliac n.m.) se da comerţului un obiect de valoare însutită.” Toate aceste începuturi de industrie casnică au pierit la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Grădina Filaretului a fost una de mare zaiafet pentru bucureşteni, până spre începutul secolului XX. Duminica “se făcea horă, se bea bragă, se mânca bigibigi şi rahat cu apă rece de la cişmele. Aici se afla vestita grădină Trocadero numită şi Oracici, cu un salon unde se da baluri de diferite societăţi. Localul Trocadero avea o pivniţă foarte adâncă şi mare – o parte din ea se află şi azi, este grota care în vremea Expoziţiei din 1906 servea ca gură de ocnă, cu bulgări mari de sare aşezaţi ca în forma fundului salinelor.” Putem localiza poziţia localului «Trocadero», către mijlocul esplanadei care străbate parcul de astăzi.


Aceasta era situaţia de la 1846, situaţie care nu se va schimba nici dincolo de anul 1852.

După 1870 zona se populează şi se lotizează treptat până în preajma Dealului Filaret, mai puţin zona viitorului parc. Apar până în anul 1899, ca vecinătăţi, Fabrica de Chibrituri şi Gara Filaret – către sud – dar şi un mic segment al actualelor străzi Costescu şi Lămâiţei în zona sudică a dealului Filaret şi strada Călţuna la nord. In acest moment Dealul Filaret era împădurit pe latura de vest şi sud, sud-est. El făcea parte, la 1899, din mahalaua Bărbătescu Nou şi era traversat pe axa nord sud de o alee străjuită de pomi, foarte probabil realizată de noii propritari ai locurilor. Aceasta este viitoarea stradă Sutter.

Între 1899 şi 1911 familia Sutter, separat de proprietatea Dealului Filaret a avut şi alte proprietăţi în împrejurimi. Către 1892-1893 şi până la 1904, arhitectul Gustav Adolf Sutter, proprietarul Dealului Filaret şi al reşedinţei ridicate în zona nordică a dealului, s-a implicat în reamenajarea urbanistică şi edilitară a zonei. Mai exact, terenurile vicontelui Gramont au fost răscumpărate între timp de Primăria Comunală iar pe acest loc a fost ridicat noul cartier „Gramont”. Arhitectul Gustav Adolf Sutter a realizat construcţiile şi proiectarea caselor ale noului cartier. Prin 1904 cartierul „Gramont” era deja ridicat – deşi construcţiile vor continua şi după această dată -, iar în anul 1906 cartierul „Gramont” şi aleea Sutter erau deja construite.

După primul război mondial întinsa proprietate Sutter de pe dealul Filaret este lotizată şi vândută celor care au ridicat actualele reşedinţe de-a lungul Aleii Sutter.

Astazi, iesind din Parcul Carol, pe la Fantana Zodiac inspre strada Dr. Constantin Istrati, singura scara urbana cu nume de strada (strada Xenofon cu o vechime de 220 de ani) te poarta, ca o scurtatura magica apartinand altei epoci, spre Aleea Suter; mai exact in piateta fostului Palat Suter de la 1906, resedinta arhitectului Suter, acum Carol Parc Hotel -locul care ne inspira si ne face sa visam la un Bucuresti, din nou en vogue.

Pe aceasta strada a fost filmata o secventa din filmul “Trei scrisori secrete” 1974, regia Virgil Calotescu. Este singura arteră din Capitală pe care nu a circulat niciodată un vehicul cu două sau patru roţi.

Strada Xenofon are peste 220 de ani vechime şi, până în 1945, a fost locul preferat de promenadă al aristocraţiei româneşti. Ea face legătura între strada Constantin Istrati şi aleea sau rondul Şuter. Strada a intrat în reabilitare, la fel ca şi locuinţele amplasate aici.

Xenofon (427-355 î.Hr.) a fost soldat, mercenar, admirator al lui Socrate şi este cunoscut pentru scrierile sale istorice. Este autorul unei poveşti despre mercenari greci care se luptă să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră.

 În jurul Dealului Filaret au apărut la finalul secolului al XIX-lea o serie de spaţii industriale precum: «Uzina de Gaz» pe Bulevardul «Neatârnării» (astăzi Mărăşeşti) societatea «Tramvaiul Nou» cu ieşire pe Calea Şerban vodă; Gara de Sud (Filaret); «Fabrica de Turnat» şi mai la sud Institutul Metereologic, care poate fi admirat şi azi. De remarcat că o bună parte a laturii sud-estice a parcului se afla în proprietatea generalului Candiano Popescu. Această proprietate va fi curând parcelată în loturi care vor fi vândute. Astfel s-a născut la începutul secolului XX strada Candiano Popescu împreună cu cartierul care-l mărgineşte. După primul război mondial, lângă Gara de Sud (Filaret) au apărut «Uzinele Wolff» şi «Asfaltul Filaret».

Gara Filaret, de unde în 1869 s-a inaugurat prima cale ferată din România.


 Uzina electrică Filaret, construită în 1906-1908. Clădirea este asemănătoare celor din zona oraşului Lille din Franţa şi este în evidenţa patrimoniului tehnic naţional.


 

EXPOZITIA GENERALA ROMANA DIN 1906

Evenimentul care va schimba radical spaţiul «grădinii Filaret» a fost organizarea “Expoziţiei Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a M.S.R.Carol I.” Existenţa «Parcului Carol I» s-e datorează iniţiativei exclusive a lui Lahovari, ministrul de domenii. Parcul a fost amenajat pe o suprafaţă “totală de 41 hectare” între 1905-1906. În timpul lucrărilor de amenajare a fost mutat din loc “pentru săparea lacului, pentru arene, pentru modelarea terenului după plan, cca. 575 000 metri cubi. Sub grija grădinarilor horticultori Samuel şi Louis Leyvraz au fost plantaţi 10 189 arbori mari şi conifere precum şi peste 48 000 de arbuşti. Proiectul parcului a fost realizat de arhitectul peisagist elveţian Redont încă din 1903. Prima săpătură la terasamente a fost făcută la 15 iunie 1905. În numai 11 luni au fost ridicate peste 5.800 metri pătraţi de construcţii definitive («Arenele Romane», «Palatul Artelor», «Turnul lui Ţepeş Vodă») precum şi peste 30 000 metri pătraţi de construcţii provizorii reprezentând variate tipuri de pavilioane expoziţionale.

Cu adâncă bucurie intimă salut întâia noastră Expoziţie naţională, adevarată sărbătoare a muncii româneşti” ... „îndemnul meu a fost şi este să mergem pe totdeauna pe căi sigure către neatârnarea noastră economică”.      

 Carol I, Regele României 

 Anul jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului.

  

          Carol Eitel-Friedrich-Zephyrinus Ludwig, membru al familiei regale a Prusiei, cel de-al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzolern, (n.1839 Sigmaringen – d.1914 Sinaia), acceptă preluarea domniei României în urma abdicării lui Cuza şi va depune jurământul în faţa Parlamentului la 10/22 mai 1866, devenind rege al României în 1881 tot la 10 mai.

 Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii naţionale în Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau şoseaua Kiseleff, însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 – într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară.

La 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi unele naţiuni străine”.

 

Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I.Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru. Lucrările au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905.

Statuia doctorului C.I.Istrati a fost realizata din bronz de sculptorul Oscar Spathe si a fost inaugurata la 4 noiembrie 1928 in parcul Carol, in fata Pavilionului Industriei.
Piedestralul inalt de piatra are un basorelief care il arata pe doctor in laboratorul sau.

Soclul este din piatră de Câmpulung (probabil de la Albeşti) şi are în partea frontală un basorelief din bronz pe care apare savantul lucrând în atelier.

Dupa reamenajarea parcului, in perioada 1961-1963, statuia a fost mutata tot in parcul Carol, langa Arenele Romane.

Doctorul Istrati (1850-1918) a fost profesor universitar si membru al Academiei Romane, ministru in mai multe guverne si primar al capitalei in anul 1907.

 

Intârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele 10, de către regele Carol I, alături de care se afla regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria Calafat au tras 21 lovituri.

 

Inaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se aflau şi membrii corpului diplomatic, oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă şi a diferitelor trofee capturate cu această ocazie.

 

            Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41 ha, pământ mutat 575.000 m3, construcţii definitive şi provizorii 35.000 m2, plantaţii de copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000”.

 

            Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură”, iar sub formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă”.

            Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906.

 Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele, Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fiind inspirată din diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel, Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un castru roman ce amintea de latinitatea românilor.

 





Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491. A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ.

 

Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi devenit Muzeul Militar. Palatul, cu o suprafaţă de 2413 mp, a fost proiectat de Victor Ştefănescu şi realizat de inginerul Grant. Lucrările de construcţie a Expoziţiei au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor au fost aşezate la 16 august 1905.


Palatul Artelor adăpostea "Muzeul trecutului nostru", destinat a conserva "tot ce priveşte neamul românesc, de la constituirea sa şi până în prezent" (1906). În muzeu erau expuse creaţiile celor mai reprezentativi pictori români, între care George Demetrescu Mirea, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Ion Andreescu. Sala centrală era dedicată sărbătoririi a "două figuri mari ale neamului nostru: Marele împărat Traian, la originea zămislirii naţionalităţii române, şi primul Rege al României, Marele Domnitor Carol I". În acest scop, erau expuse busturile împăratului Traian, copia Lupoaicei de pe Capitoliu, precum şi două statui comandate la Roma, reprezentând pe legionarul Roman şi luptătorul Dac. Era expusă şi o machetă a podului lui Traian de la Severin şi alta a podului de la Cernavodă. Existau şi reproduceri după basoreliefurile principale ale metopelor care alcătuiau monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Pentru perioada dintre epoca romană şi cea a domniei lui Carol I erau expuse planurile cetăţilor de scaun ale Ţărilor Române (Cetatea de Scaun a Moldovei şi Curtea Domnească de la Târgovişte), dar şi fotografii de la alte monumente medievale sau exponate care aminteau de domnitorii români.




În anul 1919, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expoziţiile şi patrimoniul viitorului muzeu militar.

În anul 1923, în faţa Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul Ostaşului Necunoscut, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Monumentul a fost inaugurat la 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare şi a unui numeros public. Tot în scop memorial, în holul de onoare circular al muzeului a fost aşezat grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfăţişându-i pe Regele  Ferdinand I al României şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe pereţi, au fost gravate numele ofiţerilor morţi în război.

Activitatea muzeului a fost temporar suspendată în urma puternicului incendiu din vara anului 1938  şi a încetat definitv după Cutremurul din 1940. Palatul a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial - Cimitirul Eroilor Neamului - care urma să cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar, cimitirul propriu-zis şi clădirile administrative. În toamna anului 1944 lucrările au fost sistate iar şantierul lăsat în părăsire.

În prezent, pe locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat mausoleul din parcul Carol, realizat în anii 1959-1963, după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu.

In spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol I în timpul războiului din 1877 – 1878, despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din gard şi lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român”.

 

            Din motive politice au fost atribuie pavilioane unor ţări străine precum Italia, Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a Comisiei.

 

Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al  Ungariei şi „încorpora” ca o anexă Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat.

 

De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc. Au existat totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie remarcate Turnul lui Vlad Ţepes, un turn de apă, construit după modelul castelului de la Cheia Argeşului. A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca (mutată astăzi în zona Pieptănari).

 

            Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care ulterior a avut diferite locaţii (astăzi ea se află în Piaţa Romană).

             Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al Vienei condusă de primarul Carol Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!”

             Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni, ei neprimind aprobarea puterii ţariste.

 

 In Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafic cu situaţia demografică preponderent românescă, acestea fiind şi motivele pentru care oficialităţile ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la expoziţie. „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga.

 

La 23 noiembrie a fost închisă oficial prima mare expoziţie naţională dar de nivel internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă (Paris, Liege etc). Cheltuielile se ridicau la 6.600.000 lei, veniturile la 1.500.000 lei la care se adăugau 3.000.000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în sporul resurselor indirecte.

Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria Nicolae Iorga.

 

Muzeul Naţional Tehnic „Profesor inginer Dimitrie Leonida

Este denumirea completă iar adresa este: strada General Candiano Popescu nr. 2 (intrarea se face prin parc).
Muzeul  a fost înfiinţat în anul 1909 de către Dimitrie Leonida (1883 – 1965),
Inginer electrician. Studii secundare la gimnaziul "Mircea cel Bãtrân" din Constanţa şi la liceul "Mihai Viteazul" din Bucureşti (1894-1902). Diplomat al Politehnicii din Charlottenhurg (1908). Studii de specializare în S.U.A. (1919). Profesor la Şcoala Politehnicã din Timişoara (din 1924) şi la Şcoala Politehnica din Bucureşti. A fost membru al unor asociaţii ştiinţifice internaţionale: American Institute of Electrical Engineers (1920); American Associations for the Advencement of Science (1920); Royal Society for Arts din Londra (1935). Laureat al Premiului de Stat (1954)

Cel mai important monument tehnic din Bucureşti prin patrimoniul deţinut este Muzeul Tehnic "Prof. Ing. Dimitrie Leonida". Muzeul a fost fondat în 1909 de cãtre inginerul Dimitrie Leonida (1883 - 1965), având ca model Muzeul Tehnic din Munchen (1903), vizitat de Leonida în toatã perioada studiilor universitare efectuate la Şcoala Politehnica din Charlottenburg (1903 - 1908), lângã Berlin. Întors în ţarã în 1908 (deşi ar fi putut fie sã lucreze la Siemens unde avea propunerea pentru un contract de 5 ani, fie sã rãmânã asistent la Şcoala Politehnica din  Charlottenburg), Dimitrie Leonida întemeiazã prima Şcoalã de Electricieni şi  mecanici din România, şcoalã unde învãţãmântul era gratuit, cheltuielile fiind suportate de fondator. Cu elevii sãi, profesorul Leonida a strâns primele piese care vor constitui nucleul viitorului muzeu (1909).

La început, muzeul a funcţionat într-o clãdire dãrãpãnatã (aproape doi ani), apoi s-a mutat împreunã cu şcoala într-o clãdire impozantã din strada Primãverii, donatã municipalitãţii de cãtre inginerul Chiru, cu clauzã testamentarã ca aceastã clãdire sã fie utilizatã pentru învãţãmânt şi culturã de cãtre muncitori.

Ceea ce deosebeşte acest muzeu de altele cu acelaşi profil este caracterul sãu pronunţat didactic, fondatorul dorind ca muzeul sã fie o şcoalã a şcolilor unde oricine poate vedea sau acţiona mecanisme care ilustreazã legile mecanicii, ale electricitãţii şi magnetismului etc. Din 1928, muzeul a fost adãpostit într-unul din pavilioanele existente în Parcul Carol I, iar din 1953 în actuala clãdire. Muzeul Tehnic adãposteşte un patrimoniul de peste 5.000 de exponate din toate domeniile de activitate. Pentru a vã stârni curiozitatea

menţionez doar câteva:

• Cilindrul primei maşini cu abur, folositã în industria româneascã, maşinã adusã de la Viena în 1853 pentru acţionarea preselor de ulei şi a pietrelor pentru mãcinat grâul;

• Douã dinamuri Brush (1882) ale primei centrale electrice din ţarã. În 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison, cel mai mare inventator al tuturor timpurilor (1.093 de brevete) punea în funcţiune

prima centralã electricã. Tot în 1882 la Bucureşti a fost pusã în funcţiune o centralã electricã într-o magazie de pe Calea Victoriei (amplasamentul fiind pe actualul loc al Bibliotecii Universitare). Centrala alimenta lãmpile electrice cu arc din grãdina Palatului şi, printr-o linie de transport electric, exteriorul Teatrului

Naţional, Cişmigiul şi Palatul Cotroceni;

• Dinamul Edison (1884) care alimenta Teatrul Naţional. Acesta a fost pus în funcţiune la 4 septembrie 1987;

• Motor de tramvai electric (1894). Tramvaiul a fost introdus în Bucureşti în 1894 (iar în lume, în 1883-Austria şi Anglia). În muzeu existã un motor de acest tip obţinut de Dimitrie Leonida cu ajutorul doctorului Constantin Istrate, cel care a  rãspuns de amenajarea Parcului Carol I în calitate de comisar general al  expoziţiei din 1906;

• Automobilul cu formã aerodinamicã Aurel Persu, primul de acest fel din lume, având roţile incluse în interiorul liniei aerodinamice. A fost construit în 1923 şi  brevetat în 1924. Inventatorul a parcurs cu el 100.000 km cu o vitezã de 60 km/h;

• Automobilul trasurã "Olds Patent" (1888), unul din primele automobile care au circulat în Bucureşti. Are motorul cu aprindere prin scânteie, sistemul de direcţie este comandat prin intermediul unui ghidon, iar iluminatul se realizeazã cu lãmpi de acetilenã;

• Motorul sonic Gogu Constantinescu. Gogu Constantinescu a creat o ştiinţã nouã, sonicitatea. Existã corespondenţa matematicã între legile transmisiei sonice (transmiterea energiei prin vibraţii mecanice) şi legile transmiterii energiei electrice;

• Motor de avion IAR-K 14 (1937), considerat în epoca prin performanţele tehnice pe locul II în Europa;

• Macheta avionului Vuia, care la 18 martie 1906 s-a ridicat în aer la Monterson pentru prima datã în lume, doar cu mijloacele proprii de la bord;

• Primul aparat de zbor individual realizat şi brevetat de Justin Capra, în 1958;

• Pilele Karpen, cu electrozi din aur şi platinã, construite de Vasilescu Karpen, fost rector al Politehnicii în perioada 1920-1940.

Automobilul aerodinamic

Inginerul roman Aurel Persu a obţinut pentru autovehiculul sãu brevet în Germania, la 19 septembrie 1924 (cererea de brevetare a fost adresatã la 13 noiembrie 1922), sub denumirea "Automobil de formã aerodinamicã, cu patru roţi montate înãuntrul formei aerodinamice". Pe baza unor calcule; dar şi a experienţei, Persu a ajuns la concluzia cã forma idealã pentru un vehicul terestru este forma unei picãturi de apã în cãdere. Astãzi ştim însã cât este de greu de realizat o astfel de formã, ţinând seama şi de alte fenomene precum stabilitatea, uşurinţa manevrãrii vehicului în anumite condiţii de mers precum şi unele considerente de ordin tehnic şi economic variabile în timp. Or, coeficienţii aerodinamici gãsiţi, teoretic, de Persu, sunt comparabili cu cei ai autovehiculelor moderne! Caroseria lui a fost construitã sub supravegherea inventatorului şi plãtitã din fonduri proprii, la diverse ateliere din Berlin. Automobilul este dotat cu frâne pe saboţi,care acţioneazã doar pe roţile din spate. Datoritã distanţei reduse dintre roţile din spate, inventatorul a renunţat la diferenţial în transmisie. Motorul tip A-G f Automobilbau Berlin, este cu ardere internã şi cu aprindere prin scânteie; are 4 cilindri în linie, o putere 6/20 P.S., alezajul 64 mm, cursa 110 mm şi cilindreea 1400 cm.c. Cutia de viteze este de aceeaşi fabricaţie ca şi motorul, iar demaratorul este produs de firma Eisemann, tipul MKI-12, nr.14328. Magnetoul are aceeaşi fabricaţie, iar carburatorul este produs de firma Arthur Haendler Co. Berlin.

Inventatorul şi-a adus automobilul în România, parcurgând cu el 120.000 km şi l-a donat muzeului în 1969.

Aurel Persu s-a nãscut în Bucureşti, în 1890 şi a urmat Şcoala Superioarã Tehnicã din Berlin-Charlottenburg, absolvind în 1913, ca şef de promoţie, Secţia Mecanicã. În 1914 a fost medaliat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu deosebit în domeniul comportãrii navelor în spatiul cosmic. În ţarã a fost conferenţiar la Şcoala Politehnicã; din 1938 a fost director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov şi a ieşit la pensie în 1950, dar a continuat sã activeze la Institutul de Documentare Tehnicã. Aurel Persu a murit în mai 1977. Ideile sale, puse în valoare pentru prima datã în construcţia automobilului aerodinamic, s-au aplicat ulterior în construcţia automobilelor pe plan mondial. Deşi acest automobil nu s-a realizat în serie, uzinele "Ford" şi "General

Motors" au solicitat cumpãrarea brevetului, fãrã a fi însã interesaţi şi în construirea automobilului, ceea ce l-a determinat pe Persu sã refuze asemenea propunere 

Arenele Romane. Povestea din Parcul Carol

Teatrul de vară, construit după model roman, a fost ridicat de arhitectul Leonida Negrescu, colaborator la proiectul Ateneului Român, şi de inginerul Elie Radu, fiind închinat latinităţii poporului român. La lucrări a contribuit şi inginerul George Constantinescu.

În 1966 au fost iniţiate lucrări de "modernizare" care au durat doi ani. Cu această ocazie, a fost închis amfiteatrul, iar scena a fost înălţată şi acoperită. Peste gazon s-a turnat beton, iar în spatele scenei s-au construit birouri pentru personalul administrativ. Partea nouă a porticului a fost închisă cu geamuri mari. Fosta lojă regală a fost mărită de la patru la şase încăperi, putând astfel adăposti 50 de scaune faţă de cele 10 din 1906. Cu ocazia modernizării a fost înlăturat orice însemn sau ornament care aducea aminte de perioada monarhică. Acoperişul lojei a fost refăcut, iar sub terasă a fost amenajată o cameră de proiecţii pentru film.

În prezent, Arenele Romane au o capacitate de 5.500 locuri în aer liber.

 

Mihai Cernea priveste cu drag spre coloanele în stil doric ce străjuiesc cele 3.100 de scaune rosii din amfiteatru. Ochii migdalaţi scrutează, din spatele ochelarilor rotunzi, stâlpii înalţi şi subţiri, mânjiţi parcă de cretă. In centru, loja de protocol pe care a renovat-o şi vopsit-o de curând. Deasupra, acoperişul cărămiziu pe care l-a refacut tigla cu ţiglă acum un an.

De opt ani, Cernea se îngrijeşte de cele mai mici detalii. De la vopsirea tablei în ton cu tţgla de pe-acoperiş, până la reconstruirea migaloasă a motivelor geometrice de pe parapeturi. A devenit administratorul Arenelor Romane în 2001 si tot de atunci, au inceput investitiile in cladirea adapostita de mai bine de un secol sub copacii umbrosi din Parcul Carol. Firma sa a castigat licitatia organizata de stat, iar, de-atunci, Arenele Romane sunt ca propriul sau copil. Un copil pe care-l va veghea timp de 25 de ani.

Anuntul a aparut in presa. Statul roman, prin Sala Polivalenta si Ministerul Tineretului si Sportului, oferea spre concesionare teatrul de vara din Parcul Carol, unic in Europa de Est ca stil de arhitectura. Cernea, lider al formatiei Sfinx Experience, a raspuns prompt la apel si a intocmit caietul de sarcini. Reusita o pune pe seama pretului bun pe care l-a oferit si a notorietatii de care se bucura la vremea respectiva. Pe atunci, in incinta Arenelor functionau o fabrica de ciorapi, un depozit de medicamente si o croitorie. In birourile care azi sunt ale administratiei erau 40 de masini de cusut, iar vizavi se crosetau si se vopseau ciorapi. Textilele erau puse la uscat pe sarme impanzite in tot amfiteatrul, iar Arenele functionau ca orice, mai putin ca sala de spectacole. Erau intr-o stare avansata de degradare si nimeni nu depuneau niciun efort pentru a le ingriji. In 2001, Arenele au intrat in reparatii. Pentru fiecare lucrare a fost nevoie de bani si numeroase aprobari, iar la refacerea teatrului au lucrat doi muncitori a caror activitate a fost dirijata de insusi Mihai Cernea, la baza inginer constructor. S-a reparat toaletele, culisele, ornamentele, s-a vopsit, s-a tencuit, dar fatada istorica nu a fost atinsa de unelte. Pentru ca Arenele sa-si pastreze farmecul de-un veac, modificarile de amploare se fac doar de firmele specializate, ale caror servicii nu sunt deloc ieftine. Odata cu preluarea Arenelor, Cernea si-a redescoperit pasiunea pentru istorie si a inceput sa colectioneze fotografii, scheme si carti vechi ce-i deapana povestea nespusa a teatrului ascuns in Parcul Carol. Fruntea-i larga se-nsenineaza de cate ori descopera o noua poveste despre locul pe care de opt ani il numeste a doua casa si, din cand in cand, da la o parte colbul din beci in cautare de izvoare istorice.

In dulapul crem din biroul lui, stau pitite intr-un dosar zeci de poze vechi ce ilustreaza trecutul glorios al unui Bucuresti uitat. Din hartia-ngalbenita, rasuna, parca, un cantec romanesc intonat de flacaii si domnitele-n costume populare. Se aud si rotile subtiri ale trasurii negre care a rascolit iarba scurta din fata scenei. De pe aceeasi scena, Regele Carol I si Regina Elisabeta saluta romanii veniti din toate colturile tarii sa asiste la marea sarbatoare nationala inaugurata la Arenele Romane, Expozitia Generala Romana. Pe 6 iunie 1906, peste 5.000 de barbati in costum, cu floare alba-n piept si femei cochete adapostite sub umbrelele de soare paseau pe poarta monumentala in forma de arc de cerc, ce separa Piata Elisabeta (astazi strada 11 iunie) de parcul recent amenajat. Plateau biletul si-si faceau loc printre sutele de constructii ale oraselului omagial ridicat pe Campul de la Filaret. Pavilioanele, atent oranduite dupa tematica pe cele 36 de hectare ale terenului, imbratisau de-o parte si de alta aleea principala si lacul: pe stanga, Primaria Capitalei, Camera de Comert din tara, pavilionul industriei, geniului civil, pavilionul regal si geniului militar, pe dreapta pavilioanele regiei monopolului statului, agriculturii, industriei caznice, a minelor si carierelor. Se implineau 40 de ani de glorioasa domnie a regelui Carol I, 1.800 de ani de cand armata lui Traian cucerise Dacia si 25 de ani de cand Romania devenise regat. Se auzeau salve de tun, iar de la ferestre se aruncau flori. Bucurestiul, tot, sarbatorea. Take Ionescu, membru al Partidului Conservator si personalitate influenta pe scena politica antebelica, propusese organizarea unei sarbatori nationale care sa culmineze cu o expozitie a tuturor realizarilor Romaniei sub domnia lui Carol I, de la prima cale ferata la obtinerea independetei in 1877. Expozitia avea sa se desfasoare pe Campul de la Filaret, un teren mlastinos din sud-vestul Capitalei, asanat cu greu de trupele de geniu. Comisar al Expozitiei fusese ales reputatul chimist si academician roman C.I Istrati, iar proiectul general al Expozitiei era conceput de arhitectul francez Edouard Redont. Pavilioanele si constructiile, insa, erau operele arhitectilor romani.

In doar 11 luni, la Filaret se ridicase un adevarat oras. Se construisera 40.000 de metri patrati de pavilioane si palate, 39.200 de metri patrati de drumuri si sosele si 71.360 de metri patrati de alei si poteci. Se plantasera 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi si alte cateva zeci de mii de arbusti si plante. Exista un casino, cinema, chiar si un garaj auto petru posesorii de masini. Inaugurarea Expozitiei Jubiliare a avut loc la Arenele Romane, situate in partea de sud-vest a Parcului Expozitiei. Teatrul de vara, construit dupa model roman si inchinat latinitatii poporului roman, fusese ridicat de arhitectul Leonida Negrescu, colaborator la proiectul Ateneului Roman, si de inginerul Elie Radu, cel care demonstrase valoarea inginerilor romani in vremea cand la mare cautare erau constructorii straini. Acelasi Elie Radu coordonase si lucrarile de alimentare cu apa a Bucurestilor. Frumos decorate, impodobite cu flori, steaguri si stergare, Arenele asteaptau ca rand pe rand, fiecare oaspete sa ia loc pe bancile de lemn si sa-si indrepte privirile spre scena larga, flancata de doi piloni inalti de 20 de metri.

La ceremonie, au fost prezenti membrii Casei Regale a Romaniei in frunte cu Regele Carol I si Regina Elisabeta, membrii guvernului si cultelor, personalitati din domeniul artistic, precum compozitorul George Enescu, si reprezentati ai statelor straine, printre care primarul Vienei, doctoral Lueger, si cel al Romei, Contele de San Martino. Nu au lipsit nici reprezentantii breslelor de muncitori care ridicasera constructiile Expozitiei. Orchestra compusa din studenti la Conservator a cantat "Marsului solemnal Jubileului", iar cei doi mitropoliti ai tarii si soborul de preoti au oficiat un serviciu religios. Multimea adunata a ascultat cuvantarile ministrului Domeniilor Ion Lahovari si comisarului Istrati, care multumeau regelui Carol pentru glorioasele-i realizari si-si aratau recunostinta fata de cei care contribuisera la organizarea Expozitiei Jubiliare. "Astazi, dupa 40 de ani de domnie a Maiestatii Voastre, intorcandu-ne privirile indarat, vazand de unde am plecat si unde am ajuns, putem privi trecutul cu mandrie si viitorul cu incredere", rasuna vocea lui Lahovari. Constantin Istrati amintea de raspunderea fata de neam, ca motivatia care ii mobilizase pe cei ce realizasera Expozitia Generala Romana, multumindu-le totodata pentru efortul depus.

Apoi, insusi regele Carol a luat cuvantul si a salutat Expozitia si oamenii de stat care adusesera in Romania prosperitatea. "Cu o adanca bucurie si stima salut deci intaia noastra expozitie nationala, adevarata sarbatoare a muncii romanesti. (...) Dar sa nu uitam sa adresam prinosul nostru de recunostinta barbatilor de stat cari au condus poporul roman pe aceasta cale rodnica, desfasurand, de asemenea, pe terenul economic, falnica deviza a coroanei de otel "Prin noi insine"". Inaugurarea s-a incheiat cu spectacolul "Povestea Neamului", de Vasile Leonescu si T Dutescu-Dutu, care prezenta intreaga istorie a neamului romanesc, de la intrarea lui Traian in Dacia, pana la Razboiul de Independenta. Arenele Romane isi pecetluiau, astfel, statutul de loc unde s-a scris povestea unui Bucuresti modern, gazda a realizarilor Romaniei sub conducerea primului sau rege. De atunci, la Arene s-au organizat mereu jocuri, concursuri si spectacole. Teatrul roman din Parcul Carol a fost martorul unor manifestari culturale care au adus romanii mai aproape prin speranta si voie buna. In august 1906, cu prilejul sosirii fratilor de peste hotare la Expozitie, mii de romani din Regat, Peninsula Balcanica, Transilvania, Banat si Bucovina au facut sa rasune amfiteatrul antic de cantece de libertate. S-a cantat in cor "Desteapta-te romane!", melodie ce-a insotit Romania in numeroase perioade de conflict. "A fost parca divina prefata maretiei istorice de la 1918" (Constantin Bacalbasa).

Expozitia Generala Romana a ramas deschisa pana pe 23 noiembrie.

Arenele Romane au cunoscut un nou moment de glorie cu ocazia Lunii Bucurestilor, prima expozitie urbanistica inaugurata in cinstea Capitalei la 9 mai 1935. Pe aceeasi scena s-au organizat concursuri si competitii sportive care au incantat spectatorii. Comunistii, ajunsi la putere dupa al Doilea Razboi Mondial, au scris o alta pagina din istoria Arenelor. Din 1966, timp de doi ani, Arenele Romane au intrat intr-un process de restaurare si modificare. Amfiteatrul a fost inchis, iar scena inaltata si acoperita. Se vad si acum crapaturile simetrice, de-o parte si de alta a scenei, ce separa tribunele noi de cele vechi. Peste gazon s-a turnat ciment, iar in spatele scenei s-au construit birouri pentru personalul administrativ. Partea noua a porticului a fost inchisa cu geamuri mari, in timp ce loja regala a fost marita de la patru la sase incaperi. Acum, putea adaposti 50 de scaune fata de cele 10 din 1906. Acoperisul lojei a fost refacut, iar sub terasa acesteia amenajata o camera de proiectii pentru film.

Orice insemn sau ornament care aducea aminte de perioada monarhica a fost inlaturat. La fel si constructiile Expozitiei de la 1906, daramate una cate una de comunisti pentru a sterge amintirea unui trecut glorios. Au scapat Castelul lui Tepes, Biserica Cutitul de Argint si Fantana Cantacuzino, situate in apropierea Arenelor. Parcul Expozitiei, denumit Carol la inchiderea manifestatiei, si-a pastrat numele de Parcul Libertatii, dobandit in 1918. La Arenele Romane se tineau, acum, concerte folclorice, spectacole de teatru sau se organizau vizionari de filme, precum "Pe aripile vantului". Tot aici s-au desfasurat si cateva concerte din cadrul festivalului "Cantarea Romaniei". Dupa Revolutie, Arenele au fost uitate, iar functiunea lor de loc de amuzament si recreere inlocuita de stat cu una mai practica, de confectionare si depozitare de textile. Teatrul de vara a fost mult timp inchis pentru public. Acum, teatrul functioneaza sase luni pe an, in sezonul cald, si organizeaza trei-patru spectacole mari in fiecare luna. Arenele Romane aduc venituri si din inchirierea spatiului pentru reclame sau productii cinematografice.

O mare parte din profit se cheltuie, insa, pe investitiile in reparatii si reabilitari. Pentru ca proiectul sa fie rentabil, e nevoie ca Arenele sa intoarca profit tot timpul anului. De aceea, pe lista de cheltuieli, e trecuta construirea unui sistem de acoperire automatizat care sa permita desfasurarea spectacolelor si pe timp anevoios. Costurile unui asemenea proiect depasesc milionul de euro, iar cheltuielile nu pot fi suportate exclusiv de firma administratoare. E nevoie de bani. Multi. De la stat. Teatrul de vara din Parcul Carol a adapostit, deopotriva, cantareti, lei, gladiatori, mafioti, nuntasi si copii curiosi. Din cand in cand, la portile ruginite sosesc tineri dornici sa descopere ce se afla in spatele zidurilor groase. Portarul ii organizeaza in grupuri si le arata locul care a pecetluit 40 de ani de domnie glorioasa a regelui Carol I. Asa i-a venit lui Cernea ideea de a pune la punct o expozitie cu toate fotografiile si materialele stranse de-a lungul anilor. Administratorul Arenelor spera si ca teatrul de vara sa-si gaseasca locul, cat de curand, pe lista monumentelor istorice de vizitat intr-un circuit turistic.

Cernea vrea ca Arenele lui sa fie vizitate de cat mai multi oameni care sa-si puna intrebari despre istoria unui regat uitat si care sa fie ajutati sa gaseasca raspunsuri privind ilustratiile ingalbenite. Intrebat cum vede Arenele Romane la sfarsitul celor 25 de ani de administrare, Cernea zambeste visator si-si pleaca fruntea senina. Ochelarii rotunzi cu rama neagra-i aluneca usor pe nas, iar ochii-i sclipesc vioi. "Ca la 1906".

MAUSOLEUL


Mausoleul din Parcul Carol, denumit în timpul regimului comunist Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, este construit pe platoul care domină  Parcul Libertăţii, în locul în care se afla Palatul Artelor, transformat mai târziu în Muzeul Militar şi cascada din faţa acestuia.

În anul 1923, în faţa Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul Ostaşului Necunoscut, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Monumentul a fost inaugurat la 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare şi a unui numeros public. Tot în scop memorial, în holul de onoare circular al muzeului a fost aşezat un grup statuar reprezentându-l pe Regele Ferdinand I sub auspiciile zeiţei Victoria, iar pe pereţi, au fost gravate numele ofiţerilor morţi în război.

Deoarece palatul Muzeului Militar Naţional a fost grav afectat de un incendiu, în anul 1938, şi de  Cutremurul din 1940, acesta a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial - Cimitirul Eroilor Neamului - care urma să cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar, cimitirul propriu-zis şi clădirile administrative. În toamna anului 1944 lucrările au fost sistate iar şantierul lăsat în părăsire.

Proiectul din anii 1942-1943, supervizat chiar de mareşalul Ion Antonescu, fusese propus de profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaş (care a proiectat şi clădirea pentru Muzeul Ţăranului Român) şi viza reconstruirea monumentului triumfal Tropauem Traiani de la  Adamclisi.

Actualul mausoleu din Parcul Carol, cu o înălţime de 48 metri, a fost realizat în anii 1959-1963, după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi  Nicolae Cucu şi a fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963, pe amplasamentul, infrastructura şi, în bună parte, după planurile Memorialului început în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru realizarea acestuia, Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost demontat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 şi a fost strămutat la Mausoleul de la Mărăşeşti.

Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism a fost construit în cinstea militanţilor revoluţionari socialişti. Ironia sorţii face ca, pentru a se putea încadra în termenul de predare foarte scurt, arhitecţii s-au "inspirat" în proporţie de 99% tocmai din proiectul lui Samurcaş, supervizat de Antonescu.

Monumentul, conceput ca o necropolă, este format dintr-o bază cu un volum construit masiv, de forma stelată, placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roşu. Baza conţine în interior o incintă circulară (rotondă), căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă (cupolă) interioară este ornată cu un mozaic, acoperit cu foiţă de aur, adus din Italia. Pentru placările exterioare, granitul roşu şi negru a fost importat din Suedia. Rotonda cuprindea criptele a trei reprezentaţi de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, C.I.Parhon, Ştefan Gheorghiu, I.C.Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu Gherea.


Tunul ce străjuieşte Mormântul Eroului Necunoscut - amplasat în faţa Mausoleului din Parcul Carol I - Bucureşti. În plan îndepărtat se vede hemiciclul care străjuia mormintele

La înfiinţare, pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea în permanenţă o flacără, care simboliza amintirea păstrată celor care au slujit cauza clasei muncitoare.

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, au fost exhumate osemintele reprezentaţilor comunişti şi au fost mutate în alte cimitire.

La data de 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I, dar, pentru că în mausoleu se afla încă trupul lui Petru Groza, s-a luat măsura amplasării sale provizorii şi a fost aşezat la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care duce la Mausoleu.

Prin Hotărârea nr.811 din 6 decembrie 1991, Mausoleul a fost trecut din patrimoniul Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea Primăriei Capitalei.

În anul 2004, Guvernul Adrian Năstase a transmis în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române o suprafaţă de 5 hectare din Parcul Carol, pe platoul central, unde urma să se demoleze Mausoleul şi să fie ridicată Catedrala Mântuirii neamului Românesc. TraiannBăsescu, în calitate de primar al Capitalei, s-a opus, s-a judecat şi a câştigat procesele cu autorităţile (Primăria sectorului 4 şi Consiliul general) care au emis autorizaţii pentru construirea Catedralei, astfel că Mausoleul a fost salvat. În primăvara anului 2004, chiar începuseră lucrările de demolare şi câteva zeci de plăci de granit fuseseră dezlipite de pe mausoleu, existând intenţia ca monumentul să fie mutat în Parcul Tineretului.

Printr-o scrisoare deschisă din 15 aprilie 2004, adresată domnului Adrian Năstase, prim-ministru al României, inclusiv Uniunea Arhitecţilor din România protestase împotriva ordinului ministrului Culturii şi Cultelor, Răzvan Theodorescu, privind declasarea unei părţi importante a Parcului Carol, incluzând şi fostul Monument al Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi a Patriei, pentru Socialism, şi împotriva deciziei administrative de deschidere a şantierului pentru desfiinţarea (demolarea) imobilului respectiv. Până la emiterea acestui ordin, Parcul Carol I era înscris în întregime în Lista monumentelor istorice 2004 - Municipiul Bucureşti la nr. crt. 1303, cod LMI: B-II-a-A-19016.

Printr-un comunicat de presă, emis de Biroul de presă şi comunicaţii al Patriarhiei Române, se recunoaşte că "Este un mausoleu cu o arhitectura modernă de calitate, amintind silueta tradiţionalelor turle-clopotniţă. Este o clădire utilitară bine executată inginereşte, cu materiale şi utilaje scumpe de import, reprezentând o valoare economică importantă. Toate ţările au un panteon al eroilor naţionali, de ce n-ar avea şi România un asemenea loc unde să fie cinstite personalităţile ei trecute şi viitoare?!"

În anul 2005 din bugetul de stat au fost acordate 1,97 miliarde ROL pentru reabilitarea monumentului, chiar dacă acesta a fost declasat din lista monumentelor istorice, în 2004.

Memorialul Eroilor Neamului

Denumirea de Memorialul Eroilor Neamului a fost decisă prin Hotărârea de Guvern nr.654/24.05.2006, în contextul aniversării " Centenarului Parcului Carol I". Acţiunea prevedea 3 elemente distincte:

  1. Reamplasarea Mormântului Ostaşului Necunoscut pe locul iniţial, din 1923;
  2. Ambientarea monumentului construit în deceniul 7 al secolului XX (fost mausoleu);
  3. Amenajarea expoziţională a hemiciclului.

La 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului Necunoscut la locul originar, din 1923, pe esplanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului.

Pentru ambientarea interiorului monumentului, prin tema de concurs s-a prevăzut ca în cele 14 nişe să se amplaseze videoproiectoare independente, care să susţină vizual şi auditiv momentele de istorie cărora le sunt dedicate aceste spaţii. Pe peretele fundal al fiecărei nişe s-a prevăzut să se instaleze panouri albe 1m x 1.40m, pe care să fie proiectate hărţi, hărţi dinamice, fotografii, filme, puneri în scenă, discursuri şi explicări de strategie, care să ilustreze trei momente importante ale istoriei naţionale: Războiul de Independenţă 1877-1878, Primul Război Mondial 1914-1919 şi Al Doilea Război Mondial 1941-1945.

În mijlocul sălii, după reamenajarea făcută de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, pe locul unde iniţial era depus sicriul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost instalat grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfăţişându-i pe Regele Ferdinand I al României şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu.


Lumina blândă, difuză, mă îndeamnă să merg cu paşi moi, sfioşi, de teamă să nu strivesc armonia locului. Sunt, practic, primul intrus ce vede, după aproape 30 de ani, interiorul Monumentului Eroilor din Parcul Carol I, edificiu inaugurat în decembrie 1963. Şi primul care îl vede după reamenajarea făcută de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. În mijloc, unde odată era depus sicriul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul lider comunist, tronează grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfăţişându-i pe Regele Ferdinand şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei în mitologia greacă, operă din anul 1924 a sculptorului Ioan Iordănescu.

În cele 14 alveole, dintre care unele erau folosite în perioada comunistă ca loc de veci pentru câteva dintre vârfurile conducerii partidului şi statului din anii ’50- ’60, sunt ecrane pe care pot fi urmărite filme documentare cu felul în care se cinstesc eroii neamului la noi, dar şi în alte ţări.

Totul face parte din cadrul unui proiect început în anul 2006, “Memorialul Eroilor Neamului”, care a mai inclus reamplasarea, la 25 noiembrie 2006, a Mormântului Ostaşului Necunoscut pe locul iniţial, cel din 1923, modificarea esplanadei, înălţarea catargelor şi construirea fântânilor arteziene. La încheierea lucrărilor proiectului, este posibil ca şi rotonda interioară să fie redată publicului, aşa cum era cândva. Până atunci, astăzi, începând cu ora 12.00, eroii neamului vor fi cinstiţi prin ceremoniile militare şi religioase prilejuite de “Ziua Eroilor”.

GIGANŢII

                                        

 

Statuile Giganţii sunt 2 statui amplasate în prezent, pe aleea principală a parcului, în apropierea intrării în parc dinspre Piaţa 11 iunie.

Statuile înalte de 3,5 m, aflate la o distanţă de 50 m una de cealaltă, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrală a parcului, reprezintă două nuduri de tineri. Una din ele descrie un bărbat tânăr, având o atitudine încordată şi cu capul aplecat în faţă, cu umărul drept răsucit, mâna stângă o foloseşte drept sprijin, iar cea dreaptă este ţinută la spate; picioarele personajului sunt îndoite. Cealaltă statuie reprezintă tot un nud de tânăr, cu capul aplecat spre umărul stâng, trunchiul este răsucit şi se sprijină pe mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă este ţinută la spate.

Iniţial statuile au fost amplasate în faţa Muzeului Artelor şi a peşterii artificiale din faţa acestuia. Grota era denumită Grota cu Giganţi sau Grota fermecată deoarece era străjuită de un grup statuar format din cei 2 Giganţi şi Frumoasa adormită. Cele 3 statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia 2 gemeni, îndrăgostiţi de aceaşi femeie, au fost transformaţi în piatră datorită iubirii neimplinite, persoana iubită este transformată în cascadă. În faţa fostului Palat al Artelor cei doi giganţi erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, iar în mijloc, culcată, Frumoasa adormită.

Cele 3 sculpturi au fost realizate de Filip Marin, sculptorul Frumoasei sau Fecioara adormită, şi de Dumitru Paciurea şi Frederic Storck, sculptorii celor doi giganţi. Frumoasa adormită a fost sculptată în marmură, iar cei doi giganţi în piatră de Rusciuk.


Frumoasa adormită de Filip Marin este expusă în prezent în Parcul Herăstrău din Bucureşti

Inalte de 3,5 m, statuile - una a lui Paciurea si cealalta a lui Storck - se afla la o distanta de 50 m una de cealalta, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrala a parcului si reprezinta doua nuduri de tineri. Una din ele descrie un barbat tanar, avand o atitudine incordata, cu capul aplecat in fata si umarul drept rasucit. Isi foloseste mana stanga drept sprijin, iar pe cea dreapta o tine la spate, iar picioarele ii sunt indoite. Cealalta statuie reprezinta tot un nud de tanar, cu capul aplecat spre umarul stang. Trunchiul este rasucit si se sprijina pe mana stanga, in timp ce mana dreapta este tinuta la spate.
Initial, cei doi colosi au fost amplasati in fata Muzeului Artelor si a pesterii artificiale din fata acestuia. Grota era denumita Grota cu Giganti sau Grota fermecata, deoarece era strajuita de un grup statuar format din cei doi Giganti si Frumoasa (sau Fecioara) adormita, creatie din marmura a sculptorului Filip Marin. Legenda ar fi aceasta: doi gemeni, indragostiti de aceeasi fata, au fost transformati in piatra datorita iubirii lor neimplinite iar persoana iubita a fost transformata in cascada. In fata fostului Palat al Artelor cei doi giganti erau asezati unul in fata celuilalt, iar in mijloc, culcata, Frumoasa adormita. Pe vremuri, acest grup statuar impodobea parcul inaugurat cu prilejul sarbatoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Se spune ca ea, Frumoasa adormita, s-a aruncat in apa, urmand ca acela dintre frati care va reusi s-o salveze din bratele mortii, sa-i ramana alaturi. Insa cei doi tineri s-au pandint unul pe celalalt si astfel, frumoasa fecioara s-a inecat. O alta versiune mentioneaza ca, din gelozie, fratii au ucis-o pe fata pe care o iubeau amandoi, sculptorii surprinzand momentele de dupa acest act criminal. Criticii vremii au considerat ca exista o deosebire intre cei doi Giganti, din punct de vedere al creatiei artistice, cel al lui Paciurea fiind mult mai de valoare decat cel al rivalului sau, Frederic Storck. Totusi, intamplarea a facut ca cei trei indragostiti sa fie separati vremelnic. Dar, cine stie, pentru ei timpul are rabdare si poate ca se vor reintalni candva… intr-o alta legenda, intr-un alt timp, in alt parc…

Dimitrie Paciurea


• Profesor la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti • Elev al lui V. Hegel, la Bucuresti, si-a continuat studiile in Franta (Paris), in Italia si Germania • Primul sculptor roman cu viziune monumentala (statuia “Gigantul”); proiecte pentru monumente (“Monumentul Unirii”)n Portrete (“Stefan Luchian”, “Ibsen”, “Beethoven”)• Dimitrie Paciurea este autorul lucrarii “Adormirea Maicii Domnului” si a participat la realizarea decorului statuar de pe Arcul de Triumf din Bucuresti. Sculptorul a facut parte din randul membrilor fondatori ai Societatii “Arta Romaneasca”, la ale carei expozitii a participat pana in anul 1924 • De-a lungul carierei artistice, Paciurea a luat parte la expozitii nationale si internationale, printre cele mai importante numarandu-se cele de la Munchen (1913) si Paris (1925) •


Frederick Storck


• Este fiul sculptorului Karl Storck si sotul pictoritei Cecilia Cutescu • Studiaza sculptura la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti cu Ion Georgescu, apoi in Germania, la Munchen • Creatia sa este unitara prin conceptie, dar variata prin abordare n Este creatorul unor opere remarcabile in sculptura monumentala, precum Gigantul (1906), Evanghelistii (1903-1905) - de la capela Gheorghieff, Cimitirul Bellu - ansamblu arhitectural realizat de Ion Mincu, busturi - atat comenzi oficiale ale personalitatilor cultural-artistice, cat si portrete alese de artist, impresionante prin puterea expresiva de care da dovada autorul (Anastase Simu, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Al. Macedonski, Schiller, Goethe, Alfons Castaldi, Florica Condrus etc.)•

 

CASTELUL LUI ŢEPEŞ

 

 ”Castelul” a fost construit în anul 1906 și deschis cu ocazia organizării pe Câmpia Libertăţii, a Expoziţiei Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Destinația inițială a edificiului a fost aceea de turn de apă.Din cauză că forma rezervoarelor nu era una estetică, s-a adoptat soluţia unei construcţii care să întrunească pretenţiile de „artă şi stil” ale organizatorilor. Ca urmare, construită după planurile arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V. Ştephănescu, clădirea a reprodus, în mic, Cetatea Poenari, ridicată de Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti, în locul numit Cheia Argeşului, de pe Plaiul Loviştei, jud. Argeş.

În turnul castelului, înalt de 23 de metri şi cu un diametru de 9 metri, se află montat un rezervor din fontă cu o capacitate de 200 de m 3. Printr-o scară de lemn, în spirală, se urcă pe o platformă de unde se poate admira Parcul Carol şi panorama Bucureştilor. Un contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susţine turnul ca să nu se prăbuşească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colţ cu un alt turn de dimensiuni mai mici.

Începând din anii de după Primul Război Mondial castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostaşului Necunoscut, aflat în apropiere, în faţa Muzeului Militar Naţional. După strămutarea Eroului Necunoscut la Mărăşeşti şi inaugurarea, la 30 decembrie 1963, a mausoleului din apropiere, clădirea din Parcul Carol I a continuat să fie folosită de militarii destinaţi pazei acestuia.

Dupa 1990, clădirea a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituţii bancare din Capitală.

Din 30 septembrie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr.1585, Castelul Vlad Ţepeş (Str. Gl. Candiano Popescu 6, sect. 4) a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.

 

FÂNTÂNA ZODIAC

Cu prilejul «Lunii Bucureştilor» din 1935 (prima ediţie dintr-o serie de cinci) este organizată o expoziţie urbanistică în Parcul Carol I. Au fost reparate pavilioanele construite în 1906 şi au fost ridicate altele noi. Alături de pavilioanele expoziţionale a fost amenajat şi un fragment de oraş medieval, numit sugestiv «Cartierul Vechi». Este modernizată zona pieţei «Regina Elisabeta» amenajată la 1906, redenumită “Mareşal Joffre”. În mijlocul pieţei este ridicată “Fântâna Zodiacului”, după planurile arhitectului Octav Doicescu. Semnele zodiacale, şterse de comunişti şi readuse la lumină în ultimii ani, au fost realizate de sculptorul Mac Constantinescu.


Piaţa de la intrarea principală în Parcul Carol I din Bucuresti este deosebită prin faptul că în centrul ei se găseşte o fântană celebră, fântana "Zodiac". Cu toate că Parcul Carol I a suferit multe schimbari de-a lungul istoriei sale, inclusiv o schimbare de nume, Fântana Zodiac a ramas la fel de la inaugurare până în prezent.


Este binecunoscut faptul că România a progresat considerabil din punct de vedere cultural în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). Regele a inaugurat, în 1935, o tradiţie foarte frumoasă, şi anume serbarea "Lunii Bucureştilor". Luna Bucureştilor dura de la 9 mai până la 9 iunie şi cuprindea tot felul de manifestări şi evenimente menite să înfrumuseţeze oraşul şi să distreze populaţia. Multe parcuri, gradini, imobile şi monumente celebre astăzi sunt rezultatul Lunii Bucureştilor.

Piata Maresal Joffre şi Fântana Zodiac, 1935.


La primul eveniment de acest gen, in 1935, a fost inaugurată în Piaţa Mareşal Joffre din faţa Parcului Carol I o fântană arteziană. Pentru faptul că de-a lungul vasului erau reprezentate zodiile, a primit denumirea de "Fântana Zodiac". Parcul Carol I nu a fost ales intamplator, pentru că acolo avusese loc în 1906 Expoziţia Generală Română. Expoziţia sărbatorea jubileul de 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.


Fantana a fost conceputa de arhitectul Octav Doicescu, care a conlucrat cu Mac Constantinescu, Dorin Pavel si August Schmeidegen, acestia trei din urma realizand frumoasele mozaicuri cu zodiile.


Regele Carol I a devenit brusc tabu dupa 30 decembrie 1947, asa ca parcul ce ii poarta numele a fost redenumit Parcul Libertatii. Maresalul Joffre, comandantul Misiunii Franceze in Romania din timpul Primului Razboi Mondial si-a pierdut si el piata, aceasta luand numele de Piata Libertatii.

In Parcul Libertatii s-au petrecut importante schimbari: pavilioanele expozitionale au disparut, moscheea si Turnul lui Tepes-Voda au fost ascunse, Gigantii si Frumoasa-Adormita au fost mutati si, cel mai grav, pe locul vechiului Muzeu Militar a aparut Mausoleul Comunist, care exista si azi. Cu toate acestea, Fantana Zodiac a ramas la locul ei, neafectata de ceea ce se petrecea in jurul ei.


Dupa 1989, Parcul Libertatii a redevenit Parcul Carol I, insa autoritatile au "uitat" sa redenumeasca si Piata Libertatii, asa ca se numeste astfel si azi. Maresalul Joffre sa mai astepte, noroc cu prajitura care ii poarta numele.


Fantana Zodiac a fost si ea restaurata, si pentru o vreme lucrurile au intrat in normal. Asta pana dupa alegerile locale din 2008. La sectorul 4 a iesit primar distinsul si mai ales, marele domn Cristian Popescu, zis si "Piedone". Dl. Popescu a inceput numaidecat o campanie de "schimbare la fata" a sectorului Domniei Sale, asa ca a adus ce era mai specific pentru a intregi vegetatia citadina: palmieri.


De parca nu ar fi fost de ajuns, a pus ochii si pe Piata Libertatii. Deoarece i s-a parut prea "goala", nu ca fantana ar fi fost deja destul, a adus mobilier stradal si a redecorat zona dupa conceptia dumisale.


Practic, Fantana Zodiac a fost imprejmuita cu gard de lemn, banci si structuri din lemn, lucruri care o ascund de ochii trecatorilor. Aranjamentul, de prost-gust, este si ilegal pe deasupra. Fantana Zodiac este monument istoric de clasa "A", ceea ce inseamna ca pe o raza de 100 metri in jurul ei nu se poate construi nimic fara avizul Ministerului Culturii. Aviz care nu este. Asadar, constructia ilegala trebuie demolata.



Parcul în anii puterii populare

Între anii 1960-1963, Parcul Carol redenumit «Parcul Libertăţii»(imediat după 1947), suferă schimbări: majoritatea monumentelor dispar iar unele sunt mutate cum a fost cazul moscheei «Hunchiar-Regele Carol I», aflată astăzi în Piaţa Pieptănari.

Esplanada este mărită, devenind monumentală. La capătul ei, pe locul Muzeului Militar (fostul Palat al Artelor)deteriorat de bombardamentele anului 1944, a fost construit sub coordonarea arhitectului Ovidiu Maitek(n.1925) ceea ce s-a numit atunci “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Inaugurarea monumentului a avut loc în ziua de 30 decembrie 1963 ca “un omagiu adus memoriei militanţilor revoluţionari care şi-au închinat viaţa slujirii cu abnegaţie a intereselor vitale ale poporului.”

Monumentul are o înălţime de 48 metri şi interesant, cifra reprezintă şi anii de domnie ai regelui Carol I! Cele cinci arce ale monumentului sunt placate cu granit roşu. Rotonda din interior, în care se pătrunde printr-o poartă masivă, are şi ea pereţii din granit roşu pe care se sprijină o boltă din mozaic auriu. Criptele din rotondă sânt acoperite cu lespezi din granit negru. Aici se aflau înmormântaţi la 1966 personalităţi ai regimului puterii populare precum: Ştefan Gheorghiu, I.C.Frimu, Dr.Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej. O perioadă, rotonda a fost deschisă publicului larg pentru vizitare. Pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea permanent o flacără care simboliza “prezenţa veşnic vie a memoriei celor care şi-au dăruit viaţa pentru cauza patriei şi a poporului muncitor.”

Parcul Carol a fost de la bun început un spaţiu al monumentalului şi al memoriei. Spre deosebire de grădina publică a Cişmigiului, vechea grădină a Filaretului a devenit în cursul secolului XX, în trei rânduri(1906, 1935, 1963), un spaţiu al confruntărilor jubiliare şi propagandistice.

CAROL PARC HOTEL - PALATUL SUTER


Palatul Suter, uitat odata cu Bucurestiul romantic

anii 2000, sediul ICRAL

 

Palatul Suter obiect imobiliar cu posibila destinatie hotel de lux, clinica, sediu sau resedinta ambasada, firma sau resedinta privata speciala. Construit in 1906 de catre arh. Suter un apropiat al Regelui Carol I. Revendicat in 1991, retrocedat in 2001 si vandut in 2002.

Proiect amplu de consolidare, renovare, modernizare si restaurare desfasurat intre 2003 si 2007 cu participarea unor arhitecti si designeri de renume din Romania, Italia, Austria si Germania. Lucrare realizata in cea mai mare parte de firme de specialitate (arta, restaurari, design, finisaje, dotari-mobilier) cu muncitori si artizani din Italia, Austria, Cehia si Polonia.

Lucrare premiata de Uniunea Nationala a Arhitectilor drept cel mai bun proiect de restaurare si design interior din 2007.



In urma lucrarilor desfasurate pe o perioada de aproape 4 ani cladirea a fost complet refacuta atat din punct de vedere structural, al rezistentei cat si functional dar mai ales din punct de vedere arhitectural fiind in proportie de 70-80% readusa la ceea ce a fost candva Palatul Suter - original.

In vederea realizarii acestui proiect au fost realizate materiale originale ale epocii de catre aceleasi firme din Italia, Austria, Danemarca, Anglia si Germania care au furnizat parte din materiale (decoratiunile din lemn, tapetul de matase, candelabrele din cristale, piatra naturala de Turda, etc) si intre anii ridicarii initiale a cladirii adica 1902-1906.

Aflata pe cel mai inalt punct natural din Bucuresti, cladirea beneficiaza de o vedere panoramica asupra intregului oras si totodata de o locatie deosebit de centrala si de discreta.

 

    Referintele pentru Carol Parc Hotel din Bucuresti sunt usor de gasit in presa cotidiana si de specialitate. Le aflam pe primele pagini ale ziarelor, cand vrem sa stim unde au stat timp de cateva zile vedete ca Beyonce sau Deep Purple, personalitati politice (Hamid Karzai – Presedintele Afganistanului, Ban Ki-Moon - Secretarul General ONU) ori sportive (Jacques Rogge, Presedintele Comitetului International Olimpic). In perioada care s-a scurs de la inaugurare (septembrie 2007), distinctiile si premiile au venit catre aceasta locatie din toate directiile: „Cel mai bun restaurant” - conform opiniei lui Peter Imre, realizatorul unei rubrici specializate in Ziarul Financiar, nominalizarea pentru „Cel mai bun proiect de dezvoltare hoteliera in 2007” de catre SEE Real Estate (unul dintre cele mai importante portaluri imobiliare din Europa Centrala, de Sud-Est si Rusia) sau includerea in „Hot List of the World’s Best Hotels” al prestigioasei reviste Condé Nast Traveler (un singur hotel din Europa de Est a mai fost mentionat, Ritz-Carlton din Moscova). Nici arhitectii romani nu l-au ocolit si l-au premiat, la Anuala din 2007, pentru excelenta renovare, datorata, desigur, si reputatului arhitect Calin Irimescu.

     Ca o consecinta a celor mentionate mai sus, presa economica urmareste cu atentie acest obiectiv: vand sau nu vand proprietarii Sylvia si Adrian Petre singurul hotel de cinci stele tip „small luxury” din Romania si pe ce suma? Tot presa ne lamureste: nu vand, deoarece vor ca profilul locatiei sa fie pastrat, de aceea se cauta mai degraba afilierea la o retea de hoteluri de lux. Pare ca totul este un joc secund al lumii miliardarilor, iar termenul de „exclusivism”, atribuit deseori unui hotel din aceasta categorie, trebuie sa ne tina la distanta de orice informatie din interior. Nimic mai fals! In spatele luxului care nu este doar aparent se afla o cantitate importanta de munca si grija pentru detalii. Intr-adevar, Carol Parc Hotel a apelat la o agentie specializata - Lowe&Partners - pentru o strategie de comunicare (ceea ce ar trebui sa faca orice hotel de asemenea nivel), dar acest lucru nu impieteaza cu nimic circuitul informatiei. Din contra, se elimina „balastul”, speculatia fondata pe interpretarile libere ale unor declaratii, ceea ce in cazul unui hotel care gazduieste vedete poate deveni o problema.

     Evolutia unei idei

    In acest context, am dorit sa stam de vorba cu doamna Sylvia Schlie-Petre, proprietara (alaturi de sotul dumneaei, Adrian Petre) a hotelului din apropierea Parcului Carol, cea care s-a implicat cu pasiune in acest proiect, mai ales in etapa amenajarilor interioare, si continua sa se ocupe in prezent de administrare. „Adevarul e ca organizarea hotelului ma atrage mai putin, ma vad mai degraba ca PR manager”, a tinut sa precizeze inca de la inceput doamna Petre, intr-o limba romana surprinzator de naturala. Originara din nordul Germaniei, a urmat la New York cursurile celebrei scoli de arta Julliard School, unde a studiat harpa si pianul. Dupa un timp scurt de exercitare a profesiei, cu concerte in New York, la faimoasa Carnegy Hall, si un angajament in Germania, s-a decis ca familia trebuie sa fie unita si l-a urmat pe sotul ei in Romania. „Avem 4 copii si mi-a fost foarte greu sa prind radacini undeva. Mi s-a spus ca studiul muzicii m-a ajutat sa invat romaneste. De fapt, in cei 15 ani de stat aici, este normal sa inveti, nu te poti ancora intr-o societate daca nu ii vorbesti limba.” Se pare insa ca a prins radacini destul de trainice la Bucuresti. Casatorita cu americanul de origine romana Adrian Petre, gazda noastra a descins in Romania imediat dupa 1990, cand sotul a considerat ca este oportun sa vina in tara de origine si sa se aventureze in climatul economic al acelor ani. Reprezentant al firmei Bosch, investitor in primul magazin autohton de bricolaj, pionier in distributia de mobilier importat din Italia, domnul Petre a continuat la un moment dat cu afaceri imobiliare. Intamplarea a facut sa poata cumpara (nu fara inevitabilele dificultati legate de proprietate, chiar daca cei care au vandut erau mostenitorii de drept) 

imobilul care va sta la baza acestui proiect hotelier. Inainte de venirea in tara, Adrian Petre lucrase in bransa, capatand o experienta utila in hoteluri de lux din Elvetia si mai ales din New York. Sylvia Petre ne-a dat detalii: „Ca angajat la Lowell Hotel din New York, un small luxury hotel cu 60 de camere si servicii de exceptie, sotul meu a fost in contact direct cu capriciile unor personalitati ca Bill Gates, Madonna, Burt Lancaster sau Herbert von Karajan. Asa am vrut sa fie si business-ul nostru: servicii personalizate, in care clientul sa fie primit cu florile si fructele preferate, cu apa Perrier sau un vin bun... Ideea exista deja, cand am cumparat cladirea aceasta. Initial, ne gandisem la un proiect similar pentru un imobil de pe strada Vasile Lascar din Bucuresti. Era frumoasa, dar aveam probleme cu strada: muzica tare, rufe expuse peste tot, o vulcanizare... Ni s-a mai oferit o sansa cu aceasta cladire si n-am ratat-o. In 2002 am cumparat-o, iar renovarea a inceput abia prin 2004.”

    Preocuparea din domeniul hotelier a doamnei Petre este mult mai vizibila in spatiul public decat vocatia artistica si mecenatul inceput acum cativa ani. Caci, practic, nu se poate vorbi despre o despartire de muzica, ci poate de o reevaluare a prioritatilor. Sylvia Petre canta in continuare la harpa si este deosebit de activa in viata artistica a Capitalei prin ajutorul pe care il da tinerilor muzicieni. „Cand am venit in Romania, am vazut ca arta a fost parasita, toti artistii voiau sa plece, viata muzicala devenea tot mai saraca. In ultimii 2-3 ani s-a mai revigorat, dar e prea putin... Am organizat cu asociatia Unisono la Izvorani, unde locuim, pana la 6 concerte pe an, cu muzicieni tineri. Exista si un juriu format din 3-4 membri care evalueaza si acordau un premiu, pe cand celalalt premiu era acordat de public. Punctul culminant au fost concertele cu maestrul Horia Andreescu si Orchestra Europeana Unisono la Atheneul Roman, un success deosebit. Din nefericire, nu am primit suficient suport din partea institutiilor, iar amenajarea hotelului mi-a luat din ce in ce mai mult timp, astfel incat am incetat aceasta activitate in 2006”, a concluzionat doamna Petre.

     Spiritul casei

    Investitia de circa 6 milioane de euro intr-o lucrare de anvergura hotelului trebuia sa se justifice in primul rand prin amplasament. Faptul ca se afla in apropiere de Parcul Carol, Palatul Parlamentului sau Patriarhie este, bineinteles, un atu. Doamna Petre recunoaste: 

    „Amplasarea pe acest deal a fost un argument important pentru investitie. Cand stai pe terasa din spate, datorita vegetatiei de pe pantele din jur, ai impresia ca te afli intr-n loc izolat, undeva pe un tarm mediteraneean.” La acest nivel, nu se poate eluda, de asemenea, o sustinere importanta din partea arhitecturii. Conceputa ca locuita personala (mai bine zis palat) de catre arhitectul elvetian Suter, apropiat al regelui Carol I, casa a fost realizata in stil neo-brancovenesc. Acest tip de imobil, de peste un secol, nu este tocmai simplu de refacut – putini se aventureaza sa preia o asemenea sarcina si orice specialist in constructii poate confirma ca, din cauza viciilor ascunse, renovarea poate costa mult mai mult decat daca ar fi demolata si reconstruita din temelii. Ca sa nu mai punem la socoteala procentul de ocupare a terenului, care la o cladire de 3-4 niveluri nu este tocmai rentabil pentru un investitor imobiliar din Bucuresti. „Am considerat important spiritul acestei case. Se putea banui vechea splendoare incepand cu usa de la intrare, semineele sau vitraliile. Ulterior fusesera puse niste usi de metal, iar detaliile arhitectonice si tapetul erau acoperite sub tencuieli. Fusese sediul ICRAL Berceni, deci va dati seama... Din pacate, foarte putine elemente au mai putut fi folosite; a fost nevoie sa decopertam totul pana la caramida. Initial s-a considerat ca este o cladire solida, dar am constatat ulterior ca situatia este ceva mai delicata – a fost nevoie de subzidiri, incat unii pereti au ajuns la grosimea de 80 cm. Am putut recupera doar usa de la intrare, pe care am folosit-o insa la o alta cladire, pentru ca nu mai corespundea acesteia. Am avut totusi un mic avantaj: clasificarea pentru 5 stele a fost o adevarata lupta, deoarece nu se puteau respecta toate conditiile (de pilda garaj subteran), dar s-a facut o exceptie pentru ca era vorba despre o cladire veche, ceea ce a fost un noroc pentru noi.”

     Clasic si modern

    Ambianta din hotel este speciala datorita acribiei cu care este tratat fiecare detaliu al amenajarii. Daca, in afara de ziduri, n-a putut fi salvat mare lucru din palatul lui Suter, noul aspect nu este mai prejos si chiar face cinste acestui loc. Nu a fost simplu, data fiind istoria casei, incarcatura simbolica tratata corect de niste oameni responsabili. Acest deal, acoperit inca de vii la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand era preferat de amatorii de iarba verde din Capitala, a devenit pe la 1900 parte a procesului de modernizare a Bucurestiului.    

    Arhitectul lui Carol I, indragostit de privelistea de pe Dealul Filaretului, s-a dovedit si un antreprenor abil, construind mai multe imobile in zona. Parca in amintirea acelei epoci care a culminat cu Expozitia Generala Romana de la 1906, renovarea Palatului Suter a inclus cele mai bune si scumpe materiale, inevitabil cu adaosuri specifice tehnologiei secolului nostru. Piano-barul, holurile si dormitoarele sunt tapetate cu matase incadrata in lemn, lampile sunt din Verona si Venetia (Murano), 

baile poarta semnatura Laura Biagiotti si au armaturi din bronz, iar in spatele unei oglinzi poti avea surpriza sa descoperi un televizor cu plasma. Semineele din hotel nu sunt doar decorative, ele pot functiona oricand, cu lemne. Iata alte cateva dotari de exceptie: un bar privat in care poate intra o persoana cu circa 6 musafiri, acces la internet prin fibra optica, de mare viteza (100 Mbps), linii telefonice private, monitoare LCD amplasate in toate camerele (inclusiv in bai) si dotate cu tastatura pentru navigare pe internet. Ca sa nu vorbim de piesa de rezistenta a hotelului, cel mai mare candelabru realizat vreodata la Murano. Inspirat de Coloana lui Brancusi, acesta uneste stilistic etajele intre ele. Arta plastica expusa este realizata de pictori de biserici din Moldova, iar cartile de pe rafturile din camere, in limbi de circulatie internationala, nu sunt doar cotoare, ci au fost selectionate atent chiar de catre doamna Sylvia Petre.

    „Eu am decis culorile, mobila, texturile. A trebuit sa ma implic, caci doar sunt artista. Intr-o perioada am adus in Romania mobila italiana dupa catalog. Aceasta experienta de mai bine de un an mi-a folosit. Era clar ca trebuia sa facem ceva clasic, dat fiind tipul cladirii, si am calatorit mult pentru a ma inspira, vizitand hoteluri de acest gen din Europa si America. N-am avut incredere in designerii romani. Desenele erau frumoase, dar nu se gaseau materiale sau mana de lucru. Am luat legatura cu o firma din Italia si le-am dat ca tema amenajarea urmatoarelor locuri: cel mai dificil spatiu, cel mai important si cel care sa confere unicitate, asteptand propuneri. Italienii aveau multe relatii, am stat mult cu ei si cu arhitectul pentru a ne sfatui, dar am luat singura decizii. Si, bineinteles, am facut si greseli. Dupa 3 ani de renovare, cladirea isi dezvaluie intreaga splendoare din trecut, cu accente de stil italian si englezesc.”

     Surse si resurse

    Cei 6 bucatari ai restaurantului Poem (care sunt romani, dar au lucrat fiecare, la un moment dat, in strainatate) pot oferi o bucatarie internationala, cu preparate din Europa, de influenta franceza in special. La fel de bine, insa, poate fi comandat si un meniu din Extremul Orient, japonez, tailandez etc.- sustin angajatii restaurantului. Totul este facut in casa, inclusiv sosurile si deserturile, din ingrediente proaspete, iar roomservice-ul comandat la Poem este „à la carte”, 24 de ore din 24. Prezenta discreta a angajatilor, linistea cu totul nefireasca a zonei intr-un oras ca Bucurestiul, amenajarile interioare – toate te fac sa te simti la limita unui „dolce far niente”, neobisnuit intr-un hotel.

„Alaturi de arhitectura si design, principala noastra preocupare a fost calitatea serviciilor”, a continuat Sylvia Petre expunerea, cand a fost adusa in discutie situatia resurselor umane. „Personalul trebuie sa ajute clientul sa se simta bine. Aici trebuie sa fii tratat ca un rege, iar, ca importanta pentru angajati, pe primul loc este atitudinea. Le spun tot timpul acestora sa-si imagineze ca, dupa un an de munca, isi petrec concediul visat. Nimeni nu vrea sa-si care singur bagajele, toti dorim sa ni se zambeasca, sa fim primiti cu caldura. Trebuie sa fii totdeauna pregatit sa intampini un client, chiar daca esti managerul hotelului”, a specificat doamna Petre.

Spiritul romanesc si cel german se completeaza, dar nu fara a se scurt-circuita, lucru previzibil si pentru aceasta locatie. „Am tot schimbat personalul, iar pentru a ajunge sa formez o echipa a durat un an de zile. Sunt 50 de angajati, cel mai mare numar din Romania, raportand la numarul de camere, si toate departamentele trebuie sa fie in formatie completa 24 de ore din 24, inclusiv bucataria. Am investit si in training: personalul din zona de middle management a fost trimis pentru o perioada in strainatate, urmand sa-i pregateasca in hotel pe ceilalti angajati.” Problema resurselor umane a fost rezolvata, dar pana la un punct. In momentul redactarii acestui articol, gasirea unui manager general era inca de actualitate. „Am tot sperat sa gasim un director, dar n-am gasit pe nimeni de incredere. Au fost cateva tentative nereusite, cu manageri de la hoteluri mari, care insa nu au facut fata. E dificil si din cauza faptului ca suntem pionieri pe acest domeniu. Poate ca e mai usor sa conduci un lant hotelier decat acest loc mic, individualizat. Cred ca viziunea a fost diferita: aici directorul trebuie sa cunoasca in detaliu fiecare departament, sa aiba aceasta aplecare catre a servi cu dedicatie un client. 19 camere, cate avem noi – printre care un Junior Suite si 3 apartamente, inseamna foarte putin ca volum. Resursele sunt limitate, nu se poate face promovare in stil mare, decit prin agentii de turism care vizeaza hoteluri din categoria „luxury collection”. Promovarea se mai face prin recomandari intre clienti, cu ajutorul serviciilor care sa impresioneze. Si, desigur, prin determinarea lor sa se intoarca.”

     Casa departe de casa

    „Ca avantaj competitiv mentionez, totusi, in primul rand discretia: sa stai la hotel fara sa fii vazut. VIP-urile mai ales, dupa o zi plina, chiar au nevoie de acest lucru si vor sa se relaxeze”, a continuat doamna Petre. „Este conceptul «Casa departe de casa», un slogan care nu va iesi niciodata din uz. Iar asta se poate face mai ales aici, intr-un hotel mic. Romanii confunda deseori luxul cu dimensiunile, cu grandoarea. Clientii, majoritatea straini, ajung la un moment dat sa cunoasca angajatii hotelului (si reciproc, desigur, mai ales ca se fac fise de client – n.r). Din fericire, in ultimele 6 luni ne-au descoperit si romanii, in special datorita comunicarii cu presa. S-au mai organizat aici sedinte foto cu VIP-uri din Romania, lumea ne cunoaste deja. Rezervarile sunt facute deseori de secretare care suna, se informeaza, discuta detaliile, sunt pregatite masa, florile etc. Recenziile facute pe site-urile specializate sunt, de asemenea, foarte importante, iar includerea in topul celor de la Condé Nast Traveler ne-a ajutat foarte mult. Alte avantaje? Serviciile de exceptie, in conditiile in care piata de lux se dezvolta si la noi: roomservice a la carte 24h/24, barul de ape minerale, cu o colectie Evian si Bling cu cristale Swarovski, maid service de doua ori pe zi (se aranjeaza camera atat dimineata, cat si pentru noapte). Pentru noapte se scot cuvertura si pernele de zi, se intind covorase mici langa pat, se scot florile, se aprind lumini de intensitate mica, se schimba prosoapele daca este necesar. Dar oferim si alte servicii: acompaniem clientii la cumparaturi sau alegem un nightclub la fata locului (nu prin ghid sau telefon). De fapt, dorim sa ajutam oaspetii in orice problema. Oferim cosmeticele Bulgari, Bogner, Chopard sau Lanvin si se stie ca acesti producatori nu acorda drept de utilizare oricarui hotel. Ca planuri de viitor, avem acelasi lucru de facut: imbunatatirea serviciilor, promovarea in strainatate, poate alaturarea unei retele de hoteluri de super-lux. Lanturile de acest gen sunt la mare cautare. Se fac studii de piata si exista perspective tot mai bune si pentru Romania.”

     Probleme de 5 stele

    Toate bune si frumoase, dar ce ne facem cand iesim din mica piateta care se deschide in fata cladirii?     Strada desfundata, in permanent santier, a devenit prilej de ingrijorare pentru proprietarii hotelului, fara sperante ca Primaria s-ar sinchisi in vreun fel de parerea VIP-urilor care vin aici. Clientii trebuie sa faca un autentic slalom printre gropi si mormane de pamant. „De ce nu au lucrat in acesti trei ani de constructii, cand am atentionat autoritatile despre proiect si despre efectele asupra afacerii noastre?”, se intreaba dezamagita proprietara hotelului. Tot la capitolul dezamagiri ar fi de mentionat, conform gazdei noastre, lipsa de profesionalism a unora dintre furnizori. „Nu suntem multumiti de calitatea utilajelor de bucatarie si de modalitatea de instalare. Am avut probleme, de asemenea, cu softul de gestiune, pe care am fost nevoiti sa il schimbam, furnizorul nefiind in stare sa instaleze interfata intre diferite departamente. Ceea ce ne doream era un program pentru un hotel de cinci stele, cu toate serviciile aferente, iar ceea ce am primit a fost un program OK pentru un hotel care foloseste acest soft doar pentru rezervari.”

 Barul cu ape minerale

Perrier - Vergèze (Franta)

Vittel - Gérémoy (Franta)

Evian - Évian-les-Bains (Alpii Francezi)

Duchy – Aberdeenshire (Scotia)

Elsenham  - Elsenham (Anglia)

Fine - Muntele Fuji (Japonia)

Bling - Tennessee (SUA).

 

MONUMENTUL EROULUI NECUNOSCUT

După Primul Război Mondial, România a fost printre primele state, care, urmând exemplul Franţei, a decis să înalţe un monument dedicat memoriei celor care s-au jertfit pe câmpul de luptă. Astfel, conform Tratatului de la Versailles în care se stabilea responsabilitatea fiecărei ţări de a respecta mormintele eroilor de război, România a fost primul stat care i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali, aşa cum se arată în "Memoriul adresat Guvernului român de către Societatea Mormintelor Eroilor", al cărei preşedinte era Mitropolitul Primat Miron Cristea.

În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg.-Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica "Adormirea Maicii Domnului" de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923.

Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar "Dimitrie A. Sturdza", premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele legendare: "Acesta este tatăl meu". Dupa desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923-

A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pânza tricoloră, a fost purtat pe braţe de către o gardă de ofiţeri, cavaleri ai ordinului militar "Mihai Viteazul", şi depus pe vagonul-platformă al unui tren special, cu destinaţia Bucureşti, unde a ajuns în aceeaşi zi, la orele după-amiezii. În Gara de Nord era aşteptat de oficiali ai statului şi personalităţi politice şi militare, iar Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general a Regimentului de Escortă Regală, a trecut în revistă compania de onoare. Apoi sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul şi însemnele României, iar după oficierea serviciului religios şi onorurile militare, a fost aşezat pe un afet de tun, tras de opt cai şi transportat astfel în cadrul unui lung cortegiu până la Biserica "Mihai Vodă". Aici, sicriul a rămas pe toată durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucureştean să poată veni în pelerinaj.

În ziua de 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare şi a unui numeros public, în Parcul Carol a avut loc ceremonia reînhumării Eroului Necunoscut. S-a oficiat serviciul divin, iar la miezul zilei sirena Arsenalului Armatei şi clopotele bisericilor vesteau coborârea în lăcaşul de veci a Ostaşului Necunoscut. Timp de două minute, orice activitate publică a fost întreruptă. Mormântul Eroului Necunoscut era în fapt o simplă criptă, acoperită cu o lespede de piatră decorată cu sculpturi florale. Pe lespede s-a încrustat următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919".

Ansamblul funerar a fost executat în 1927 după planurile sculptorului Emil Willy Becker. Tot atunci, prin grija Asociaţiei Cultul Patriei, s-a aprins o candelă, a cărei flacără ardea zi şi noapte. Ulterior, la 28 octombrie 1934, lângă mormânt a fost ridicată şi sfinţită o cruce.

În timpul regimului comunist, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, monumentul funerar al Eroului Necunoscut a fost demontat şi strămutat, în mare taină, la Mausoleul din Mărăşeşti. Abia dupa 1989, la insistenţele Ministerului Apărării Naţionale, ale Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi ale unor partide politice, guvernul român a aprobat readucerea în Capitală a sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut. La data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde îi era locul de veci, în Parcul Carol I, iar la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului Necunoscut la locul originar, din 1923, pe explanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului.Din 1959 până în 1991, locul Mormântului Ostaşului Necunoscut a fost în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti

 Monumentul este înscris la poziţia nr. 2.434, cu codul B-IV-m-A-20105, în Lista monumentelor istorice, actualizată prin Ordinul ministrului Culturii şi Cultelor, nr. 2314/8 iulie 2004.



 

INSTITUTUL ASTRONOMIC

 La 1 aprilie 1908 ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Spiru Haret, semnează decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Astronomia se va separa de meteorologie abia în anul 1920. Asadar, cu 100 de ani în urmă a luat fiinţă la Bucureşti prima instituţie modernă de cercetare a universului din România. În acelaşi an este creat pe malul drept al Nistrului, la Dubăsarii Vechi, un alt observator astronomic, de data aceasta particular. El va fi condus timp de 32 de ani de Nicolae Donici (1884-1956?), una din cele mai remarcabile personalităţi ale astronomiei româneşti şi universale. Destinul lui l-a urmat pe cel al meleagurilor zbuciumate unde s-a născut. Membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale, participant activ la primele congrese ale acestei uniuni, membru de onoare al Academiei Române, autor al unor importante lucrări de astrofizică, observator a nu mai puţin de şase eclipse totale de soare, ultimii ani ai vieţii sale rămân încă o adevarată enigmă, neexistând nici un document care să consemneze data şi locul morţii sale.
Observatoarele din Bucureşti şi Dubăsarii Vechi au fost urmate foarte curând de un observator la Iaşi (1913), sub conducerea prof. Constantin Popovici, şi de altul la Cluj (1921), condus de Gheorghe Bratu. Observatorul din Timişoara va fi construit mult mai târziu (1959), datorită strădaniilor profesorului Ioan Curea (1901-1977, astronom şi seismolog; construieşte numeroase aparate de specialitate).
Observatoarele de la Bucureşti, Cluj şi Timişoara se vor reuni la 1 aprilie 1990 într-un singur institut: Institutul Astronomic al Academiei Române, cel de la Iaşi rămânând de uz didactic.
Observatorul din Bucureşti al Institutului va rămâne însă cel mai important centru de observare astronomică din România, în special datorită dotărilor cu care a fost înzestrat încă de la început. Nicolae Coculescu a făcut tot posibilul ca să achiziţioneze cele mai moderne instrumente ale vremii, conform unui principiu care ar trebui să fie valabil şi astăzi: «nu suntem atât de bogaţi încât să ne permitem să luăm lucruri ieftine». Este vorba de marele cerc meridian Gauthier-Prin şi de dublul astrograf Gautier-Merz. Datorită calităţilor lor optice remarcabile, precum şi a grijii cu care au fost instalate de către Gheorghe Demetrescu, ele au fost multă vreme cotate printre cele mai performante instrumente de acest tip. Numai poluarea din ce în ce mai mare a oraşului şi competiţia cu misiunile spaţiale le-au facut sa iasă din circuitul internaţional, deşi dublul astrograf mai participă încă la campanii internaţionale care solicită astfel de instrumente.
Acestor două lunete li s-au adăugat ulterior alte instrumente, iar în ultimii ani o bază de calcul ultramodernă, care permite cercetării româneşti să participe la programele de colaborare la care Institutul Astronomic al Academiei Române s-a angajat dupa 1990. Performanţele din ce în ce mai mari ale tehnicilor spaţiale vor modifica foarte curând “imaginea” unui observator astronomic şi deci şi pe cea a Institutului. Ca şi celelalte observatoare de sol, şi acesta va prelua cantitatea tot mai mare a datelor transmise din spatiu pentru a le prelucra şi interpreta în reţeaua mondiala de astronomie.


În perioada interbelică personalul Observatorului din Bucureşti a fost extrem de redus, cei câţiva astronomi îndeplinind atât funcţii didactice, cât şi de cercetare. Şi totuşi câţiva au reuşit să se impună atât ca profesori remarcabili, cât şi ca cercetători cu lucrări bine apreciate de comunitatea astronomică internaţională. Dintre aceştia îi amintim pe Gheorghe Demetrescu, Constantin Drâmba, Constantin Popovici, Călin Popovici, Constantin Pârvulescu, Ella Marcus, despre care sperăm să mai revenim într-unul din numerele viitoare, când vom vorbi despre personalităţile pe care le-a avut astronomia românească.
Primii trei au fost şi directori ai Observatorului din Bucureşti: C. Popovici (1938-1943), Gh. Demetrescu (1943-1963), C. Drâmba (1963-1977).

În 1951 Observatorul din Bucureşti este transferat la Academie. Din 1975 până în 1990 aceasta îşi pierde institutele de cercetare, astfel că Observatorul trece sub conducerea diferitelor foruri, revenind la 1 aprilie 1990 din nou la Academie, odată cu reluarea de către aceasta, sub patronajul său, a institutelor de cercetare fundamentală.
Institutul Astronomic al Academiei Române cunoaşte de atunci o nouă orientare pentru dezvoltarea astronomiei în această parte a Europei. Principalele domenii abordate sunt, în mare: fizica şi evoluţia stelelor, fizica Soarelui, dinamica corpurilor din Sistemul solar, dinamica satelitilor artificiali, mecanica cerească, cosmologia, istoria astronomiei.
Reluarea relaţiilor internaţionale a fost poate primul şi cel mai important pas în redobândirea locului pe care-l merită astronomia românească. Complet izolată înainte de 1990, ea se vede angrenată într-o amplă reţea de colaborări, bilaterale sau multilaterale, iniţiază branşa Societăţii Astronomice Europene pentru ţările de sud-est, îşi recapătă locul pe care-l avusese aproape de la fondare în Uniunea Astronomică Internaţională, organizează o serie de reuniuni internaţionale la cel mai înalt nivel, reia publicarea revistei de specialitate, a cărei serie a fost întreruptă în 1974, de data aceasta în engleză, sub numele de „Romanian Astronomical Journal”, conduce doctorate, formează noi cercetători care ne reprezintă astăzi cu onoare pe tot mapamondul.
Fenomene cereşti remarcabile, cum au fost eclipsa totală de Soare din 11 august 1999, cu maximul în România, campaniile internaţionale de observare a tranzitului lui Venus (2004) sau a fenomenelor mutuale ale sateliţilor lui Jupiter sau Saturn au fost tot atâtea prilejuri de a atrage atenţia asupra României, asupra capacităţii sale de cercetare.
Dar când vorbim de astronomia românească nu ne gândim doar la cei câţiva cercetători care-şi dedică toată pasiunea pentru această nobilă ştiinţă, pentru că ei sunt abia unul la milionul de locuitori. Ne gândim la marele public, care aşteaptă cu nesaţ ştiri din cosmos, să afle tot mai multe taine ale universului şi mai ales la tânăra generaţie pentru care o educaţie astronomică ar ajuta-o mai mult ca orice să îndrăgească ştiinţa, să facă mai uşor faţă unui univers planetar din ce în ce mai complex, va şti mai bine să-şi protejeze planeta, singura pe care putem locui deocamdată.

 CASA BOSIANU

O alta casa facuta dupa planurile lui Lipizer este casa Bosianu din parcul Carol. Constantin Bosianu, proprietarul original al casei a fost prin ministru pentru cateva luni in 1865, a fost si primul decan al Facultatii de Drept. Casa, dotata cu un turnulet este in prezent in proprietatea Observatorului Astronomic. Inconjurata de o adevarata padurice, aflata dincolo de un gard, mi-a fost imposibil sa o fotografiez. Am doar o poza ceva mai veche, din care mare lucru nu se intelege, dar adaug o fotografie gasita in prezentarea arhitectului Octav Dimitriu, care s-a ocupat de restaurare, plus o imagine din cartea lui Narcis Dorin Ion, Bucuresti: in cautarea micului Paris. edit: Institutul Meteorologic de la Filaret (Casa Bosianu) este un exemplu de arhitectura neo-gotica foarte interesanta, dupa parerea mea. In Bucuresti nu se mai pastreaza multe case in acest stil.

Ministerul Agriculturii achizitionase înca din anul 1888, pentru Institutul Meteorologic si Centrul de Masuri si Greutati, proprietatea lui Constantin Bosianu, fost consilier al lui Al.I. Cuza. Acest teren se afla pe dealul Filaret din Capitala. Aici se va ridica peste numai patru ani prima constructie stabila destinata observatiilor astronomice; este vorba de o mica sala meridiana de numai 16 mp, în care va fi instalata o luneta destinata observatiilor astronomice necesare determinarii orei exacte.

 

CREMATORIUL CENUSA

 Crematoriul nu a fost construit intamplator in acel loc in anul 1928… Inca din perioada medievala a nasterii Bucurestiului ca asezare permanenta si de importanta politica (capitala), zona a fost prevazuta cu tot felul de constructii care si astazi au ramas secrete in mare masura. Pe vremea cand Vlad Tepes facea Curtea Domneasca asezata astazi in plin centrul Capitalei la doi pasi de Piata Unirii,- Bucurestiul era o zona de padure strabatuta de o serie de afluenti ai Dambovitei (disparuti in stratul freatic, la ora actuala…) si mlastini de suprafata mare. Din ordinul direct al lui Vlad Tepes a fost construit un tunel care pornea de la Curtea Domneasca, avea trei ramificatii care porneau catre diverse puncte ale orasului de atunci, dintre care una mergea catre exterior inspre vest, traversa o portiune intinsa de padure, dupa care trecand pe sub mlastina Cocioc (actualul Parc al Tineretului) se ramifica avand mai multe puncte de aerisire si iesiri in cadrul dealurilor care imprejmuiau mlastina. Dar iesirea principala se afla pe creasta cea mai inalta care domina mlastina si care era acoperita de padure deasa. Multa vreme acest subteran nu a fost utilizat decat de catre mai-marii Tarii Romanesti, care-i cunosteau existenta. Intreaga retea a suferit modificari destul de importante in vremea lui Cantacuzino, cand de altfel au mai fost construite si o serie de alte vaste retele subterane care faceau legatura intre anumite manastiri din apropierea Bucurestiului. Dupa perioada lui Cantacuzino, abia la finele sec.XIX, inceputul sec.XX (sub domnia lui Ferdinand I) s-a facut o alta mare amenajare a Bucurestiului subteran, extinzandu-se retelele subterane dintre manastirile ce se afla in apropierea Bucurestiului, facandu-se reteaua circulara de forturi si canale subterane (forturile nu sunt legate intre ele doar prin linia de centura ci si printr-un canal subteran care era utilizat pentru interaprovizionare cu munitie si schimb de personal intre forturi) precum si o mare parte din amenajarile subterane ale unor obiective din Bucuresti, cum ar fi de pilda Palatul Cotroceni, care este legat printr-o sosea subterana de Fortul Domnesti si de acolo, mai departe, de ceea ce astazi este Centrul de Cercetare al Armatei si unitatea de Arme Intrunite de la Clinceni (transmisiuni speciale si razboi radioelectronic, parasutisti, o subunitate de cercetare, etc). Printre multe altele, in perioada interbelica s-a trecut si la reamenajarea subteranului care leaga Curtea Domneasca de Dealul Mlastinii Cocioc,- s-a mascat iesirea principala din acest subteran cu cladirea Crematoriului,- intr-una din anexele acestuia se afla poarta de iesire din galeria subterana. Ulterior, comunistii au adus si mai multe amenajari la aceasta retea de canale subterane, ei de altfel degajand terenul de mlastina Cocioc si punand in loc lacul si parcul Tineretului de astazi. Lacul din Parcul Tineretului are in anumite locuri pe fundul sau gratare de acces a apei care vine din cadrul a ceea ce odinioara erau afluentii de suprafata ai Dambovitei, care acum au albii subterane, freatice,- atentie la acest lac si la scaldatul in el ! Uneori, dupa ploi abundente, cand fluxul apelor freatice creste foarte mult, pot apare efecte de suctiune a corpurilor de la fundul lacului si chiar si de la suprafata acestuia, care daca ajung in torentele freatice, nu le mai gaseste nimeni, niciodata. Evitati asadar sa va scaldati in regiunile neamenajate ale acestui lac situat pe fosta mlastina Cocioc… Sub regimul comunist s-a diversificat reteaua de canale subterane de sub fosta mlastina, o mare parte din volumul imens de pamant excavat, fiind mascat prin constructia Salii Polivalente ,- sala construita aparent complet anapoda, intr-o regiune in care nu era deloc oportuna o astfel de constructie. In realitate, ea a mascat volumul urias de pamant care s-a excavat din zona respectiva, cu prilejul extinderii retelelor subterane. Crematoriul Cenusa este intradevar obiectiv militar (a fost inca de la crearea lui…) pentru ca mascheaza intrarea intr-o veche retea de galerii subterane in care se poate merge cu masina (Vlad Tepes intra calare in acele tunele…) si care sunt indubitabil OBIECTIVE MILITARE. De aceea, nu va mirati de ce paza acestui aparent banal “crematoriu” este atat de drastica si se interzice strict filmarea sau fotografierea sa precum si apropierea de cladire la mai putin de 150-200 metri a persoanelor neautorizate. In ce priveste lucrarile de “reabilitare” ale crematoriului, debutate in 2003 (cand s-au bagat sume importante de bani si in finalizarea liniei speciale de metrou dintre Palatul Cotroceni si Aeroportul Otopeni) ma tem ca nu se refera catusi de putin la cladirea exterioara, care de altfel nici nu are mare nevoie de renovare,- in schimb este de presupus ca renovarea si reabilitarea sa se desfasoare departe de ochii publicului, in constructii care nu se afla la suprafata. Sper ca v-am satisfacut cel putin o parte din curiozitatea legata de acest aparent “bizar” obiectiv militar care nici macar nu apartine oficial de MApN…

 

STATIA METEO FILARET

 

Primele masuratori radiometrice din Romania sunt legate de activitatea de pionierat a lui St. C. Hepites. Acesta infiinteaza la locuinta sa din Braila in 1879 o statie meteorologica dupa toate prescriptiunile Congresului Meteorologilor tinut la Viena in 1873. Observatiile au continuat pana la finele anului 1881. Ele sunt reluate in 1888 la Observatorul de la Bucuresti - Filaret al Institutului Meteorologic Central si apoi mutate la Observatorul Meteorologic de la Baneasa.

 

 GARA FILARET

Din zona primei gări a Capitalei, botezată după mitropolitul Filaret al II-lea, încă mai pleacă călători spre mai multe părţi ale ţării, dar şi spre Europa. Vagoanele fără culoar, tapiţate cu lemn de mahon, au fost înlocuite cu autocare mari, ce străbat sute de kilometri zilnic.

Odată cu ele, a dispărut şi mulţimea ce anima gara- boieri îmbrăcaţi în costume din ţesături fine şi ţărani care călătoreau la clasa a doua cu tot cu orătăniile lor şi cu paporniţele voluminoase.

31 octombrie 1869. Primul tren, format din locomotiva Mihai Bravu şi trei vagoane cu 90 de călători, a plecat de la peronul gării din strada Cuţitul de Argint la ora 10.45 şi a sosit la Giurgiu la ora 12.30, după o oprire la Comana. Tot atunci, a plecat şi al doilea tren Dunărea, condus de românul Nicolae Tănase, socotit primul român mecanic de locomotivă.

12 noiembrie. "La sosirea în Capitală, familiei princiare i se face o primire triumfala. La Giurgiu, autorităţile îi dăruiseră Principesei Elisabeta o diademă. La intrarea trenului în gara Filaret, se trag 100 de salve de tun. Mihail Kogălniceanu, ministrul de interne, şi Gh. Cantacuzino-Nababul, primarul Capitalei, îi întâmpină cu pâine şi sare. Doamna Cantacuzino, soţia primarului Capitalei, şi o delegaţie de doamne, ii oferă prinţesei Elisabeta un mare buchet de flori, într-un port-buchet de aur, împodobit cu pietre scumpe.

Plecarea din gară se face în bubuitul tunurilor şi în dangătul clopotelor bisericii. Perechea princiară se deplasează la Mitropolie, unde se desfăşoară o slujbă religioasă, oficiată de mitropolitul Nifon, mitropolitul Moldovei şi toţi episcopii.

Sub un baldachin, Carol I şi principesa Elisabeta semnează un document comemorativ al căsătoriei lor, iar primarul le înscrie numele în registrul stării civile din Bucureşti. 50 de perechi de logodnici, aduşi din toate judeţele ţării, sunt căsătorite în această zi, pe seama statului, primind şi daruri.

Cortegiul princiar, urmat de dorobanţi, defilează prin faţa familiei domnitoare, îndreptându-se către palat. Principesa Elisabeta, "copilul pădurilor", venită din zona plină de verdeaţă în care a trăit, se plânge nu de numarul mic al camerelor apartamentelor ei, ci de faptul că locuinţa ei are pereţi cu zid în toate părţile.

O delegaţie de doamne îi oferă prinţesei, din partea Capitalei, o diademă de perle şi briliante, pe care, primind-o, a declarat că aceasta va face parte din tezaurul Coroanei române, ca şi cea primită la Giurgiu.

Seara sunt organizate iluminaţii, retragere cu torţe şi o reprezentaţie de gală la teatru, cu o piesă ad-hoc, ce prezintă familiei domnitoare costumele şi moravurile româneşti."

Gloria Gării Filaret a durat mai puţin de trei ani. La sfârşitul anului 1872 este dată în exploatare Gara Târgovişte (Gara de Nord de astăzi). După trei luni, este finalizată legătura cu Gara Filaret prin Gara Cotroceni, o distanţă de aproximativ 7 kilometri de cale ferată, ceea ce a constituit multă vreme centura feroviară a Capitalei. Linia a fost desfiinţată în urmă cu câţiva ani, la construcţia hipermarketului Carrefour Orhideea, spune Radu Drăgan, tehnician la Muzeul Căilor Ferate Române.

"Când a venit Carol, s-a făcut un plan mare de înzestrare a teritoriului României cu cale ferată- nouă sute şi ceva de kilometri, enorm pentru acele vremuri", adaugă Drăgan. În prezent, în România există aproximativ 15.000 de kilometri construiţi, dintre care 9.000 sunt în exploatare.

Cârciumi la capăt de peron

La aproape 140 de ani de la inaugurare, gara, transformată între timp în autogară, se luptă să supravieţuiască. Şi o face aşa cum poate mai bine- şi-a luat drept chiriaşi mai multe cârciumi şi buticuri, deşi monumentul trebuia "conservat, protejat, restaurat şi pus în valoare" astfel încât să devină Muzeu Tehnic.

Straturile de vopsea au acoperit vechea faţadă. Pe locul fostelor şine stau cuminţi mai multe autocare, ferite de soare de o copertină metalică ce se sprijină în zidurile clădirii cu etaj de 140 de ani. Cladirea a fost concepută ca o gară de tip terminus şi construită sub forma unui careu. Marginile clădirii se închideau spre şine, formând o hală în care intrau cele trei linii de cale ferată.

"Legătura de cale ferată s-a făcut de la Giurgiu fiindcă produsele pentru import se transportau mai uşor pe Dunăre", explică Drăgan.
 
De aproximativ o lună a început renovarea ansamblului. Au fost zugrăviţi pereţii, renovată baia, reparată fântâna albastră din curte. Zeci de ghivece de flori, aduse de angajaţii autogării, împrejmuiesc arteziana rotundă. "Erau mai multe, dar cei de la o petrecere dintr-o cârciumă de aici le-au furat", povesteşte Ştefania Şerbănescu, una dintre casierele de la autogară. Lucrează 24 cu 48 de ore, timp în care face de toate- taie bilete, dă cu mătura, strânge gunoiul. Autogara nu are o femeie de serviciu "pentru că nu sunt bani", însă doamna Ştefania nu se plânge, doar "ştie rostul la toate".

În curte, trei câini se joacă nestingheriţi pe o grămadă de nisip. Pensulele cu vopsea nu au ajuns încă la fântână, însă au trecut de "sala de aşteptare". Aici, vopseaua albastră, aleasă pentru că "rezistă la tăvăleală", este încă proaspătă. Curtea plină de gropi şi încăperile dărăpănate de la etaj îi aşteaptă pe cei care le-ar putea schimba faţa.

Istoria de pe pereţi 

Două plăcuţe amintesc astăzi importanţa clădirii.

"Aici a fost construită în 1869 Gara Filaret, prima gară de cale ferată din Bucureşti", scrie pe una, ce a devenit un obiect de decor pentru cei care îşi beau liniştiţi berea la tejgheaua aşezată chiar în faţa plăcii. 

Puţin mai în stânga, o plăcuţă reaminteşte trecătorilor că  "Această clădire a fost prima staţie de cale ferată din Bucureşti inaugurată la 31 octombrie 1869 cu ocazia deschiderii liniei Bucureşti Filaret Giurgiu prima linie de cale ferată din Principatele Române". Dar numai celor dispuşi să facă un pas în faţă şi să ocolească cu privirea frigiderul cu băuturi răcoritoare aproape lipit de zid.

"Nu sunt de acord cu ce scrie acolo, că "a fost prima gară"! Aceasta ESTE prima gară din Bucureşti şi aşa ar trebui să rămână în conştiinţa tuturor", încheie Drăgan, care şi-ar dori ca în clădirea-monument să funcţioneze un muzeu. Actualul muzeu al Căilor Ferate a fost amenajat în 1953 în Calea Griviţei 193 B şi a fost deschis cu ocazia sărbătoririi centenarului liniei Bucureşti Filaret-Giurgiu.

Subpagini (1): observatorul astronomic
Comments