Graham Swift

"Puterea unei poveşti bune stǎ în misterul primitiv, ireductibil, care rǎspunde unei nevoi aflate adânc în natura umanǎ" (Swift 2009).

Cunoscut internaţional ca romancier (Waterland/ Tǎrâmul apelor, Last Orders/ Ultima comandǎ, The Light of Day/ Lumina zilei, Tomorrow/ Mâine) şi ca autor a douǎ volume de nuvele (Learning to Swim, England and Other Stories) Graham Swift îşi surprinde cititorii în volumul de scrieri autobiografice Making an Elephant: Writing from Within (2009) abordând direct genul liric.

Traducerea poeziilor apǎrute în volumul de scrieri autobiografice Making an Elephant: Writing from Within (2009): 

Ana Drobot 

ana.drobot@utcb.ro

Departamentul de Limbi Strǎine şi Comunicare

Universitatea Tehnicǎ de Construcţii Bucureşti

Graham Swift despre poeziile sale, in volumul autobiografic:

În perioadele nebuloase şi adesea lungi pe care mai târziu le-am numit începutul unei cărţi noi, mi-am dat seama că lecturile mele trec de la romane, sau scrieri mari, la poezii, ca şi cum aş fi conştient că orice urmează să fac în curând nu-şi va avea rădăcinile într-un proiect mare ci într-o vibraţie mică şi persistentă; licărul unei luminiţe princeaţă.

Adesea mă concentrez asupra poeziilor unui singur poet şi chiar sunt atras (deşi nu e un domeniu chiar atât de larg) de poeţi cunoscuţi mai mult pentru proza lor. Poeziile lui Raymond Carver, de exemplu, mi-au ţinut companie în momentele de ceaţă, şi pe drept aş putea spune că am beneficiat mai mult din ele decât din nuvelele sale foarte admirate. Poeziile îmi oferă sentimentul că mă aflu în acelaşi spaţiu cu scriitorul ca om, senzaţie de care în aceste pauze obscure am nevoie.

O singură dată, până acum, înclinaţia mea temporară de a citi poezie a dus şi la scrierea ei. Câteva luni după ce am terminat The Light of Day (Lumina zilei) nu mai scriam, în mod neaşteptat, decât foarte puţin. O poezie a dus la alta, astfel încât am obţinut, până s-a oprit brusc, elanul prudent (diferit cu mult de cel al scrierii unui roman) ce te face să ţopăi din piatră-n piatră. Lucru care sugerează că totul avea un scop de tranziţie, deşi eu sunt de părere că era mai mult vorba de a nu dori să mă simt, în timp ce aşteptam să mi se ivească în minte un nou roman, calmat creativ. Poate că mi-a fost oferit un sentiment de prospeţime prin păşirea rapidă şi frecventă din piatră-n piatră. Şiromanele apar cu pauze între ele, şi nu intenţionez să caut un anume scop sau mod în care ele au venit, după cum nu pot explica de fapt cu adevărat cum fac săriturile maimari - sau, mai degrabă, călătoriile scurte, precaute - dintre ele. În final, după o pauză, ele pur şi simplu sosesc. Cele ce urmează sunt poeziile care, într-unul din momentele de pauză, s-au conturat pur şi simplu în mintea mea.

Priam (Priam)

Poate cu toţii o sfârşim ca Priam,

Şi nu precum eroii învăluiţi în slavă,

Poate suntem doar ca omul sortit să fie regele Troiei,

Tatăl unui tânăr impulsiv şi fericit

Ce fură o nevastă şi creează un război.

Obişnuita poveste mizerabilă de telenovelă.

Însă la nivel profund trebuie să însemne mai mult,

Aşa că tocmai în momentul în care totul e strâns grămadă

Si toate turnurile din Ilium sunt descoperite şi construite,

Ai la mâna ta un asediu şi în plus,

Un cal nărăvaş chiar afară în faţa uşii.

Oare de aceea ai luptat şi ţi-ai forţat norocul,

Doar pentru a fi tras înapoi în noroi?

Cine, de-ar fi s-aleagă, ar vrea să fie rege?

Însă tu ai avut această şansă, şi ai ales.

Acum iată ce-i mai neobişnuit:

Calm şi tăcere peste tot în jur. Şi-un cal.

Priveşti şi judeci, îţi mângâi barba regală. Bineînţeles.

Poate că de la bun început ţi-a fost sortit să ai parte de glorie,

Şi atunci înseamnă că ai câştigat.

Un cal. Nu eşti obişnuit cu aşa un dar.

O fi vreun simbol, pentru tine, pentru Priam în plină glorie.

Mai bine l-ai privi mai atent, mai bine l-ai accepta înăuntru.

Clipe în dar (Unlooked-for)

Momentele ce ni se-oferă-n dar,

Momente obişnuite deşi nu le găseşti la tot pasul,

Precum soarele într-o zi răcoroasă

Pe care-l simţi dintr-o dată încălzindu-te pe gât.

Dumnezeule, e tot ce ţi-ai putea dori,

E pur şi simplu un paradis descoperit fără vreun plan.

Pe când mii de clipe create artificial

Forţează totul într-un eşec.

Demult, se prea poate să fi trecut nepăsător mai departe.

Să fi dat din umeri, bosumflat,

Primind un sărut când nu te-aşteptai.

Aşa e viaţa, pentru Dumnezeu,

Aşa ni se oferă ea,

Şi asta nu e totul, mai urmează.

Nu eşti atât de naiv.

Aştepţi să fii binecuvântat îndoit.

Le păzeşti, le păstrezi pentru că ţi s-au promis

Clipele de bucurie de zi cu zi.

Cei neînsufleţiţi (The Dead)

Ne cheamă, niciodată găsindu-şi cuvintele

Potrivite pentru a ne spune ceea ce ştim deja,

Că propriile noastre glasuri rătăcite într-o bună zi

Vor fi precum ale lor, purtând vorbele din sufletele noastre

Deschise precum mormintele, deschise reîntâlnirii

Cu aceia cărora le suntem înaintaşi.

Civilizaţie (Civilization)

Ai dori şi altceva?

Leneşa cădere în superficialitate,

Mare tam-tam şi îndelungă şovăială,

Urmate de lauda de sine

Datorată unei noi perechi de pantofi.

Ai vrea surle şi trâmbiţe ori manifeste

Plus plecăciuni pentru nobili?

Ai dori şi altceva?

Amândoi ştim (We Both Know)

Amândoi ştim, şi tot amândoi am ştiut şi atunci.

Planează deasupra noastră când ne întâlnim

Ca un efect special al luminii.

Iar tot ce ne imaginam despre cum ar fi putut fi

Nu poate fi chiar atât de diferit

Faţă de ceea ce a şi fost,

Amintirile şi dorinţele fiind de fapt acelaşi lucru.

Privirile ni se-ntâlnesc. Nu ne-o spunem, şi nu ne-o vom spune vreodată.

Nu este de fapt cel mai dulce şi mai sigur aşa?

Un exemplu de echilibru şi tact necunoscut celor tineri.

Am ars însă nu ne-am consumat,

Precum cenuşa moale care întreţine văpaia.

Semnul de carte (The Bookmark)

Multe cărţi ai fi vrut să citeşti

Să reciteşti sau să răsfoieşti,

Odată ai încercat şi nu ai reuşit:

Ele zac pe rafturi, privite cu dispreţ.

Într-un weekend ploios te întinzi

După o carte veche cu o copertǎ încreţită şi te pui pe lectură

Însă ceva te opreşte înainte să începi:

Biletul de autobuz alunecând de pe pagina treizeci şi unu.

Un bilet de autobuz, îngălbenit şi fragil,

Precum paginile cărţii.

Şi ce poţi face?

Citeşti din biletul de autobuz, şi nu din paginile cărţii,

Uimit de povestea lui ciudată,

Povestea ce pare că ar fi gata să o depene.

Însă în zilele noastre biletele de autobuz nu mai arată aşa,

Şi nici nu mai costă atât. Te întrebi cum

O fi fost călătoria la aşa un preţ inimaginabil.

Prin ce staţii? Şi în ce perioadă?

Însă cel mai mult ai vrea să ştii cum era persoana

Care a cumpărat acest bilet şi în loc să facă

Ceea ce se face de obicei cu biletele de autobuz

După folosire, l-a lăsat să alunece întâmplător

Însă semnificativ, asemeni unui mesaj într-o sticlă,

Între paginile unui roman niciodată deschis.

Rămâi pierdut privind biletul de autobuz, uiţi de carte.

Ştii, desigur, că trebuie să fi fost al tău.

Amintiri din copilǎrie (Our Childhoods)

Ne trag uneori de mânecă.

Vă amintiţi de noi?

Şi ne gândim la ele

Surprinşi, însă cu drag,

De parcă nu am şti exact de unde vin.

Şi totuşi noi ştim ceva ce ele nu au habar:

Ele sunt ca nişte orfane, de fapt, toate.

Priviţi-le, îşi încearcă din nou vechile şmecherii.

Când vor afla oare adevărul?

Şi atunci, oare ce vor deveni ele?

Valurile (Waves)

Când ne strângem împreună,

La voia întâmplării,

Îmi vine-n minte malul mării, cu veselia luminându-ne chipurile,

Ne bălăcim un pic în apă şi, dincolo de licărul spumei,

Aleargă valurile mari ce

Ne poartă-n sus şi-n jos,

În sus şi-n jos.

Atunci ne aflăm faţă în faţă şi râdem văzându-ne:

Purtaţi în sus şi-n jos!

Dintr-o dată ne pălmuieşte un val, în mijlocul distracţiei,

Şi-nghiţim cu noduri, uşor speriaţi, însă apoi râdem din nou.

Pentru câteva secunde, printre creste şi adâncituri

Ne pierdem complet din vedere unii pe alţii.

Micul nostru loc în lume (This Small Place)

Lumea-i îndeajuns de mare,

Deşi se spune că devine tot mai mică,

Cât despre univers – haideţi să nu ne mai gândim la asta.

Vom avea mereu la îndemână micul nostru loc în lume,  

Unde să ne păstrăm nimicurile, şoaptele şi amintirile

Să ne oferim iertarea şi micile binecuvântări,

Uneori, micile alinări.

Aici a început totul, câteodată

Ne reîntoarcem de unde am plecat, vrând-nevrând,

Îndeajuns de recunoscători că încă-l mai avem,

În decursul orelor ce devin tot mai mici,

Mobilate numai cu gândurile noastre.

Şi tot aici ne vom afla când se va sfârşi totul,

Ne-ajunge sǎ ştim

Că adevărul se află în acest spaţiu exact cât trebuie de mare.

Din istorie (History)

Copilul este tatăl omului, se spune,

Şi uneori ai impresia

Că toate fiinţele din istorie sunt de fapt nişte copii.

Numai noi suntem acum oameni mari trişti şi înţelepţi.

De-am fi trăit şi noi pe vremea lui a fost odată!

Am fi mers cu o sanie, poate, prin Sankt Petersburg-ul anului 1904.

Sau am fi ajuns la o fermă din Vestul de demult,

Înainte de bătălia de la Pearl Harbor, urmărind vreun răufăcător,

Privindu-i calul cu spume la gură trântit la pământ cum încearcă să se ridice.

Ce vremuri simple, lipsite de griji au fost odată!

Întoarcerea acasǎ (Homings)

Somoni migrând în tăcere prin estuare,

Stoluri de gâşte străpungând cerul,

Broaşte ţestoase săpând tuneluri prin ocean.

Când o fi momentul potrivit să le spunem că le-am devastat misterele?

Şi pe cine să alegem purtător de cuvânt?

Afecţiune (Affection)

Şi afecţiune, desigur.

Nu-i dragoste, e-adevărat, nu-s focuri lăuntrice,

E doar afecţiune, ce pur şi simplu pâlpâie-ntre noi, la fiecare mângâiere.

Nu-i senzualitate, nu-i seducţie, nu-i dorinţa de-a lua sau de-a fi luaţi în stăpânire,

Ci pură afecţiune,

Încălzind uşor spaţiul dintre noi.

Pe cale de dispariţie (Extinction)

Cât de mult contează zece specii dispărute de molii sau moluşte

Pentru tine sau pentru mine?

Lumea va fi pe cale de dispariţie înainte de a nu mai fi deloc.

Sau hieroglifele anticilor?

Chiar şi o expresie demodată deşi încă folosită?

Facem schimbări importante când nu-i momentul potrivit.

Să le lăsăm mai bine pe mâna specialiştilor sau a celor ce vor să facă rău.

Tu şi cu mine nu suntem speciali,

Dar nu suntem nici de compătimit.

Lumea va fi pe cale de dispariţie înainte de a nu mai fi deloc.

Recidiva (Relapse)

Clipe ce mai rezistă încă,

Precum florile uscate prinse-n gheaţă sub povara iernii.

Experienţe pe care cu siguranţă nu le-ai mai putea repeta vreodată.

Însă mare parte din viaţa lui se risipise

Asemenea lucrurilor aruncate când nu mai au valoare,

Amintirile scobindu-şi hruba într-o zonă neexplorată a minţii,

Şi iată-l din nou

Pe cărările mobilate cu munţi,

Printre creaturile ce se înalţă deasupra lui,

De parcă ar fi o pasăre mică

Ţopăind printre bizoni şi elefanţi.

Oamenii mari. Cât de înspăimântători şi de neînţeles puteau fi, mai ceva ca nişte specii necunoscute sau ca nişte extratereştri.

Şi totuşi, chiar şi el făcuse parte dintre ei cândva!

Transformau în ruine totul în jur, fiind îngrozitor de puternici

Ducând cu ei mirosul greu şi persistent al timpului.

Deţinuţii (Inmates)

Căminele şcolare, camerele cazarmei,

Saloanele de spital amintesc, până la un punct,

De aripile unei închisorii.

Toate mult prea neîndurătoare.

Dar să ni le imaginăm pustii,

Cu toate paturile înguste lipsite de povară.

Aruncaţi înăuntru, fără s-avem de-ales, învăţăm din greşeli,

Crezând cu o naivitate-nduioşătoare că undeva există un loc unde putem fi liberi,

Autocraţi cu inimă bună,

Cu toţii cumsecade, excepţii fericite de la regulă.

De fapt aşa ar trebui să fie-n lume.

Totuşi, să ni le imaginăm pustii:

Pe coridoarele lungi rătăcind numai tăcerea,

Nici o uşă care să schiţeze o adiere slabă,

Paturile-n aşteptare, cu nimeni care

Să-ntindă cearşafurile sau să se-adâncească-n ele,

Fără să se ordone stingerea şi fără nimeni care să nu ia ordinul în seamă.

Firimituri (Breadcrumbs)

Demult, privind pe fereastră

(Oare de ce rămăsese ţintuit locului atunci?)

Îşi zări soţia, pregătind firimituri pentru păsări,

Stând în picioare în uşa bucătăriei.

O femeie simplă aşteptând în uşă cu pâinea,

O fâşie de lumină, într-o zi mohorâtă, atingându-i părul,

Însă acea femeie nu era una oarecare, ci îi era soţie.

Ea n-a privit atunci înspre el, să-i poată prinde privirea într-a lui.

Acum că ea nu mai e în viaţa lui

Iar el nu mai ştie cum să-şi petreacă anii de zile ce i-au mai fost lăsaţi,

Se plimbă prin galerii de artă, şi în faţa

Tablourilor zugrăvite de artiştii olandezi –

Fărâme de prin curţi, fărâme de prin camere, o uşă, o siluetă,

De fapt fărâme mai din nimic –

Lacrimile lui sunt înǎbuşite cu greu.

Din alt unghi (Perspective)

Îţi doreşti să fii în pielea ta şi nu prea,

Auzindu-ţi vocea blândă şi tristă, pe care-o recunoşti şi nu prea,

Ce rosteşte următoarele în timp ce paşii îţi merg în josul străzii:

“El mergea pe stradă-n jos.”

Asfaltul ăsta umed, pereţii ăştia,

Acoperişurile astea, ce se usucă sub cerul devenind tot mai strălucitor,

Nu există doar de ieri-de azi, ci vor aparţine mereu

Unor zile din trecut.

Ar trebui să-ţi înţelegi bine rostul.

Încearcă să-nţelegi chinul unui pictor

Care, aflându-se într-un oraş flamand de demult

A privit prin fereastra camerei sale şi-a pictat exact ce a văzut atunci

Astfel încât priveliştea va fi păstrată pentru totdeauna, în rama sa,

Precum o altă perspectivă lăsându-ne să vedem lumea de-altădată din alt unghi.

Intrusul (The Trespasser)

Nu a-nţeles vreodată cum vine exact,

Băieţel fiind la întrunirile şcolii:

“Iartă-ne greşelile noastre…”

La ce se referea acel cuvânt, ce reguli să nu-ncalce?

Îi venea în minte numai să nu-ncalce

Proprietatea cuiva,

Mai bine să nu meargă undeva nepoftit.

Intruşii erau oamenii care greşeau

Fiind musafiri nepoftiţi.

Şi nu cumva, ştia el încă de pe-atunci,

Nu asta era şi el?

Un nepoftit în acel loc:

O greşeală pe care mulţi o fac.

Şi nu asta era de fapt şmecheria,

Să ştii că mereu te vei afla

Acolo unde nu ar trebui să fii?

Ştia asta încă de pe vremea când bombănea

Printre rugăciunile de dimineaţă,

Cu o expresie sfioasă pe chip.

Aşa a ajuns să ducă o viaţă (cum o va numi

El mai târziu) plină de “aventuri”:

Escroc şi hoţ de neveste pentru cei din mica nobilime,

Maestru al prefăcătoriei,

Strecurându-se mereu să păşească pe covorul altcuiva,

Furând urmele altcuiva pe trepte

(Tot încălcare de proprietate se numeşte).

Nu era un neadaptat, cum unii

Mai ciudaţi ar fi dorit să-i spună,

A, nu, era doar un musafir nepoftit.

Asta-i viaţa (This is the Life)

‘Asta-i viaţa, aşa-i?’ zise un mocofan vesel,

Înseamnă să porţi cravată şi sacou şi costum de baie.

Bineînţeles că am crezut cu toţii că era nebun.

Dar oare aşa să fie viaţa, atunci, cum e asta cu care ne-am căpătuit noi?

Nu (suntem pe jumătate de acord), nici asta nu se poate numi viaţă.

Iată-l pe mocofan, pe dig,

Din ce în ce mai mic.

El încă nu şi-a dat seama: noi plecăm, nu sosim.

E încă acolo, stă pe loc zâmbind şi făcând cu mâna

Frecându-şi mâinile cu zel,

Cu pantalonii agitându-i-se-n vânt.

Cehov la Melikhovo (Chekhov at Melikhovo)

Un doctor, desigur, îşi dădea şi el seama că e nevoie de unul.

Nu va îmbătrâni niciodată.

În toate acele nopţi de iunie ce zburau

Lumina palidă îi ardea-n fereastră

În timp ce moliile dansau şi-afară şi-năuntru

Iar parfumul de fân şi caprifoi nu reuşea să-i abată atenţia.

De parcă ar mai fi avut nevoie, cu toate stările lui de manie,

De astfel de recidive-n febra verii,

Ce-arome răcoroase şi-umbrite ale unor clipe.

Oricum el dormea buştean,

De parcă ar fi fost un obiect nefolositor,

Trecut prin focul unor zile lungi şi plictisitoare.

Virtuozul (The Virtuoso)

Uneori, pentru că acum e imposibil,

Acum e inutil,

Tânjeşte nu după zilele măreţe,

Turnee, săli de concert,

Ovaţiile orchestrei şi-aplauze,

Ci după zile de demult,

Când îşi croia drumul

Spre Academie. O dimineaţă aspră

În toamna care părea să fi venit

Special pentru el. Pe pietrele de pavaj, frunze.

Soarele scânteind peste alei.

Oamenii trecând, înfofoliţi, purtând mănuşi,

Prin norişori de abur.

Şi mâinile lui, desigur, erau înmănuşate.

Şi ţinute, înainte să plece (mama sa

Umplu vasul), în apă fierbinte.

Chiar şi aşa, şi le păstră strânse

Sub subsuori. Pe Wilhelmstrasse

Se-auzi clinchetul tramvaiului.

Dimineţi de care se temuse şi pe care le-ndrăgise.

Într-una din acele dimineţi (totul era încă un vis)

Va urca toate acele trepte de piatră,

Va intra în acea cameră înaltă, aspră, nemiloasă,

Îşi va lua instrumentul muzical,

Va ţine-n mână arcuşul,

Şi (de ce tocmai această dimineaţă, ce

Era magic în această dimineaţă?)

Totul cântă.

Rezistând şi fǎrǎ noi (There Without Us)

Cu toţii-am fost în astfel de locuri,

Unde mărăcinii se-nfioară-n vânt

Şi ramurile scârţâie-n vârf

Iar ploaia loveşte-n frunze.

Am mers odată acolo unde furtuna strigă deodată

Oprindu-ne plimbarea de vară,

Şi-am aşteptat, privind totul

Cum arunci un ochi la mobila unei gazde,

Şi-am gândit: ne aflăm aici şi acum însă la fel de bine puteam să nu fim

Şi-n curând nici nu vom mai fi, iar locuri precum acesta,

Străpunse de păsări şi de vieţi necuvântătoare,

Nu prea se cade sau nu e nevoie să le calce o fiinţă umană.

Trebuie să mai reziste încă acolo, în timp ce ploaia bate

În fereastră. Ne gândim la el dintr-odată:

Locul acela unde am stat demult

Sub copacii parcă suspinând –

Aroma rădăcinilor şi-a pământului reavăn,

Ca şi cum nările noastre pentru asta au fost făcute –

Şi ne gândim la toate aceste locuri

Care şi-acum rezistă acolo şi fără de noi,

Toate locurile în care-am fost parcă fără să ne fi aflat acolo vreodată.

Un lot (Allotments)

Obişnuiam să tachinez cuvântul

Înainte să ştiu ce înseamnă de fapt.

Cum putea să-nsemne atât de mult când ieşea din atât de puţine litere?

O fâşie de pământ pentru fasole sau verze,

O bordură rece, o movilă de îngrăşământ.

De-abia-l puteai numi Pământ.

Observă însă dragostea sădită-n fiecare.

Rândurile cu trestii de zahăr aranjate cu grijă,

Şurile ridicate miraculos din resturi vechi,

Fiecare într-un stil arhitectural unic.

Priveşte-le cum rezistă aici în după-amiezele de duminică

Pierdute în micile lor lumi.

Niciodată n-am ştiut cât de mult înseamnă un lot, sau cât de puţin.

Apoi mi s-a spus că ar însemna cu totul altceva decât însemna de fapt.

‘Un lot’: e ceea ce primeşti,

E ceea ce ţi se oferă că să păstrezi pentru tine.

Nu ai înţeles?

Parcela ta, locşorul tău,

Aflat între toate celelalte.

Datornicii (Borrowers)

Cine i-ar fi dat crezare acum cincizeci de ani?

Acestui duh al lămpii aflat la-ndemâna noastră în portofel:

Da, stăpâne, aşa să fie.

O fi vreun truc, ne-am gândit la început,

Dar, ‘Trăieşte acum, plăteşte mai târziu’ veni îndemnul

Şi, pentru a nu fi lăsaţi pe dinafară, l-am urmat

Cu interes. Iată-ne acum trăind.

Să-nsemne aşadar că pentru cei de dinaintea noastră

Regula a fost: Plătiţi acum, trăiţi după aceea?

Aşa se pare. Bieţii fraieri.

Viaţa se afla mereu dincolo de curcubeu pe vremuri.

Şi unii dintre ei au plătit cel mai mare preţ

Şi nu au mai apucat să trăiască deloc după aceea,

Zăcând pe unde mai sunt şi acum

Prin Africa, Burma, Italia sau Franţa

Sau pe unde zace mult-râvnita comoară,

Dacă nu dincolo de curcubeu, dincolo de suprafaţa mării.

Datoriile se plătesc la termen, însă ei n-au cunoscut niciodată

Dulcea înşelătorie de-a trăi pe datorie.

Judy Garland le-a stors lacrimi,

Madonna ne-a stors nouă banii.

Iar cei ce încă mai sunt de pe acele vremuri triste

Îşi târşâie-acum picioarele prin cămine de-ngrijit bătrânii, sau,

Şi mai rău, aşteaptă pe vreun coridor, fiindcă nu sunt destule paturi,

Pe chipurile lor de înşelaţi putând să citim, Am plătit, am plătit – pentru asta.

Aşa că pentru noi cum va fi

Când ne va sosi ziua de dat socoteală?

Rămaşi fără momentele de fericire iluzorie

Oare vom cădea cu demnitate cu toţii,

Zâmbind şi acceptând că am fost trataţi cu egalitate,

În prăpastia neagră? Fredonând pe când ne ducem,

Ah, dar am trăit, şi încă cum,

Şi gata, pa.

Îndemânare (Touch)

Unde trăim cu-adevărat?

Care este centrul de control?

Ochii? Mintea?

Aici unde se-aud bătăi în piept?

Mâinile noastre?

Gemenele astea şmechere,

Care se pricep atât de bine să-şi poarte singure de grijă,

Aproape că uităm că le purtăm mereu cu noi.

Nimeni nu spune mai multe

Despre zilele noastre pe pământ decât mâinile.

Priviţi-le cum se expun vremii şi cum se strâng.

O mână e ca un chip (uneori chiar mai drăguţă)

Şi ce poate face un chip, ce poate crea sau repara?

O mână are-o minte, o memorie mai sigură

Decât cea din capetele noastre:

V-o poate spune orice muzician sau proiectant.

Şi ce anume, rezumându-ne la un singur cuvânt, îi învaţă oare toţi maeştrii înţelepţi

Pe discipolii lor descurajaţi?

Mâinile tale vor deveni mai iscusite, nu le zori,

Îţi vor spune ele ceea ce trebuie să faci.

Nu suntem oare cu toţii învăţăceii propriilor mâini?

Iar măestria adevărată nu stă ea-n îndemânare?

Gândiţi-vă, acum că tot aţi ajuns atât de departe.

Priviţi-vă mâinile credincioase.

Nu sunteţi voi cei credincioşi, ghidaţi precum un orb

De acele lucruri din faţa ochilor săi?

Gândiţi-vă la toate clipele, la toate încercările.

De câte ori, iar şi iar,

Aceste fiinţe fără grai

V-au instruit în arta vieţii?

Să-ntindeţi mâinile şi să faceţi ceea ce se cade.

Să alinaţi, să mângâiaţi, să hrăniţi, să pedepsiţi, să cereţi.

Vegheaţi (Watched)

Odinioară, părinţii erau cei care ne vegheau

Şi Dumnezeu, bineînţeles (aşa ni se spunea), cu privirea lunecându-i în jos,

Iar aşa ne era mult mai bine decât credeam pe atunci,

Nu cunoşteam singurătatea pe care-o aflăm astăzi

A dispozitivelor ce-s propria noastră creaţie.

Să fim vegheaţi. Nu-i asta şmecheria?

Nu aşa ne ademenesc personajele

De-acolo de sus de pe marile ecrane,

De care ni se lipesc privirile?

Ei sunt vegheaţi de privirile noastre - noi înşine putem confirma.

Ne au pe noi drept sprijin, nouă ne pot mulţumi.

De-ar avea viaţa suficienţi spectatori, de-ar putea oferi o sală de cinema fiecăruia din noi.

Vegheaţi. Mântuiţi.

 Pe pod (On the Bridge)

Trei tinere pe pod

(Un subiect potrivit pentru un tablou - de Gauguin sau Munch).

Trei fete pe bătrânul şi tăcutul pod din piatră

La marginea orăşelului

Unde el, un englez din mediul academic conducând către sud

(Spre vreo şcoală de vară din Nîmes),

Se hotărî să înnopteze

Şi după masă şi un pichet de rouge

Să iasă la o plimbare în lumina târzie şi blândă.

Rândunelele scrutară râul,

Apoi pe pod (exact locul

Unde după ce traversa să se poată întoarce înapoi),

Cele trei tinere strânse una în alta în centru,

Aplecate peste parapet.

Clipa de o pauză de politeţe când

Două lumi se întâlnesc şi cad de acord

Asupra suspendării scurte a fiecăreia.

Un pod. 'Bonsoir.' 'Bonsoir monsieur!' 

Se simţi ca un musafir nepoftit, bineînţeles.

O fi fost bine că traversase?

Podul era al lor, nu al lui. Şi totuşi

El nu era deloc un Actaeon

Care să apară brusc în pădure.

Şi atunci, totuşi, cine era Diana,

Şi cine nimfele din cortegiu?

Adevărul e că toate trei erau nişte frumuseţi -

Iar el, poate, cumva, ar fi trebuit să pună aceste gânduri în vorbe.

Nu era un intrus ci un privilegiat.

Nu era Actaeon, ci Paris, venit să fie judecător.

(Ce se află oare în acel pichet roşu?)

'Bonsoir monsieur!'

El traversa, merse mai departe,

Cotind de-a lungul malului îndepărtat,

Îndrăznind doar o singură dată să-ntoarcă capul

Şi să le zareaaca chipurile încă acolo,

Privindu-l cocoţate de sus, privind în urmă lui, nici jucăuşe nici serioase,

Ci având o expresie încadrată undeva la mijloc.

Nu mai erau fete de şcoală, îşi dădu el cu presupusul:

Erau din vara de după ultimul trimestru,

Şi acum că vârstă oscilând undeva

Între copilărie şi ce urmează după,

Căutăndu-şi un viitor poate

În lunecarea agale a râului.

Plescăitul silenţios al unui peste.

Vocile lor şoptite, indescifrabile

Îl ajunseră din urmă peste apă, şi da

(Cumva ştia lucrurile astea de la ele):

Toată viaţă, ele nu vor putea să uite.

Aceste locuri intermediare

Unde totul pare că abia urmează să se întâmple,

Dovedindu-se că de fapt era vorba chiar de ceea ce se şi întâmpla.

Îţi aminteşti de când ne-am cunoscut?

De acele seri, de acea vară,

De pe pod.

Anatomistul (The Anatomist)

Bineînţeles că-şi aminteşte,

Înmormântarea, procesiunea, mulţimea

Şi (ca la comandă) un cer care lăcrimează.

Pe vremurile acelea până şi vremea era stilată.

Bineînţeles că-şi aminteşte. Greutatea apăsătoare

A acordării de importantă, precum acei nori apăsători,

Pe care trebuia cumva să-i poarte pe umeri -

'Eşti curajos, omuletule', i se spusese.

Avea doar şase ani, însă cum putea să uite?

Mâna mamei strângând-o cu putere pe a lui (toată lumea

Observase), ca şi cum el ar fi trebuit s-o sprijine.

Şi mai târziu, când au rămas numai ei singuri, îmbrăţişările, lacrimile ei,

De parcă el ar fi fost o parte rămasă din el.

Însă ea se recăsători după doi ani.

Iar aceasta, într-adevăr, a fost toată povestea:

Tânăra soţie, de la bun început,

Era acolo pentru a orna gloria soţului.

Iată de ce a existat un gol nu doar

De zeci de ani ci de multe altele

Între el însuşi şi el. Şase ani!

'Dar nu te simţi mândru?' îi spuneau. 'Trebuie

Să fii mândru că ai fost fiul său.' Şi da,

Răspundea el, de dragul decenţei şi simplităţii.

Cu toate că mândria nu se amestecase niciodată,

Cu excepţia, poate, a acelei dimineţi cenuşii, când,

Caii înhămaţi bătând cu copitele-n pământ şi spumegând

(Cum avea să capete totul un aer de basm mai târziu).

Dar cel mai mult simţea căscatul mare şi cenuşiu

Al propriilor zeci de ani care se-ntindeau înainte-i.

Cum oare ar fi putut să aibă mai puţini, să fie mai mic?

Nu mândrie, nu era mândrie deloc.

Şi când, mai târziu, au venit biografii

Şi cercetătorii, cerându-i amintirile,

Perspectiva de la vârsta copilăriei, a trebuit să se perfecţioneze

În arta scuzelor. Nu a fost deloc la fel precum minciuna.

Aveam numai şase ani, sublinia el, şi rămânea mereu - deşi

Nu mă-nţelegeţi greşit - distant.

Nu spunea: Ce-mi amintesc e c-a murit un om.

Casa aceea, camera îngrozitoare, patul.

A fost o boală lungă şi care s-a târât încet, înţelegeţi voi,

Nu o 'bătălie vitejească' aşa cum spuneau ziarele.

Ceea ce-mi amintesc de fapt este un corp

Veştejindu-se, micşorându-se, lucru care se întâmplă (însă eu eram mic)

Oricărei fiinţe muritoare.

Peste ani, după cum s-a văzut (crescut de o mătuşă

Bombănitoare, care avea şi ea perspectivele ei personale, neştiute de alţii),

El a început studiul medicinei. De fapt nu chiar medicină pură

Cât strict părţile ştiinţifice: anatomia, patologia,

Deveniră de neseparat în viziunea lui.

Studenţii şuşoteau din când în când

(Nu avea încotro, doar trebuia să-i poarte numele):

Da, el e fiul lui. Însă el mereu răspundea,

Oferindu-le una sau două replici introductive:

Ce studiem, doamnelor şi domnilor?

Studiem, doamnelor şi domnilor,

Cum suntem cu toţii la fel.

Tatǎlui sǎu, care nu mai e (To His Dead Father)

Vârsta lor îngheaţă, noi însă mergem mai departe,

Arzând anii.

Numai de-aş putea să-l întâlnesc acum

Nu ar mai exista între noi doi nici un fel de diferenţe.

I-aş spune, 'Te-ajung din urmă',

Precum cineva potrivindu-şi

Pasul cu al celui mai rapid ca al lui.

I-aş zice, 'Văd lumea acum la fel cum o vedeai şi tu.

Ce vreau să zic e că rămăsesem atunci în urmă.'

Ne-am plimba, am vorbi, am ajunge să ne cunoaştem cu adevărat.

Am fi egali, ca fraţii, ca prietenii.