MATERIALE‎ > ‎

KISELEFF

SEDIUL GUVERNULUI - PALATUL VICTORIEI


Pe locul unde se găseşte astăzi impunătorul Palat Victoria, actualmente sediu al Guvernului României, fiinţaseră, până către sfârşitul secolului al XIX-lea, câteva dintre acareturile Hanului Neculcea, numit astfel după proprietarul său – un anume Nicolae Georgevici, ginerele unui negustor grec (era căsătorit cu fata acestuia, Ecaterina); o afacere de familie a cărei tradiţie a dăinuit căci pe-o un nepoată a lui Necula o aflăm măritată cu Tănăsache Iliad proprietar (după 1880) şi reconstructor al Hanului Damari, devenit ulterior Hôtel de France, iar pe o fiică, Smaranda, cu Petrache Dancovici, cel care a construit cunoscuta „Casă cu geamuri bombate“. Hanul luase fiinţă în primul sau al doilea deceniu al celui de-al nouăsprezecelea veac (data nu e cunoscută cu exactitate) pe terenul pe care vodă Mavrogheni (1786-1790) îl cumpărase de la Mănăstirea Sf. Sava şi îl dăruise bisericii Izvorul Tămăduirii. Hanul lui Neculcea – „un han lung şi scund, cunoscut de tot Bucureştiul care petrecea“ (C-tin Bacalbaşa), „ungher de magherniţe“ (N. Iorga) – avea să fie demolat pe la 1897. Sfârşitul, se spune, i-ar fi fost grăbit de însuşi primarul de atunci, la îndemnul căruia o mână de netrebnici au pus la cale un „nevinovat“ incendiu. Locul fusese cumpărat în anul 1895 de primăria oraşului, o parte trecând apoi în proprietatea prinţului Grigore M. Sturdza cel care, la 1901 a construit aici una dintre cele mai surprinzătoare, curioase (apelativele sunt încă sărace) clădiri care au existat vreodată în Bucureşti: un uriaş palat, imposibil de încadrat într-un stil anume (cum altfel, când însăşi proprietarul se fălea: „în casa mea găseşti câte ceva din toate stilurile“!). Prinţul Grigore Sturdza era cunoscut în epocă drept „beizadea Viţel“. Înalt şi voinic, se spune că în tinereţe se apucase, în fiecare zi, să ridice un viţel în spinare. Ştiuse însă să se oprească atunci când viţelul crescuse juncan (porecla i-ar fi sunat rău altfel!). Tot porecla îi lămureşte şi ascendenţa: era beizadea, adică os domnesc şi anume fiu al lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei (1834-1849, ni-l aminteşte cu şagă Sadoveanu în nuvela „Iapa lui Vodă“) şi al Elisabetei Rosetti. Una peste alta beizadea Viţel a dus o viaţă excentrică, plină de năzbâtii, cum s-ar zice: la 1856 îl găsim la războiul Crimeei ca general turc, sub numele Muhlis Paşa; la 1859 candida împotriva părintelui său la scaunul Moldovei; a iubit nebuneşte o femeie – contesa Dash –, pentru ca apoi să-şi facă harem şi iar să se cuminţească însurându-se cu Olga Ghica, sora scriitoarei Dora d’Istria; iubitor de lux, după cum fuseseră şi tatăl său şi bunicul Grigore (vel logofăt), poseda o avere fabuloasă pentru care s-a judecat o viaţă întreagă mai ales cu soră-sa prinţesa Gorceakov (avocatului Dissescu ce câştigase unul din aceste procese i-a dat drept onorariu casa din Calea Victoriei nr. 196 unde îşi are astăzi sediul Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“). Cât priveşte palatul său, aceasta a fost ridicat după planurile arhitectului german Julius Reinicke şi apare în numeroase ilustrate de epocă constituind mult timp un edificiu emblematic al Pieţei Victoriei. Grigore M. Sturza n-a apucat însă să-şi vadă construcţia terminată căci, vârstnic fiind (se născuse în 1820), s-a stins din viaţă înainte de finalizarea ei (1901). Urmaşii prinţului au vândut-o statului care a instalat aici Ministerul de Externe. Între anii 1937-1944 Ministerului i s-a construit o nouă clădire, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, cea pe care o vedem şi astăzi şi care este sediul Guvernului. Palatul Sturza a mai supravieţuit un timp, lipit de clădirea cea nouă (în faţa acesteia, spre Piaţa Victoriei), până când, în 1942, un incendiu i-a pecetluit definitiv soarta.

Palatului Victoria, denumire sub care edificiul e îndeobşte cunoscut astăzi, constituie un exemplu reprezentativ pentru stilul edificiilor publice bucureştene din deceniul patru al secolului trecut. Impunător prin aspectul monolitic şi faţada străjuită de pilaştri monumentali desfăşurată amplu pe orizontală pe circa 70 de metri, edificiul avea să primească forma sa finală abia după 10 ani, în 1947. Bombardamentele din anul 1944 (care au provocat, între altele, şi distrugerea Blocului Funcţionarilor Publici, care închidea frontul sudic al Pieţei Victoriei, între Calea Victoriei şi Strada Buzeşti) au impus necesitatea refacerii faţadei, realizată în marmură de Carrara. După 1947, Palatul Victoria a servit drept sediu Consiliului de Miniştri al R.P.R. iar după 1965 al R.S.R. După 1990 a devenit sediul Guvernului.Arhitect:arh. Duiliu Marcu Anul:1937 Adresa:Piaţa Victoriei nr. 1, sect. 1.

MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ GRIGORE ANTIPA


Instituţia Muzeului de Istorie Naturală numără aproape două veacuri. La început a fost doar o serie de colecţii prezentată de banul Mihalache Ghica în cadrul Colegiului Sf. Sava, la 1831. Trei ani mai târziu, în anul 1834, lua fiinţă, prin decret princiar, „Museul de istorie Naturală şi Antichităţi“, organizat în cadrul aceluiaşi Colegiu (aflat, pe vremea aceea, pe locul actualei Universităţi, vizavi de biserica mănăstirii Sf. Sava). „Mare vornic al trebilor dinlăuntru“, banul Mihalache donase muzeului o colecţie de monede greceşti, romane şi bizantine, o colecţie de minerale şi una cuprinzând cochilii de moluşte precum şi un însemnat număr de peşti, păsări, mamifere şi fosile. Conservator şi director al recent-înfiinţatei instituţii a fost numit Carol Walenstein de Vella (1795-1858) pictor austriac de origine croată, profesor de desen la Sf. Sava, autor al unei interesante lucrări de ornitologie („Elemente de ornitologie după observaţii proprii, locale“, apărută în anul 1853).
În anul 1864 colecţiile au fost mutate în noul local al Universităţii (în aripa stângă, dinspre strada Academiei, unde se afla şi Facultatea de Ştiinţe Naturale). Funcţia de director a fost ocupată, începând cu luna august 1867, de reputatul geolog si paleontolog Grigore Stephănescu (1836 sau 1838-1911) care avea să conducă cu competenţă instituţia vreme de 25 de ani. În anul 1882, Hilarie Mitrea, medic originar din Răşinarii Mărginimii Sibiului, cu studii la Cluj, apoi la Berlin şi la Würzburg, a făcut muzeului (titulatura îi devenise între timp „Muzeul de Istorie Naturală“) cea mai importantă donaţie, cuprinzând peste 1000 de specii de animale (insecte, moluşte, crustacei, peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere). Acestea fuseseră colecţionate în special din Indonezia (Sumatra, Banka, Kalimantan, Sulawesi, precum şi din Irian Jaya – vestul marii Insule Noua Guinee) în prima jumătate a perioadei în care Mitrea a activat ca medic în armata colonială olandeză (1869-1894).

În anul 1903, Grigore Antipa (1867-1944), care a condus această instituţie vreme de cincizeci de ani, de la numirea sa ca director în anul 1893 şi până la sfârşitul vieţii, depune către Consiliul de Miniştri un memoriu prin care sublinia necesitatea construirii unui sediu propriu al muzeului. Astfel avea să ia naştere prima clădire din vechiul Regat anume construită pentru a adăposti un muzeu. Lucrările au început un an mai târziu pe un teren de 23.000 mp aflat la începutul Şoselei Kiseleff. Clădirea pe care o vedem şi astăzi a fost realizată în stil neoclasic după planurile arhitectului Grigore Cerchez şi ale inginerului Mihail Rocco (acelaşi care a proiectat şi clădirea Institutului Astronomic din strada Cuţitul de Argint). Acesta din urmă a supravegheat personal lucrările colaborând îndeaproape cu Grigore Antipa. Noul sediu a fost inaugurat pe 24 mai 1908, în prezenţa Regelui Carol I, a Prinţului Ferdinand şi a Prinţesei Maria.
Colecţiile muzeului sunt axate pe istoria naturii şi zoologie. Piesele expuse ilustrează domeniile: ecologie, zoologie, oceanografie, paleontologie, taxonomie, morfologie, cu accent pe apariţia şi evoluţia vieţii pe pămînt. În incinta muzeului, a fost amenajată o peşteră, cu stalactite şi stalagmite, cuiburi fosiliere şi colonii de lilieci, avînd dimensiunea de 11 metri lungime şi 4,50 metri lăţime. În sălile de la parter şi etaj ale muzeului sunt organizate expoziţii tematice temporare, adesea cu animale vii (păsări, reptile etc.). Dioramele de la subsol sunt semnate de pictorul R. Canisius, iar una dintre piesele de rezistenţă este scheletul unui elefant uriaş (Deinotherium gigantissimum) descoperit de prof. Gh. Stephănescu, predecesorul lui Antipa, în nisipurile de pe valea Ibăneştilor, la Mânzaţi-Vaslui, în anul 1890.
Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa” este de la înfiinţarea lui, nu numai o valoroasă instituţie ştiinţifică ce s-a dezvoltat continuu dar, în acelaşi timp, a constituit şi un admirabil mijloc de popularizare a ştiinţelor naturii. Arhitect:arh. Grigore Cerchez Anul:1904-1908 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 1, sect. 1.

MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN


Dincolo de Muzeul de Istorie Naturală, pe partea stângă a Şoselei Kiseleff, la nr. 3 apare clădirea impunătoare a Muzeului Ţăranului Român. Aici, pe unul din terenurile ce aparţinuseră lui vodă Mavrogheni se înfiinţase, la 1852, o Şcoală de Arte şi Meserii (după cum apare şi pe planurile de la 1871 întocmite de maiorul D. Papazoglu), a cărei clădire a fost preluată apoi de Monetăria Statului şi unde la 1890 a fost instalată o centrală electrică folosită pentru iluminatul Şoselei Kiseleff.

Muzeul Ţăranului Român (după titulatura sub care îl cunoaştem astăzi şi care i-a fost conferită de Horia Bernea) este de fapt continuatorul unei tradiţii muzeale datând încă din anul 1875, când, la propunerea criticului literar Titu Maiorescu s-a constituit, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, prima secţiune de artă textilă „cu lucrări făcute la ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.“, de la care colecţiile muzeului păstrează până azi destule piese.

La 17 octombrie 1906 era înfiinţat, la iniţiativa lui Spiru Haret, un muzeu autonom al artei ţărăneşti, numit „Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială“ cu sediul tot în clădirea Monetăriei. În anul 1912 se punea piatra de temelie a edificiului monumental care avea să adăpostească „Muzeul de Artă Naţională“, numit apoi „Muzeul Naţional Carol I“. Director al acestei instituţii a fost numit Alexandru Tzigara-Samurcaş, care îi va conferi un statut ştiinţific şi cultural prestigios. Proiectul şi conducerea lucrărilor au fost încredinţate arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti (1869-1943). Clădirea, ilustrare a stilului neo-românesc inspirat din tradiţia brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost terminată abia în anul 1941 (cu o lungă întrerupere a şantierului între 1916-1930) şi a devenit monument de arhitectură. În anul 1939 clădirea era – în linii mari – finalizată, cele trei aripi componente fiind date în folosinţă. Cea de-a patra aripă a fost adăugată abia între 1963-1965.

Începând cu anul 1953, colecţiile muzeului au fost mutate iniţial în palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei, în cadul Muzeului de Artă Populară al Republicii, pentru ca mai apoi, din 1978, să fie incluse printre cele ale Muzeului Satului, prin comasarea celor două instituţii. În tot acest răstimp, începând cu 1955, în clădirea de pe Şoseaua Kiseleff se organizase şi funcţiona Muzeul de Istorie al Partidului Comunist Român.
Îndelungatul hiatus comunist a luat sfârşit la 5 februarie 1990, odată cu înfiinţarea Muzeului Ţăranului Român, sub directoratul pictorului Horia Bernea, fiu al reputatului sociolog şi etnolog Ernest Bernea. Muzeul Ţăranului Român deţine astăzi una dintre cele mai bogate colecţii de obiecte ţărăneşti din România. Cele aproape 90.000 de piese aflate în patrimoniul său, reprezentative pentru toate zonele etnografice ale României şi împărţite pe mai multe colecţii – ceramică (cea mai veche piesă datează din 1746), port, textile, obiecte din lemn, religioase, obiceiuri – sunt tot atâţia martori care ne pot ajuta să înţelegem cultura satului.

Originalitatea muzeului rezidă în conceptul prin care Horia Bernea a înţeles să pună în lumină antropologia satului românesc, sălile „Crucea“ şi „Timpul“ constituind un exemplu strălucit în acest sens. Este vorba, aşa cum spunea pictorul Sorin Dumitrescu, de un muzeu organizat „profund iconic“, cu alte cuvinte o muzeistică axată pe vizual şi mai puţin pe explicaţii, sau, după cum nota însuşi Horia Bernea, „un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care «arătarea» se face firesc...“. Punerea în practică a acestui concept muzeistic profund, ancorat în modernitate, a atras după sine, în anul 1996, decernarea Premiului EMYA pentru cel mai bun muzeu european al anului, prestigioasă distincţie acordată astfel pentru prima oară unui muzeu din estul Europei. Arhitect:arh. Nicolae Ghika-Budeşti Anul:1912-1941.

MUZEUL NAŢIONAL DE GEOLOGIE


Aşezat la la nr. 2 al Şoselei Kiseleff, Muzeul Naţional de Geologie îşi are sediul într-o clădire impozantă ce ne atrage imediat atenţia. Ea a fost construită între 1906-1908, în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Victor Ştefănescu (printre realizările sale se numără Biserica Anglicană din Bucureşti, Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia etc.), pentru a găzdui Institutul Geologic, funcţionalitate păstrată şi în perioada 1948-1989. Regulamentul de aplicare a Legii din 21 februarie 1906 privind înfiinţarea Institutului, semnată de Regele Carol I, prevedea, de asemenea, că „se vor alcătui colecţiuni de roci şi minerale din ţară care, cu învoirea directorului, vor putea fi vizitate şi consultate de public“. Colecţiile muzeului al cărui iniţiator şi prim director a fost, vreme de aproape un sfert de veac, de la înfiinţare şi până în 1928, profesorul Ludovic Mrazec (1867-1944), s-au constituit aşadar tot în 1906. Actualul Muzeu de Geologie s-a inaugurat în acelaşi sediu în anul 1990, adăpostind un adevărat patrimoniu cultural-ştiinţific reprezentat prin colecţii mineralogice, petrografice şi paleontologice expuse în sălile de pe cele trei niveluri ale clădirii şi ilustrând domenii precum: mineralogia, petrografia, paloebotanica, paloentologia, stratigrafia, hidrogeologia, hidrocarburi, geologia României, minerale fluorescente şi flori de mină.

De o parte şi de alta a celor două aripi ce mărginesc faţada principală a Muzeului se găsesc busturile celor doi foşti directori ai Institutului Geologic: George Munteanu-Murgoci (1872-1925), fost profesor de mineralogie la Şcoala Politehnică (bust în bronz, realizat de Frederic Storck în anul 1932) şi Ludovic Mrazec, specialist în geologie şi în exploatarea petrolului, membru al Academiei Române (începând din 1905).Arhitect:arh. Victor Ştefănescu Anul:1906-1908 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 2, sect. 1.

ŞCOALA MONUMENT ISTORIC ION HELIADE RĂDULESCU

Pe lista monumentlor istorice din Bucureşti se află şi Şcoala Generala numărul  11, situată pe Șoseaua Kiseleff, la 2 pași de Biserica Mavrogheni şi Muzeul Ţăranului. Şcoala poartă astăzi numele marelui cărturar Ion Heliade Rădulescu, al cărui mormânt poate fi vizitat în imediata apropiere a şcolii, în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii Mavrogheni, de pe strada Monetăriei.

Este o clădire bine păstrată,  al cărui farmeci îl dau ornamentele de ceramica smălţuită, balconaşul de lemn şi turnulețul cu ceas, intrările arcuite, feroneria gardului, fântâna din gard, chiar dacă e secată. De altfel, întregul amplasament al şcolii e plin de farmec  şi de istorie.

Dincolo de clădirile care învecinează şcoala – mai toate lăcaşe de cultură importante ale capitalei: biserica construită de Nicolae Mavrogheni, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul  de Istorie Naturală şi Muzeul  Geologic – zona în sine are o importanţă istorică specială. Ea făcea parte dintr-un întreg complex, realizat pe o suprafaţă de 16 hectare de domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni, care cuprindea trei aşezăminte – un „foişor domnesc“ (o casă de agrement a domnitorului),  biserica cu hramul Izvorul Tămăduirii şi „vistieria apelor“ – rezervorul principal, unde se colecta apa de izvor care alimenta întreaga reţea de cişmele înfiinţată de domnitor, ca primă măsură după instalarea sa pe tronul Ţării Româneşti.

Biserica Izvorul Tămăduirii sau Mânăstirea de la Cişmeaua Mavrogheni a fost construită la 1786 de Nicolae Petru Mavrogheni voievod şi soţia sa Maria Doamna, ca mulţumire pentru vindecarea de o boală incurabilă a fiicei acestora. După 1864, lăcaşul a slujit şi pentru cartier.

Lângă biserică, domnitorul a înfiinţat şi un spital numit „Filantropia“ (iubirea de oameni ) – cum s-ar fi putut numi altfel lângă o mănăstire – care extins, păstrează şi astăzi acelaşi nume.

Tot în zonă, prin anul 1786 se afla chioşcul lui Mavrogheni, o construcţie de zid şi lemn, cu parter şi etaj, cu cişmea şi havuz, cu apă bună de izvor, adusă de departe prin tuburi de ceramică. La sud de acest chioşc se afla o grădină de circa două hectare şi jumătate, de formă pătrată, desenată de însuşi Nicolae Mavrogheni şi plantată cu lalele, garoafe şi trandafiri. Nucleul viitorului parc Kiseleff a plecat probabil de aici.

În curtea bisericii Nicolae Mavrogheni a fondat  tipografie unde s-au tipărit lucrări emblematice pentru cultura noastră naţională. Punctul culminant a fost atins odată cu activitatea lui Ion Heliade Rădulescu, care a tipărit aici „Curierul românesc“ – prima gazetă în limba română, cu caractere chirilice, în proces de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin. Tot aici a văzut lumina tiparului „Regulamentul  Organic“ – prima constituţie a României moderne, prima carte de muzică bisericească „în sistema nouă“ (modul în care se cântă şi astăzi), alcătuită de Petru Efesiu, precum şi alte cărţi laice şi religioase. În 1872, Heliade trece la cele veşnice şi este îngropat în curtea bisericii, iar deasupra mormântului său s-a ridicat de Eforia Şcoalelor, în 1912, în semn de recunoştinţă şi preţuire, un frumos monument, care poate fi admirat şi astăzi. 

Încă de la întemeierea mănăstirii, aici funcţiona şi o şcoală de meserii. Constatând necesitatea şi utilitatea unei asemenea şcoli tehnice, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, în anul 1850, cere Eforiei Şcoalelor să elaboreze un plan de organizare al unei şcoli civile de arte şi meşteşuguri “potrivit cu starea şi mijloacele ţării”. Această şcoală începe să funcţioneze din anul 1852, cu 40 de elevi interni pregătiți în meseriile de tâmplari şi fierari. Ulterior, la aceste meserii se adaugă treptat: strungăria, sculptura în lemn şi turnătoria de metale.

În cadrul şcolii, la acea dată, sunt de remarcat două reușite tehnice, moderne pentru acele vremuri, realizate de elevii ucenici. Prima a reușit înlocuirea sobelor de teracotă, folosite la încălzirea cu lemne a localului, cu încălzirea cu ajutorul aerului cald captat de la vatra bucătăriei şi transportat printr-o conductă de olane. Realizarea acestei instalații a fost condusă de meșterul zidar Barbu Profir. A doua reușită tehnică a şcolii a fost prezentată cu prilejul intrării în București a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu care ocazie sistemul vechi de iluminare cu lumânări al şcolii este înlocuit prin procedeul de iluminare cu lămpi cu unt de rapiță sau cu gaz. Renumele pe care această şcoală l-a câștigat a determinat creșterea numărului solicitărilor de înscriere la cursurile ei, obligând Eforia Şcoalelor să hotărască, începând cu anul 1854, admiterea elevilor pe baza de concurs şi obligativitatea lor de a fi absolvenți a patru clase primare. Dinamica numărului de elevi este elocventă: în anul 1854 frecventau cursurile şcolii 59 de elevi, iar în anul 1857 numărul  a crescut la 80 de elevi. Creșterea numărului elevilor a determinat şi creșterea specializărilor. Astfel, în anul 1859, școala angajează pe maistrul bănățean Pavel Vintent pentru a preda elevilor procedeul de confecționare al pilelor pentru lăcătușerie. Școala de Meșteșuguri de la Mavrogheni s-a distins şi cu alte reușite tehnice recunoscute şi răsplătite atât în ţară, cât şi în Europa. Din rândul acestora este remarcabilă primirea medaliei de aur în anul 1862 la Paris de fostul elev al şcolii C. Râureanu pentru invenția sa ,,Mașina de bătut grâul”.

În anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toţi cei 70 de elevi ai şcolii, din motive de interes naţional, sunt trecuţi la Arsenalul armatei, unde constituie o secţie specială. Din cauze bugetare şcoala îşi întrerupe activitatea în intervalul anilor 1864-1871. Suspendarea şcolii de meșteșuguri de la Mavrogheni în anul 1864 este resimţită de industria românească, marcând începutul unui proces de extindere în care meseriaşii specialişti sunt tot mai căutaţi. Şcoala de la Iaşi, înfiinţată în anul 1841, nu poate satisface singură aceste cerinţe. În încercarea de soluţionare a problemei, izvorâtă din necesitatea dezvoltării economiei româneşti manufacturiere, Ministerul Cultelor reînfiinţează în anul 1871 vechea şcoala sub denumirea de Şcoala de Arte şi Meserii, în fostul local de la Cişmeaua Mavrogheni, cunoscut mai târziu şi sub denumirea de Monetăria Statului. Şcoala începe să funcţioneze în baza regulamentului sancţionat prin Decretul nr. 1754 din 24 octombrie 1872, inspirat după modelul Şcolii franceze de arte şi meserii de la Chalon-sur-Marne, Aix şi Augers. Hotărârea Ministerului Finanţelor din anul 1877 de amplasare a Monetăriei Statului în casele de la Mavrogheni determină mutarea Şcolii de Arte şi Meserii în localul secţiunii mecanice a Şcolii de Agricultură de la Herăstrău, unde funcţionează până în anul 1882, când, din nou, este mutată într-o clădire situată în vecinătatea gării Filaret.

Programa de învățământ, prevedea următoarele: învățământul şcolii va fi teoretic şi practic, durata studiilor va fi de patru ani, iar studiile vor cuprinde Aritmetica, Geometria, Desenul descriptiv, Mecanica elementară, Mecanica aplicată, Elemente de construcții, Desenul aplicat la construcții şi Contabilitatea.

Pe parcursul timpului, promoțiile şcolii au cuprins nume de absolvenți care s-au remarcat atât în industria româneasca, dar şi în alte domenii, precum artele plastice. Astfel, printre cei 19 absolvenți ai promoției anului 1876 (9 fierari, 6 dulgheri, 3 tâmplari şi un mecanic ), din care unii au devenit conducători de unităţi industriale, s-au aflat absolventul-tâmplar Ioan Georgescu, viitorul sculptor-artist, şi absolventul-dulgher Alexandru Averescu, viitorul mareșal şi prim-ministru al României. În perioada interbelică, în arhiva şcolii se afla şi lucrarea practică de diplomă a acestuia, reprezentând o miniatură a podului lui Traian de la Drobreta-Turnu Severin.

În 1896, Giulio Magni, un italian ce ocupa postul de arhitect şef al Capitalei primește comanda  de a construi o Școala comunala in curtea Bisericii Mavrogheni.  După cativa ani de munca rezultatul va fi o construcţie în stil neoromânesc, inspirată din „Bufetul de la Şosea” al lui Ion Mincu, friza incluzând numele unor mari cărturari: G. Şincai, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Ion Văcărescu, Nicolae Bălcescu, Gh. Asachi.

În cei zece ani în care a locuit şi lucrat la Bucureşti, arhitectul italian a realizat aproape treizeci de edificii dintre cele mai variate, precum Hala Traian, Palatul Arhiepiscopiei Catolice, vechiul Palat al Parlamentului din Bucureşti, Palatul Comunal Bucureşti, Arhivele statului, Gara de Nord, Forum Traiani, Antrepozitele Generale sau Şcoala comunală Mavrogheni, o biserică la Constanţa, gări, diferite vile comandate de personalităţi importante ale vieţii politice şi sociale române (Lahovary, Andronescu, Popovici, Elie Radu etc.) şi mai multe şcoli la Iaşi şi București.

Şcoala comunală Mavrogheni s-a păstrat, spre încântarea bucureştenilor şi a miilor de copii care învaţă acolo. 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

BISERICA IZVORUL TĂMĂDUIRII MAVROGHENI


În spatele Şcolii Generale nr. 11 avem păstrată poate cea mai veche clădire de la Şosea: biserica Izvorul Tămăduirii sau Mavroghenească sau „de la Cişmea“, după numele vechi. Ridicată la 1787 de Nicolae Mavrogheni şi soţia sa Mărioara (după numele de fată Scanavi, fata unui bancher cu stare de la Constantinopol), biserica aceasta făcea parte dintr-un vast complex de aşezăminte întins pe nu mai puţin de 16 hectare. În apropierea bisericii ridicase vodă un spital încăpător, devenit ulterior Filantropia (azi reconstruit şi extins), apoi o fântână publică unde era colectată apa de izvor adusă aici pe olane din izvoarele de la Creţuleşti, o tipografie în curtea bisericii şi un frumos chioşc pentru ceasurile tihnite ale după-amiezei. Chioşcul acesta era totodată un loc de agrement şi plimbare unde chiar şi bucureştenii de rând puteau să-şi facă „priveala lor“. Tot alături, pe spaţiul ocupat astăzi de Muzeul Naţional de Geologie şi de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, acelaşi Domn înfiinţase, pentru înzestrarea bisericii, un obor de vite, al doilea târg ţinut săptămânal, după cel al Moşilor. Deşi domnia sa a fost una efemeră, ca a mai tuturor fanarioţilor, vodă Mavrogheni a lăsat o amintire de neşters bucureştenilor. De condiţie nu chiar modestă, dar nici strălucită, Mavrogheni se născuse în insula Paros şi avea să ducă o viaţă aventuroasă. A fost „galeongiu“ (marinar) la început dar a avut norocul de a ajunge la Stambul, unde a devenit secretar al dragomanului (un grec numit Arghiropol) lui Hassan Paşa, comandantul flotei imperiale turce. Acesta din urmă l-a îndrăgit într-atât încât l-a numit dragoman al amiralităţii, iar de aici până la domnia Ţării Româneşti, obţinută totuşi nu după puţine peripeţii, Mavrogheni nu mai avu mult de aşteptat. Sosit la Bucureşti la 15 mai 1786 el a ţinut să se implice personal în rezolvarea problemelor administrative, la fel ca pe timpul dragomăniei sale: judeca singur la divan şi nu de puţine ori se aventura incognito să cutreiere capitala călare sau pe jos, deghizat în cele mai năstruşnice chipuri pentru a cerceta cum merg treburile ţării. Extravagant, umbla alteori într-o caretă strălucitoare, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite sau însoţit de o ciudată dar strălucitoare suită condusă de gâzi şi galeongii. Alaiul, felul său de a cârmui ţara, ba chiar şi înfăţişarea n-au prea fost pe placul boierilor nici atunci şi nici mai târziu (Enăchiţă Văcărescu îl numea „poznă a firii“, Dionisie Eclesiarhul spunea de-a dreptul „nebun“, Ion Ghica şi Xenopol i-au zugrăvit portretul în culori întunecate). Poporul însă l-a îndrăgit, cu toate excentricităţile sale.

Biserica Mavrogheni, închinată de către domn mănăstirii Ecatontapileani („cea cu o sută de portaluri”) din insula sa natală, Paros, a servit iniţial ca biserică de mănăstire. Pisania originală nu s-a păstrat, aşa încât nu se cunosc cu exactitate ziua şi anul sfinţirii. Că biserica exista la finele anului 1787 se ştie din hrisovul al doilea din acel an al ctitorului în care acesta afirmă: „Am zidit biserică din piatră întru cinstea şi prăznuirea Sfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria”. Datarea este întărită şi de inscripţia în greacă a pietrei de mormânt a ieromonahului Dionisie, zidită pe peretele exterior nordic al bisericii, sub cea de-a doua fereastră a pronaosului, în care se face menţiunea că acesta este primul stareţ al mănăstirii „zidită de domnul Mavroghene în 1787”.

Biserica era o construcţie de zid, din cărămidă tencuită, de plan triconc cu turle pe naos şi pronaos. Avariată grav de pe urma cutremurului din 1839, lăcaşul a fost reconstruit, pe aceleaşi temelii, în 1847, prilej cu care a fost înlăturată turla de pe pronaos; s-a adăugat, în schimb, un pridvor mare, înlocuit în 1947 prin pridvorul actual, de proporţii modeste. Biserica a fost refăcută parţial în 1890, transformări radicale aducându-i-se în 1902, ocazie cu care o nouă pisanie afost aşezată în dreapta uşii de intrare. Cutremurul din 1940 n-a adus stricăciuni bisericii, dar a avariat grav clopotniţa, construită în 1890; aceasta a fost demolată. Clopotniţa sobră, cu decor minimalist, pe care o vedem astăzi, a fost construită în anul 1993, după planurile arhitecţilor Horea Gavriş şi Marius Marcu Lepădat, crucea de pe coronament fiind o creaţie a lui Horia Bernea.
Tipografia pe care o ridicase Mavrogheni şi care a funcţionat până în anul 1789, a fost refăcută în casele domneşti pe la 1817 grija acesteia fiind dată doctorului Caracaş, stolnicului Răducanu Clinceanu şi slugerului Dumitrache Topliceanu, ce urmau să repare casele şi cişmeaua. Mai apoi a fost dată în grija lui Ion Heliade Rădulescu (al cărui mormânt îl găsim azi în curtea bisericii, marcat de un monument ridicat în anul 1913) care a tipărit aici primele ediţii din „Curierul Românesc“ şi prima constituţie modernă a ţării – „Regulamentul Organic“. Astăzi, pe locul fostei tipografii s-a ridicat, între 1890-1929, prin transformări, adăugiri şi reparaţii, o casă parohială.
În curte, pe latura sudică a bisericii, se află mormântul principesei Zoe Bagration, născută Văcărescu (1792-1878). Alături de mormântul ei se găseşte cel colectiv al unor membri ai familiei Filipescu care, fiind stăpâna terenului, a dat numele ei „parcului” de vile din vecinătate, cartier construit în preajma primului război mondial. Pe latura de nord a bisericii sunt mormintele lui Constantin Mihail Şuţu (1820-1869) şi al soţiei sale, Ecaterina (1828-1873). Tot în curtea bisericii se găseşte şi mormântul lui Horia Bernea, creatorul Muzeului Ţăranului Român.

Merită amintită, între altele, prezenţa în acest loc a sculptorului Constantin Brâncuşi care a locuit, în timpul studiilor făcute la Bucureşti (1898-1903), în vechea casă parohială şi a cântat în corul bisericii. Arhitect:Anul:1785-1787 Adresa:Str. Monetăriei nr. 4, sect. 1.

30 septembrie 2011


PARCUL KISELEFF


Parcul şi Şoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff au o istorie comună. Această istorie începe pe vremea ocupaţiei ruseşti ce a urmat războiului ruso-turc din 1828-1829, când în Principate fusese numit guvernator generalul conte rus Kiseleff (1788-1872). Sosind la Bucureşti în luna noiembrie a anului 1829 şi rămânând drept cârmuitor până la sfârşitul lunii martie 1834, el a fost unul dintre cei mai străluciţi administratori pe care i-a avut oraşul.
Viitoarea Şosea Kiseleff – sau, cum i s-a spus la început, „aleea cea mare dintre Capul Podului şi Pădurea Bănesii“ – a fost tăiată, cam între 1832 şi 1835, prin grădinile aşezămintelor lui Mavrogheni continuând apoi prin pădurea de la marginea Bucureştilor. De-a lungul ei au fost făcute trei ronduri care au rămas aşa până astăzi. Strădaniile generalului n-au rămas lipsite de urmări căci domnitorii ce au urmat s-au străduit cât au putut s-o înfrumuseţeze fiecare cu câte ceva. Aprecierea de care s-a bucurat Pavel Dimitrievici Kiseleff datorită operei sale reformatoare şi a chibzuitei administrări o vedem limpede atunci când în 1841 i se acordă naturalizarea, ba chiar mai desluşit în 1843, când Adunarea Obştească a propus să i se ridice o statuie în capitală. Grija pe care o purta oraşului rămăsese însă vie în cugetul său chiar şi în îndepărtatul Sankt Petersburg unde se stabilise, căci, în acelaşi an, într-o scrisoare adresată domnului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, el refuză onoarea de a i se ridica statuie sugerând ca, din banii strânşi să se construiască „o fântână, un pod, sau altă lucrare folositoare“. Dorinţa i-a fost respectată şi astfel, o parte din banii destinaţi monumentului au fost folosiţi pentru amenajarea unei grădini în jurul şoselei care de-atunci şi până astăzi i-a păstrat numele. Sarcina aceasta fu încredinţată arhitectului peisagist vienez Karl Friedrich Meyer, sosit la Bucureşti în vara anului 1843. În acelaşi an el a şi întocmit planurile grădinii (acelaşi Meyer e părintele Grădinii Cişmigiu). Inaugurarea a avut loc la 23 septembrie 1847 printr-o festivitate plină de fast care avea să atragă un mare număr de bucureşteni. Amenajările au continuat şi în anii următori: s-au plantat mulţi tei (erau peste 2000) şi felurile alte soiuri de copaci şi flori, s-au construit numeroase chioşcuri şi pavilioane, aleile au fost acoperite cu pietriş, şoseaua propriu-zisă a fost pavată cu piatră de granit, ba chiar se construise şi o imitaţie de peşteră (după cum putem afla din „Vestitorul Românesc“). În scurt timp, Şoseaua devenise un loc predilect de promenadă al protipendadei acelei vremi, după cum povesteşte şi ofiţerul W. Derblich sosit la Bucureşti în timpul ocupaţiei austriece din 1854-1856. La Şosea „îşi dă întâlnire lumea elegantă a Bucureştilor“, iar „duminica şi joia e corso deosebit de mare, în care se desfăşoară un lux extraordinar“. Ceva mai târziu, Ulysse de Marsillac, scriitor francez stabilit la Bucureşti, afirma chiar că „orice persoană care se respectă trebuie să vină aici cel puţin o dată pe zi“. Grădina şi Şoseaua deveniseră aşadar, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea unul dintre cele mai frumoase atracţii ale Capitalei, epoca lor de glorie şi strălucire stingându-se abia după perioada interbelică. Pe la începutul secolului al douăzecelea erau câte două rânduri de alei, una pentru pietoni şi biciclişti, alta pentru călăreţi, iar accesul la Şosea (la Rondul I) se putea face în tramcarele (tramvaie trase de cai) lui Toma Blându. Tot pe Kiseleff aveau loc celebrele „bătăi cu flori“, la care adeseori lua parte şi Regina Maria în eleganta sa ţinută mov (culoarea ei favorită), o tradiţie care, ca atâtea altele, a apus după primul război mondial, dar a cărei imagine e evocată de Luchian (el însuşi proprietar al unei case la Şosea) într-una din picturile sale. Arhitect:peisagist Carl Meyer Anul:1843-1847 Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sector 1 (delimitat de str. arh. I. Mincu - str. Barbu Delavrancea - str. Monetăriei - Şos. Kiseleff - Bd. Aviatorilor).

BUSTUL LUI NICOLAE LEONARD


Pe partea stângă, imediat după clădirea şcolii se află bustul lui Nicolae Leonard (1886-1928) „prinţul operetei“, cel ce vrăjise pe bucureşteni cu frumuseţea glasului său ce putea fi auzit mai ales la Oteteleşanu şi Raşca. Operă a lui Oscar Han, statuia a fost finanţată prin colectă publică, organizată de ziarul „Rampa“ şi a unui comitet de iniţiativă din care făceau parte dramaturgul A. de Hertz şi actorii Maria Filotti şi Constantin Tănase.
Personalitate de prim rang a operetei româneşti, unul dintre cei mai iubiţi tenori, Nicolae Leonard s-a născut la Galaţi, în anul 1886, într-o familie modestă. Tatăl său, Constantin Nicolae, mecanic de locomotivă, se însurase cu o vieneză, Caroline Schäffer, care s-a stins din viaţă la doar un an de la naşterea lui Leonard. Locuind apoi o perioadă la Buzău (tatăl său se recăsătorise), Leonard ajunge în Bucureşti la vârsta de 14 ani fiind înscris la Institului particular Ottescu din Calea Dorobanţilor nr. 16-18, loc unde avea să facă primul pas pe scenă, într-o comedie muzicală, jucând rolul principal, cu o partitură de bariton. Spectacolul fusese vizionat şi de Nicu Poenaru, un cunoscut impresar, care, la insistenţele tânărului (Leonard abia împlinise 16 ani), dar şi încântat de talentul ieşit din comun al acestuia, îl va angaja în trupa sa, pe post de corist, plătindu-i în schimb modesta remuneraţie de 2 lei pe seară. Ajuns la Iaşi, către sfârşitul anului 1903 şi rămânând aici până în primăvară va juca opt spectacole pe scena „Naţionalului“, devenind astfel cunoscut şi obţinând, la revenirea în Bucureşti, angajarea la teatrul de vară din Grădina Raşca, deschis de P. Marinescu. Aici va juca în operetele „Fetiţe dulci“ şi „Vânt de primăvară“, apoi, în cadrul aceleiaşi stagiuni, în „Păpuşica“ de Leo Fall, „Mascota“ de Audran şi „Pericola“ de Offenbach. Cucerind publicul cu vocea sa inegalabilă, devine, la numai 20 de ani, vedeta Companiei Grigoriu, cea mai puternică trupă de operetă din vremea aceea. Cântăreţ şi actor înnăscut, Leonard va cunoaşte consacrarea alături de această trupă în spectacolele „Văduva veselă“, „Farmecul unui vals“, „Voievodul ţiganilor“, „Liliacul“, „Contesa Maritza“, „De-aş fi rege“, „Mam’zelle Nitouche“ ori „Ciobănaşul“ susţinute la Oteteleşanu sau pe scena Teatrului Liric care i-au confirmat pe deplin harul şi i-au adus celebrul supranume de „prinţ al operetei“. Din nefericire pentru artist, după primul război mondial entuziasmul publicului vizavi de operetă începe treptat să stingă, cinematografia devenind atracţia predilectă. Astfel, în 1920, atunci când sala Teatrului Liric este luată de Primărie, în urma scandalului iscat de greva Sindicatului artiştilor dramatici şi lirici, al cărui vicepreşedinte era chiar Leonard, artistul e silit să plece împreună cu trupa la Timişoara, pribegind apoi o vreme prin Transilvania (a susţinut spectacole mai ales la Arad şi Oradea), de unde se va întoarce, peste 2 ani, sărac şi bolnav la Bucureşti. Apare în câteva spectacole al căror ecou la public e mai degrabă modest, astfel că nu stă prea mult pe gânduri atunci când primeşte o invitaţie de la Paris, unde va fi angajat în urma unei audiţii. Devine la fel adulat şi de publicul francez remarcându-se prin strălucite reprezentaţii, într-o impresionantă serie de 120 de spectacole, la Paris, Marsilia şi Lyon. Revine în ţară în 1926, nutrind speranţa de a reînvia dragostea pentru spectacolul de operetă în inimile publicului bucureştean. Dorinţa i-a rămas din nefericire neîmplinită. Genul muzical căruia îi jertfise toate energiile nu mai avea căutare. E nevoit să joace în spectacole de revistă la Eforie şi Alhambra (teatru de vară şi cinema aflat pe b-dul Elisabeta, construit înainte de primul război mondial după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu). De altfel, pe scena de la Alhambra s-a consumat şi drama ultimului act al carierei sale. S-a prăbuşit în faţa publicului într-o seară a anului 1928, pe când juca în opereta „Bărbatul vesel“. În acelaşi an, în Ajunul Crăciunului, Nicolae Leonard avea să se stingă din viaţă la Câmpulung, în casa tatălui său, ascultându-şi vocea la gramofon, într-o arie din „Contesa Maritza“. În Bucureşti, o mare mulţime de admiratori şi-a dus „greierele în pământ de ţară“, cum cu emoţie relata Arghezi, adăugând: „În inimi s-au aprins mii de candele şi toate l-au escortat cu flacăra lor minusculă de ghiocel albastru până sub sălciile de sub papuri. Leonard a cântat ca o vioară şi a murit ca o vioară, înfăşurat în crepul violet al regretului oftat al unei lumi. Doi bulgări, unul de lună şi altul de soare, deasupra lutului.“Arhitect:Sculpt. Oscar Han Anul:Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff.

STATUIA LUI OMAR KHAYYAM


Monumentul se găseşte amplasat la intrarea în parcul Kiseleff, pe partea stângă cum venim dinspre Piaţa Victoriei, dincolo de gardul Şcolii Nr. 11, în dreptul Rondului I al Şoselei Kiseleff. Ea ocupă locul unde se afla impunătorul monument ecvestru al Regelui Ferdinand, înalt de 18 m, flancat de patru obeliscuri ce susţineau Victorii înaripate, monument realizat de sculptorul croat Ivan Mestrovici, ridicat în anul 1937 şi înlăturat de conducerea comunistă în luna februarie a anului 1948.

Statuia pe care o vedem astăzi a fost inaugurată în luna septembrie a anului 2001 la iniţiativa şi cu sprijinul Ambasadei Iranului. Pe soclul placat cu marmură neagră sunt aşezate trei plăci inscripţionate. Cele de pe lateral redau textul a două cunoscute „rubayate“, în vreme ce placa frontală e rezervată unei scurte evocări a personalităţii lui Hakim Omar Khayyam.

Fără a înşira prea multe amănunte (există numeroase lucrări pe această temă, începând cu cele ale lui Thomas Hyde, din secolul al XVII-lea) şi fără a lua în discuţie rostul amplasării acestui monument în Parcul Kiseleff, dăm câteva repere biografice din viaţa acestui mare spirit umanist, savant ilustru al epocii sale. Omar Khayyam („khayyami“ înseamnă „fabricant de corturi“, pseudonim menit a indica îndeletnicirea tatălui său), pe numele său întreg Ghiyath al-Din Abu'l-Fath Umar ibn Ibrahim Al-Nishapuri al-Khayyami, a trăit în Persia (actualul Iran) între 1048-1131. A avut importante contribuţii în literatură, filozofie, matematică şi astronomie. Medic şi astronom oficial al curţii regale a condus, ca director observatorului din Merv, grupul de opt astronomi care, în anul 1074, pe vremea sultanului Malik Shah, a efectuat reforma calendarului musulman, mai exact decat cel gregorian, până la întocmirea căruia aveau să mai treacă aproape cinci secole. În matematică, Omar Khayyam este considerat fondatorul geometriei algebrice (studiul unui grup de soluţii al sistemelor de ecuaţii algebrice), primul care a descoperit soluţiile ecuaţiei cubice, atribuindu-i-se nu mai puţin de 14 tratate, cel mai important fiind considerat cel de algebră : „Al-Djabra-val Mogha-bela“. Acestora li se adaugă şi alte scrieri de ştiinţă şi filozofie, în mare parte pierdute.

Poemele sale, celebrele rubayate (robayat = patru în lb. Arabă; catrenul persan are o formă aparte, în sensul că versurile 1, 2 şi 4 rimează între ele, iar versul 3 ramâne alb, având rolul de a sublinia ideea esenţială a catrenului) au fost descoperite mult mai târziu, prima traducere fiind făcută de poetul englez Edward Fitzgerald in 1859. Lui Omar Khayyam îi sunt atribuite între 100 şi 200 de rubayate, la care se adaugă o operă beletristică, „Cartea Anului Nou“, considerată o capodoperă a literaturii persane. Arhitect:Anul:Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff.


MONUMENTUL INFANTERIEI ROMÂNE


Monumentul Infanteriei Române se găseşte vizavi de statuia lui Omar Khayyam, în dreptul Rondului I al Şoselei Kiseleff. Pe acest amplasament s-au succedat mai multe monumente. Primul purta acelaşi nume, fiind dedicat infanteriştilor căzuţi în războiul de Independenţă şi în cel de Reîntregire. Monumentul, la realizarea căruia şi-au adus aportul arhitectul N. Georgescu şi sculptorul Ion Jalea, fusese aşezat în anul 1936 în faţa statuii regelui Ferdinand şi era alcătuit dintr-un obelisc, placat cu marmură, în care erau încrustate denumirile principalelor bătălii din cele două războaie, înconjurat de un grup statutar reprezentând infanterişti în plin asalt. A fost înlăturat tot în perioada comunistă. Pe acelaşi amplasament, în 1987, a fost adusă Statuia Ostaşului Sovietic Eliberator (C. Baraschi, primul monument inaugurat în Bucureşti după război), care o înlocuise, în anul 1945, pe cea a Eroilor Corpului Didactic (autori Arthur Verona şi Ion Jalea), amplasată pe latura nordică a Pieţei Victoriei, între Şoseaua Kiseleff şi B-dul Aviatorilor. Nici Ostaşul Sovietic nu a rămas multă vreme, fiind înlăturat în septembrie 1991.
În fine, monumentul pe care îl vedem astăzi la capătul unei alei pietruite este o creaţie a sculptorului Ion Bolborea şi a fost inaugurat la 27 aprilie 2000, cu prilejul implinirii a 170 de ani de la înfiinţarea infanteriei romane. Este o lucrare de dimensiuni impozante: o coloană robustă din bronz, traforată, cu o înălţime de 10,5 m un diametru de 3 m şi o greutate de 50 tone. Arhitect:sculpt. Ioan Bolborea Anul:2000 Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff.


BUSTUL POETULUI OVIDIU


Pe partea dreaptă a Şoselei Kiseleff, între Rondul I şi Rondul II, se găseşte bustul poetului Ovidiu, inaugurat în anul 1927. Sculptorul Corneliu Virgiliu Medrea (ardelean din Miercurea Sibiului) a ştiut să surprindă cu măiestrie durerea de pe chipul poetului pricinuită de exilul printre „barbarii“ de la Pontul Euxin.Arhitect:sculpt. Corneliu Virgiliu Medrea Anul:1927 Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff

BUSTUL LUI BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Bustul e amplasat pe partea stângă a Şoselei Kiseleff, foarte aproape de Rondul II. La fel ca Bustul lui Ovidiu, aşezat vizavi, şi acesta aparţine tot lui Corneliu Medrea. A fost realizat în anul 1920, fiind dăltuit în piatră de Câmpulung. Arhitect: sculptor Corneliu Virgiliu Medrea Anul:1920 Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff.

ANSAMBLUL GEORGE APOSTU

ansamblul apostu kiseleff


În Parcul Kiseleff, ceva mai încolo de bustul poetului Ovidiu, se găseşte ansamblul sculptural care reuneşte opt lucrări valoroase, unele dintre ele transpuse în bronz după originalele în lemn şi piatră artificială (recunoaştem copii după piese ale ansamblului „Tată şi fiu“ aflat în Parcul Mistral din Grenoble), ale sculptorului băcăuan George Apostu (1934-1986). Arhitect:Sculpt. George Apostu Anul:Adresa:Şos. Kiseleff Pavel Dimitrievici f.n. sect. 1 în Parcul Kiseleff.

CASA DOINA (BUFETUL DE LA ŞOSEA)


Pe partea dreaptă a Şoselei Kiseleff, la nr. 4, la intersecţia cu strada Ion Mincu, se găseşte celebrul „Bufet de la Şosea“ (azi Casa Doina). Pe acest loc existase o „grădină de petrecere“, cu nume franţuzesc – după cum cerea epoca – „Jardin des fleurs“. Clădirea „bufetului“, ale cărei faţade sunt bogat decorate cu ornamente din ceramică smălţuită şi împodobite cu frumoase pridvoare şi stâlpi sculptaţi, a fost realizată în anul 1892 după planurile arhitectului Ion Mincu (copie fidelă a pavilionului românesc prezentat în expoziţia universală de la Paris din 1889), „cu cheltuiala Ministerului Domeniilor“. Pe la începutul secolului trecut aici trăgea lumea subţire a capitalei ca să-l audă cântând pe Grigoraş Dinicu.Arhitect:arh. Ion Mincu Anul:1892 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 4, sect. 1.

VILA PRINCIPESEI ADINA VORONIECKI


În partea stângă a Rondului II, la colţul dintre str. Ion Mincu şi bulevard, privirile ne sunt atrase de o superbă clădire, replică a unui palazzino florentin. Este vila doamnei Adina Woroniecki (născută Olmazu), văduva lui Tache Ionescu. Căsătoria ei cu Tache Ionescu a avut loc în anul 1919, după o relaţie de câţiva ani, ale cărei detalii le relatează Constantin Argetioanu în „Memoriile“ sale. După căsătorie, cei doi soţi au locuit în casa ce adăposteşte astăzi Institutul de Etnografie şi Folclor, de pe strada Tache Ionescu nr. 25. Şase ani după moartea soţului său (1922) ea s-a recăsătorit cu Jan Korybut Woroniecki, diplomat de carieră, cu ascendenţă nobilă (strămoşul său fusese Michael Korybut Wiśniowiecki, rege al Poloniei în secolul al XVII-lea). La 1929 Adina Woroniecki a hotărât să închirieze Ambasadei Turciei casa lui Tache Ionescu, ea însăşi preferând să locuiască într-o altă casă, ceva mai discretă, dar deosebit de frumoasă pe care şi-o construise în spatele curţii, după planurile arhitectului Alexandru Zaharia şi unde o vizita chiar regina Maria (după cum îşi aminteşte Mircea Nasta, a cărui mătuşă a fost chiar Adina Woroniecki). Ei bine, copia acestei case o vedem astăzi, puţin schimbată, la Şosea. După construirea, în apropierea Pieţei Romane, a unor masive blocuri ce îi umbreau curtea, ea a hotărât să se mute, achiziţionând în acest scop la Şosea un teren ce aparţinuse Elenei Gănescu pe care, după planurile aceluiaşi arhitect a ridicat casa pe care o vedem astăzi, cu parterul ritmat de zvelte colonade, cu elementele sale decorative sculptate, cu frumoasa sa feronerie. Aici a locuit proprietara până la moartea sa în anul 1975, având drept colocatari pe Beatrice şi Hrandt Avakian care-şi organizaseră aici celebra lor colecţie de artă (actualmente la Muzeul Naţional de Artă).Arhitect:arh. Alexandru Zaharia Anul:1940 Adresa:Str. Ion Mincu nr. 19, sect. 1.

VILA VASILE GĂNESCU


La nr. 9 al Şoselei Kiseleff se află vila Vasile Gănescu, (azi centru de plasament pentru preşcolari). Clădirea a fost construită în anul 1901 după planurile arhitectului Ioan D. Berindei, în stil elveţian, distingându-se prin elegantul său foişor din lemn sculptat. Sunt însă puţini cei care ştiu că aici funcţionat vreme de zece ani, începând din 1918, restaurantul Chateaubriand, deschis de Ştefan Hâlmu, un chelner transilvănean cu iniţiativă, care a ştiut să atragă aici lumea selectă prin meniurile rafinate pe care le crease.Arhitect:arh. Ion D. Berindei Anul:1901 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 9, sect. 1.

PALATUL KISELEFF


La Şosea, la nr. 15-17 se găseşte Palatul Kiseleff, actualmente sediul ING Bank, fostă casă boierească a lui Candiano Popescu, apoi a lui Constantin Iarca. Aceasta a fostă extinsă şi transformată după 1910, în stil neoromânesc după planurile arhitectului Grigore Cerchez. Palatul a servit drept reşedinţă membrilor familiei regale (Carol al II-lea, principesa Elena, Mihai I şi regina Elisabeta a Greciei) până la 1940. Arhitect:arh. Grigore Cerchez Anul:1910, amplif. şi transf. ulterioare Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 17, sect. 1.

VILA TOMA STELIAN


Vizavi de Palatul Kiseleff, pe partea opusă a Şoselei, privirile ne sunt atrase de vila de la nr. 10, care a aparţinut avocatului şi politicianului liberal Toma Stelian (azi sediul PSD). De la 1925 şi până în 1949 aici a fiinţat unul dintre cele mai renumite şi mai bogate muzee de artă ale Capitalei, sub directoratul reputatului istoric de artă George Oprescu. Vila, cea mai somptuos decorată dintre reşedinţe particulare de pe Şoseaua Kiseleff, a fost construită în 1914, după planurile arh. Ioan D. Berindei. Arhitect:arh. Ion D. Berindei Anul:1914 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 10, sect. 1.

HOTELUL TRIUMF


La nr. 12 poposim în dreptul vastului parc ce înconjoară Hotelul Triumf, fost ansamblu de locuinţe pentru funcţionarii Băncii Naţionale, operă în stil neoclasic românesc a arhitectului Petre Antonescu. Aici se aflase casa de vară a familiei Bărcănescu unde a locuit o bună bucată de vreme Mihail Kogălniceanu (o alee îi purta pe vremuri numele), iar ceva mai încolo casa (astăzi dispărută) în care a locuit pictorul Ştefan Luchian.Arhitect:arh. Petre Antonescu Anul:prima jum. sec. XX Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 12, sect. 1.

CASA MIREA-MICLESCU


La nr. 35, o curte năpădită de buruieni alcătuieşte un trist decor din care se desprinde o casă părăginită, care a fost a pictorului George Demetrescu Mirea (1852-1934). Fusese construită la 1902 şi vândută în acelaşi an avocatului Jean Miclescu, nu înainte ca primul proprietar să-i decoreze tavanul cu picturi, la fel cum va fi făcut şi la Casa Vernescu şi la Palatul Cantacuzino. Privind astăzi casa ne întrebăm cum o fi arătat pe vremea extravagantelor baluri şi recepţii ale avocatului şi soţiei sale, Alina Cantacuzino. Casa a fost naţionalizată în 1949, dar fiul lor, colonelul Miclescu, a rămas aici până la moartea sa. Arhitect:Anul:1902 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 35-37, sect. 1.

CASA NICOLAE TITULESCU


Rămânând pe partea stângă a traseului, la nr. 47 ajungem în dreptul vilei ce a aparţinut marelui diplomat Nicolae Titulescu. Stilul e mai degrabă o manifestare tardivă a stilului academismului francez. Faţada dinspre stradă e împodobită cu o frumoasă loggia cu superbe perechi de colonade, dar şi cu un fronton, la fel de bogat împodobit, ce păstrează monograma proprietarului. Arhitect:Anul:Înc. sec. XX Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 47, sect. 1.

VILA FLORICA CHIHĂESCU


Vila Floricăi Chihăescu a fost construită de cunoscutul arhitect de avangardă Marcel Iancu. Arhitect:arh. Marcel Iancu Anul:1930-1931 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 49, sect. 1.

VILA TUDOR HAGI TUDORACHE


La nr. 57 remarcăm o bijuterie de casă boierească ce a aparţinut cunoscutului negustor Tudor Hagi Tudorache.Arhitect:arh. Toma Dobrescu Anul:sf. sec. XIX Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 57, sect. 1.

ARCUL DE TRIUMF


Rondul III al Şoselei este dominat de impunătorul Arc de Triumf, un edificiu cu adevărat emblematic al Capitalei. Primul Arc de Triumf arăta cu totul altfel (planurile le trasase arh. Petre Antonescu) decât cel de astăzi. Inaugurarea avusese loc la 16 octombrie 1922 cu ocazia proclamării Unirii tuturor românilor. Faţadele de nord şi de sud erau decorate cu opt statui din ipsos ce întruchipau tipuri de soldaţi români de-a lungul istoriei, de la îndepărtatul Decebal până la primul război mondial. Materialele utilizate atunci – lemn şi stucatură – nu erau durabile, astfel că între 1935-1936, după nu puţine controverse, monumentul a fost refăcut din beton şi piatră, în forma pe care i-o cunoaştem, cu faţadele sale impunătoare împodobite cu inscripţii şi basoreliefuri. Pe faţada sudică sunt două medalioane care înfăţişează portretele Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria. Arhitect:arh. Petre Antonescu Anul:1936 Adresa:Piaţa Arcul de Triumf f.n. sect. 1.

PALATUL ELISABETA


Urmând la dreapta Aleea Româneşti, care se ramifică din Şoseaua Kiseleff puţin înainte de Muzeul Satului, putem arunca o privire asupra Palatul Elisabeta. După cum o arată şi numele, palatul a fost ridicat pentru prinţesa Elisabeta (1894-1954), fiica cea mare a Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand, soră cu Carol al II-lea, efemeră regină a Greciei. Un palat realizat în stil spaniol-maur, după planurile arhitectului Corneliu M. Marcu şi inaugurat solemn la 12 octombrie 1937 unde avea să se consume actul abdicării Regelui Mihai I în decembrie 1947, ultima piedică în calea instaurării depline a nefericitei epoci de „democraţie populară“. Astăzi palatul se află din nou în proprietatea Regelui Mihai I, servind drept reşedinţă membrilor familiei regale.Arhitect:arh. Corneliu M. Marcu Anul:1937 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 26 (Intr. Româneşti), sect. 1

MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI DIMITRIE GUSTI

Istoria Muzeului Naţional al Satului este legată de oameni şi de satul tradiţional astfel că pentru a-l înţelege pe deplin nu e îndeajuns să-i străbaţi aleile, ci să iubeşti şi să apreciezi sensibilitatea creatorilor populari şi trăinicia tradiţiei. Muzeul ce poartă astăzi numele fondatorului său – Prof. Dimitrie Gusti – se întinde pe 16 ha şi a fost inaugurat în 1936, cu sprijinul Fundaţiei Regale „Carol I“. Lăsăm vizitatorului plăcerea de a descoperi inefabilul satului românesc, amintind totuşi că aceste case au găzduit într-o perioadă sumbră a istoriei noastre pe basarabenii şi bucovinenii siliţi să se refugieze din faţa trupelor ruseşti ce ocupaseră, în 1940, cele două provincii româneşti.Anul:1936 Adresa:Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 28-30, sect. 1

PARCUL HERĂSTRĂU

De la Muzeul Satului intrăm în Parcul Herăstrău şi mergem spre Piaţa Charles De Gaulle. Locul unde se găseşte parcul, astăzi monument istoric, amenajat cu ocazia expoziţiei „Luna Bucureştilor“ din 1936, era apreciat ca loc de taifas şi petrecere şi de boierii de odinioară, căci aici ridicase vodă Alexandru Ipsilante, pe la 1780, după moda turcească, un chioşc de lemn, unde venea însoţit de Doamna sa Ecaterina, după cum povesteşte Dimitrie Papazoglu în a sa „Istorie a fondărei oraşului Bucureşti“: „El sta în pavilion cu boierii, iar Doamna se plimba cu fetele ei, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cânta meterhaneaua.“Anul:1936 Adresa:Piaţa Charles De Gaulle f.n. sect. 1 (delimitat de Bd. Prezan Constantin, mareşal - Şos. Kiseleff, Şos. Bucureşti-Ploieşti - Str. Elena Văcărescu - Şos. Nordului - Bd. Aviatorilor)

ALEEA CARIATIDELOR

Către ieşirea din parc, spre Piaţa Charles de Gaulle, ne conduce eleganta Alee a Cariatidelor, creaţie din 1939 a sculptorului Constantin Baraschi, astăzi în formă reconstituită de Ionel Stoicescu.Arhitect:sculpt. Constantin Baraschi Anul:1939 Adresa:Parcul Herăstrău, sect. 1

CRUCEA SECOLULUI

„Crucea Secolului“ ocupă o poziţie centrală în rondul din mijlocul Pieţei Charles de Gaulle. Sculptorul Paul Neagu a avut intenţia de a crea, prin monumentala sa sculptură, o punte care să lege, prin viu dialog, cele două monumente reprezentative de pe axele Kiseleff şi Şoseaua Aviatorilor, anume Arcul de Triumf şi Statuia Aviatorilor.Arhitect:Sculpt. Paul Neagu Anul:Adresa:Piaţa Charles de Gaulle f.n., sect. 1

MUZEUL KRIKOR ZAMBACCIAN

Spre capătul estic al străzii Zambaccian, în dreptul intersecţiei cu strada Émile Zola, într-o mică piaţetă, se găseşte Muzeul Krikor H. Zambaccian (nr. 21 A), înfiinţat în anul 1947. Clădirea a fost încă de la bun început construită spre a adăposti o bogată colecţie de artă ce include sculpturi, desene, picturi (opere celebre semnate de Renoir, Matisse, Cezanne, Sisley, Delacroix, dar şi ale maeştrilor autohtoni – Luchian, Andreescu, Pallady, Ciucurencu ş.a.) pe care acest bogat armean le-a adunat cu dragoste vreme de-o viaţă. Arhitect:arh. C. D. Galin Anul:prima jum. sec. XX Adresa:Str. Muzeul Zambaccian nr. 21 A, sect. 1


MUZEUL MEMORIAL PROFESOR VICTOR BABEŞ


La intersecţia Émile Zola cu strada Mureşanu ne abatem la stânga unde, la nr. 14 A descoperim Muzeul Memorial „prof. dr. Victor Babeş“, deschis în casa fiului marelui savant, părinte al Institutului de Bacteriologie. Arhitect:Anul:prima jum. sec. XX Adresa:Str. Andrei Mureşanu nr. 14 A, sect. 1.

VILA NICOLAE MALAXA


La nr. 38 al Aleii Alexandru se găseşte vila ce a aparţinut lui Nicolae Malaxa (azi sediu al Institutului Cultural Român). Construită în stil neoromânesc, pe la 1930 după planurile arhitectului Petre Antonescu, vila fusese dotată la interior cu lift interior, instalaţie de aer condiţionat, salon cu acoperiş mobil – într-un cuvânt cam tot ce putea fi mai avansat în ale confortului la acea vreme. Tot lui Malaxa i-a aparţinut şi vila de la nr. 40, unde se află astăzi Ambasada Republicii Moldova.Arhitect:arh. Petre Antonescu Anul:Cca. 1930 Adresa:Aleea Alexandru nr. 38, sect. 1.

VILA CONSTANTIN BUŞILĂ


Vila din cărămidă aparentă, cu feronerie în stil Art Deco, cu adresa pe strada Rabat nr. 1 de vizavi de Institutul Cultural Român a fost construită între 1932-1933 după planurile arhitectului Duiliu Marcu, având drept proprietar pe Constantin D. Buşilă (1877-1949), întemeietorul energeticii româneşti, prorector al Şcolii Politehnice, ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor pe timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu (funcţie ce s-a dovedit nefastă căci avea s-o plătească cu viaţa în închisoarea de la Aiud). Imobilui serveşte astăzi drept sediu Ambasadei Qatar-ului. Arhitect:arh. Duiliu Marcu Anul:1932-1933 Adresa:Str. Rabat nr. 1, sect. 1.

VILA ION I. FLORESCU


Tot pe Aleea Alexandru la nr. 23, dincolo de clădirea Ministerului de Externe se află vila în stil eclectic francez construită de Dimitrie Hârjeu pentru generalul Ioan Florescu, unde se găseşte astăzi Ambasada Poloniei. Imobilul a mai servit drept sediu temutului Gestapo, pentru ca apoi să fie folosit de comunişti pentru lichidarea unor foşti lideri deveniţi indezirabili (în subsolurile clădirii a fost lichidat Ştefan Foriş, fostul şef al partidului comunist, de către Pantiuşa Bodnarenko zis şi Gheorghe Pintilie, în varianta sa românească).Arhitect:arh. Dimitrie Hârjeu Anul:Prima jum. sec. XX Adresa:Aleea Alexandru nr. 22, sect. 1.

MONUMENTUL AERULUI


Monumetul care străjuieşte Piaţa Quito, care marchează intersecţia străzilor Paris, Praga şi Varşovia, a fost inaugurat în anul 1937 pentru a cinsti memoria maiorului Mircea Zorileanu (14 octombrie 1883 – 10 februarie 1919), primul aviator care a traversat Carpaţii, zburând la peste 1500 m înălţime. Urna cu cenuşa aviatorului se află inserată în structura monumentului.Arhitect:sculpt. F. L. Gové Anul:1937 Adresa:Piaţa Quito f.n. sect. 1.

MUZEUL NAŢIONAL AL HĂRŢILOR ŞI CĂRŢII VECHI


Pe strada Londra, la nr. 39 se poate vizita unul dintre muzeele originale ale Capitalei: Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, inaugurat în anul 2002. Muzeul adăposteşte peste 900 de exponate – hărţi, gravuri, litografii – cu valoare de patrimoniu, donate de fostul prim-ministru Adrian Năstase. Un muzeu similar mai există în România doar la Cornu (jud. Prahova) cu exponate provenite de la acelaşi donator.Arhitect:Anul:prima jum. sec. XX Adresa:Str. Londra nr. 39, sect. 1

VILA FILIPESCU-BRÂNCOVEANU



Videoclip YouTube


Pe Aleea Modrogan la nr. 2, în mijlocul unei mari grădini-parc înconjurate de un zid de cărămidă, având dechidere şi spre bulevardul Aviatorilor, se află una dintre cele mai remarcabile case din această zonă: casa Filipescu-Brâncoveanu. Pe la începutul secolului al XIX-lea aici exista o vastă proprietate a boierilor Filipeşti care se întindea de la Capul Podului (actuala Piaţă a Victoriei) până dincolo de Piaţa Dorobanţi. O primă reşedinţă fusese construită aici de bătrânul Alexandru Filipescu Vulpe (1776-1856), pe care fiul său, Ion Filipescu Vulpache (1809-1864) găsind că e demodată, a demolat-o şi şi-a ridicat una nouă, din cărămidă, care i-a servit drept reşedinţă lui şi soţiei Eliza, fata domnitorului Gheorghe Bibescu. Ea a locuit multă vreme aici de unde şi numele parcului – Eliza Filipescu. Căsătoria cu Ion Filipescu se petrecuse împotriva voinţei ei. Tatăl său, fire autoritară, nu i-a îngăduit căsătoria cu consului Marii Britanii, Colquhoun cu care Eliza trăia o frumoasă poveste de dragoste. Alexandru (1852-1916), copilul Elizei şi al lui Ion, a reconstruit, la rândul său casa, între 1908-1916, după planurile arhitectului Roger Bolómey şi, de asemenea, a amenajat aici şi un superb parc apelând în acest scop la serviciile unui grădinar belgian, Guillemain. Alexandru Filipescu nu şi-a văzut niciodată vila terminată, căci a murit la scurt timp, iar terenul a revenit vărului său (fiu al lui Grigore, fratele Elizei), prinţul Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu (1875-1967) care, împreună cu soţia sa, Nicollete au însufleţit locul prin celebrele baluri şi recepţii pe care le dădeau aici şi unde se aduna toată lumea bună a Bucureştilor. Prin anii ’30, probleme financiare l-au silit pe prinţ să vândă vila şi terenurile pe care le deţinea aici către Primărie. O parte din terenuri fuseseră vândute încă mai înainte, pe la 1912 şi fuseseră deja parcelate. Că vila ar fi fost cumpărată de Carol al II-lea pentru Elena Lupescu prin mijlocirea bancherului Blank e o istorie încă nedeplin confirmată. Astăzi aici se află sediul PDL.Arhitect:arh. Roger Bolómey Anul:1908-1916 Adresa:Aleea Modrogan nr. 1, sect. 1

CASA ION MANU FOSTA AUSCHNITT


Masiva casă Manu (după numele celui ce a construit-o – juristul Ioan Manu, fiu al generalului Gheorghe Manu), este o copie fidelă a Hotelului Biron (actualul Muzeu Rodin) din Paris. Planurile au fost trasate de arhitectul Grigore Cerchez, edificiul fiind ridicat în anul 1915. Impresionantă prin masivitate şi elegantele ei decoraţii exterioare, clădirea a fost cumpărată ulterior de industriaşul Max Auschnitt. După război a servit drept reşedinţă a lui Petru Groza, iar mai apoi drept sediu al Ambasadei Argentinei. Retrocedată moştenitorilor lui Max Auschnitt, casa a intrat astăzi în proprietatea lui Gigi Becali.Arhitect:arh. Grigore Cerchez Anul:1915 Adresa:Aleea Alexandru nr. 1.

INSTITUTUL DE ISTORIE NICOLAE IORGA


Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ (Bulevardul Aviatorilor nr. 1) a fost inaugurat la 15 aprilie 1939 în clădirea realizată după planurile arhitectului Petre Antonescu.Arhitect:arh. Petre Antonescu Anul:1939 Adresa:Bd. Aviatorilor nr. 1, sect. 1.

CASA MIHAI ORMOLU


Imobilul situat pe Bulevardul Aviatorilor nr. 8, în apropierea clădirii Guvernului, imediat lângă pasajul de acces la metrou, a fost ridicat după planurile arhitectului Petre Antonescu între 1926 şi iulie 1927 pentru a servi drept locuinţă lui Mihai Ormolu, guvernator al Băncii Naţionale în perioada 1922-1926. Clădirea atrage atenţia prin reuşita decoraţie eclectică a faţadelor sale. Nu mai puţin interesante sunt interioarele somptuoase dominate de holul central octogonal. Naţionalizată la 1950, casa se găseşte astăzi practic în ruine (interioarele sunt complet distruse) fiind afectată grav de un incendiu.Arhitect:arh. Petre Antonescu Anul:1926-1927 Adresa:Bd. Aviatorilor nr. 8, sect. 1

Comments