Religia geto-dacilor

 

Introducere

     Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.
         Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. Astfel, se vorbeşte astăzi despre
pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).
         La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.

Izvoarele

         Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase des­coperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci,  cu mai multă precizie decât în trecut,  chiar, decât acum  30-40 de ani.

Divinităţile

         Marele Zeu şi Marea Zeiţă. Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezen­tat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stingă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vul­turul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
         Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. Putem reţine însă ca oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.
        Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. Reprezentările vechi, desco­perite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei
cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stingă, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă­sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.
         Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în do­meniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.
         Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii. Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.
         Informaţiile gre­ceşti privitoare la Zalmoxis sunt oscilante. Religia geto-dacilor era strâns legată de cultivarea sănătăţii şi de aceea orice lucru divin trebuia să aibă efect moral şi asupra vieţii oamenilor. De aici – după obiceiul antic de a nu scoate prea mult în evidenţă pe străini – scriitorii greci consideră pe Zalmoxis ca pe o fiinţă umană modestă, tributară înţelep­ciunii greceşti, dar care s-a folosit de această înţelepciune atât pentru a reînnoi viaţa spirituală a poporului propriu, cât şi pentru a fi divinizat de popor. Aşa ni-l prezintă şi Herodot şi Strabo. Iată, de pildă, ce spune Herodot: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samoş, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locu­inţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de cre­zare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.        
         În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95).
         Lucruri asemănătoare sunt relatate de Hellanicos din Mitilene, de Platon, de Mnaseas (acesta îl aseamănă pe Zalmoxis cu Cronos), de Diodor din Sicilia, de Strabo mai ales, de Apuleius, de Lucian de Samosata, de Origen, de Porphyrius (232 - 304), Iamblichos, Iulian Apos­tatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Acesta din urmă spu­nea cu privire la Zalmoxis : „Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor)”.
         Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistema­tizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.
         Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Sanctuare. Temple

         Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice. Astfel, sanc­tuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental con­struit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ata­şată lui. A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr. La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis. La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.. Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape. Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”. Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descope­rite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.  
        Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei. La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi al­tul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători. Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor,  în  a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.
        O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake. Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Po­peşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre ele cult, dintre care una ornamentată. Cei mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii orna­mentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.
        Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

        Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe ome­neşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.
        Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, per­sonajul cunoscut în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presu­pune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă. Preoţimea în frunte cu marele preot a ju­cat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.
         Cei mai cunoscuţi „
mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aure­olă sacră. Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor. Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor. Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi, lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea, frugalitatea şi simţul lor de dreptate.  
             Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „
o putere aproape regala”.
             Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii
kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.
            Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţiei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor. Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti... La început, el a fost ales mare preot al ce­lui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă po­runci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”. Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să por­nească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis(Geographica, VII, 3, 5). 
               Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea da­cică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

           Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că prin­cipalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor. Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei. Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare. De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent. Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici. 
        
Ritul „trimiterii solului era acesta (după cum îl descrie Herodot) : „Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fie­care dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă di­vinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor(Istorii, IV, 94).
          Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.
          Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe mă­sură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

          Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl consti­tuie mărturiile literare antice. Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte. Această cre­dinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor. Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. în partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii). Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cea 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pă­trate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţu­rile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis. Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.
          Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lu­mea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea. O bună parte dintre tradi­ţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi­ficate cu vremea prin creativitatea locală populară. Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui. Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protec­toare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii. 
         Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne­voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradi­ţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
          Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche. Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „
ascensiune” la cer, la divinitatea su­premă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup. Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care mi­sionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evan­gheliei. De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.