Huţulii - Huţule
 

Harta din partea stângă reprezintă Bucovina în anul 1792. La o privire mai atentă se poate observa că ea are o serie de inexactităţi (unele oraşe cum ar fi  Gura Humorului sau Câmpulung Moldovenesc sunt puse greşit pe hartă).

 Sursa hărţii: Kurt Scharr

"Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fara s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi."

(Mihai Eminescu, 1876) 

 "Rutenii de lângă Tarnopol sunt cunoscuţi ca podolieni; cei de la sud de Lemberg ca boici; cei din Carpaţii de Est ca huţuli. Aceştia din urmă, nefiind corupţi de băutură în aceeaşi măsură ca neamurile lor, sunt cel mai vesel şi mai fericit trib al rutenilor: deşi pe vremuri dedaţi la tâlhării, sunt, fără îndoială, mai cinstiţi decât neamurile lor de la câmpie. Rutenii sunt iubitori de poezie şi muzică; se spune despre ei că sunt blânzi şi ospitalieri, dar în acelaţi timp nestatornici, nedemni de încredere şi pătimaşi. Cu excepţia huţulilor, sunt o rasă plăpândă, deşi înalţi şi bine făcuţi. Această slăbiciune, totuşi, poate fi datorată sărăciei lor, sau posturilor frecvente impuse de către Biserică şi riguros respectate."

(Élisée Reclus - Pământul şi locuitorii săi, 1882, pag. 119, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea)

 

“Huţulii sau guţulii, un popor cu fruntea foarte lată din Bucovina vorbind un dialect rusin, au implantat în mod evident un element mongol peste moştenirea lor rutenă. Acest element ar putea proveni de la uzii sau cumanii (tătarii) deja dispăruţi care au penetrat această regiune în timpuri străvechi, sau ar putea fi de origine daco-română. Huţulii nu sunt prietenoşi cu boicii, vecinii lor.”

 

(Elnora Cuddeback Folkmar, Daniel Folkmar - Dicţionar de rase sau popoare, 1911, pag 117, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea)


"Noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele." 

(Mihail Sadoveanu - Ţara de dincolo de negură, 1926)  

 Răspândirea huţulilor în Bucovina în 1910 este redată pe harta de mai jos (sursă: Wikipedia), unde sunt reprezentaţi cu culoarea galben închis. Pentru a vedea harta mai mare, trebuie să daţi clic pe ea.

Din punct de vedere rasial, huţulii sunt cei mai interesanţi, deoarece sunt descendenţii montani ai pionierilor slavi ce s-au stabilit în Carpaţi încă din secolul al VIII-lea D.H. şi, prin izolare, au rămas de sine stătători. Au fost studiaţi în funcţie de sat, un factor geografic de o importanţă considerabilă.”

(Gretchen Engle Schafft - De la rasism la genocid, antropologia Celui de-al Treilea Reich, 2004, pag. 86, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea)


 "Huţulii, trib vechi de munte raspândit în Munţii Carpaţi începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina, sunt cea mai veche populatie slavă din estul Europei. Ei sunt consideraţi dacii populaţiei slave care trăieşte astăzi pe teritoriul României, Ucrainei, Poloniei sau Slovaciei.
Prima dată, poporul huţul este mentionat in Moldova în izvoarele de cancelarie domnească pe la sfarsitul secolului al XVII-lea, după asediul Vienei (1683).
Cu numele de ruteni sunt catalogaţi ucrainenii veniţi din Galiţia în secolele XV-XVIII. Cercetătorii cred că acest cuvânt ar avea la origine roşul (în original rut), culoare cu care rusinii de odinioară îşi vopseau casele.
" (Ioan Botiş, Gazeta de Maramureş) 

"Celor din Bucovina şi Maramureş li se spune "huţulii" sau "huţanii", cei dintâi fiind atestaţi din secolul al VI-lea. Limba lor maternă este înrudită cu graiurile ucrainene carpatice, cu unele influenţe bucovinene." (Cosmina I. Ionescu, ziarul Ziua)

"Deşi se aseamănă cu rutenii la vorbă, huţulii se deosebesc de aceştia prin fizionomie şi religie. Limba este bogată în elemente romanice, iar prin port, tradiţii şi obiceiuri, se aseamănă mult cu românii. Preţuiesc calul şi au o industrie casnică foarte bogată şi diversificată, bazată în mare parte pe lemn." (Oleg Cojocaru, Revista Bilanţ)

"Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei ar fi, după Eminescu, daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe polone şi mai ales româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie). Şi Miklosich găsea un caracter românesc numelui huţulilor şi un caracter absolut românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi metodei de pregătire a brânzei." (Moldova Noastră)
Originea numelui: Huţul înseamnă "cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale". Uneori termenul avea sensul de "om care ucide". După istoricul Mihai Iacobescu, numele lor ar veni însă de la termenul de huţan, "hutkatese", săltareţ, legănat, nume inţial dat cailor, extins apoi şi utilizat peiorativ şi pentru populaţie.

O altă hartă, a Bucovinei de Sud, cu repartiţia populaţiilor vorbitoare de limbi slave în anul 2002 poate fi văzută mai jos (sursă: Frederic Beaumont). Zona de nord-vest este numită Pays Hutsule (Ţara Huţulă). Pentru a vedea harta mai mare, trebuie să daţi clic pe ea.

"Oameni ai pădurilor, înfrăţiţi cu munţii, huţulii îşi transmit peste veacuri moştenirea cea mai de preţ, libertatea. În mâinile lor pricepute lemnul prinde forme utile şi începe să cânte cu voce de cetină legănată de vânt. Aproape de pădure şi de Dumnezeu, această etnie vieţuieşte trainic, în comuniune cu natura nealterată, păstrându-şi tradiţiile şi poveştile. Sunt meşteri iscusiţi huţulii, vânători neîntrecuţi, buni crescători de vite şi cunoscători ai legilor pădurii. Deşi simpli în vieţuire, au o reală înclinaţie către frumos, desprinsă din estetica naturii. Încondeierea ouălor este o preocupare de căpetenie a femeilor. Decorarea harnaşa-mentelor, a tarniţelor pentru călărie, a vaselor din lemn din gospodărie, arată că sufletul huţul, pe cât e de mândru, pe atât este de sensibil şi înţelege viaţa ca pe o manifestare a frumosului. Tainele culorilor naturale sunt şi astăzi cunoscute şi folosite de femei. Bărbaţii sunt meseriaşi recunoscuţi în construirea caselor de lemn şi se bucură de clipele de răgaz sculptând în lemn de paltin ori de tei sau de arin. Calul a fost încă din obârşiile istoriei animalul cel mai iubit de huţulul adevărat. Şi-a câştigat recunoştinţa omului, pentru că nu l-a trădat niciodată. Din marea preţuire pe care huţulii au arătat-o acestui animal a apărut rasa huţulă." (Iulia Pop în ziarul Crai Nou

"Huţulii sînt convinşi că îşi merită şi ei, ca toţi locuitorii României, titlul de cetăţeni europeni şi că au şi contribuit la îmbogăţirea Europei printr-o contribuţie aparte, de suflet.

Locuitori ai munţilor din Bucovina, huţulii sînt o etnie puţin numeroasă, dar dîrză, enigmatică şi destul de controversată, care niciodată nu şi-a conservat trecutul în izvoare oficiale scrise, ci a transmis totul verbal, din generaţie în generaţie. Poate de aceea le vine greu astăzi să dovedească, aşa cum îşi doresc, că ei nu ar trebui să fie consideraţi, aşa cum se întîmplă în prezent, un fel de ucraineni doar pentru că sînt vorbitorii unei limbi cu sonorităţi slave.

Huţulii şi-au constituit asociaţii pentru a-şi salva tradiţiile, au început să-şi susţină cu tot mai multă fermitate identitatea şi speră că acum, cînd au devenit şi ei cetăţeni europeni, le va fi mai uşor să fie acceptaţi şi respectaţi pentru ceea ce au fost ei înşişi de veacuri, nu pentru ceea ce seamănă a fi.

De altfel, deşi nu au fost niciodată o etnie bogată şi au avut ca avere mai mult cinstea, simplitatea, obiceiul de a munci din greu şi dragostea infinită pentru natură, huţulii ştiu că au contribuit şi ei la integrare, la zestrea Europei." (Iuliana Popescu în ziarul "Evenimentul")

Articole despre huţuli