Site-uri Partenere

- Pisici -


                                     TAXONOMIA PISICII 


Încrengătura: Cordata 


     Subâncrengatura: Vertebrata 

          
Clasa: Mamifere

              
 Ordin: Carnivore

                    
Familia: Felide

                          
Subfamilia: Feline

                              
Gen: Felis

                                    
Specie: Felis catus





 

 


                                Alegerea pisicii

     În ultimile decenii, viaţa din oraş obligă pisica din ce in ce mai mult să trăiască în limitele locuinţelor noastre, pisica a părăsit de multe ori  curţile şi drumurile pentru a trăi într-un contact mai strâns cu omul.Ca şi exemplu pot da, pisica de la fermă sau de la o casă cu curte, unde este, într-adevăr o prezenţă familiară şi plăcută, dar contactele se limitează de cela mai multe ori la momentul meselor, când pisica sau pisoii se îngrămădesc pe resturile păstrate pentru ei.Pe partea cealaltǎ pisica de casă are o libertate mai redusă, dar se bucură, în compensaţie, de o atenţie sporită: alimentaţie corectă, prevenirea şi tratarea bolilor, îngrijirea blănii, ocrotirea de pericole şi interdicţia de a ieşi din casă de frica furtului şi a accidentelor. 

     O legătură mai strânsă poate duce, însă, la conflicte şi probleme între cei care convieţuiesc în aceeaşi casă şi tocmai în acest context devine foarte important momentul alegerii pisicii.

      Prima caracteristică, deseori decisivă, care determină alegerea este culoarea: poate fi preferată o pisică neagră, albă, tigrată, roşie sau pătată, pentru a menţiona doar blănile cele mai obişnuite. Preferinţa pentru unul dintre puii dintr-un cuib se datorează deseori amintirilor din trecut, o pisică pe care am cunoscut-o şi iubit-o, ea reprezentând astfel imaginea pe care o avem despre pisica ideală. 

   După opinia unor crescători de pisici de rasă, varietăţile de culori diluate au de obicei un caracter mai supus şi afectuos, dar un raport real între culoare şi caracter nu a fost descoperit. A doua caracteristică importantă în momentul alegerii este aspectul general: motanul care toată viaţa va arăta ca un pui abia fătat, pisica asemănătoare cu verii săi sălbatici, rasa orientală filiformă sau pisicuţa de dimensiuni mici. Dimensiunile pot avea şi ele o anumită importanţă în convieţuirea cu omul: o persoană în vârstă reuşeşte cu greu să ridice de jos şi să manevreze un mascul de talie mare aşa că preferă o pisică mai mică şi mai uşoară. Al treilea criteriu de alegere este, în general, sexul, deşi există tendinţa de a steriliza atât masculul cât şi femela atunci când urmează să trăiască în casă, reducând în felul acesta inconvenientele legate de viaţa sexuală.

Pisica este, în general, mai adaptabilă la viaţa în apartament pentru că are nevoie de un spaţiu mai mic decât motanul.

     Aspectul fizic, sexul şi culoarea au, totuşi, o importanţă relativă în convieţuirea alături de om, dar pot fi determinante caracterul şi îngrijirile care trebuie acordate viitoarei noastre pisici. Cine caută o „un mic motoraş " care să toarcă mereu ar trebui să prefere o pisică relativ liniştită, care să iubească mângâierile şi atenţia permanentă, în timp ce o pisică dinamică este un tovarăş mai vioi şi mai jucăuş. Unele pisici sunt liniştite şi retrase şi, de aceea, nu sunt potrivite pentru cine apreciază manifestări de afecţiune mai exuberante. Nivelul de activitate al animalului poate fi cu uşurinţă depistat încă de când este pui şi este legat de tendinţa lor de a sta în braţele oamenilor sau doar în apropierea lor.

     A doua trăsătură, sociabilitatea, împarte pisicile în încrezătoare şi timide sau fricoase faţă de oameni. Pisicile timide se tem de oameni, de zgomote şi de agitaţie, evită contactul cu omul, ascunzându-se şi fugind. Timiditatea poate fi o caracteristică moştenită sau dobândită prin lipsa contactului cu omul în primele luni de viaţă sau ca animale adulte. Pisicile nesigure pot fi foarte dependente de tovărăşia omului, căutând protecţia lui peste tot, fugind de persoanele străine şi de cele sâcâitoare şi zgomotoase. Stabilitatea în comportare îi dă pisoiului capacitatea de a acţiona cu calm în prezenţa altor pisici şi de a nu se lăsa tulburat prea mult de ce se întâmplă în jurul lui. Personalitatea pisicii este o caracteristică strict individuală, influenţată în mică măsură de sexul ei, de comportamentul, de sexul şi de vârsta omului cu care convieţuieşte. Probabilităţile de a prevedea caracterul pisicii cresc mult când este vorba despre animale de rasă la care selecţia a redus variabiiitatea între indivizii aceleiaşi rase şi a făcut să se dezvolte anumite trăsături, cum ar fi sociabilitatea, lipsa agresivităţii şi afectuozitatea.
     

     Alegând o pisică de rasă este, prin urmare, posibil să prevedem care vor fi cerinţele viitorului nostru tovarăş în materie de spaţiu, atenţie acordată, mişcare şi îngrijire. Persana este deosebit de dificilă din cauza părului său lung, în valuri, care are nevoie de o periere zilnică, dar este o pisică liniştită şi la locul ei care suportă bine orele de singurătate. La polul opus sunt pisicile orientale care, pentru că au părul foarte scurt, nu au nevoie de o îngrijire complicată, dar cer destul de mult timp şi dispoziţie pentru a le satisface nevoia de atenţii, de joacă şi de mângâiere. Caracteristicile generale ale fiecărei rase se găsesc în fişele din acest volum şi pot oferi o imagine asupra posibilelor diferenţe din interiorul lumii felinelor.





Alegerea pisoiului



   Indiferent de provenieţă, fie că este o pisică de rasă cu blazon ori o pisică obişnuită, când avem în faţă un posibil candidat la tovărăşia noastră, atenţia trebuie să ne fie îndreptată, în primul rând, asupra stării sale de sănătate. 

  Ca sǎ alegeti un pisoi sǎnatos trebuie să urmariţi ca acesta sǎ aibǎ : blanǎ curată şi moale, ochii limpezi şi complet deschişi, să  fie  vioi şi să  fie într-o bună dispoziţie. Abdomenul să nu trebuie să fie umflat semn al unei infestaţii cu paraziţi interni, ochii nu trebuie să fie urduroşi sau să lăcrimeze, ţesutul conjunctival nu trebuie să fie înroşit. Este necesar ca, în interior, urechea să fie curată, fără coji închise la culoare care indică posibila prezenţa a uneirâii auriculare. Mângâindu-i blana în răspăr, se poate observa dacă sunt urme de înţepături sau de excremente ale unor paraziţi externi sau chiar parazitul in sine(Ex. căpuşe, purici). Blana nu trebuie să aibă porţiuni fără păr sau înroşite, semn al unor micoze, iar pisoiul trebuie să fi fost vaccinat corect şi la timp . Legea nu prevede această obligaţie pentru crescătorii de pisici, dar este în interesul lor să-şi protejeze crescătoria de boli contagioase, deseori mortale.

     Mama puilor trebuie să fie şi ea sănătoasă.Pisoii nu trebuie să fie doar sănătoşi, ci să aibă şi un comportament încrezător şi prietenos faţă de om. Pisoiul va fi curajos în prezenţa omului şi dornic de joacă doar dacă a avut contacte permanente cu omul între a doua şi a şaptea săptămână de viaţă, când învaţă să recunoască şi să comunice cu fiinţele pe care le întâlneşte în jur. Când te apropii de un pisoi crescut departe de om, el are o reacţie ostilă, de fugă ori de atac, în timp ce acela pe cale de a se socializa se apropie de om, se freacă timid de el cu capul, se îndepărtează şi revine de mai multe ori.



      Dintre pisoii fătaţi la aceeaşi dată candidatul ideal este cel mai prietenos, care se apropie rapid şi cu încredere de om şi acceptă să fie reţinut cu o mângâiere fără să miaune sau să se zbată, preferând compania omului în locul aceleia a fraţilor săi. încercând să ţinem pe rând în braţe pisoii, ne putem da seama care dintre ei sunt mai înclinaţi să se zbată şi să fugă: ca adulţi, aceştia vor fi cei mai activi şi mai puţin dornici de a fi alintaţi. Acest test permite şi descoperirea celor mai gălăgioase pisici. Pisica mai activă va fi mare amatoare să se joace de-a vânătoarea şi de-a mişcarea şi va avea parte şi de multe...necazuri.

   Comportament

    Convieţuire

      Prin domesticire şi prin asigurarea hranei concentrate şi a protecţiei de către om, pisica a renunţat în bună măsură la viaţa solitară, formând grupuri stabile, alcătuite în special din câteva femele (deseori înrudite între ele) şi din pisoii lor. Totuşi, şi în aceste condiţii pisicile nu-şi creează o structură socială complexă cum este aceea a câinilor, în cadrul căreia fiecare individ este legat de membrii haitei prin legături afective puternice, iar grupul este 
supus unei ierarhii bazate pe dominaţie. Printre pisici nu există o legătură puternică între diferiţii indivizi ai aceluiaşi grup, aceştia rămânând, de fapt, tot nişte solitari: nu colaborează la vânătoare şi nu au activităţi de grup organizate; convieţuirea este, în general, paşnică, mai ales pentru că animalele îşi limitează interacţiunile agresive, menţinând o distanţă de siguranţă faţă de indivizii cei mai puternici şi mai agresivi şi evitând confruntările directe.

   
  Între pisicile din aceeaşi colonie se schimbă, totuşi, şi semnale de prietenie, de toleranţă, de neagresivitate sau de supunere, dormind de-a valma, frecându-se una de alta pentru a crea un miros de grup, lingându-se reciproc, mirosindu-se prietenoase pe bot şi în regiunea de sub coadă sau îndepărtându-se pentru a evita o ciocnire violentă. în situaţiile de conflict contează dimensiunile, vârsta, sexul, dar şi caracterul şi starea emotivă a animalelor implicate: la vasul cu mâncare, primii care înfulecă sunt cei mai înfometaţi şi pisicile cele mai ataşate de om, nu animalele cu un statut superior.

     La pisicile de casă, convieţuirea este, deseori, mai strânsă şi forţată, pentru că animalele nu au posibi litatea să scape dintr-o situaţie tensionată îndepărtându-se sau chiar părăsind teritoriul respectiv. în această situaţie ia naştere un sis tem despotic, cu o singură pisică, animalul cel mai agresiv, care-i alungă şi-i agresează pe toţi ceilalţi. Totuşi, nici în acest caz nu este posibil să se precizeze care sunt supuşii şi care dominanţii şi nu există o ierarhie stabilă şi precisă, dar diferenţele de statut social se manifestă prin comportamente de apărare, agresivitate, imobilitate, teamă şi fugă. Convieţuirea în casă a mai multor pisici poate deveni astfel problematică, mai ales când este vorba de mai mult de zece pisici, chiar dacă există spaţiu sufi cient în locuinţa respectivă, într-o asemenea situaţie este aproape inevitabil să se declan şeze conflicte şi stări încordate ca re degenerează în probleme de comportament, ca marginalizarea unor indivizi şi agresivitatea. 

     Dacă pisica trăieşte în casă şi nu are posibilitatea să iasă în aer liber, pentru a limita plictiseala şi stresul provocate de spaţiul şi distracţiile limitate, ca şi de stăpânul casei care lipseşte mai multe ore pe zi, poate fi util să se adopte două pisici, preferabil de acelaşi sex.

într-adevăr, s-a constatat că problemele de stres sunt mai frecvente când în grupul acesta există şi masculi şi femele. Pisicile trebuie, totuşi, să aibă un caracter un caracter sociabil şi paşnic şi, dacă este posibil, să fie adoptate amândouă odată şi foarte tinere. Dacă există deja o pisică şi se mai adoptă o a doua (sau a treia...), este de preferat ca noul sosit să se familiarizeze mai întâi cu casa şi după aceea să fie prezentat animalului care locuieşte de mai mult timp acolo. Este posibil ca primele întâlniri să nu fie câtuşi de puţin prietenoase şi este important să se evite ca ele să degenereze în încăierări, după cum este inutil să fie pedepsit animalul adult care, apărându-şi teritoriul, are un comportament perfect normal. Este bine să se asocieze prezenţa noului venit cu un moment plăcut, cum ar fi mâncarea, joaca sau alintatul. Dacă pisica deja existentă în casă este un individ nu prea sociabil, crescut de când avea doar câteva săptămâni şi fără să mai fi întâlnit alte pisici, foarte ataşat teritoriului, cu o capacitate ridicată de reacţie şi agresiv, sau timid, s-ar putea să nu fie posibilă aducerea unei noi pisici fără a declanşa reacţii de stres soldate cu refuz de defecaţie şi cu agresiuni; în unele cazuri noul sosit va fi tolerat, dar niciodată nu va fi acceptat cu plăcere, fiind, în cele din urmă, respins definitiv. în casele care găzduiesc mai multe pisici, este important să se limiteze motivele de conflict, asigurând fiecărui animal o lădiţă igienică, un vas separat pentru mâncare şi un locşor unde să se poată retrage pentru a se simţi în largul lui. 

 Probleme de comportament  

                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

Este cunoscut faptul că pisicile sunt animale uşor de întreţinut, curate, care pot fi lăsate singure câteva ore şi, spre deosebire de câini,nu este necesar să fie scoase la plimbare. în plus, sunt afectuoase, îşi exprimă permanent ataşamentul faţă de om şi îi ţin companie, datorită persona­lităţii lor bine conturate şi aspectului plăcut. Bucuria pe care i-o oferă omului prezenţa unei pisici poate fi, totuşi, limitată prin apariţia unor probleme mici sau mari legate de convieţuire. Unele dintre aceste dificultăţi pot fi cauzate de boli şi de folosirea unor medicamente aşa încât este important să se cunoască încă de la început starea de sănătate a pisicii prin consultarea ei de către medicul veterinar. De cele mai multe ori, problemele sunt provocate de comportamente naturale care devin neplăcute atunci când animalul este obligat să trăiască doar în cadrul casei, de exemplu marcarea teritoriului prin urină sau prin zgârierea cu ghearele, mâncatul plantelor sau agresivitatea în apărarea teritoriului sau în cadrul jocului. Altele, mai grave, sunt provocate de reacţia pisicii la o stare de stres şi aceasta duce la apariţia unor comportamente extreme, cum ar fi pierderea părului, putând merge până la automutilare şi la anorexie, sau comportamente neobişnuite, cum ar fi suptul lânii. In aceste cazuri este important să se cunoască modul de comportare al pisicii pentru a se evita greşelile în convieţuirea cu acest animal şi în  interpretarea  nevoilor sau gesturilor sale.
 
    

Pisica nu este un animal social precum câinele şi nu este, prin urmare, ca pabilă să recunoască o autoritate ierarhică şi să-şi recunoască supunerea printr-un comportament adecvat. Când este certată, în cel mai bun dintre cazuri ea asociază un comportament al său cu o întâmplare negativă, dar, de obicei, pedeapsa nu provoacă altceva decât frică de stăpân, nelinişte şi stres şi animalul reacţionează stând nemişcat, fugind sau atacând. Pisicile sunt animale solitare, legate de teritoriu şi se manifestă conform acestor caracteristici, cu o toleranţă limitată faţă de schimbări, chiar dacă o mare importanţă au experienţele trăite şi caracterul individual al anima lului, în plus, nu sunt în stare să înveţe o regulă oarecare, pentru a putea asocia o întâmplare cu propriul său comportament şi cu consecinţele care derivă din ea. Prin urmare, este inutil să pretindem ca pisica să înveţe să nu fure hrană, să nu încerce să iasă pe uşă sau să nu doarmă pe pat. Unele dintre comportările nedorite pot fi limitate cu uşurinţă, adoptând măsuri simple de precauţie sau cu ajutorul medicului veterinar: sterilizarea reduce şi, deseori, elimină tendinţa masculului de a se încaieră cu alte pisici, de  a-şi marca teritoriul şi de a vagabonda, evitând la femelă riscurile unei sarcini nedorite. în alte cazuri, este mai greu de înţeles cauza problemei şi de a găsi soluţia ideală. Se poate cere ajutorul medicului care, poate oferi informaţii utile şi poate stabili o terapie comportamentală sau farmacologică pentru a trata şi a rezolva problema apărută. Vă prezentăm în continuare problemele cele mai frecvente. 





                                                                                                                                     Agresivitatea 
      

Agresivitatea la pisică poate fi îndreptată asupra oamenilor sau asupra altor pisici şi ar putea fi declanşată din diferite motive, cum ar fi jocul de-a prada, teama, apărarea teritoriului, atingerea fizică prelungită sau ca re acţie dobândită, dacă pisica a învăţat să reacţioneze agresiv la apropierea câinelui, a copilului sau a unei alte pisici. Agresivitatea din timpul jocului poate fi limitată oferindu-i pisicii tinere alte ţinte asupra cărora să-şi des­carce energia şi nevoia de mişcare, descurajând atacurile cu un jet de apă produs de un pistol jucărie. în cazul agresivităţii legate de teritoriu se poa te încerca o reeducare a pisicii oferindu-i hrană, jucării şi mângâieri numai în prezenţa persoanelor străine. Atacurile în timpul unei atingeri, muşcarea mâinii care o mângâie sunt datorate unei stări de stres sau, după unii cercetători, unei forme de dominanţă. Şi într-un caz şi în celălalt, este im portant să se limiteze atingerea animalului, evitând astfel declanşarea unei reacţii agresive, iar pisica să fie obişnuită să primească o mângâiere doar atunci când iniţiativa vine din partea omului, niciodată atunci când o cere ea. Pentru a-i ameliora comportamentul pisica poate fi învăţată să alerge la cel care o cheamă şi chiar să ia poziţia şezând pentru a primi o bucăţică gustoasă şi să nu-i dea atenţie chiar tot timpul. Pisica speriată nu trebuie luată în braţe şi mângâiată, nici chiar în încercarea de a o linişti, pentru că reacţiile ei vor fi tot de apărare. în schimb, este bine să i se abată atenţia de la cele întâmplate cu ceva de mâncare sau cu o jucărie sau să fie lăsată pur şi simplu 
să se îndepărteze, pentru a se calma.



                                                             
                                                                                  Comportamentul distructiv
  


De obicei, pisicile sunt adaptate perfect la mediul familiar în care trăiesc şi se pot deplasa sau dormi printre bibelouri preţioase fără a provoca vreodată pagube. Pisoii, foarte activi şi lăsaţi mai multe ore singuri îşi consumă, uneori, energia într-un mod neconvenabil pentru stăpânul casei, făcând multe pagube. Pisoii au o mai mare nevoie de mişcare şi de joacă, dar această cerinţă ar trebui satisfăcută în prezenţa omului care să le orienteze energia către jucării şi în locuri adecvate. Comportamentul distructiv şi alte manifestări patologice pot apărea şi la pisicile adulte din cauza unei stări de stres. Pentru ca pisica să nu se ataşeze într-o manieră bolnăvicioasă de o singură persoană, riscând să cadă pradă unei agitaţii a despărţirii când aceasta lipseşte de acasă, este preferabil ca animalul să aibă legături constante cu toţi membrii familiei, ca toţi să participe la programul zilnic: masă, îngrijire a blănii, joacă şi acordarea de diverse atenţii. încrederea sa în oameni poate fi întărită prin permisiunea de a intra în toate camerele, în acest caz acoperind mobilele cu huse şi punând hrana la adăpost de lăcomia pisicii. Pisicilor nu le plac schimbările şi sunt liniştite când simt propriul miros şi pe acela al oamenilor alături de care trăiesc. Utilizarea unui nou produs pentru igienizarea casei, o mobilă nouă, prezenţa unor persoane străine sau naşterea unui copil şi alungarea dintr-o cameră în care înainte i se permitea să intre sunt posibile cauze ale agitaţiei şi stresului.    
    




                                                           Refuzul de defecaţie
                                                                                                              


La pisicile care încetează, pe neaşteptate, să folosească lădiţa igienică se manifestă un comportament teritorial şi/sau o stare de stres. Mirosul emanat de dejecţii este utilizat de pisică pentru a-şi menţine legătura cu teritoriul şi pentru a-şi reafirma prioritatea în spaţiul ocupat de ea. Pentru a ajuta pisica să iasă din starea de agitaţie se poate folosi un preparat de uz veterinar care reproduce mirosul hormonilor sexuali secretaţi de glandele aflate în zona capului animalului şi care transmit pisicii o senzaţie de linişte. Este important, de asemenea, să se stabilească originea şi cauza suferinţei pisicii, schimbându-i locul sau făcând ca noua situaţie să fie mai puţin traumatizantă. Refuzul de a folosi lădiţa mai poate interveni şi atunci când aceasta a fost mutată din locul ei, n-a fost curăţată bine, s-a schimbat nisipul cu unul de calitate necorespunzătoare sau s-a folosit pentru spălarea ei un produs prea parfumat. în acest caz, este necesar să se reeduce pisica pentru a folosi din nou lădiţa, obligând-o, de exemplu, să stea într-o cameră care nu oferă soluţii alternative (mochetă, covoare etc.) şi încercând să se satisfacă pe cât posibil preferinţele pisicii.

 
                                                        


                                         

                                                                                                                                                      Mâncatul plantelo
 
      

  Pisicile folosesc fibrele vegetale pentru a-şi provoca vomitarea sau pentru a-şi satisface nevoia de asemenea fibre în alimentaţie. Pisicilor le place să mănânce plantele, dar acest tip de comportare într-un apartament poate fi dăunător atât pentru dotarea „verde" a casei, cât şi pentru animalul însuşi, dat fiind că multe dintre cele mai răspândite specii de asemenea plante sunt parţial sau complet toxice. Printre ele amintim dieffenbachia, iedera, „steaua de Crăciun", leandrul şi rhododendronul, vâscul. Plantele pot fi protejate înfăşurând la baza lor o folie de aluminiu sau de plastic sau o foaie de hârtie care ascunde sub ea o cursă pentru şoareci răsturnată şi amorsată: zgomotul neaşteptat şi senzaţia neplăcută pe care o dă aluminiul sau plasticul vor descuraja tentativa pisicii de a se apropia de plantă. Când este prinsă asupra faptului, pisica poate fi pedepsită cu uşurinţă cu un jet de apă, dar este, de asemenea, important să i se ofere în schimb o plantă comestibilă, aşa-numita iarbă a pisicii, care se vinde ca seminţe sau în ghiveci în magazinele pentru animale şi în cele pentru grădinărit.
 

 
 
                                                                      Suptul lânii    
      



Este un comportament frecvent la pisoii care au fost luaţi prea devreme de lângă mama lor, înainte de a fi împlinit vârsta de 7 săptămâni. Este răspândit mai ales la unele rase orientale, ca Siameza şi Burmeza care au o dezvoltare mai lentă, un nivel mai înalt al cerinţei de atenţii şi o capacitate de reacţie peste medie: pisoii din aceste rase ar trebui adoptaţi la o vârstă mai înaintată. Comportamentul acesta trebuie combătut îndepărtând de pe lângă pisică stofele utilizate de pisică, abătându-i atenţia atunci când este surprinsă asupra faptului, dedicând mai mult timp jocului, dar reducând în acelaşi timp ataşamentul bolnăvicios al pisicii faţă de o anumită persoană, evitând satisfacerea în orice condiţii a cererii de atenţii din partea pisicii. La cei mai mulţi dintre indivizi, acest compor tament se reduce sau dispare cu totul în jurul vârstei de doi ani.
 
 
 



 




Comments