Mic tratament de securistica

Robert Veress

 

 

 

 

 

Mic tratament de securistică

 

 

 

Avertisment:               toate elementele naturii, precum şi celelalte elemente din

cuprinsul acestei cărţi, sînt pure. Şi sînt şi ficţiuni (ex.: “Dune” de Frank Herbert).

 

Cartonaş galben:        orice asemănare cu realitatea, trebuie tratată ca atare: 3x/zi cîte o pastilă de Distonocalm + 1/2 flacon de Rudotel. Este vorba de un simplu sentiment de deja-vu.

 

Cartonaş roşu:            mulţumesc pe această cale asociaţiei “Terorişti de securişti, fără Fronterre”, care mi-a pus la dispoziţie luneta de la puşcă.

                                                                       


 

 

 

 

 

 

 

 

Un fel de Prolog:           I-au propus, afabili, să-şi bage minţile-n cap. Şi fiindcă n-avea posibilităţi materiale, l-au şi ajutat s-o facă, supunîndu-l unei operaţii de spălare a creierului.


1

 

 

            După lupte grele, soldate cu icnete şi scîşnete din dinţi, reuşesc să-mi strunesc porţiunile superioare ale membrelor inferioare. Odată redresat, mă simt în al nouălea cer, ca un pilot de cursă lungă ce tocmai a scăpat din împresurarea unei năbădăioase turbulenţe atmosferice. Drept urmare, nu rezist tentaţiei de a comuta pe automat. Eroare de pilotaj: bordul izbeşte în picaj clanţa unei uşi. Sînt unicul supravieţuitor. Ştiu asta, pentru că nu aud decît propriile-mi gemete.

            Se pare că impactul a fost urmat de un puternic recul, pentru că iată-mă-s din nou undeva sus, de unde urmăresc operaţiunile de salvare: două maşini blindate, una cu cruci roşii şi sirenă albastră, cealaltă cu cruci albastre şi sirenă roşie se întrec să ajungă la mine, intră în trombă prin nodurile de circulaţie, ignorînd culoarea semafoarelor şi provocînd accidente în cascadă, fiind ele însele lovite, dar rezistînd impacturilor, graţie blindajului excelent. În secvenţa următoare, au ajuns la locul accidentului, nu mai reţin în ce ordine; brancardierii coboară în viteză şi aleargă spre mine. Deodată îşi aduc aminte că au uitat targa, se oftică şi încep să tuşească sec. Noroc cu o doctoriţă în mini care îi struneşte: vor cînta un « Adagio » de Bach.

            Acum doctoriţa se află deasupra mea gîngurind cuvinte de dragoste. Îi răspund punîndu-i mîna pe sîn. Brusc, mă trezesc la cruda realitate, deoarece continuarea acestui lubric dialog constă într-o scurtă ce-o primesc lung în plină figură. Debusolat, apuc să îngaim:

            - Dar doamna doctor, ce v-a apucat ?

            - Nici o doamnă şi nici un doctor, că io-s confecţioneră la APACA şi te-apuc acuma de boaşe de nu te vezi, beţiv ordinal ce ieşti! Violatorule!

            Rămîn tablou (anii ’20-’30 sec.XVII). Totuşi, undeva sub stratul de ulei şi chiar sub cel de pînză, calculatorul de bord începe să funcţioneze, înştiinţîndu-mă că ar fi cazul să-mi iau tălpăşiţa. Îmi cercetez cu coada ochiului încălţările: tălpile stau să cadă; stăpînindu-mi un urlet de groază, emit cu intermitenţe SOS-uri din priviri, fixând chiorîş pungile de sub ochii de vampir ai textilistei.

            Acum, psihologic vorbind, situaţia staţionează cam aşa: femela e gata ca la orice mişcare de-a mea să-şi rupă acoperămintele şi să-şi avertizeze vecinii cu privire la un iminent atac terorist pigmentat cu perversiuni sexuale şi secvenţe sadomasochiste; pe de altă parte, e clar că i-am căzut cu tronc şi dacă nu mă evaporez de urgenţă, mă va tîrî în bîrlogul ei, unde va pune în aplicare ceea ce îşi doreşte cu ardoare de cînd urmăreşte (cu consecvenţă) filmele rubricii „Cinematograful de noapte”... Îmi trece prin minte, totuşi, că dacă unul din parteneri este inconştient, celălalt s-ar putea să nu se mai simtă îndemnat în abordarea giumbuşlucurilor procustiene, aşa că mă las toropit de un somn. Ca orice peşte şi somnul meu are oase; am înghiţit unul, mi-a străpuns abdomenul şi-acum mă-nţeapă-n coaste. E, defapt, vîrful prietenos al cizmei sectoristului:

            - Scoal’ bîăă, nenorocitule !

            Spre surprinderea generală, mă conformez aproape instantaneu. Ingenuu:

            - Da’ ce-am făcut, domnule poliţist ?

            - Plotonier major !

            - Domnule plotonier major...

            - Gurra! Dă tu frumuşel buletinu’ şi după aia îţi spun eu ce-ai făcut !

Sub privirile lacome ale asistenţei (de faţă e şi textilista, stînd strîns lipită de omul legii; şi-a pus aproximativ pe cap o perucă blondă á la Corina Chiriac şi în picioare cizme roşii cu toc cui) mă caut febril prin buzunare... Vă imaginaţi, desigur, că am ce căuta: pantaloni, cămaşă, vestă, sacou şi după anotimp - balonzaid, palton... Pardon: asupră-mi se află doar un simplu trening complet asezonabil („E toamnă-n sufletu-mi ş’afară, /Dar ce contează: /Iarnă de-ar fi ori primăvară, /Io-n ăst trening mă simt bine, /Ca orice cetăţean.”). Pantalonii acestui lejer deux pieces prezintă două buzunare relativ adînci. Le întorc cu vioiciune pe dos: conţinut = zero; îndrept o căutătură la fel de expresivă spre bumbii de la vestonul adjutantului:

            - N-am !

            - Cum, n-ai ?!

            - Nu ştiu... Cînd plec de-acasă îl iau întotdeauna cu mine !

            - Păi cred şi eu că nu-l mai ai dacă eşti neglijent : îl pui într-un buzunar ca vai de mama lui - una, şi p-ormă te-mbeţi şi ca porcu’ de nu mai ştii de tine...

            - Da, numai că eu n-am plecat de-acasă îmbrăcat în trening !

Cu asta, am reuşit să scurtcircuitez neuronii sectoristului. În ajutor îi sare însă textilista:

            - Nu-l ascultaţi domnule locotenent, că-i un prevers şi jumătate, îl ştiu eu ! (Se lipeşte mai strîns de cel în care-i stă nădejdea de recuperare a onoarei pătate prin atentatul ce-şi dorise să-l fi comis asupră-i).

            Omul legii se trage brusc în lături şi-apoi cu un reflex condiţionat o salvează de la cădere liberă pe reclamantă:

            - Ascultă cucoană, parcă spuneai că nu-l cunoşti pe acest individ!?..

            - Vai de mine, da’ de unde să-l cunosc, Doamne fereşte, că l-am văzut prima dată în viaţa mea astăzi, cînd a dat buzna şi mi-a pus mîna stîngă pe piept!

            - Era sigur stînga?

            - Pot să jur, parcă am şi-acum în faţa ochilor momentul respectiv! Victima închide ochii şi inspiră adînc apăsîndu-şi mîinile pe piept.

            - Bine!... Veniţi atunci amîndoi cu mine la secţie, să facem frumos un proces verbal şi pe urmă mai vedem ce-o fi...

            - Domnule maior, dar nu se poate să trec pe la dumneavoastră mîine, să scriu reclamaţia şi ce mai trebuie, că e trecut de unşpe şi eu mîine merg la locul de muncă?

            - Nu se poate, că trebuie prezenţa la ambele părţi şi eu nu pot să-l reţin pe ’mnealui pînă mîine la secţie, aşa tam-nisam !

            - Cum adică aşa tam-nisam, cînd eu vă spun că a vrut să cine ştie ce să facă cu mine dacă nu aveam inspiraţia şi să sun repede la poliţie!?

            - Bine că aşteptaţi totul de la organul legii, în loc să vă-nvăţaţi odată să nu mai poftiţi în casă tot felul de necunoscuţi!

            - Da’ cine l-a poftit pe ăsta în casă? Mi-a forţat pur şi simplu uşa de la intrare!

            - Trebuia s-aveţi o yală mai sănătoasă! Da’ ce mai încoace şi-n colo, veniţi odată la secţie, sau renunţaţi la reclamaţie şi-i dau drumu’ ăstuia după o discuţie...amicală, ca-ntre bărbaţi, la secţie... E?

            - Cum spuneţi dumneavoastră... deşi, eu pe-ăştia, aşa ca ipotentul ăsta, i-aş castra, să nu le mai ardă niciodată de atacat femei singure!

            - Fiţi sigură că după discuţia de la secţie n-o să mai poftească-n veci să vină la uşa dumneavoastră! Hai bă, mişcă!

            Cei mai perspicace dintre dumneavoastră, au ghicit că ultimele trei cuvinte îmi erau adresate. Nu de aceeaşi prezenţă de spirit a dat dovadă textilista, deoarece, la auzul comenzii s-a dat brusc doi paşi înapoi. Ignorînd dezorientarea reclamantei, apărătorul ordinii publice mă împinge cu bastonul:

            - Ia-o-n jos pe scări că te urmez!

            Abia acum încep să mă dezmeticesc cu adevărat: ce-oi fi căutînd eu în blocul ăsta necunoscut şi cum de nu au ieşit vecinii textilistei să vadă ce se întîmplă?

            - Domnu’ colonel, se precipită textilista, să treceţi neapărat mîine pe la mine să gustaţi o dulceaţă de nuci!

            - Mulţumesc frumos de invitaţie, dar ştiţi, eu sînt suferind de diabet şi mi-e interzis total dulcele !

            - Îmi pare foarte rău! Dar atunci, poate o cafea neagră?...

            - Să vedem, doamnă!... Să vedem! Da’ nu promit nimic! Datoria înainte de toate!

            - Sigur că da, sigur că da!.. Vă aştept atunci mîine! La revedere!... Pa!...

            - Săru’mîna!, încheie plutonierul lubricul dialog.

            - Pa!, zic şi eu respectuos...

            - Bă, vezi să nu-ţi muşti limba, mă-nghionteşte cavalerul onoarei regăsite din cînd în cînd, că tu nu eşti „Pa!” cu doamna!

            Apoi, după ce uşa blocului s-a închis în urma noastră:

            - Afemeiata dracului! N-o satură pe asta nici Arnold Şvarţănegăr! Nu m-aş culca cu ea nici pentru un milion de lei: precis are sculament sau mai rău, SIDA sau ceva! Nici măcar nu cunoaşte gradele! Ia spune, ce-ai găsit la paparuda asta, bă?

            - Eu n-am găsit nimic, eram practic inconştient, ea s-a dat la mine!

            - Aha! Bănuiam eu că aşa s-a desfăşurat succesiunea faptelor! Astea dacă nu le satisface cineva, e în stare să cheme şi pompierii şi armata! Da - da! 

            Mi se pare mie fraţilor, sau tipul ăsta face parte dintr-o gaşcă? Încerc să susţin climatul favorabil creat între noi şi, concomitent, să obţin o informaţie care m-ar putea ajuta să mă orientez în timp şi spaţiu:

            - Apropo, domnule plutonier adjutant, ce secţie de poliţie reprezentaţi dumneavoastră?

            - Bă, nu mai bate apropouri, că acuma pun în aplicare ce i-am promis ăleia! Fă-te-ncoa’ rapid cu cinj’de bătrîne şi să terminăm bîlciu’, că mai am treabă-n seara asta tot cu unu de-alde tine, care cică i-a zgîriat un cocoş maşina intenţionat pe cînd încerca să iasă din hîrtoapele din strada Trilului şi vrînd să-l pedepsească, n-a avut altceva mai bun de făcut decît să-l urmărească pe ăla pînă-n coteţu’ lui, unde a fost surprins de proprietăreasă - o ţigancuşă tînără măritată cu-n zugrav de-l ştie tot cartieru’, l-a făcut arşice acu doi ani pe unu Grosu, finalist pe ţară la lupte - categoria grea, că s-a dat la nevastă-sa şi asta acuma i-a dat în cap ăluia cu făcăleţu de l-a leşinat şi p-ormă l-a legat c-o sfoară de-un scaun pe care l-a aşezat în spatele porţii să-l vadă bărba’-su cînd s-o-ntoarce acasă din schimb; noroc cu o vecină care a intrat să-i ceară ăleia nişte ouă şi văzînd ce şi cum, a zis că n-ar fi rău să ne sune să mergem să-i salvăm ăluia viaţa, aşa cum ţi-am salvat-o eu acuma ţie, că dacă nu îndepărtam de la locul faptei vecinii curioşi, ăştia te linşa!        

            - Aha, mă dumiresc eu, de asta era aşa pustiu pe scară!

            - Pustiu-nepustiu, dă banii şi-ntinde-o!

            - De unde să vi-i dau, doar v-am arătat că-mi flutură vîntul prin buzunare!

            - Tii, se bate salvatorul meu cu palma peste frunte, Doamne de ce m-ai făcut s-am parte de-aşa necaz? Ce pot eu să fac cu tine acuma, zi mă, ce?!

            - Uitaţi, nu vă impacientaţi, mergem la mine acasă şi vă dau tot ce găsesc!

            - Pe unde stai?

            - În Cotroceni.

            - Bă, tu nu-ţi bate joc de mine, că te ia mama dracului!

            Încerc să îndepărtez ameninţarea bastonului cu o straşnică scuturătură din cap :

            - Nu, pe cuvînt de onoare, stau cu chirie într-o casă din zona aia!

            - Aha, eşti chiriaş! Şi cum rămîne pînă la urmă, vă lasă casele vouă, sau le dă înapoi foştilor propretari?

            - Nnu....ştiu, cum adică să ni le lase nouă?

            - Păi ’mneata pe ce lume trăieşti mă? N-ai auzit că de nu ştiu cînd se tot scarpină ăia-n Parlament la cur, că cui adică să le facă dreptate: chiriaşilor sau propretarilor?!

            - Se vede treaba că s-au mai întîmplat unele lucruri de cînd am pierdut contactul cu exteriorul!, m-am dumirit eu cu voce tare. 

            Faţa adjutantului se alungeşte cu cca. 20 de cm., exprimînd un nou blocaj la nivel cortical. De data asta nu mai e de faţă textilista să-l refacă operaţional, aşa că trebuie să-mi încerc talentele de psihoterapeut de circumstanţă:

            - Ultima mea amintire este legată de un accident de circulaţie pe care l-am suferit în 14 iunie 1990 (precizez ziua, pentru că se pare că a trecut ceva vreme de atunci). O Dacie papuc de culoare…, mă rog, n-are importanţă... Am… intrat într-un fel de comă şi nu mi-am revenit decît în seara asta! Nici măcar nu ştiu ce zi e astăzi!?... Nici ce oră măcar!

            - Măi băiete, ia-o uşurel... Vasăzică, vrei să-mi spui tu mie că ai tras pe dreapta în urmă cu... 5 ani şi... una..., două... cîteva luni de zile şi nu te-ai trezit decît astăzi?!!

            Este rîndul meu să-mi expun examinării cerul gurii. Adjutantul continuă interogatoriul, simţind că mă are-n corzi:

            - Şi ia zi: unde-ai stat pînă acum? Că doar nu te ţineau în spital pînă să-ţi revii şi după aia – „hai să-l îndopăm cu băutură şi - aut !”. Sau pur şi simplu te-ai trezit brusc, te-ai sculat din patul de spital şi pîş-pîş ai ieşit şi nu te-ai oprit decît într-o cîrciumă, unde te-ai împrietenit cu cîteva „săniuţe”, aşa, să-ţi faci curaj, s-o iei la călărit pe vaca aia bătrînă?! Ha-ha-ha! Ho-ho-ho! Hai bă, fugi d’aicea că rîd şi curcile de tine ! 

            Deocamdată constat siderat că cel care rîde e un curcan înfumurat care joacă poker cu mine avînd în mînă toţi aşii. N-am eu noroc de-o royală, dar joc la cacialma supralicitînd:

            - Vă rog să mă credeţi că nu sînt alcoolic !

            - Atunci de ce puţi de la o poştă a spirtoasă, de parcă ai fi tras la măsea cot la cot cu Săniuţă!

            - Care Săniuţă?!

            - Ştii ce, m-am săturat de miştocăriile tale! Te duc la circă şi te dau pe mîna lu’ Băloi: scoate el untu’ din tine, cît ai zice peşte! 

            S-ar părea că respectivul Băloi e cel mai tare şvaiţerist din cîţi există, deoarece la cei aproape 2 metri cîţi măsor pe verticală, n-aş pune în momentul de faţă mari probleme unui cîntar de bucătărie. Sînt gata să-mi exprim îndoielile cu privire la succesul operaţiunii invocate de sectorist, cînd acesta intră în panică:

            - Tiii, s-a făcut unşpe şi balaoacheşu tre’ să fi ajuns acasă! Vai de pielea găinarului!

            Apucă s-o ia la goană, cînd îşi dă seama că era gata să dea frîu liber dorinţei mele de libertate:

            - Tu vii cu mine!

            De piatră să fi fost şi mi s-ar fi înmuiat inima în urma unei asemenea rugăminţi! Iată-ne aşadar, marşînd laolaltă spre strada Trilului... Prima escală - maşina sectoristului (Renault 19: oa-oau!). Înăuntru e cald şi confortabil aşa că plonjez aproape instantaneu în lumea viselor, unde un aligator e chitit să mă înghită, probabil datorită faptului că anterior părăsirii stării de veghe, începusem să lălăi în minte „Trilu-lilu-crocodilu!”, în încercarea de a răspunde ştiinţific la metafizica întrebare: „Unde naiba o fi şi strada asta care se pare că ar fi sediul unui permanent festival ornitologic?”.

            Scap de aligator în momentul în care puntea maşinii dă un upercut fundului unei gropi de pe aşa-zisul carosabil. În clipa următoare, se aude un zgomot asemănător celui produs de un grav accident de circulaţie, ale cărui protagoniste sînt două TIR-uri. Farurile maşinii dezvăluie, într-adevăr, un spectacol apocaliptic: o namilă de aproximativ 2 m/130 kg oase & oţel (despre care intuiţia masculină îmi spune că nu poate fi altcineva decît naşul vice-campionului de lupte), controlează cu o rangă ruginită de 1 metru rezistenţa la impact a unui Trabant antic - iarăşi flerul îmi spune că acesta aparţine cocoşarului. Iată şi spicuiri din speech-ul zidarului, în timpul acţiunii de decopertare:

            „-...zgîriat... cocoşu... maşina!... Păi să se vadă... c-a zgîriat-o..., mama ei...de maşină!...”

            În zadar porneşte adjutantul sirena maşinii de poliţie! În zadar se dă jos din maşină trîntind portiera! În zadar fac şi eu la fel! Ranga mînuită de mîini dibace îşi continuă numărul. Abia cînd, după repetate somaţii, adjutantul trage un foc de armă în aer, ies vecinii zidarului pe la porţi să vadă ce se întîmplă. Ultima iese ţiganca şi-i spune bărbatului ceva ce aducea după intonaţie cu un îndemn la repaus. Trebuie să recunosc că femeia are dreptate: cu 2-3 cm mai sus de nivelul solului au rămas de-acum doar roţile celui ce-a fost Trabantul. Amin!

            Se pare că mesajul a răzbit şi la urechile destinatarului, deoarece canonada încetează. Mai mult, omul-presă se arată pus acum pe concesii:

            - Nevastă, dă-i drumu’ lu’ domnu’ să vină să se caţere la volan!

            Adjutantul nu gustă poanta. E hotărît să pună capăt bîlciului, aşa că face conversaţie cu ţiganul, ţinîndu-şi sugestiv mîna pe pistol:

            - Ascultă cetăţene rrom Bidinea (ia-uzi adresare şi ce definiţie predestinată are zidarul nostru!): încearcă numai să mişti un singur fir de păr din capul individului din curtea ta, că îţi jur pe ce-am mai scump că sită te fac!

            - Ie-te la sticleţoiu ăsta cum s-a umflat epoleţii pe el! Bîăă!! Tu nu ştii că strada asta e a mea!? Ui’-te-n juru’ tău să vezi cîte găuri o să ai în burtoiu tîu pocit, dacă n-o roieşti pîn’ număr la trei! Unu!...

            Deşi mai e pînă-n ajunul Crăciunului, locuitorii străzii se grăbesc să se mîndrească-n faţa noastră cu iataganele ce se folosesc îndeobşte la curmarea guiţatului şoldanilor. Sincer să fiu, pentru mine ar fi fost de ajuns un simplu şiş ca s-o zbughesc promt la sănătoasa. Din nefericire, mîna lungă a ordinii publice mă ajunge înainte ca măcar s-apuc să dau din picioare, urmînd imperativul imbold mintal „Roiu !”. Braţul drept mi-e înşfăcat cu gentileţea unei caracatiţe ce tocmai a dibuit  prada după o lungă perioadă de inaniţie:

            - Pînă una-alta, vi-l prezint pe domnul procuror Balaur! Nu vă uitaţi cum e îmbrăcat, am fost nevoiţi să îl deranjăm de acasă şi e foarte supărat!   

            Să fi scos instantaneu flăcări pe ambele nări, n-aş fi reuşit să bag mai acătări spaima în toţi feţii cei frumoşi de dinainte-ne şi-ale lor consîngene. Simpla invocare a personajului de poveste a dus la depopularea carosabilului străzii, a ambelor trotuare, precum şi a curţilor şi odăilor periferice din aşezămintele cetăţenilor ce înainte ardeau de nerăbdare să participe la un bestial concurs de tranşare a cărnii. La prima vedere, a dispărut chiar şi promotorul manifestaţiei de forţă rromiană; ochiul meu acvilin îl descoperă totuşi lîngă rămăşiţele Trabantului, făcut mai mic decît acestea :

            - Iertaţi-mă dom’ proc’ror, că n-am vrut!

            Îmi intru în rol cu o plăcere diabolică:

            - Ce n-ai vrut mă, să mori neştiutor de cum ar fi viaţa la „mititica”?!

            - Aoleu, nu mă nenorociţi dom’ proc’ror că am nevastă şomeră şi 5 copilaşi orfani dă crescut!

            - Să te fi gîndit la ei cînd ai distrus maşina omului căruia te pregăteai să-i faci de petrecanie mai înainte!

            - Cum adică să-i fac de petrecanie?! Io pe omu’ ăsta-l iubesc dom’ proc’ror, îl stimez, pentru c-a vrut s-o ajute pe nevastă-mea să taie un cocoş pentru cină, că mureau ăia micii dă foame şi ea săraca e iubitoare dă anemale, nu poate ca să le omoare şi de aia a ieşit în stradă după ajutor că eram io la muncă şi tocma’ era dînsu’ aici-aşa, i se-mpotmolise cutia de carton...

            - Vrei să zici Trabant-ul!?

            - Esact dom’ proc’ror, că dăştept sînteţi, pupa-v-aş tălpile, imediat aţi prins  ce-am vrut să spun!... Şi dînsu’ s-a oferit să taie crestatu’, numa’ că n-a prea ştiut cum, şi eu am venit acasă tocma’ cînd se zbătea cocoşu’ meu în durere de moarte şi eu cum sînt şi mai iubitor de anemale mi-am pierdut minţile şi-am luat o rangă şi-a trebuit să dau în ea cu ceva că nu mai puteam de milă...

            - Lasă textele astea şi spune mai bine cum se face că posesorul maşinii distruse se află legat la tine în curte de vreo două ore, de cînd am fost anunţaţi că aici se va produce o crimă?!

            - Nu se poate dom’ proc’ror, numa’ un nănorocit dă comunist putea să mintă aşa ceva, că ăştia crede că orice lucru aparţine întregului popor şi vrea să mă bage-n puşcărie să poată să profite de nevestica mea că-i bucăţică ruptă... Florico, fă-te fă-ncoa’ să-ţi vadă ochişorii domnu’ proc’ror, e albaştri dom’ proc’ror, zici că-i rasă aeriană, n-aveam eu probleme dă mă duceam cu ea la nemţăi sau austrieci, mă lua ca de-ai lor...

            - Ascultă măi Şpaclule... ăsta... Bidinea! Una şi cu una fac de obicei două: ai desfiinţat un autovehicul şi ai ameninţat cu moartea un reprezentant al legii şi pe unul al ordinii şi liniştii publice! Astea sînt fapte ce nu pot fi trecute cu vederea!

            - Aşa e, nici nu merită să vă uitaţi la ele! Şoptind insinuant: Poftiţi în casă mai bine, să vedeţi ce videou dichisit mi-a adus cumneţelu’ meu, mînca-i-aş pipota, din Olandia, vi-l dau dumneavoastră dom’ procror, că io nici aşa nu mă prea pricep să-l butonez, da’ dumneavoastră dom’ proc’ror, cu mintea pe care o aveţi...

            - Aşa deci... Şi pentru dom’ adjutant ce zici că ai?

            - Un cuptor cu microunde nou-nouţ „Samsung - Tehnologie pentru o viaţă...”, să trăiţi!

            - Tot din Olanda?

            - Noo, ăsta-i de la unu’ din Primăverii, care şi-a părăsit casa.

            Mă întorc, mă duc la maşina de poliţie şi mă fac că vorbesc prin staţie:

            - Aţi înregistrat tot?... Da?... Perfect!

            Revin la locul „anchetei”:

            - Ei, acum ştiu tot şi băieţii cu aparatura de interceptare din dubiţa de la şosea! Cu ei cum rezolvăm? E?!

            - Păi rezolvaţi dumneavoastră dom’ proc’ror, că aveţi putere, vă rog eu frumos, rezolvaţi, nu mă lăsaţi!

            - Mda, să vedem mai bine, întîi de toate, cum te gîndeşti să îl despăgubeşti pe proprietarul fostului Trabant?

            De parcă ar fi inhalat o supradoză de aurolac, matahala e în genunchi la picioarele mele şi-mi lustruieşte tenişii cu buzele.

            - Ştiam io că sînteţi om bun, da’ nu-i numa’ atîta, un înger din ceruri sînteţi!... O juma’ de milion îi dau pe loc, c-atîta am în casă, şi dacă nu-i mulţumit îi mai dau încă pe-atîta peste o săptămînă, că-mi iau banu’ de la unu’ la care i-am făcut o casă! Şi uit c-a vrut să mă prăduiască!

            Mamă, ce de bani!!! Trec cîteva secunde bune pînă să-mi vină-n minte că, probabil, leuţul nostru a făcut în ultimii 5 ani un salt spectaculos pe linie evolutivă descendentă, pînă la stadiul de unitate microscopică. Tatonez terenul:

            - Banii ăştia nu mai valorează astăzi nici cît o ceapă degerată!

            - Haideţi dom’ proc’ror, că doar nici Trabantu’ ăsta n-a fost Mercedes! Îi ţineţi partea găinarului ăsta pe care din milă ţigănească nu-l dau în gît, că puteam să urlu că m-a furat, c-a agresant-o pe nevastă-mea încercînd s-o violeze şi altele, da’ mai bine să muşanmalinzăm să n-avem probleme nici noi, nici dumneavoastră... Ce mai atîta vîlonzeală pentru un amărît de cocoş?!...

            Ce-i al lui e al lui: probabil că şi dacă ar fi apucat să-l linşeze pe individ, tot la cocoşul său ar fi întors discuţia !

 


2

 

 

            Se vede  treaba că nu m-am relaxat suficient la spital, altfel nu s-ar putea explica repriza prelungită de somn pe care şi-a alocat-o nervosul meu sistem pentru a se repune în stare de funcţiune. Cred că Pămîntul a mai apucat să se fîţîie odată în jurul axei sale, de cînd am tras obloanele. Or, în genere, vizitele nocturne ale lui Moş Ene nu se lălăiau în cazul meu peste 5-6 ore. Să nu vă-nghesuiţi însă a crede că sînt o fire mai zglobie, demnă de uniforma şi tresele unui caporal detestat de întreg contingentul de recruţi ai unităţii militare în care e încartiruit.

În timp ce-mi răşchiram excrescenţele osoase, hăpăind dita’i gălbenuşul, am recapitulat măreţele petreceri ale serii precedente.

M-am despărţit de adjutantul meu (Marinică Costăchescu în haine civile) în termeni mai mult decît amicali, drept urmare a succesului de casă al ineditei şi inopinatei noastre colaborări: aparatură electrocasnică performantă intrată în rîndul anexelor gospodăreşti ale familiei sale.

            Vînătorul de cocoşi a fost extrem de uimit că nu sosise pentru el ziua scadenţei finale, iar cînd s-a mai trezit şi cu despăgubiri, a făcut figura unuia ce tocmai constată că, deşi a completat o singură grilă, i-au „intrat” toate rezultatele la PRONOSPORT. După ce a fost atenţionat să parcheze mai atent în viitor (dacă va mai avea ceva de parcat), n-a pregetat să se volatilizeze din locurile în care pătimise atît.

            Pentru utilizarea răngii în scopul atragerii atenţiei opiniei publice după ora de stingere, conlocuitorul nostru a mai plătit şi o amendă de 5000 de lei, nu fără o uşoară cîrcoteală („-...da’ dacă-mi donează la cazier ?”). Revolta aceasta am stins-o iute, descărcîndu-mi în mod ostentativ braţele de povara videorecorderului. Bidinea a scos iute banii, a înşfăcat aparatul abandonat de mine şi nu s-a oprit decît în dreptul maşinii de poliţie. Aceasta a funcţionat în continuare pe post de taximetru.

Prima escală a fost la reşedinţa familiei Costăchescu (undeva prin Pantelimon). Aici, rînd pe rînd, de voie de nevoie, am fost instructor de utilizare a cuptorului cu microunde - la cererea expresă a capului familiei (aţi ghicit că Marinică e sub pantof cui), apoi a videorecorderului - la cererea şi mai expresă a juniorilor Costăchescu (Ion, Luca & Matei = 9, 6 & 3 ani; cică, după botezul celui de-al doilea, a fost chemat tatăl la raport: are cumva de gînd să-şi transforme familia într-o sectă? După Revoluţie însă, cînd s-a născut mezinul, şeful lui Costăchescu a ţinut să fie naş şi astfel s-a spulberat dorinţa secretă a adjutantului de a-şi boteza barem unul din fii cu numele Jean, după cel al actorului său preferat - Jean Claude van Damme).

            Deşi nu am veleităţi tehnice deosebite, m-am descurcat onorabil în manipularea obiectelor menţionate. Ca urmare, doamna Costăchescu a gătit un pui la rotisor la a cărui devorare au participat doar adulţii, juniorii fiind prinşi în unda tractoare a ecranului TV, urmărind o casetă uitată în videorecorder de Bidinea. Începutul benzii conţinea imagini cu o plajă tropicală mirifică şi părinţii n-au avut nimic de protestat cînd tineretul a cerut vehement o derogare de la programul de somn. Totuşi, la un moment dat, printre plescăituri, Costăcheasca (m-a invitat s-o tutuiesc şi să-i spun pe numele mic - Puica, dar din privirea lui Marinică am dedus că nu trebuie s-o iau în serios) a sesizat nişte chirăieli suspecte venite dinspre sufragerie. S-a dus să verifice şi n-a mai revenit. Intrigat, Marinică a urmat-o în sufragerie. După mai puţin de un minut a reapărut în bucătărie val-vîrtej:

            - Viteză - echiparea !  S-o-ntindem pînă nu ne bangheşte nevastă-mea ! Pe caseta aia e un film deochiat şi a rămas blocată cînd a văzut la ce se uită copiii noştri cu sufletul la gură. Am scos cordonul din priză că altfel n-am ştiut să opresc blestematul ăla de aparat! Mai bine mă luam după rînduiala ţiganului şi ţi-l lăsam ţie!

            În răstimpul acestui monolog mitraliat, Marinică îşi pusese chipiul (altceva nemaifiind de echipat) aşa că am zbughit-o în trombă pe uşa apartamentului, iar apoi pe scări, liftul fiind doar pe post de bibelou. Ne-au ajuns din urmă nişte urlete înfiorătoare: „Marinicăăăăăă!!!”. Ulterior, din interiorul ocrotitor al Renault-ului, am zărit-o la geamul bucătăriei pe Puica agitînd un „puişor” de făcăleţ şi vociferînd ceva ininteligibil (mai mult ca sigur se referea la ceea ce avea să se întîmple atunci cînd soţul fugar urma să revină în sînul conjugal). Am rîs amîndoi ca nişte apucaţi, dar pe Marinică starea asta de euforie nu l-a ţinut prea mult. A devenit chiar posomorît : probabil cuiul din pantoful neveste-sii i se răsucea în creier.   

            Pe drum ne-am recules, aşadar, în tăcere, dar odată ajunşi la domiciliul subsemnatului, adjutantul din Marinică nu s-a putut abţine să nu mă descoasă:

            - Deci aici stai?

            - Dacă n-am fost evacuat între timp...

            - Frumos! Da’ ia zi: singur ocupi tot căsoiu’ ăsta, sau eşti familist ?

            - Casa e împărţită în două, are două intrări separate. Partea mai mică, formată din două camere, baie şi bucătărie, o ocup singur. În cealaltă parte, mai mare, stă..., sau cel puţin stătea, în urmă cu 5 ani, o familie numeroasă.

            - Şi dacă stai singur, cum naiba o să intri la tine înăuntru fără chei?

            Văzînd că drept răspuns îmi scarpin tacticos ceafa, îmi face o sugestie mascată :

            - Treaba ta, efractează dacă vrei, eu nu mă bag! Cu mine nu te mai iau, că mă duc la circă şi-acolo rămîn toată ziua: aştept să-i mai treacă nervii neveste-mii. Apropo, poate-i dai tu un telefon mai încolo, să-i explici că nu ştiam nimic de casetă!...

            L-am asigurat pe Marinică de întreaga mea compasiune, promiţîndu-i în acelaşi timp că voi încerca să-i aduc consoarta la sentimente mai bune. Uite că am uitat şi nu m-am ţinut de cuvînt: la ora asta, probabil că mai nimerit ar fi să sun la Salvare şi la colegii lui...

N-am „efractat” în propriul apartament, pentru că pur şi simplu n-am avut cum! Singura cale de acces fără chei sau şperaclu, erau ferestrele de la parter (casa are două nivele), a căror spargere ar fi sculat oricum din somn vecinii, aşa că am preferat să le dau deşteptarea în modul clasic, prin bătăi de intensitate crescîndă în uşa apartamentului (care e dotată cu un buton de sonerie, dar aşa, de moda zilei). Începuse să mă doară pumnul (uşa e copiată parcă după modelul uneia pentru adăposturi anti-atomice, fiind din lemn solid îmbrăcat în tablă groasă; înainte vreme exista un Labrador, care detecta şi transmitea instantaneu orice apel, dînd de ştire prin hămăituri adecvate dacă cel de afară e de-al casei, prieten, simplu necunoscut, sau infractor periculos) şi tocmai mă pregăteam să renunţ la ideea că în casa asta ar mai locui cineva, cînd s-au auzit din interior nişte paşi tîrşiţi şi o voce hîrbuită şi sugrumată de somn a reuşit să întrebe:

            - Ci...cine-i acolo?

            - Nea Tudore, matale eşti?

            - Eu-eu, da’ cine-i acolo?

            - Eu, Sebastian!

            - Care Sebastian?!

            - Sebastian Cernea, vecinul vostru!

            - Georgetoo!! Scoală repede, că afară e o stafie!

            Alţi paşi tîrşiţi, altă voce sugrumată, dar mai piţigăiată:

            - Ai înnebunit de tot Tudore, sau ai atins vîrsta aia critică, cînd îi loveşte pe bărbaţi strechea, în special noaptea?!

            - Taci femeie, n-auzi că afară-i unu’ care zice că-i vecinu’ nostru, Sebastian!

            - Şi de ce nu deschizi să vezi dacă-i adevărat?!

            - ...

            Am asistat răbdător la acest dialog casnic: ştiam că, precum în cazul Costăcheştilor, şi în familia Titulescu tot partea feminină conduce ostilităţile şi mai mult, le conduce bine. Curînd, s-a auzit cheia răsucindu-se în broască şi uşa s-a întredeschis. Două capete în fantă şi dublă exclamaţie:

            - Tu eşti!!

            - Mai sînt, după cum vedeţi!

            Zornăie lanţul de siguranţă, fanta devine cale de acces. Tudor nu e în stare să continue dialogul, dar Georgeta, care ţine în mînă un spray paralizant, nu aşteaptă invitaţii speciale:

            - Scuză-ne că te întîmpinăm aşa, dar după atîta timp şi avînd în vedere condiţiile misterioase în care-ai dispărut, nu puteam să fim siguri că eşti chiar tu!

            - Nici o problemă, o să vă povestesc ce mi s-a-ntîmplat, dar nu acum, că pic de somn. V-aş ruga să-mi permiteţi să dorm la dumneavoastră, fiindcă n-am cheile de la apartamentul meu. Nu pretind cine ştie ce spaţiu, mi-ajunge un fotoliu.

            - Dar sigur că da, pofteşte, nici o problemă, mai ales că noi am rămas singuri, de aia ne-am şi dotat ca o brigadă anti-tero. Mariana,  Andrei şi ăi mici s-au mutat în Drumul Taberei, au un apartament bunicel acolo; Crăiţa s-a măritat şi ea cu Leonard, îl ştii, stau şi ei în ditamai viloiu’ pe lîngă Piaţa Victoriei, iar Dinu e la Academia de Marină din Constanţa. Colt sărmanul s-a dus, iar tu ţi-ai fi menajat desigur pumnii dac-ai fi ştiut că de doi ani, de cînd nu-l mai avem, ne funcţionează şi nouă, în sfîrşit, soneria!

            Mi-aş fi privit resemnat mîinile, dar în momentul acela mă frămînta un alt gînd:

            - Apropo, de Tix al meu mai ştiţi ceva? Ce face, mai trăieşte?

            Înainte ca interlocutoarea mea să apuce să răspundă, de afară s-a auzit un lătrat gros, însoţit de scînceli şi zgîrieturi în uşa de la intrare. Tix mi-a vînat dintotdeauna nasul şi urechile în scopul spălării, dar în momentul în care uşa s-a deschis, a efectuat un salt de luptă în stil pur ciobănesc-german şi, după ce m-a culcat astfel la pămînt, s-a pus pe treabă mai ceva ca fetele de la „Nufărul”. Cînd, în cele din urmă, am reuşit să mă eliberez, să mă repun pe picioare şi să-l întreb „Tix, ce mai faci măi, băiete?”, au urmat nişte urlete de bucurie ce puteau rivaliza liniştit cu sirena unei fabrici.

            - Aşa zici tu, da’ dacă te-aş duce la o expoziţie chinologică, te-ar încadra în cel mai bun caz la barzoi!

            - Auuuuuuu !!!

            - Bine-bine, da ce zici de o omletă presărată cu puţin praf de copt - specialitatea casei după care te dai în vînt şi faci vînturi?

            - He-he-he !

            -Hopa ! Uitasem că nu sîntem la noi acasă!... Ia s-o rugăm frumos pe tanti Georgeta! Aşa, acum şi cealaltă lăbuţă! Tanti Georgeta aveţi...

            - Am-am, nu mai chinui degeaba bietul animal, ştii că nu-mi place circul!

            Ulterior, în bucătărie, pe cînd pregătea ouăle (norma lui Tix era de zece ouă, tanti Georgeta a mai adăugat cinci, de siguranţă):

            - Fantastic cum a putut să te simtă dom’le ! Nu prea stătea pe aici: de cinci ani, de cînd n-ai mai dat pe acasă, cred că hoinăreşte pe străzile Bucureştiului în căutarea ta! Nu-l vedeam cu zilele, uneori dispărea chiar săptămîni întregi. A apărut odată ca din senin lîngă Andrei, în parcul din Drumul Taberei, s-a uitat întrebător în ochii lui cîteva clipe şi „pe-aici ţi-i drumul!”. Nici măcar nu s-a mirosit cu Armis, setter-ul lui Andrei... Da, au cică şi nepoţii noştri cîine, atîta l-au bătut la cap pe Andrei pînă le-a făcut damblaua, şi-acum tot el e cel care se ocupă de săracu’ animal - ce viaţă o fi şi pentru el la bloc, nu ştiu! Da’ în fine, să revin la Tix... Cînd mai apărea pe aici încercam să-l îmbii cu mîncare, ce ştiam că-i place lui mai mult: de-abia se atingea, se ţinea probabil cît să nu moară de foame... Acum fii atent cum se uită la mine, ca la Dumnezeu!

            Chiar Dumnezeu n-o fi tanti Georgeta, dar un înger păzitor acolo tot e! Mai întîi, al domnului Titulescu şi prin el al tuturor pacienţilor care le cad în mînă, pardon, sub bisturiu (nea Tudor e chirurg, unul bun, meritîndu-şi porecla Tyto[1] primită încă de pe băncile facultăţii de medicină, iar tanti Georgeta e asistenta lui; s-au cunoscut, de altfel, la spital: în urma unei operaţii prelungite, nea Tudor s-a ales din cauza suprasolicitării cu o cefalee puternică, a căzut la pat, iar cea care la îngrijit cu devoţiune, asistenta pe care o boscorodea în continuu pe nedrept pentru încetineală în mişcări, i-a apărut într-o altă lumină, într-o aură aş putea spune...). Apoi, al întregii familii şi în fine, dar nu în ultimul rînd, a mea şi-a lui Tix...

            Uimitor, am făcut o încercare şi a ţinut: Tix a mîncat (mai corect - a aspirat) omleta şi fără praf de copt! Tix s-a ales cu numele ăsta de la faptul că în căţelăndria sa a comis o faptă demnă de o maşină de spălat vase: a consumat un sfert din cutia ce conţinea praf de spălat „Tix”. Deşi urmarea a fost o clismă efectuată de un amic veterinar, Tix n-a făcut asocierea evenimentelor, sau dacă a făcut-o, a ajuns la concluzia că noua sa pasiune merită orice  sacrificiu. Spun asta, pentru că deşi refuza cu încăpăţînare aproape orice fel de mîncare, umbla întruna după mine cu limba scoasă de foame. După cîteva zile, i-am întins cu ciudă cutia de „Tix”. Rezultatul? Dacă-l lăsam, o devora! Ulterior, căutînd un înlocuitor al delicateţii nr.1, am fost scos din încurcătură tot de tanti Georgeta, care mi-a sugerat praful de copt !

            Domnul doctor a profitat de intermezzo-ul creat prin apariţia lui Tix, pentru a se duce în pivniţă, de unde a apărut cu o sticlă din medicamentul său preferat, promotorul adevărului.

            - Doamnă Cerber, gîlgîi el, sper că n-o să-mi interzici acum să marchez evenimentul întoarcerii bunului nostru vecin, ciocnind cu domnia sa un păhărel din minunatul nostru vin!

            - Ba un păhărel voi ciocni şi eu, dar nu mai multe şi asta e valabil şi pentru tine!

            - Oh, cîtă cruzime se ascunde în spatele chipului tău gingaş!

            - Fără vigilenţa asta, pe care tu o numeşti, cu nerecunoştinţă misogină, cruzime, n-ai mai fi putut opera şi-n ziua de azi, boşorog chefliu ce eşti!

            Cu aceste tachinări şi după ce am închinat în sănătatea noastră din vinul casei (care e, de fapt, vin din podgorii portugheze, adus de un lusitan ce a făcut peritonită în timpul concediului petrecut în Romînia, fiind salvat în ultimul moment, datorită priceperii gazdelor mele), ne-am retras pentru binefăcătorul somn: soţii Titulescu în dormitor, eu şi Tix în sufragerie. 

            Aşa se face că n-am apucat încă să văd lumina zilei de la recîştigarea statutului de cetăţean activ încoace. Am oprit motoarele în jur de patru dimineaţa şi, cu toate că n-am plătit parcarea, gazdele n-au intervenit  perturbator. Ba mai mult, cînd am făcut cu ochiul realităţii înconjurătoare, am remarcat-o pe tanti Georgeta picotind în şezlong în aşteptarea trezirii mele. Atmosfera era încălzită şi luminată plăcut de focul molcom din şemineu. Probabil că furat de peisaj, mi-aş mai fi prelungit incubarea (somnul ăsta m-a reconceput), dacă n-aş fi scăpat un căscat zgomotos, ce-a făcut-o să tresară pe ocupanta şezlongului :

            - Dinule...ăă...Sebastian, te-ai trezit ?

            - Mmdaaaaîîhhh!... Cît o fi ceasul? Încă nu s-a luminat de ziuă?

            - Eheei, asta s-a petrecut de multişor şi la fel s-au petrecut în stomacul lui Tix şi ochiurile cu jumări pe care ţi le-am făcut pentru micul dejun! S-a dus şi prînzul şi odată cu el supa cu fidea pe care am tot încălzit-o şi răsîncălzit-o, la fel şi grătărelul!... Pentru cină am aşteptat să te trezeşti şi să-ţi exprimi preferinţele... Ei, ce obişnuieşte domnul la orele...2300  ?

            Înainte de a răspunde, a trebuit să înghit lacul ce se formase în cavitatea mea bucală drept urmare a precipitaţiilor abundente provocate de enunţul meniului în casa Titulescu.

            - Eu nu prea obişnuiesc, în general, nimic la această oră, dar acum, în particular, aş mînca orice!

            - Hi-hi ! Bănuiam eu ! Hai la bucătărie, că am la frigider o salată de Beuf şi nişte ciupercuţe în maioneză să te lingi pe degete, nu alta!

            Am urmat-o pe tanti Georgeta ca un Tix credincios (Tix cel adevărat şi ghiftuit cu ochiuri şi alte delicatesuri, a rămas încolăcit lîngă şemineu...). Dacă aş fi avut coadă, aş fi putut isca, bătînd din ea, un adevărat alizeu. Mă mulţumesc să întreb:

            - Dar dumneavoastră nu aţi semnat astăzi condica de prezenţă la spital?

            - Ne-am luat liber şi eu şi Tudor. N-aveam nici o urgenţă, concediul pe anul ăsta nu ni l-am consumat încă şi-n plus, deoarece ardem de nerăbdare să te descoasem în legătură cu trecutul tău nebulos, nu puteam risca să te mai pierdem, cine ştie, pentru încă un cincinal!

            - Atîta tevatură pentru un biet pămîntean răpit de extratereştrii!

            Tanti Georgeta s-a grăbit să-şi apere cu mîna orificiul bucal de O.Z.N.-urile ce-ar fi putut zbura, la ora aceea, nestînjenite printre dulapurile din bucătărie:

            - Nu mă-nebuni! Măi Sebastiane, tu vorbeşti serios?!

            - La început a fost o turbulenţă  atmosferică... Circulam liniştit, ca tot intelectualul romîn, pe la „Universitate”, în acea splendidă dimineaţă de iunie, cînd, ca din senin, am auzit un vuiet lugubru, a cărui intensitate a crescut treptat, pînă la paroxism... După aceea, nu mai ştiu ce s-a-ntîmplat, pentru că mi-am pierdut conştiinţa!...

            Sesizînd oareşce încreţituri nelalocul lor, tanti Georgeta îmi taie pofta de fabulaţie:

            - Pezevenchi neruşinat ce eşti ! Profiţi de faptul că, în naivitatea mea, am crezut că pot avea încredere şi ţi-am povestit de farfuria zburătoare pe care am văzut-o în copilărie !

            - Da, pentru că tot nu mi-aţi spus pînă la urmă dacă era de ciorbă, sau de tocăniţă!

            - Ba sînt sigură că era plină cu omuleţi verzi!

            - Jochei ai unor cai verzi pe pereţi...

            - Vezi să n-ajungi tu tapet pe pereţii mei! Continuă numai să îmi pui la îndoială convingerile!

            - Iar eu vă reamintesc că, din Decembrie ’89, libertatea opiniei  a redevenit în Romînia lege! Organică!, supralicitez eu.

            - Să nu spun eu în ce organ îi doare de libertatea opiniei pe ăia care au proclamat-o! Şi la fel de tare mă afectează pe mine în cazul ăsta!

            - Ce caz dragă, se făcu auzită vocea doctorului, la timp pentru a mă salva de la contactul cu tigaia doamnei Titulescu, unul clinic?

            - Un caz disperat în mod sigur! Băiatul ăsta nu prea are şanse să fie un om normal!

            - Vrei să spui că nu e un tip comun!

            - Vreau să spun că mă prăjeşte la foc mic cu tot misterul ăsta în jurul dispariţiei sale, pe care în loc să mi-l dezvăluie cît mai degrabă, se străduieşte, dimpotrivă, să-l paseze în „Zona Crepusculară”!...

            - Ei, mă aştepta şi el pe mine ! Nu-i aşa, Sebastiane?!

            - Perspicace ca un bisturiu, nea Tudore!

            - He-he! Ia zi, cu ce o îmbrobodeai în lipsa mea pe Georgeta?

            - Tocmai îi explicam, oarecum metaforic, că am fost răpit de securişti pe 14 iunie 1990 şi pus în libertate ieri, după ce în prealabil, ficatul meu a fost inopinat să distileze o cantitate apreciabilă din cea mai proastă licoare cu care a venit vreodată în contact! 

            - Acum îţi dai seama de ce te-am întîmpinat cu spray-ul paralizant: credeam că ne-a inopinat (ca să te citez) cu o vizită ’alde Văcăroiu-Săniuţă, într-o încercare disperată de a pătrunde în Palat, la moaşa lui, Bunicuţa rînjitoare!

            - Rîde ciob de oală spartă!

            - Ce, doar nu vrei să mă compari cu ciroticu’ ăla?!

            - Tanti Georgeta, nea Tudore! Dragii mei vecini! Oameni buni! Oameni de bine! Treziţi-vă! Eu încerc să vă arăt că am fost victima unor grave violări ale drepturilor omului, iar voi îi daţi înainte cu spray-uri, beţivi şi moaşe!

            -...

            -...

            - Iau tăcerile, capetele voastre plecate şi privirile-n pămînt drept scuze. Aşa... Cum vă spuneam, mi-am petrecut mai bine de 5 ani, floarea adulţiei, hîrşîind cu privirea decoraţiunile interioare ale beciurilor Securităţii! Şi asta doar pentru că sînt autorul unor articole critice la adresa regimului, publicate în presa de Opoziţie! Nu tu proces, nu tu condamnare, pur şi simplu m-au păstrat la rece, să nu mă alterez pe căldurile astea, rezultate în urma pierderilor înregistrate în stratul de ozon al atmosferei terestre!

            - Stai puţin! Cum regimul la care te referi nu este desigur unul dietetic, iar Securitatea de care ai amintit este indubitabil romînaşul nostru serviciu de informaţii, nu cel din gări, ci acela fabricat după o nesemnificativă năpîrlire din coconul fostei poliţii politice socialiste, se poate spune că avem în faţă o dovadă vie a perenităţii obiceiurilor pe plaiurile mioritice!

            - Tudore, nu cred că e cazul să ne ţii o dizertaţie despre „Muzeul Satului”, ca să ne demonstrezi cît eşti de perspicace! Sebastiane, spune-mi, te rog, ce ai de gînd să faci ca nenorociţii ăştia să regrete torturile la care te-au supus?

            - Nu-mi aduc aminte să fi pomenit despre vreo tortură. Se vede însă treaba că alura mea atletică, de pensionat pe caz de boală, stă drept irefutabilă mărturie în acest sens. Mă tem însă că o încercare de aplicare a legii talionului în acest caz, n-ar fi cea mai bună tactică pe care ar trebui s-o adopt: cunosc deja cel puţin doi cetăţeni foarte respecta-labili, care ar depune mărturie împotriva mea de bună nevoie la un proces în care s-ar judeca statutul meu moralo-social.

            - Aoleu, da ce-ai făcut?!

            - Vă ciripeam adineauri că am fost repus în circulaţia stradală avînd în sistemul circulator un procent echilibrat de sînge şi alcool. M-am trezit la picioarele unei graţioase balene ce lucrează la „APACA” şi în timpul liber prezintă simptomele caracteristice unei fecioare ajunse la menopauză. Din cauză că n-a reuşit să mă determine s-o controlez la feminitate, a vrut să mă dea pe bastonul sectoristului. Ăsta (poliţaiul, nu prelungirea lui), a reuşit să trateze cu mine eliberarea condiţionată de o cauţiune la purtător, iar eu mi-am achitat această notă de plată ad-hoc în natură, după o razie ad-hoc la un cimitir de maşini  ad-hoc.

            - Şi dacă zici că ţi-ai achitat datoria faţă de el, ce ar mai avea de împărţit cu tine?! Mîine nici nu te mai recunoaşte dacă vă întîlniţi pe stradă, ascultă ce-ţi spun eu! I-ai dat vreun act, ceva?

            - În afară de golul din buzunare n-am prea avut ce să-i dau, dar  m-a adus acasă cu maşinuţa lui de serviciu!

            - Dacă are o memorie topografică ca majoritatea colegilor săi de breaslă... Pe ăştia de la circulaţie îi întrebi chiar de strada pe care tocmai crează un ambuteiaj şi tot te îndrumă anapoda !

            Nea Tudor, care rămăsese dus pe gînduri, în timp ce-mi prezentam anturajul din seara precedentă, exclamă:

            - N-ai fi ajuns aici dacă ai fi ascultat sfatul meu şi ai fi urmat medicina! Politica strică, medicina repară!

            - Da, sigur, tu, dacă ai fi avut vocaţie de pictor, tot chirurg te-ai fi făcut, fidel opiniei că lumea suportă doar o singură împărţire: bolnavi şi doctori!

            - Nea Tudore, crede-mă că într-un fel şi eu am încercat să doftoricesc, să-i vindec pe oameni de amnezie, să-i scot din această stare de prostraţie din care, după cîte se vede, nu reuşesc să-şi revină nici în ziua de azi! Asta nu e politică în sensul strict al cuvîntului, e doar o atitudine care îi deranjează pe cei cărora le convine incapacitatea de reacţie a păturilor sociale largi în faţa nedreptăţilor de tot soiul! Na, că mă inflamai!

            M-am răcorit cu o citronadă din grepfruturi, istorisindu-le mai departe gazdelor mele aventura serii precedente. Am evitat astfel să le mai dau amănunte despre mazilirea mea, considerînd că nu e cazul să-i implic mai mult în meciul cu Securitatea. Curînd picoteau, aşa că i-am mînat spre pătuţuri. În ce mă priveşte, mi-am petrecut noaptea purtat în orizonturi mirifice de aripile muzicii: Beethoven, Mozart, Vivaldi...; aproape am recuperat peste cinci ani de „abstinenţă”, ascultînd un regal pe compact discuri (nici nu mai văzusem aşa ceva pînă aseară) în căştile conectate la o combină hi-fi! Emoţiile care m-au cuprins au risipit unele temeri pe care le aveam în ceea ce priveşte soarta rotiţelor din angrenajele sufletului meu hăituit - muzica a avut un efect gresant asupra lor.

            Dimineaţa, nea Tudor a chemat un meşter care a deschis cu un şperaclu uşa de intrare în apartamentul meu, după care mi-a pus o yală nouă. Apoi, cu toate protestele mele, tanti Georgeta m-a ajutat la dereticat prin toată casa. Ce-i drept, dacă făceam singur treaba asta, aveam toate şansele să mai petrec un cincinal izolat de restul lumii (se petrecuse ceea ce anticipasem : „cineva” a dorit să vadă cum e aerul la mine acasă în timp ce lipsesc ; se pare că nu i-a prea priit şi s-a răzbunat pe biata-mi bibliotecă...). Aşa, am avut timp să-l scot pe Tix la o plimbare înainte de prînz. Nu ştiu care din noi avea mai mult chef de zbenguială. După atîta timp, pot spune că toate sînt la locul lor în oraşul meu. Cel puţin gunoiul.


3

 

 

            - Măi Mihai, slăbeşte-mă cu „pe ce te bazezi” ăsta, că l-a moromeţit Preda demult! Puteam să-mi vînd povestea altora, mai largi la pungă decît patronii tăi, da’ eu nu, că mă duc la amicul meu, precis are nevoie de pontu’ ăsta ca de aer! Şi cînd colo...

            Aţi dedus că mă aflu în biroul lui Mihai « Bravu », redactorul şef al publicaţiei Timpuri Noi.

            - Îmi pare rău măi Sebastiane, dar tu nu-mi vii decît cu afirmaţiile tale! Nici o dovadă palpabilă! Opinia publică e obişnuită, reacţionează negativ la astfel de poveşti de senzaţie, dar fără probe, bazate pe afirmaţii ale unora şi altora. Vreau dovezi! Mie îmi creşte tirajul pe o zi, dar mă pun rău cu S.R.I.-ul fără să am măcar spatele asigurat! Îmi pierd prosteşte prioritatea la unele informaţii de culise, pe care mi le furnizează nişte băieţi amabili de la serviciul lor de presă!

            - Mimetismul dumitale adaptativ este de-a dreptul şocant, domnule! De fapt, mai degrabă cred că l-ai substituit pe un fost coleg de-al meu de facultate, care lucra acum cinci ani la acest ziar! Nu voi avea tihnă pînă ce nu am să te deconspir! Bună ziua!

            L-am lăsat expunîndu-şi falşii dinţi de aur din gura larg căscată spre scaunul pe care stătusem.

            Mi-am petrecut cîteva zile răsfoind presa cincinalului în care am fost outsider, mai întîi acasă (soţii Titulescu sînt abonaţi la “România liberă” din Ianuarie’90 încoace şi au păstrat cu sfinţenie toate numerele pe care le-au primit -aprx.80% din totalul celor publicate, restul de 20% încadrîndu-se în marja de eroare a Poştei române-), apoi la bibliotecă. Acum ştiu tot atît cît voi, aşa că nu mă mai citiţi de sus, ca pe un amnezic. Nici măcar n-am fost vreodată aşa ceva, deşi ei au încercat şi cu pastiluţa şi cu cleştişoru’ şi cu locuinţa din Cotroceni intabulată pe numele meu şi o slujbă formală, dar obez plătită într-o companie de stat oarecare... Sînt convinşi -pe bună dreptate, de ce să nu recunosc- că am păstrat ascuns cel puţin un rînd de exemplare ale documentelor pe care le aveam la mine cînd m-au răpit, ba poate chiar şi unele materiale inedite. În cele din urmă au riscat, mi-au dat drumul gîndindu-se că-i voi conduce la Berevoieştiul meu.

            Deocamdată nu pot să fac altceva decît să-i perpelesc la flacără pîlpîindă. De asta şi fost-am azi pe la «amicul» meu fost. Cu Mihai Lungu am împărţit într-adevăr o mare parte din tinereţe: armata şi facultatea. Nu mă prea împăcasem eu niciodată cu tendinţele lui de parvenire, dar în rest ne cam potriveam (înălţime, greutate, gusturi la fete ş.a.m.d.).

            În ’90 se zbătea, ca şi mine, între statutul de colaborator la diferite publicaţii şi taximetrie ca mijloc de supravieţuire. Acum aflu că, încă din ’91 s-a înscăunat dita’i redactorul-şef la un ziar autodeclarat independent şi realmente fără coloratură politică în afară de corai. Am dat nişte telefoane, am aflat că a părăsit garsoniera din Berceni pentru un apartament cu patru camere primăvăratice şi că în garajul vilei în care stă, parchează automobilul la modă în anul respectiv.

            Examinarea listelor cu cîştigătorii la loz în plic n-ar fi relevat nimic, pentru că Mihai nu crede în noroc şi ca atare nu-şi mizează banii de gogoşi pe gogonele. Dacă vă gîndiţi la vreo moştenire, ei bine, nu-mi amintesc ca îngrijitoarea de la orfelinatul în care crescuse să fi fost o persoană cu largi posibilităţi materiale; dealtfel, nici nu e sigur că ar fi murit. Nici ipoteza căsătoriei cu vreo protipendăreasă nu stă în picioare şi nici măcar în şezut, de vreme ce acelaşi Mihai n-a divorţat de Anişoara, o fostă colegă de orfelinat, care, evoluînd, doar s-a împlinit, nu şi realizat. Mai rămîne posibilitatea ca visul său de-o viaţă, veşnicul motiv de conflict dintre noi, să fi devenit realitate: omul a dat de-o comoară bine camuflată cu substanţă maronie de provenienţă organică. A mîncat toată substanţa şi-acum e comorrist.

            Trag nădejde totuşi că nu m-am vînturat degeaba prin luxosul său birou: va şopăi ce trebuie, acolo unde trebuie şi dacă i se va ordona, va mai mînca o porţie de camuflaj (ăsta se pune mereu la loc, o ştie oricare amator de bani soioşi). Mai mult, fără a fi vreun pui de cartofor, aş putea paria pe Tix (chiar dacă-l pierd, migrează înapoi, în Cotroceni) că deşi nasul meu înfundat nu i-a detectat, ei mi-au substituit umbra, deci au conştiinţa încărcată de vizita mea la conu Mihai.

            Ajuns acasă, am confirmarea eficacităţii extrasenzorialităţii mele: pe sub uşa de la intrare, o mînă, desigur înmănuşată, a strecurat un plic sigilat. În plic, un bileţel. Pe bileţel, un mesaj:

 

“Doar nu ne credeai aşa de proşti încît să nu ne dăm seama că vei trece pe la M.?!  Îţi închipui că ne poţi duce de nas, dar află că vei fi trădat tocmai de cineva dintre aceia pe care tu îi consideri demni de încrederea ta! Chestia e că tu nu ştii şi nici nu vei putea afla decît prea tîrziu, cine este acel cineva. Nu te obosi să ataşezi această fiţuică la dosărelul tău: e scrisă cu cerneală simpatică. Simpatic, nu?”

 

            M-am repezit după aparatul de fotografiat, dar toată bîlbîiala mea cu învelitoarea de la aparat, cu bliţul, cu potrivitul distanţei şi luminozităţii, a durat mult mai mult decît s-ar fi putut aştepta chiar şi cel mai prevăzător autor de mesaje cu hocus-pocus şi cu jocuri de cuvinte. De fapt, m-am autoscăpat de la autoflagelare realizînd că n-aveam nici filmul în aparat şi chiar de l-aş fi avut, ar fi fost demult voalat. Drept pentru care, cel mai cuminte lucru pe care-l puteam face în circumstanţele date, era să-mi propun cumpărarea unor filme noi. M-am dus aşadar aţă la primul butic mai dichisit pe care l-am întîlnit în cale şi-am cerut casetele video cu filmele care luaseră OSCAR-ul în ultimii 5 ani. N-aveau decît copiile pirat ale unor producţii în care s-au folosit mai mulţi kilometri de fitil decît metri de peliculă. Păcat de fitil: l-aş fi administrat mult mai eficient.

            Vă daţi seama că sînt în pragul unei implozii: gnaB-gniB eleraM pe invers?! Implozie, implozie, dar cu rază largă de acţiune!

            Păi cum să trăieşti cu o cîrtiţă implantată mereu în pămîntul de sub picioare, oriunde ai călca?! Şi chiar dacă nu e ea, cîteodată e un popîndău, alteori un hîrciog, da’ cum mai poate unul hăituit ca mine să-i deosebească limpede?!

            Na, că mi-au băgat cuiu’! Ce cui, piron în  toată legea (cum o fi ea, promulgată ori ba)! Da’ dacă nu-i decît o cacialma? Demni de încrederea mea nu pot fi decît prietenii mei, iar pe aceştia i-ar putea număra pe degetele de la o mînă pînă şi un muncitor de la « Faur » care şi-a pierdut la matriţă din neatenţie arătătorul şi inelarul, sau, la alegere, marele şi mijlociul (mezinul e întotdeauna mai deştept). Şi dacă se cheamă că-s prieteni, cum pot fi şi trădători în acelaşi timp?! Doar dacă n-o fi la mijloc vorba de vreo substituire de personalitate!

            Bine-bine, veţi zice, dar cum se face că nu te-ai întîlnit cu ei pînă acum (după ce ţi s-a făcut externarea din stabilimentul de neutralizare politică), dacă zici că-ţi sînt aşa prieteni ?

            Ei bine-bine, eu anticipez această reacţie pur hormonală, spunîndu-vă că omisiunea nu înseamnă lipsă. De fapt, ce drept aveţi voi, nişte cititori necunoscuţi, ba mai mult, obscuri aş zice, să-mi răvăşiţi intimitatea? De ce să fiu obligat să vă dezvălui că Solomon s-a apucat de turism: face valuri cu o anumită teorie cosmogonică de-a sa pe la diferite simpozioane din străinătate, că aici deja lucrurile de genul ăsta s-au perimat, autorităţile ştiu cum s-a format Pămîntul, problema e cum să-l împartă... Totodată, de ce v-aş împărtăşi (nici măcar nu sînt hirotonisit) că l-am revăzut, chiar ieri, pe Chiţ-Chiţ (Chiţac): am stat la un pahar de vorbă încîlcită de atîta tulburel. Venise să-mi aducă cică nişte must de la rudele lui din Odobeşti.

În cele din urmă, ce vă interesează că Solomon şi « rozătorul » au fost eroii alocuţiunii lui Stai-cu-mine! (Staicu Minel). Această zînă în variantă masculină (1.85 / talie & muşchi de înotător / brunet / ochi albaştri) m-a sedus cu justificările lui: că se porniseră toţi trei (mă rog, patru cu Tix) în căutarea mea, că au ajuns să facă petiţii pe la Ministerul de Interne pentru lipsa de apetit a Poliţiei în soluţionarea cazului de dispariţie pe care-l semnalaseră... Aveau o bănuială întîmplător ceva mai sinistră decît realitatea: că m-ar fi lovit din greşeală vreun lămpaş, folosit pentru iluminarea procesului de plantare a florilor în Piaţa Universităţii, pe timpul eclipsei totale din 13 - 15 iunie 1990, integrîndu-mă astfel societăţii subterane din Străuleşti. Cînd au pomenit de Tribunalul de la Haga, au primit în aceeaşi seară, toţi trei, cîte o felicitare cu urări de sănătate pentru membrii familiilor lor... Ca o curiozitate ce i-ar putea interesa pe statisticieni, nici unul din cei vizaţi nu-şi aniversa onomastica sau ziua de naştere la acea dată, iar de evenimente familiale ce să mai vorbim: trecuse mai bine de o jumătate de an... de cînd se împlineau 7 ani de la lovitura pe care o dăduserăm împreună burlăciei (am făcut coadă la spus « Da! »)...

            Ca să le treacă supărarea, Minel şi Aurel (ăsta-i prenumele lui Chiţ-Chiţ) şi-au ctitorit un MinAur(et) de vînzări materiale preţioase; au fost cît p’aci să înceapă propriile verighete, fiindcă soţiile (Alexandra şi Beatrice) n-au exaltat de bucurie la aflarea veştii că vor trebui să-şi ipotecheze casele pentru investiţii. Astfel, ne-am fi recîştigat cu toţii statutul de bărbaţi fără perechi (la mine a durat ceva mai puţin, Diana n-a rezistat ispitei de a consuma şi alte săgeţi din tolbă pentru ca apoi să acorde primul ajutor celor răniţi în inimă, cum fusesem şi eu, iar Corina nu l-a părăsit doar pe Dan Solomon, ne-a părăsit pe noi toţi... în Decembrie ’89).

            Ei, voi neutrilor, que dici: cine-o fi ăl’ de umblă cu delictu’  trădării de pretini? Mascalţone, nu-i aşa?!

            Eu unul, nici nu vreau să mă gîndesc că ar putea fi careva din cei pe care tocmai vi i-am prezentat după toate uzanţele Curţii britanice. Dealtfel, ar apărea la fel de natural ca un cimpoi electric (fie şi scoţian). Ce-i drept, miza e năucitoare: privind retrospectiv, chiar mă minunez cum de-am putut fi chiar atît de încălţat ca o rumegătoare, încît să mă avînt pe străzile fragil democratizatului Bucureşti, din fragilisim democratizata Românie, purtînd asupra mea documente care ar fi produs o mutaţie a genei ce determină orientarea politică la majoritatea susţinătorilor majorităţii, cu efecte minorizatoare asupra acesteia din urmă în urnă. Însă ei ar fi trebuit să îmbogăţească genoamele prietenilor mei cu un cromozom de la o vulpe, pentru a-i convinge să mă traducă fără dicţionar. Şi, oricum, nu am avut de gînd să-i amestec în povestea asta: i-am rugat să nu mă descoasă şi, ca prieteni adevăraţi ce sînt, s-au conformat, deşi se vedea bine cum îi hingherea curiozitatea.

            Sînt deconectat din meditaţia cis-transcedentală de un huruit zglobiu ca pompa unei sonde ruginite. Vă daţi seama ce ton folosesc la formularea cuvîntului « - Alo!? », dacă primul gînd a fost că am comis greşeala vieţii mele, cînd am hotărît reconectarea telefonului.

            - Ce mai faci?

            Dacă nu mi-am pierdut muzicalitatea urechii, înseamnă că asta-i vînătoreasa de ex-nevastă-mea!

            - ...(asta reprezintă procesarea frazei de mai sus)

            - Iu-huu ! Sebastiaaan! Iţ mi-ii, Daiana!...

            - Te-am recunoscut, aşa că nu te mai obosi să-mi demonstrezi că ţi-a priit sejurul cu Albert !

            - Ai avut dreptate, Londra e un oraş plictisitor!

            - Londra, sau Albert, ce te-a plictisit de fapt?!

            - Şi - şi...

            - Aha! Şi-acum ţi-ai luat tolba să cauţi vînat proaspăt!

            - Deocamdată te-am căutat pe tine şi nu s-ar zice că poţi fi prea fraged după 5 ani petrecuţi « departe de lumea dezlănţuită »!

            - L-ai citit pe Hardy?!

            - Am văzut doar filmul.

            - E un progres totuşi, de la « Dallas » şi « Isaura »..., mai ales dacă ţi-a plăcut într-atît încît să-l parafrazezi!

            - Mă bucur şi... nnu prea să te regăsesc neschimbat, cu acelaşi apetit de ironizare a micilor mele slăbiciuni! Oricum, accept lauda ta, chiar şi-n această formă... absconsă şi-ţi propun o recompensă sub forma unui..., dar ai să vezi ce formă are dacă accepţi o invitaţie la cină!

            - Ai făcut tort pentru diplomaţi!

            - Nu ştiu!...

            - N-accept decît dacă-mi spui!

            - Stau la aceeaşi adresă, cea de dinaintea plecării în Anglia. Te-aştept la 8, pa!...

            Nu consider că e momentul unei dizertaţii pe marginea inutilităţii unei şuete cu tonul telefonului (cu variantele ocupat şi liber). În ce mă priveşte, am preferat să-mi ţin în gînd alocuţiunea despre încărcarea extremă a programului meu din această seară. Înainte de a pune receptorul în furcă, reflexul condiţionat de mascul politicos m-a făcut totuşi să răsuflu un « Pa ! » resemnat.

            Parcă aud un cor de voci sastisite: « - Gata, l-a-ncălţat, i-a pus şi coarnele, muflonu’ nu vede că femeia asta-i ochiu’ securiştilor! ». Ia confesaţi-vă frumuşel, ca-n faţa bastonului de cauciuc, nu-i aşa că asta vă trecea prin mintea sacrală?              Contrar primului imbold (care, după cum se ştie, e de cele mai multe ori cel bun), de a nu onora invitaţia Dianei, m-am gîndit că numai înfruntînd stihiile le pot birui, aşa că iată-mă-s la ora 8 p.m. fix, într-un costum “la grand fixe”, nou-nouţ la mîna a doua (cele din şifonier miroseau a molii, fiindcă eu naftalină nu folosesc), stînd nehotărît în faţa uşii de la “...aceeaşi adresă...”: să sun sau să ciocănesc? Pînă la urmă, reuşesc să-mi conving mîna stîngă să susţină atît florile cît şi sticla de şampanie. Ţîr-ţîr! Cioc-cioc!

            - Bonjur, dar ce intrare furtunoasă: credeam că voi fi cotropită! Ia te uită, ce flori frumoase... şi şampanie... Ce sărbătorim?

            - Se apropie 1 Decembrie!

            - Aha, dar nu te ştiam aşa patriotard!

            - M-a convertit ţambalu’!

            - Ce ţi-au făcut?! Eşti ca un ţîr!

            - Cura de slăbire cu securică... Ai auzit de ea? Nemaipomenit de eficientă! Tu probabil ţi-ai propus să pozezi pentru vreun renascentist întîrziat în goană după nuduri dodoloaţe…

            - Vrei să spui că m-am îngrăşat?!

            - Da de unde, doar că te-ai rotunjit niţel... Îmi inspiri un graţios balon de săpun!

            - Necioplitule! Să ştii că multe femei de vîrsta mea şi-ar dori să aibă o asemenea siluetă!

            - Nu te enerva, să nu faci “poc !”!

            - Auzi, dacă pregăteşti cumva terenul pentru a mă face să renunţ la porţia mea din ceea ce-am pregătit, te anunţ cu respect că nu vei avea succes! N-am fost niciodată vreo disperată dintr-alea care se examinează din minut în minut în oglindă!

            - Asta îmi aduce aminte cu nostalgie de “Krupp”-ul meu! Ce l-ai mai călărit săracu’! Păcat că s-a-nţepenit cînd te-ai cîntărit pe el ultima oară, la cifra 120 ! Deşi tu n-aveai nici o vină, doar îţi dădusei jos pînă şi verigheta pentru a nu-l suprasolicita!

            - Bestie! Vezi să nu-ţi suprasolocit eu căpăţîna cu vaza asta!

            Am ridicat mîinile în semn de capitulare.

            În timp ce Diana a purces în bucătărie după surpriza culinară, m-am trezit gîndindu-mă cît de atrăgătoare e cînd începe să se-nfurie: faţa devine rubicondă, ochii strălucitori... În mod normal, ochii sînt negri, ca şi părul buclat; talia nu chiar de viespe, e departe totuşi de cea a femeilor ce-au slujit drept modele pentru Tizian & co. şi oricum, potrivită robusteţii pieptului, şoldurilor şi picioarelor, acestea din urmă, ca dealtfel întregul ansamblu, cu înălţimea depăşind-o pe cea medie a reprezentantelor sexului tare frumos. La toate astea adăugaţi un talent deosebit de evidenţiere a resurselor naturale, o adevărată ginelogie. De exemplu, acum poartă o rochie de seară neagră, lungă, lejeră dar mulată pe corp, acoperind în faţă totul pînă la gît, dar lăsînd spatele descoperit. Pantofi albi cu toc mediu, un colier simplu de perle albe, unghiile nu foarte lungi, vopsite în aceeaşi nuanţă de roşu aprins ca a rujului de pe buze.

            N-am să mă mai lungesc cu prezentarea apartamentului: e destul să vă spun că fătuca asta a făcut în ţară arhitectura, iar în Anglia s-a specializat în decoraţiuni interioare... În concluzie, totul e în jurul meu elegant, confortabil, primitor, chiar prea primitor...

            Diana reapare cu un platou pe care tronează un curcan în varianta preparată la cuptor.

            - Ta-ramm !

            - Doamne apără, fereşte şi păzeşte, pentru cine e dinozaurul ăsta?  Mai sînt şi invitaţi surpriză?

            - Nu! Oricum, cu apetitul tău proverbial, nu-mi fac griji că rămîn cu prea multe resturi de dat la căţei... Apropo, Tix ce mai face?

            - Bine sănătos, mersi! Îl poţi lua drept ghid prin toate locurile din Bucureşti în care n-ai fost!

            - Te-a căutat sărăcuţul, nu-i aşa!?

            - Mda... Dar tu de unde-ai aflat de periplul meu...cavernicol?

            - În orice caz nu de la vreunul din amicii tăi! Înainte de a te suna pe tine, am vorbit cu tanti Georgeta. Se fac vreo trei ani de cînd sun periodic la Tituleşti. Atunci tu nu răspundeai, iar eu îmi vroiam cu disperare lucrarea de diplomă, cred că am uitat-o pe la tine, iar spilcuiţilor de inglişi li se pusese pata că-i vital s-o vadă, adică să examineze schiţele, că de text nu se punea problema... Ei, Tituleştii adică, mi-au zis că eşti dat dispărut. Norocul meu a fost că, pînă la urmă, i-am dat gata pe profesori şi pe cei care susţineau financiar institutul la care m-am pregătit, cu un proiect de vilă ce a şi fost ulterior cumpărat de o companie ce construieşte doar pentru “high society”. M-am întors în ţară imediat după divorţ, asta a fost în martie anul ăsta, deoarece în Primăverii este mult mai mult de lucru decît în cartierele selecte ale Londrei. Ieri am sunat din nou şi-am aflat că s-a adeverit ceea ce bănuisem cu toţii, anume că ai fost pus la păstrare pentru un răstimp mai îndelungat şi abia zilele trecute  s-a considerat că te cam învechisei. Satisfăcut?

            - De Tix nu ţi-au zis nimic?!

            - Ba da, dar te-am întrebat şi pe tine cu un anumit scop. Am vrut să-ţi arăt că în privinţa animalelor m-am schimbat, l-am bătut la cap pe Albert pînă mi-a luat un Schnauzer uriaş. Locul meu de muncă era foarte aproape de casă, ar fi fost ridicol să mă duc pînă acolo şi-napoi cu maşina, dar cum uneori lucram pînă tîrziu şi fiind periculos să baţi străzile neînsoţită, Bob a fost soluţia optimă. Era dresat excelent, stătea liber prin curte, eu aveam un fluier cu ultrasunete şi-l chemam din faţa clădirii în care se afla biroul meu: apărea în mai puţin de un minut! Faptul că nu l-am putut lua cu mine a constituit singurul regret cînd am plecat de acolo: se ataşase mai mult de Albert, el era mai tot timpul pe acasă, îl scotea la plimbare... Nu ţi-e foame?!

            - Mor!

            - Păi ce faci, aştepţi să-ţi spun ca Leopoldina Bălănuţă: mănîînncă!?

            - Eram doar surprins de acest nou talent al tău de povestitor: înainte explicaţiile tale erau pragmatice, se rezumau la cel mult două-trei fraze scurte, încheiate abrupt.

            - Deformaţie profesională... Şi atunci, ca şi acum: atunci, eram obligată să-mi susţin expozeurile în faţa unor profesori care nu tolerau lălăiala, acum am de-a face cu clienţi care trebuie seduşi cu vorbe meşteşugite.

            - Aşadar, totul se reduce la a nu-ţi ieşi din “mînă”!

            - Iar la tine, totul se reduce la despicarea firului în patru, a celor patru fire rezultate, la rîndul lor, în cîte patru şi tot aşa...

            - Altfel, nu aflam despre tine şi Albert!

            - Dacă nu m-ai fi acuzat pe nedrept că te-am înşelat cu nu ştiu cîţi alţii, n-ar mai fi existat nici un Albert !

            - Vrei să spui că doar gelozia mea te-a împins în braţele lui? Ia gîndeşte-te bine, n-a fost defapt cochetăria ta extremă, care a mers -cel puţin în cazul lui Albert- pînă în punctul din care nu puteai da înapoi susţinînd că n-ai răspuns avansurilor?

            - Am senzaţia că am mai avut conversaţia asta şi nu s-a finalizat prea fericit... Te rog, putem s-o lăsăm baltă şi să ne gîndim puţin la prezent?

            - Prezentul însemnînd ce?

            - Curcanul ăsta care s-a răcit de tot, braţele mele care ard de dorul de a se încolăci în jurul gîtului tău... Ultimele cuvinte fuseseră rostite suav, în timp ce sensul lor era pus în aplicare, fără ca eu să mă pot opune - hipnotizat cum eram. Curcanul a sfîrşit în stomacul lui Tix.


4

 

 

            Halal oprimat politic care colaborează cu uneltele torţionarilor săi! Da, dar ce unealtă m-a prelucrat pe mine, asta nu vreţi să vedeţi! Ca să nu mai vorbim de faptul că s-ar putea ca biata fată să n-aibă nici în clin, nici în mînecă, nici sub pălărie, nici sub inelele de pe degete cu cei care-mi poartă sîmbetele, ba chiar şi restul zilelor săptămînii.

            Precizez totuşi că, deşi i-am cunoscut destul de bine părinţii şi bunicii - cu toţii putători de gene daco-romane -, uneori aş fi putut jura că Diana se trage din Mata Hari. Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică. Pasională dar nestatornică. Procesor a I-a. Unealta perfectă a lui Scaraoţchi. O răpitoare la care nu ţine nici tactica lui Dănilă Prepeleac. De fapt, nu ţine nici o tactică. Uite d’aia am lăsat baltă orice tactică şi m-am lăsat condus de instinct. Un instinct cam ancestral, recunosc. Da’ n-o să zic acum că am păcătuit degeaba ca fraieru’ de Adam. Dacă Diana are ceva epoleţi pe umăr, sînt hotărît să-i aflu şi gradele. Nu pe cele în care se măsoară temperatura internă, deşi ar fi curios ce rezultă dintr-o inimă de gheaţă şi un înveliş vulcanic. Delirez.

            Cînd m-am trezit, femeia cu curcanul dispăruse. Din pat. În aer, pe lîngă parfumul caracteristic dormitorului unor amorezi înfocaţi, altul greu, de mercaptani. Descoperirea explică de ce mă simt ca lovit de un tren marfar (mi se întîmplă cu regularitate să trec pe linie fără să le simt; cu trenurile de călători e altă poveste, mă feresc instantaneu). Încerc să mă ridic, dar acarul schimbă macazul şi capul îmi e prins între şine. Mă rostogolesc pe partea cea mai apropiată de marginea patului. Aud bufnitura, dar nu simt nimic. Mă tîrăsc. Pe hol Diana zace într-o rînă. Îi văd sîngele scurgîndu-i-se din nas. Văd un geam. E perfect: nu trebuie decît să-l sparg. Scrumiera. Obiectul se depărtează dansînd cu fiecare pas de plumb pe care-l fac spre el. Mă surprind rînjind la gîndul cum ar arăta o poză care să-mi surprindă grimasa de satisfacţie din momentul capturării blestematului obiect de cristal. Ajuns în cele din urmă la geam, mi-au trebuit vreo cinci încercări: două ratate, două în care am reuşit doar să crap geamul interior. Ultima a fost şi a ultimei şanse - toropeala m-ar fi răpus. Din fericire, în prăbuşirea-i eliberatoare, scrumiera nu s-a întâlnit cu capul vreunui oportunist.

            După ce am aranjat cu aragazul să nu mai fîsîie, am încercat s-o readuc în simţiri pe Diana şi fiindcă figura nu prea mi-a reuşit, am chemat Salvarea. Adică, am încercat. Centralista de la Urgenţă s-a străduit din răsputeri să mă cupleze la o ceartă cu măscări - credea că-mi bat joc de ea, pentru că nu puteam să-i spun adresa exactă (nu vi s-a întîmplat să mergeţi de mai multe ori într-un loc fără să vă străduiţi să memoraţi ce scrie pe tăbliţele de identificare? Nu? Ce coincidenţă!). Tocmai recepţionam în plină demnitate o vorbă de alint gen „Dobitocule!”, cînd Diana şi-a revenit tuşind convulsiv.

            Am împachetat în două batiste tot ce-am găsit în congelator în materie de gheaţă, ne-am pus apoi batistele pe cap şi-am început astfel o analiză la rece. Am propus să punem cărţile pe masă, gîndind (?) că, la urma urmei, fie şi în eventualitatea în care era cuprinsă în combinaţia anti-subsemnatul, după sejurul din zona crepusculară Diana nu va mai fi dispusă la un joc dublu. A răspuns informându-mă cu o voce ce părea să vină de la un girofar alimentat cu o baterie de ceas:

            - După secundele de amor (sublime, trebuie să recunosc, dar totuşi, secunde), tu adormisei, ca de obicei, instantaneu. Eu tocmai mă gîndeam cum ar fi fost dacă respectivele secunde s-ar fi prelungit în minute, sau chiar..., mă rog - vise, cînd mi s-a părut că aud un scîrţîit de mobilă venind dinspre sufragerie. Mi-am zis că am auzenii, dar scîrţîitul s-a repetat. Precizez că parchetul meu bate mileniul. Am sărit deci din pat, am pus la repezeală capotul ăsta pe mine şi am încercat să văd despre ce e vorba. În hol am dat peste un individ cu cagulă neagră pe cap. Am dat să ţip, dar m-a liniştit cu o lovitură în plex şi una în ceafă. Cam asta ar fi...

            - S-o luăm metodic. Unu - mersi pentru înţelegere, dar după cîţiva ani de abstinenţă nu puteam să rivalizez cu nu’ş ce taur comunal. Doi - de ce, în loc să faci pe viteaza, cu consecinţa că era să devenim amîndoi îngeraşi înainte de termenul de garanţie, nu m-ai trezit cînd ţi-ai dat seama că în casă se află un intrus?

            - Unu - nu era obligatoriu să fie un intrus, am o femeie de servici care se mai ocupă şi de aprovizionare; m-am gîndit că n-om fi auzit cînd a ciocănit la uşă şi atunci şi-a permis să intre (pentru că aşa am şi convenit cu ea, eu fiind plecată mai tot timpul). Doi - ce te face să crezi că n-ai fi avut aceeaşi soartă (sau poate mai rea) în faţa cagulei?

            - Mă mulţumeam cu punctul unu, nu era necesar să îmi reaminteşti că n-am veleităţi de karatist. Să ne întoarcem însă la intrus. Ce-mi mai poţi spune despre el?

            - Era înalt şi masiv - ştii, genul care te doboară dintr-o lovitură... Era îmbrăcat în civil: nu pot să bag mîna în foc, pentru că totul a fost prea rapid, dar parcă avea pantaloni groşi, de stofă neagră, şi o geacă din piele întoarsă, de culoare maro.

            - Stelică!

            - Cine e Stelică?!

            - Unul care e folosit de securişti pe post de ciomag. L-au arestat la Braşov în 1985, fiind unul din liderii muncitorilor ce s-au revoltat atunci împotriva lui Ceauşescu. A fost colonel la genişti, trecut în rezervă pentru că o nepoată de-a lui s-a măritat cu un sas, iar ăsta era considerat un element duşmănos datorită rubedeniilor din Germania Federală. Cred că l-au torturat pînă şi-a pierdut minţile şi a devenit, cum spuneam, unealta lor. Îl cheamă Radu Oprişan, dar l-am poreclit Stelică, fiindcă atunci cînd îl puneau să bată pe cineva, îi plăcea să-şi pună un vechi sacou militar împopoţonat cu stele de general şi decoraţii. Cînd i se dau misiuni în afara beciurilor Securităţii, uniforma sa de iarnă este asta pe care ai văzut-o. Din punct de vedere fizic, indivizii ăştia, mardeiaşii Secu sînt standard: înălţime medie şi moacă comună - ca să nu bată la ochi. Stelică e o excepţie - mai mic nu puteau să-l facă. Acolo, în cuşcă, devenisem una din victimele lui preferate. Asta pentru că, imediat ce am aflat cine fusese, am încercat să-l trag de limbă, să văd dacă mai avea măcar urme de amintiri ce-ar fi putut fi redeşteptate. Le-a spus totul şi ei au făcut în aşa fel încît să mă urască pentru „perfidia” mea. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care i-au încredinţat misiunea asta.

            - Nu ştiu ce ai făcut de ai ajuns acolo, probabil ceva foarte grav din punctul lor de vedere, din moment ce au ajuns să vrea să te omoare, dar nu înţeleg de ce m-au inclus şi pe mine în planul lor de răzbunare?!

            - Tocmai că nu despre o simplă reglare de conturi este vorba. Probabil că au vrut să te omoare doar pe tine, să aranjeze lucrurile în aşa fel încît să se poată pună crima pe seama mea, iar apoi, avînd acest atu în mînă, să mă şantajeze...

            - Înţeleg că ai, sau ştii ceva care să merite deranjul ăsta!

            - Mda... Şi cred că din cauza asta am devenit paranoic, din moment ce am ajuns să te suspectez că ai avea ceva legături cu ei. Ce-i drept, au avut ei grijă să-mi zgîndăre încrederea în cei apropiaţi.

            Sensibilizată de accesul meu de sinceritate, Diana m-a învăluit cu o privire afectuoasă:

- Trebuie să te fi simţit teribil de singur zilele astea, mi-a şoptit languros, în ureche, în timp ce îşi descheia capotul şi se lipea de mine mai ceva ca un superglue.


5         

 

 

            Una din devizele manipulatorilor lui Stelică este: „Ai reuşit - continuă! N-ai reuşit - ia-o de la capăt!” Ca atare, ne-am socotit că n-ar fi rău ca Diana să facă puţin pe răposata. Cu ajutorul nemijlocit al doctorului Titulescu, care a constatat „decesul”. Chipurile, Diana a dat colţu’ la spital – asta ca să se explice de ce victima n-a fost lăsată la locul „crimei”. După cum ne aşteptam, Procuratura s-a autosesizat şi a fost desemnat un medic legist pentru autopsie. Nu ne făceam iluzii: o ceapă degerată ar fi fost jignită să fie comparată cu vieţile noastre, dacă acel medic ar fi ştiut cum arată Diana. Printr-o stranie coincidenţă (dacă nu mă credeţi că există, mai uitaţi-vă pe Discovery!), Tyto dispunea de corpul unei femei de 37 de ani (Diana are 34), care tocmai se prăpădise în urma unei intoxicaţii cu gaze (clasicul accident din gospodăriile românilor, unde focul este lăsat să ardă pe timpul nopţii, acesta se stinge din cauza lipsei de presiune a gazelor, apoi presiunea revine şi omul nu se mai trezeşte).

            Totul a funcţionat şnur. Legistul şi-a făcut treaba, după care Tyto a preluat corpul şi l-a dat rudelor femeii. Au urmat priveghiile la căpatîiul Dianei (desigur, coşciugul a rămas acoperit, respectîndu-se dorinţa „decedatei”) şi înmormîntarea. De la care împricinata a lipsit fără ştirea asistenţei, ocupată fiind să-şi schimbe look-ul. Acum e blondă, tunsă scurt, poartă lentile de contact care îi fac ochii albaştri şi îmbrăcăminte sport. Şi-a schimbat şi reşedinţa – stă la munte, nu vă spui unde, că turnaţi. Mă rog, unii dintre voi. Puteam să-i fac rost de un paşaport fals, să o scot din ţară, dar m-a refuzat categoric: cu tot riscul, vrea să-mi fie aproape, să ne mai vedem cînd şi cînd. Fraţilor, e groasă, mă paşte o recădere în benă!

În paralel şi oarecum şi perpendicular cu toate astea s-au desfăşurat interogatoriile. Procurorul care ne-a chestionat era evident intrigat de lipsa din raportul de autopsie a urmelor de contuzii pe corpul Dianei. Fusese, desigur, informat de superiorii lui Stelică în privinţa modului în care decurseseră ostilităţile în apartamentul ei. Dar a fost nevoit să înghită explicaţiile pe care i le-am servit: că am venit în vizită, invitat fiind, la fosta mea soţie, că am găsit-o asfixiată cu gaze (am forţat uşa alertat de miros), am spart geamul şi l-am anunţat telefonic pe dr. Titulescu, pe care îl ştiam. Desigur, depoziţia lui Tyto a fost în deplină consonanţă cu a mea. Mi-a mărturist ulterior că a fost la un pas de a-i confirma anchetatorului şi cîteva dulci măscări. Ceea ce, trebuie să admitem, ar fi ridicat anumite semne de întrebare. ? - v-am dat un model, gîndiţi-vă singuri la altul.

            S-ar putea să am un atu la a cărui valorificare trebuie să meditez. Meditez.  … … … … … … … … … … … … … … … … … Încheiat meditaţia.

            Voi ce-aţi face în locul meu? Nuu, cum adică „kill the mother fuckers!”?. N-aţi înţeles, atu-ul meu nu e un Kalashnikov. Mă gîndeam că Stelică e la ora asta, cel mai probabil, fie rece, fie chisăliţă fierbinte. Nu ar fi logic să-i fi dat băieţii fo primă, după rateul din apartamentul Dianei. Dar dacă l-au lăsat în viaţă, însemnează că există o posibilitate (mică precum cilul unei bacterii, dar posibilitate) ca el să aibă oareşce canini mai proeminenţi împotriva foştilor stăpîni, iar eu nu pot aştepta ca dinţii respectivi să se carieze. Aşa că îmi spun că am prins dorul Bisericii Negre şi mă reped la Braşov. Pe tren îmi omor timpul citind presa. Timpuri Noi titrează: „Moarte suspectă: Soţia unui obscur istoric, ucisă în propriul apartament. Cei doi sînt bănuiţi de spionaj”. În text se dă versiunea care ar fi stat la baza arestării mele, dacă nu am fi înscenat moartea Dianei. Între altele, autorul, M. L. (cin’ să fie?, cin’ să fie?) precizează că am fost dispărut 5 ani, aparent în condiţii misterioase, existînd însă unele indicii (neprecizate, drept care putem presupune că ar fi vorba de Steaua Polară şi de Carul Mare) că aş fi atentat la siguranţa naţională, fiind arestat fără vîlvă, pentru continuarea cercetărilor în linişte, în lipsa presiunilor mediatice. Se presupune, continuă deontologicul fiţuicar, că am fost pus în libertate pentru a-i conduce pe anchetatori pe urmele complicilor. Şi – trosc!, moare fosta consoartă, care a lucrat pentru firme străine, despre care se crede că ar fi implicate în traficul ilegal de arme şi droguri înspre şi dinspre Marea Britanie, cu tranzit prin România. Femeia a fost găsită în propriul apartament superluxos (nu se dau amănunte care să lămurească în ce consta superluxul şi putem intui că orice posesor de teve color e pasibil de înfierare cu aceeaşi mînie proletară în articolele ex-ului meu pretenar), avînd urme clare de agresiune în zona plexului şi pe ceafă (sic!). Moartea a survenit în urma asfixiei mecanice (păi da, nu v-aţi prins?, mecanica gazelor spune că metanul acţionează ca o pernă pusă pe faţă). La locul faptei am fost surprins şi eu, cu hainele răvăşite, ca după o luptă aprigă (partea asta cu hainele e adevărată, însă lupta s-a dat pe alte fronturi decît cele sugerate). Cercetările continuă, cu mine în stare de arest.

            Am profitat de oprirea mai lungă din Ploieşti, pentru a-i da un telefon de felicitare ilustrului Mihai: „Tati, ce faci, uite io te sun să-ţi mulţumesc, mi-au dat drumul după ce au citit articolul tău, au văzut ăştia că îmi iei apărarea pe probe beton, nu aşa… Am tăiat-o la mare, te aştept şi pe tine să te pun în legătură cu unii…”. Astea fiind zise, am tras de furca receptorului, ca şi când legătura s-ar fi întrerupt brusc. Am chicotit gîndind cum va fi arătat faţa lichelei, după acest mesaj în dodii. Cert era că nu va putea ignora partea cu „am tăiat-o la mare” şi mai ales contactele pe care sugeram că le-aş putea intermedia, fiind scris în fişa postului că superiorii trebuie informaţi de îndată, cu privire la orice mişcare suspectă!


6

 

Din cercetări preliminare, am aflat că familia Oprişan s-a mutat, după însîngerata mascaradă decembristă, într-o casă veche de la poalele Tîmpei. Ajuns în zonă, mă împiedic, îmi pierd echilibrul şi cad. Puţin după părăsirea zonei gării (negăsind nici un taxi disponibil, am luat-o pe jos), am observat cu coada ochiului o posibilă coadă – un ţîr pirpiriu, îmbrăcat total neadecvat, cu un trenci de primăvară timpurie care merge în Bucureşti, dar nu şi aici, unde zăpada mai rezistă asaltului razelor cu dinţii tociţi (asta a fost o divagaţie pentru sufletele poetice de stomatologi). Aşa că am profitat de porţiunile de drum pătate încă de alb murdar, pentru a simula că port o încălţăminte foarte alunecoasă. Deci, slăbănoaga piticanie a avut numeroase prilejuri pentru a mă depăşi. Dar nu: s-a ţinut la o distanţă de vreo 7 metri, suficientă pentru a se eschiva de o apropiere decisivă cînd eu pierdeam viteză. Ajunsesem să-i disting clănţănitul dinţilor din gură de tremurul buzelor. Cînd am căzut, a reacţionat ezitant. Un profesionist s-ar fi comportat ca un om de bine, repezindu-se să-mi dea o mînă de ajutor, dar pişpiriul a rămas secunde bune holbîndu-se viţeleşte la scena pe care am creat-o. Prin urmare, nu e antrenat în tehnici de urmărire, dar nu e nici un oarecare: l-am deconspirat, mă urmărea. Curios să aflu de ce, mă întorc spre el compunîndu-mi o mină amicală, deşi degetele mele ar  cîştiga un concurs de strîns, la bătaie cu o menghină. Nu ţine: zgîtia se decide brusc să tropăie puţin şi chiar s-o ia la galop pentru a-şi pune sîngele în mişcare. În cealaltă direcţie, desigur. Îl ajung din cîteva salturi şi îl umflu, ţinîndu-l de umeri: „Dacă mă iei cu vrăjeli, te las fără vreascurile cărora tu le zici mîini şi picioare! Toarnă tot!”. Mogîldeaţa manifestă rău de înălţime: „La-lasă-mă jo-jos şi-şi-ţi ss-ss-spun!”. În vocea lui e ceva care mă înmoaie. Îi redau deci contactul cu solul, apoi îl iau de-o aripă şi îl tîrăsc într-o cafenea, unde îi comand un ceai fierbinte şi mie o cinzeacă, dîndu-i timp să se dezmorţească. Fenomen care se produce cu rapiditatea cu care natura iese dintr-o glaciaţiune. Pe la a treia cinzeacă (mi le-a şutit cu seninătate, lăsîndu-mi mie ceaiul), încep să i se împleticească dinţii în procesul clănţănitului, iar privirea ţinteşte un punct fix de pe peretele din spatele meu, care se comporta ca la un cutremur de zece grade Richter. Când întinde însă mâna după al patrulea pahar, i-o apuc cu o furculiţă. Efectul e cel scontat: după răcnetul de rigoare, mangusta îşi revine şi începe să turuie:

- Scuze! Mă numesc Ştefan Oprişan. Sînt fratele lui Radu. Te rog să nu-i faci rău. Nu e vinovat de ce s-a întâmplat. Adică, el e autorul, dar nu era responsabil în momentul ăla. Noi îl credeam mort. Numai cumnată-mea era convinsă că e viu. De aia nici nu s-a măritat cu altu’, deşi pretendenţi au fost, har Domnului, destui! Norocu’ ei că a gîndit aşa, că altfel nu ştiu cum ar fi făcut faţă şocului… Şi-a dat seama imediat cam ce se întîmplă, cînd au apărut securiştii, de-au răscolit totul şi au luat-o la întrebări. Au fost şi la mine, dar eu am crezut că e în legătură cu proiectul la care colaborez – sînt designer industrial şi încercăm să facem o maşinărie revoluţionară pentru industria textilă. Am ajuns într-o fază avansată, iar directorul a cerut protecţie. Dacă află străinii ceva, e jale. Aşa că lucrăm în regim militar de maximă securitate. Deci, nu m-am mirat prea tare cînd i-am văzut, dar nu prea înţelegeam de ce mă tot întreabă de frate-miu. Apoi, Ana – cumnăţica m-a sunat şi mi-a spus ce şi cum. Adică, mi-a spus ce credea ea că se petrece şi am fost nevoit să admit că era o explicaţie logică. Nu avea cum să cunoască amănuntele, dar a intuit corect că l-au reţinut nemernicii cumva pe Radu toţi anii ăştia, iar acum a scăpat. Casele ne-au fost puse sub supraveghere, noi aveam coadă tot timpul. S-au plictisit după o săptămînă sau or fi schimbat agenţii cu alţii mai profesionişti, că nu-i mai identificam cînd cercetam împrejurimile. Ni s-a făcut teamă, ne-am zis că l-au prins. Dar a apărut în toiu’ nopţii, cu vreo două săptămîni în urmă. S-a strecurat în casă şi s-a aciuit într-un fotoliu din sufragerie. Îţi dai seama, copiii l-au găsit dimineaţa sforăind acolo!... Ehhh!... Uffff!... Mamă-mamă ce le-aş face io leprelor ăstora! Nu ştiu cum de-i rabdă pământul! Auzi, să-l tortureze încît să-i modifice personalitatea, să-l facă de-al lor. Io tare m-am mâniat pe Dumnezeu cînd am văzut grozăvia asta! Păi frate-miu, un om aşa de bun, să ajungă să facă ceea ce ura cel mai mult şi l-a determinat să iasă în stradă în plin Ceauşism! Să fie securist, să-i bată pe cei care au luptat alături de el!... Acu’, drept îi că poate vorbesc cu păcat - putea să se piardă pentru totdeauna. Din câte ne-a spus, mare i-a fost norocu’ de-a putut părăsi locul ăla întreg. Cu totul întîmplător, a auzit o discuţie din spatele unei uşi: doi şefi tocmai ce povesteau că aţi scăpat de înscenarea cu fosta soţie, executată de Radu, şi se căinau că ce e de făcut, cum să şteargă urmele, să-l scoată la o adică ţap ispăşitor pe el, să-l găsească Poliţia prin nişte boscheţi, cu ceva „probe” asupra lui. În primă fază, în mintea lui Radu a fost un singur gînd: să fugă, să-şi scape pielea. A ţintit pădurea, a trecut prin ape, să nu-l miroasă cîinii, a furat haine şi s-a schimbat, arzîndu-le pe ale lui. Pe urmă, la un moment dat s-a pierdut, a început să-i fie foarte rău, să halucineze şi şi-a pierdut cunoştinţa – nici el nu ştie pentru cît timp. Pesemne, ăştia îl drogau în vreun fel. Radu nu-şi aminteşte exact. Poate or fi fost electroşocuri, că-l tot văd că zvîcneşte cînd şi cînd, fără motiv. Cert e că, atunci cînd a făcut ochi, a început să se dezmeticească de-a binelea şi să realizeze grozăvia. S-a înfuriat aşa de tare, că a pornit înapoi, chitit să-i bumbăcească pe ăia de i-or ieşi în cale. Ăia cu parpalace gri, adică. A mers aşa vreo oră, apoi s-a calmat şi-a luat-o la fugă de-a-ndoaselea, iar. Nu şi-a adus aminte tot ce a făcut, dar episodul care te priveşte îl ştie de-a fir a păr şi e gata să te ajute, să faci lumină şi să-i trimiţi pe nenorociţii ăştia în pizdele mamelor lor!

Nu ştiu voi ce gîndiţi, da’ mie îmi vine să intru în pămînt de ruşine că l-am bruscat pe omu’ ăsta! Mi-au dat lacrimile şi Ştefan îmi ţine isonul.

-         Dar cum se face că ai dat de mine?, îl întreb.

-         A fost simplu. Radu păstrase poza ta. I-o dăduseră ăia, una în care eşti cu soţia, ca să ştie cui trebuie să-i facă felul, să nu facă vreo confuzie. A intuit că vei veni pe urmele lui şi se temea de vreo nenorocire. Ai tot dreptul să fii supărat, doar ţi-a omorât femeia…

-         N-a omorât-o!

-         Cee?! Păi scrie şi în ziar…

-         Îţi explic mai încolo. Acum spune tu.

-         Deci…, ăă… Uluitor!... În fine… M-a rugat să aştept zilnic în gară trenurile de Bucureşti şi dacă apari să te abordez şi să-ţi explic. Preventiv, s-au mutat într-un apartament închiriat. A scris totul, adică tot ce i s-a întîmplat, a multiplicat şi a pus copiile în mai multe locaţii. În caz că e prins, copiile urmează să ajungă la mai multe publicaţii, posturi de televiziune şi radio. Tot s-ar găsi cîţiva jurnalişti care să investigheze, mai ales că el a dat acolo o serie de detalii, de nume ale unor foşti colegi revoluţionari, care ar confirma măcar faptul că a fost protestatar în ’85.

-         Dar de ce în loc să vii direct la mine, m-ai urmărit?

-         Nu am avut curajul să te abordez. Mă temeam de reacţia ta. Uită-te la mine, nu ţi-ar trebui mult să mă faci de comandă. Am tot încercat să-mi fac curaj, dar păreai foarte nervos.

-         Şi ce-i cu îmbrăcămintea asta? Eram convins că mă urmăreşti de la Bucureşti…

-         Asta-i altă poveste: aseară m-au inundat vecinii şi toate hainele mele de iarnă sînt încă la uscat.

Să fie totul o cacealma? Nu prea cred. Oricum, dacă tipul joacă un rol, înseamnă că actorii Securităţii sînt prea buni pentru mine. Aşa că decid să-i povestesc cum au decurs lucrurile, în realitate, în apartamentul Dianei. Ar merita să-i fac o poză, să-i surprind încîntarea. Îl las apoi să plece şi mă cazez la un hotel pe care mi l-a recomandat pentru discreţie. Spre seară, primesc un telefon. „Băiatul cu biletele pentru film” mă aşteaptă în parcul din faţa hotelului.


7

 

           

            La cîte baroase am încasat în meclă şi-n stomac de la el, poate că n-ar fi trebuit să mă încovoaie caraba pe care Radu mi-a aplicat-o pe spate, de data asta cu afecţiune, în momentul revederii. Hohoteşte amuzat de isprava lui, apoi mă frînge ca pe-un vreascure, într-o îmbrăţişare camaraderească.

-         Sebastiane, tată, nici nu îţi poţi imagina cît mă bucur, cît de uşurat sînt că nevastă-ta trăieşte!

-         Şi-acu ce vrei, să-mi faci mie felu’, la schimb?, îngaim, printre horcăituri, după ce namila se-ndură să mă repună în contact cu solul (Nu mă pot opri să nu remarc, în sinea mea, distanţa obositoare care îi separă pe fraţii Oprişan: eu sînt cu cel puţin un cap peste Ştefan, iar Radu trebuie să flexeze genunchii, ca să-i ajung la umeri. Dacă ăştia doi au acelaşi tată, cu siguranţă mama a luat nişte hormoni de creştere, cînd era lăuză cu haidamacu’. Sau a fost în vizită pe Saturn, cu o navă făcută din plumb, borţoasă fiind cu Ştefănel. În fine, n-am tupeul să cer o confirmare a deducţiilor mele, făcute de altfel avînd creierul în uşoară pană de oxigen).

-         Hă-hă, bată-te să te bată, tot glumeţ ai rămas! Îmi aduc aminte cum mă miştocăreai, întărîtîndu-mă, cînd tu, săracu’ de tine, erai deja muci. Cică „Stelică, azi te simt cam fără vlagă. Te-au tăiat ăştia de la doza zilnică de fecale sau ai uitat să ţi-o iei?”. Hă-hă-hă!...

-         Mda, păcat că tu îmi cîntăreai bufoneriile în kilograme forţă…

-         Bă, ce să mai încoace şi-ncolo, am făcut-o de oaie rău de tot! Dacă ai fi genul pe care să-l încălzească aşa ceva, crede-mă că ţi-aş cere să-mi returnezi toţi pumnii şi toate palmele încasate de la mine!

-         Hai, nu o da în tragic acum, ce a fost, a fost, făceam doar haz de necaz. Deşi, dacă incluzi în ofertă şi scufundările în latrină, s-ar putea să mă intereseze…

Nu crezusem că voi fi sensibil la confruntarea cu trecutul, dar uite că sechelele s-au înşurubat adînc în cenuşiul materiei mele. S-a lăsat o tăcere pe lîngă care atmosfera dintr-o criptă părea o serată dansantă. Facem doar cîţiva paşi şi ne aşezăm pe o bancă prin consens mut, privind fiecare în altă parte. Petrecem ceva vreme dîndu-ne prin răzătoare gîndurile. Aud un icnet şi văd pe faţa lui Radu precipitaţii abundente, deşi cerul e senin, fără pată.

-         Sebastiane, nu mă scuza, dar măcar înţelege-mă! Dacă nici tu n-o faci…

-         Te rog să-mi ierţi sarcasmul! Ştiu că acolo n-ai fost de fapt tu. Doar că m-au copleşit amintirile… Nenorociţii!, scrîşnesc.

-         Ţi-a spus Ştefan… Am totul pe hîrtie. Să facem ceva, să dăm totul în vileag, dar împreună, să ne susţinem unul pe altul, ca să fim mai credibili!, răbufneşte şi Radu. Tu eşti istoric; nu ai ceva cunoştinţe prin presă, pe la vreo televiziune din asta privată?

-         Se mai găseşte, dar nu cred că e indicat să mergem pe sistemul ăsta. Aveam un amic bun, chiar pe redactorul şef de la Timpuri Noi. E însă o mînă moartă, joacă după cum îi cîntă tovarăşii. Prin urmare, nu putem risca să mergem pe probate, aşa că cel mai bine ar fi să trimitem cîte un set de copii -după memoriile tale şi după documentele mele, însoţite de explicaţii- la toate publicaţiile şi televiziunile, precizînd că ne adresăm presei întregi. În felul ăsta, nu vor avea cum să ne ignore.

-         Perfect. Aşa vom face. Eu am copiile după memorii, ţi le dau şi trimiţi tu pachetele. Sau putem să le trimitem chiar acum, dacă ai şi tu ce trebuie.

-         O să rezolv eu expediatul. Am de scris explicaţiile, iar documentele nu le port cu mine, ar fi fost mult prea riscant.

Planul de acţiune fiind gata, ne despărţim fără alte formalităţi. Petrec o noapte albă la hotel, întorcînd cele întîmplate pe toate feţele – credeţi-mă, sînt ceva mai multe decît la o pernă. Spre dimineaţă, logica se lasă biruită de optimism: ajung să mă conving că o înscenare e puţin probabilă.


8

 

 

Părăsesc studioul de televiziune euforic. Emisiunea a părut a avea succes enorm: după prezentarea noastră, telefoanele de la telespectatori au zbîrnîit: s-au pus o mulţime de întrebări, unele tembele („de ce nu aţi solicitat ajutorul Poliţiei?”), sau răutăcioase („cînd v-aţi făcut ultimul consult psihiatric?”), dar nu m-am panicat. Dimpotrivă, păstrîndu-mi cumpătul, am reuşit să punctez aspecte la care, iniţial, nu mă gîndisem. Faptul că Diana şi Radu au fost cam apatici, rezumîndu-se la răspunsuri scurte, chiar monosilabice, l-am pus pe seama tracului. Nu contează ambalajul îmi spun, am dat în vileag afacerea. Candid ca un pui de gostat zglobiu înainte de tranşare, sînt convins că vor urma consecinţe neplăcute pentru unii, savuroase pentru noi.

Promiseserăm invitaţii de la toate televiziunile la care trimisesem materialele, aşa că a trebuit doar să alegem. Am fost asaltat şi de o pleiadă de reporteri din presa scrisă şi abia aşteptam să apară ziarele de a doua zi. Deocamdată, însă, am luat cîteva butelcuţe de sec roşu, cu gîndul de a savura înregistrarea emisiunii (programasem videorecorderul), împreună cu Tituleştii. Imediat după emisiune, Diana acuză o migrenă puternică, pe fond de stres şi se retrage să o combată prin somn. Radu deja m-a anunţat că fetiţa lui are febră mare, aşa că nici plecarea lui grăbită spre Braşov nu îmi trezeşte suspiciuni.

Acasă, însă, Tudor şi Georgeta sînt lipsă la apel, deşi antamasem sărbătorirea succesului în dimineaţa aceleiaşi zile. În fine, îmi zic, gîdilat de primul fior de panică, o fi intervenit şi la ei o urgenţă. Mă instalez confortabil în fotoliu, ţinînd paharul plin cu oarecare emfază victorioasă şi avînd fiola la îndemînă. Pornesc videorecorderul. De surpriză, îmi asortez covorul galben cu rubiniu din belşug: pe casetă e înregistrată o altă emisiune. Probabil am greşit canalul. Nu, nu-i asta: sigla postului se vede clar în colţul din dreapta sus al ecranului. Poate am greşit ora de înregistrare. Dar programarea am făcut-o cu o oră înainte de debutul emisiunii şi am lăsat să curgă o casetă întreagă, de 3 ore. Emisiunea a durat două ore, s-a încheiat cam de o oră, aşa că ceva tot trebuia să se fi înregistrat. Derulez înainte, pînă la capăt – nici urmă de Sebastian Cernea. Mai bine zis, Răposatul Cernea, îmi zic, nasul meu fiind, în fine, deranjat de putreziciunea din Danemarca, după ce aceasta a împuţit tot locul. În acelaşi  moment, soneria telefonului, mai stridentă decît o osie ruginită, îmi confirmă că-s pe tobogan. O voce distorsionată: „Uită-te acum la televizor, pe TVR1”. Click şi ton de ocupat. Ca hipnotizat, comut televizorul pe modul recepţie şi dau pe postul naţional. Se difuzează un reportaj despre un nebun, eu jucînd rolul acestuia, care de ani de zile îşi terorizează familia şi cunoscuţii, crezîndu-se persecutat de Serviciul Român de Informaţii. De ce nu intervin autorităţile? Intervievaţi, Diana, Georgeta şi Tudor se răscolesc în faţa camerei de indignare la adresa mea şi a nepăsării celor în drept, cărora le-au semnalat „fenomenul” în repetate rînduri. Apar textilista şi sectoristul, primele cunoştinţe de după liberare, care confirmă că-s nebun de legat. Observ, în treacăt, cum Apaca stă lipită de Marinică şi chiar îl ţine tandru de braţ, în timp ce relatează înfricoşată episodul închipuitei tentative de viol, răpusă în faşă de bravul adjutant. Un renumit psihiatru, de care n-am auzit în viaţa mea, dar-mi-te să-l fi avut în cîmpul vizual, confirmă diagnosticul de „schizofrenie paranoidă”. Se reia întrebarea pusă de un „telespectator” (în timpul a ceea ce a fost -acum e clar- simulacrul de emisiune) care insinua că aş avea probleme mintale. Estimp, sînt arătat într-o filmare la ralanti, în care operatorul reuşise să-mi surprindă o mimică schimonosită, de plutaş de frunte. Apoi se inserează fragmente disparate din ceea ce am spus. Nici urmă de argumente, de dovezi, fără de care afirmaţiile mele păreau, într-adevăr, elucubraţii.

Un claxon inistent. În faţa casei e parcată o Dacie papuc. Iar soneria-rîşniţă, iar vocea din cană: „Urcă în maşină, dacă vrei să mai trăieşti!”.

Mă conformez ca teleghidat. Uşa rămîne deschisă în urmă, nu am nici un interes pentru ce e în urmă, am o curiozitate, aş zice morbidă, pentru ce urmează. O vagă intuiţie mi se confirmă (şi asta îmi dă o idioată senzaţie de victorie): în spatele fără geamuri al maşinii, protejat de ochi indiscreţi şi amenajat foarte confortabil, luxos chiar, mă aşteaptă colonelul Stănici, cel care m-a anchetat în anii ăştia cu perfidia duhului blîndeţii. Asta era tehnica lor, să se rotească – niciodată Stănici nu devenea violent şi niciodată Dincă nu venea neînsoţit de Radu, care deja ştiţi că nu avea gladiole pentru mine.

- Sperăm că te-ai lămurit cum stau lucrurile şi că n-are rost să te agiţi, intră direct în subiect securistul cu faţă umană. (Mă rog, faţa Stăniciului e vărsată de vînt şi brăzdată de două cicatrici adînci, dar o prefer celei netede şi fercheşe a lui Dincă). Te-am fi putut deja sălta. De altfel, a trebuit să duc o intensă muncă de lămurire cu distinsul meu coleg, domnul Dincă, foarte convins că mai bine îţi venea rolul de legumă. Eu cred însă că evaluarea pe care ţi-am făcut-o e corectă şi că nu mă vei dezamăgi. Ar fi tare păcat să nu înţelegi că eşti făcut pentru a lucra în sistem şi să nu apreciezi ce am făcut pentru tine. Nu sunt mulţi care au rezistenţa ta la metodele specifice. Sigur că ai fi cedat, la un moment dat – ai şi tu pragul tău, ca oricine. Aşa că nu puteam să-l contrazic pe onorabilul domn Dincă, un excelent profesionist, după cum cu siguranţă îţi aminteşti, atunci cînd îmi promitea rezultate imediate, în cazul în care i-am fi permis să folosească fierăstrăul. Ar fi fost, desigur, mult mai simplu, nu ar fi implicat toată tevatura asta… Apropo, să nu fi supărat pe Diana şi pe ceilalţi. Sînt convinşi că, din cauza convingerilor tale eronate, ţi-ai pierdut complet minţile şi ai ajuns un criminal sadic cu dublă personalitate, că dispariţia ta din anii ăştia se datorează faptului că ţi-ai creat un bîrlog undeva la ţară, în care ai adunat şi masacrat copii ai străzii, despre care credeai că sînt agenţi mascaţi. Sigur că am pregătit terenul din timp, înainte să-ţi dăm drumul, aşa încît ei ştiau deja faptele ce urma să le relatezi şi le-au asimilat cu fanteziile unui psihopat. Nu le-am servit o simplă poveste, evident că nu ne-ar fi crezut. Au văzut material fotografic şi filme, trucate fireşte, dar impecabil trucate. I-am convins să colaboreze, în ideea că probele pe care le deţinem nu vor fi acceptate în instanţă decît prin coroborare cu mărturiile lor. Dacă refuzau, nu aveam altă soluţie decît să te lichidăm. Deci, te-au trădat, convinşi fiind că îţi fac un bine. Le-am promis să nu dăm în vileag crimele comise de tine, să te prezentăm doar ca un nebun care nu a apucat să îşi pună în practică ameninţările şi are nevoie de ajutor special. Nu mă întrerupe, e inutil! Ai în sertarul biroului tău un plic, cu documentele necesare şi ceva valută. Pleci chiar în seara asta, cu trenul, la Bruxelles. Cînd ajungi, te cazezi unde vrei, la un hotel de 2-3 stele. Două luni nu faci nimic, nu contactezi pe nimeni. Te tunzi scurt, îţi laşi barbă şi mustaţă şi îţi iei ochelari cu rame groase – lentilele te privesc, deşi suferi de o mică miopie şi de astigmatism, aşa că sfatul ar fi să-ţi faci un consult. Exact peste două luni, se va elibera un post de traducător de engleză şi franceză la biroul delegaţiei noastre de pe lîngă NATO şi postul îl vei ocupa tu. Vei primi alte instrucţiuni la timpul potrivit. Nu te gîndi la alternative: corespondenţii de presă străni, dacă nu cooperează, pot suferi accidente. Avem multe relaţii şi afară; nu vei fi urmărit pas cu pas, fiindcă nu ne permitem aşa ceva, avînd în vedere că nu eşti chiar aşa de important. Dar orice mişcare greşită te va costa, ţi-o garantez… Apropo, originalele documentelor de care ştii au fost distruse de fostul şef al Serviciului, înainte de pensionare - un idiot care s-a ramolit, ajungînd să creadă că e bine să nu mai facem politică! Păi cine să mai conducă ţara asta?!... În fine, ideea e că d’aia am avut atîta nevoie de copiile tale. Tătuca şi cretinii lui trebuie îmboldiţi să piardă alegerile, altfel nu intrăm în Organizaţie nici peste 10 ani!


Epilog

 

 

Evident că am acceptat oferta. Cea mai bună metodă de a submina un sistem este să acţionezi din interiorul lui, să aştepţi momentul prielnic şi să loveşti decisiv. La ora la care scriu toate astea, deja NATO a cerut, oficial, deparazitarea delegaţiei noastre de spioni securişti. S-a stabilit că accesul la informaţiile clasificate ale Organizaţiei se va face în baza unui dosar beton, după ce respectivul va trece de mai multe filtre. Au fost date cîteva indicii presei, pomenindu-se unele nume, ca să se ştie că nu se merge pe bîjbîite. Ghiciţi cine a postat materialul informativ pe un site de internet? Accesibilitatea tehnicilor moderne a fost un amănunt pe care băieţii nu l-au luat în calcul atunci cînd s-a decis că mă vor putea ţine sub control.

Stănici rămîne în sistem, fiindcă se numără printre cei care, oficial, nici nu există. În schimb, Dincă e pe lista remaniaţilor. Omul e cu ştate vechi şi n-a fost greu să găsesc cîteva trimiteri compromiţătoare în turnătoriile din Arhivă.

Diana s-a recăsătorit cu… Mihai „Bravu”.

Mihai a divorţat de Anişoara şi are două fete de la Diana.

Dan, Minel şi Aurel sînt asociaţi la o bancă specializată în comerţ exterior. Dan s-a recăsătorit, Minel şi Aurel n-au divorţat, toţi au cîte un copil, toată lumea pare fericită.

Tudor Titulescu a suferit un atac cerebral fatal. Georgeta ar fi fost tristă şi acum, dar a cunoscut un canadian bogat şi face zilnic shopping la Otawa.

Radu are conştiinţa împăcată. Se pricepe să însufleţească sindicatul, cînd se pune problema unui miting spontan de protest împotriva concedierilor colective.

Despre Marinică, despre familia lui şi despre eventuala intrare în combinaţie cu textilista nu mai ştiu nimic.

În ce mă priveşte, sigur că sînt suspect, împreună cu vreo alţii zece, dar ce mai contează? I-am făcut în foi de viţă!

 



[1] Tyto este numele ştiinţific al unui gen de bufniţe; ştiţi, desigur, că bufniţele urmează întotdeauna medicina la universitatea aviară (n.a.)

 

Comments