1

Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU, CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

 

 

5. ORIGINEA� VIEŢII� PE� PĂM�NT

 ���

�n capitolul anterior s-a discutat despre originea universului şi structura sa, şi c�teva legi care-l guvernează. In continuare se vor analiza cele două modele creaţionist şi respectiv evoluţionist din punctul de vedere al legilor termodinamice, cu scopul analizării �n acest context şi a posibilităţii apariţiei vieţii pe păm�nt. 

 

5.1. Legile termodinamice Şi predicţia modelului��evoluţionist

 

Dacă modelul evoluţionist este unul real care poate prevedea datele ştiinţifice, el trebuie să arate principiile de bază după care natura funcţionează. Dacă este adevărat că materia aleatorie are �n ea impulsuri evolutive, ca să treacă succesiv prin mai multe stagii şi anume: elemente, stele, planete, polimeri chimici, celule vii, viermi, peşti, amfibii, reptile, mamifere şi �n final omul, atunci se poate susţine că sistemele intermediare se �ndreaptă mereu spre nivele de complexitate din ce �n ce mai �nalte.

Evoluţioniştii pot �n acest caz enunţa Principiul naturalistic de inovaţie şi integrare, ca cel mai important principiu care operează �n natură, �n conformitate cu modelul evoluţionist al originilor [1].

�n acest caz, dacă un evoluţionist nu ar cunoaşte aprioric alte legi ştiinţifice �n afară principiului enunţat mai sus, ar trebui să poată prezice experienţe care să confirme acest principiu. Dar p�nă �n prezent nici una n-a putut fi verificată. Mai mult acest principiu de bază contrazice legea doua a termodinamicii (legea entropiei: sub cele trei aspecte ale ei: clasică, statistică şi informaţională.

Evoluţioniştii evită să discute acest aspect, dar c�nd sunt constr�nşi emit o serie de justificări aşa cum sunt prezentate c�teva �n continuare:

a. Legea entropiei nu se aplică sistemelor vii. Astfel J.H. Rush afirmă [48,pg.35]: "In cursa complexă a evoluţiei sale, viata este un remarcabil contrast cu tendinţa exprimată �n legea a doua a termodinamicii. �n contrast cu legea a doua a termodinamicii care exprimă o progresie ireversibilă �n spre creşterea entropiei şi dezordinei, viaţa evoluează continuu spre nivele ale ordinii mai ridicate. Este �ncă şi mai remarcabil faptul că această conducere evoluţionistă spre un ordin mai mare şi mai mare este de asemenea ireversibilă. Evoluţia nu dă �napoi".

Dar unul din marii biologi evoluţionişti, Dr. Harold Blul �n [49,pg.119] afirmă: "Ori şi cu c�tă atenţie am examina energetic sistemele vii, noi nu găsim nici o evidentă că principiul termodinamicii ar cădea �n cazul sistemelor vii..."

b. Legea entropiei este o consecinţă statistică a stărilor energetice şi excepţiile sunt posibile, afirmă Stanley W. Angrist �n [50, pg.120]. Desigur posibilitatea ca o calorie termică să se convertească complet �n lucru mecanic, este infim de mică, practic se apropie de zero.

c. Probabil legea a doua nu a operat �n trecut.

d. Probabil că legea a doua nu se aplică peste tot �n univers. Această afirmaţie a fost admisă şi de filozofia materialist dialectică.

e. Probabil că legea a doua nu se aplică sistemelor deschise. 

 

5.2. Legile termodinamice  Şi  predicţia  modelului����� creaţionist

 

Modelul creaţionist prezice explicit legea a doua a termodinamicii. Acest model postulează: Creaţia primordială a fost completă şi perfectă şi �n acelaşi timp realizată cu un scop bine definit. Este evident că acest model admite principiul dual al conservării şi dezintegrării naturii.

Principiul conservării reprezintă de fapt legea �nt�i a termodinamicii şi principiul dezintegrării, legea doua a termodinamicii (legea entropiei) este �n particular importantă �n natură, �ntruc�t ea arată că schimburile din natură decurg spre nivele inferioare, at�t din punctul de vedere energetic c�t şi informaţional. 

 

5.3. Condiţii necesare pentru evoluţia chimică pe păm�nt

 

Majoritatea biologilor evoluţionişti �n acord cu punctul lor de vedere materialist-mecanicist despre univers, consideră că viata a apărut pe păm�nt din materia anorganică prin intermediul proceselor chimice şi fizice care operează �ncă şi azi. De aceea se va analiza �n continuare, condiţiile necesare pentru a se obţine pe păm�nt o evoluţie chimică de la substanţe anorganice spre substanţele organice (materia de bază �n alcătuirea celulei vii).

Evoluţioniştii au imaginat �n acest context următorul scenariu de evoluţie pentru păm�nt cu miliarde de ani �n urmă, pentru a se asigura condiţii de creare a substanţelor chimice organice:

Starea 1. Atmosfera păm�ntului a fost complet diferită de cea din prezent, care după cum ştim conţine 21 % oxigen, 78 % azot şi 1 % alte gaze. Ei au presupus că păm�ntul a fost �nconjurat cu o atmosferă fără oxigen, av�nd �n componentă metan, amoniac şi vapori de apă.

Starea 2. Sub influenta razelor ultraviolete, a descărcărilor electrice şi a bombardamentelor cu particule din cosmos (care au avut un rol de catalizator) s-au format pe păm�nt din amestecul de gaze presupus a exista �n atmosferă, conform stării 1, o serie de formaţiuni mici de molecule din substanţe organice ca: zahăr, aminoacizi, etc.

Starea 3.� Presupun�nd că toate aceste stări 1 şi 2 s-au �nt�mplat cu miliarde de ani �n urmă, �ntr-o atmosferă reducătoare (adică fără oxigen), �n perioada existentei stării 3, evoluţioniştii au imaginat combinaţii �nt�mplătoare de molecule organice care să dea naştere polimerilor şi dacă este posibil chiar a acidului nucleic ADN.

Starea 4. �n această perioadă, molecule mari s-au unit �mpreună �n microsfere şi blocuri conservative. Posibil că aceste blocuri au atras molecule mici, obţin�ndu-se noi  structuri, numite protocelule.

Stagiul 5. Evoluţioniştii cred că �n final �n această perioadă, aceste structuri complexe au absorbit moleculele necesare, cre�ndu-se celulele vii. Apăr�nd �n această perioadă oxigenul, au pierdut forma lor iniţială, dezvolt�ndu-se �n forme superioare. Formele inferioare au dispărut �n timp din cauza oxigenului din atmosferă şi astfel ele nu se mai pot vedea azi nici sub formă de fosile.

Se observă din acest scenariu că evoluţioniştii au fost obligaţi să imagineze aprioric un păm�nt primitiv (acum c�teva zeci de miliarde de ani), a cărui atmosferă nu conţinea oxigen. Dacă păm�ntul primitiv conform scenariului ar fi conţinut cantităţi infime de oxigen, atunci deja evoluţia vieţii nu ar mai fi fost posibilă.

In plus �n atmosfera primitivă ar fi trebuit să se găsească alte gaze dec�t �n prezent şi anume: metan, amoniac, vapori de apă şi mai ales hidrogen. Acest scenariu este deja foarte complicat şi evoluţioniştii implică situaţii anormale
�n prezentarea scenariului lor. Curios, cu toate că acesta este un scenariu
posibil de discutat, multe cărţi şcolare prezintă păm�ntul ca fiind foarte
bătr�n, av�nd c�teva miliarde de ani şi care �n tinereţea sa a avut o atmosferă diferită de cea de azi.

 

5.4. Sinteza substanţelor organice simple

 

S-au efectuat o serie de experienţe �n laborator pentru a demonstra că substanţele organice pot fi sintetizate din cele anorganice �n condiţiile �n care păm�ntul �n "tinereţea lui", adică acum c�teva miliarde de ani a avut o perioadă destul de lungă o atmosferă reductoare (fără oxigen).

Prima experienţă notabilă fost efectuată de Dr. Stanley Miller şi echipa sa de cercetători. Ei au utilizat un aparat special fig.5.1., prin care a circulat pe timp de o săptăm�nă, un amestec de metan, amoniac, hidrogen şi vapori de apă.

 

Fig.5.1.

 

Amestecul a trecut printr-un balon(1)�n care se produc descărcări electrice repetate �ntre doi electrozi(2). Arcul electric constituie sursa care permite combinarea substanţelor iniţiale anorganice �n substanţe organice. Amestecul creat �n balon este trecut printr-un răcitor (4) care conţine o trapă (5), unde se colectează �n timp diferite substanţe organice.

Gazele circulă �n continuare prin instalaţie, care mai conţine un boiler(6) pentru completarea amestecului cu vapori de apă şi o pompă de vid(7). Miller a analizat amestecul observ�nd c�teva substanţe organice din cele mai simple: aminoacizi, c�t şi cantităţi forte mici de glutacid şi acid aspartic.

Experimentele au fost continuate şi de Dr. Ponnamperuma şi alţi cercetători folosind alte tipuri de instalaţii, obţin�ndu-se diferite varietăţi de aminoacizi, zahăr, etc.

Partea vitală a instalaţiei lui Miller, fig.5.1., ca şi a celorlalţi experimentator o reprezintă trapa(5) unde sunt colectate substanţele sintetizate. Fără trapă, produsele organice sunt distruse de căldură şi mai ales de arcul electric(3) din balonul(2). Ca să se producă pe păm�nt acum c�teva miliarde de ani, substanţe organice din substanţe anorganice, �n afara condiţiilor puse �n cap.5.3.,trebuiesc puse �n plus o serie de condiţii, rezultate din sinteza făcută experimental �ntr-o instalaţie specială şi anume:

� o trapă rece specială, care să izoleze produsele sintetizate de sursa de energie folosită (raze ultra violete, descărcări electrice, bombardamente cu particule cosmice), care le-ar distruge imediat;

� o radiaţie solară specială �n perioada primitivă a păm�ntului (stările 1, 2 şi 3 din cap.5.3.), care să permită mai uşor formarea dec�t distrugerea substanţelor organice. Acest lucru este greu de imaginat fără pătura de ozon, care nu poate fi admisă conform scenariului, adică atmosferă lipsită complet
de oxigen;

� un timp mai �ndelungat, de zeci  de  ani, �n care condiţiile de trapă să se menţină, astfel ca rata distrugerii substanţelor organice să fie mai mică dec�t cea de cerere a lor;

� condiţii speciale de separare a aminoacizilor şi a zaharurilor, �ntruc�t ele �mpreună reacţionează la distrugerea lor mutuală;

� dacă toate aceste condiţii ar fi putut fi �ndeplinite, trebuie să se ţină cont de un mare obstacol �n calea acumulării masive de substanţe organice, şi anume penetrarea radiaţiilor ultraviolete �n apa mării.

Dr. Sidney Fox, a �ncercat să susţină că originea vieţii ar fi fost posibilă �n apa caldă de l�ngă rocile vulcanice, enunţ�nd astfel modelul termal al originii vieţii. El a produs proteine de formă moleculară prin �ncălzirea la 150...1800C a unui amestec de aminoacizi pe timp de 6 ore. Apoi a dizolvat produsul �n apă. După răcire el a observat microsfere mici formate din proteine.

Dar marea majoritate a biologilor nu au fost de acord cu el şi aceasta �n primul r�nd, deoarece nu a reuşit să obţină pe această cale toţi cei 20 de aminoacizi specifici necesari �n obţinerea protocelulelor vii. Apoi modelul lui Fox de apariţie a vieţii impune condiţii şi mai severe de existentă pe păm�nt acum c�teva miliarde de ani, condiţii şi mai restrictive şi incredibile. 

 

5.5. Barierele experimentale �n sinteza vieţii

 

După descoperirea structurii ADN de către James Watson şi Francis Crick �n 1955, a apărut din ce �n ce mai clar slăbiciunile modelului evoluţionist c�nd se referă la apariţia vieţii pe păm�nt. Totuşi evoluţioniştii au �ncercat şi �ncearcă să obţină măcar �n laborator primele celule vii, chiar dacă aceasta ar cere o aparatură foarte complicată şi condiţii impuse materialelor, ce intră �n reacţie, deosebit de pretenţioase.

Desigur acest lucru reprezintă o problemă ştiinţifică foarte grea şi complexă. Surprinde totuşi faptul că o serie de cărţi şi reviste din mass-media prezintă reportaje entuziaste, care �nşeală uşor cititorii neavizaţi, lăs�nd impresia că oamenii de ştiinţă sunt �n prezent capabili "..să creeze viata
�n eprubetă".

Ziua �n care biochimiştii vor realiza din elementele chimice de bază (carbon, oxigen, hidrogen, azot, etc.), aminoacizi, proteina moleculară şi �n final molecula de AND, specifică vieţii şi care să asigure reproducerea celulelor vii, este desigur foarte �ndepărtată. De fapt, problema realizării unei celule simple vii, care să conţină AND, şi deci să-şi asigure reproducerea, prezintă o complexitate enormă, şi unii savanţi �nclină să creadă că nici odată nu va fi rezolvată de om.

P�nă �n prezent biochimiştii n-au creat �ncă celule vii, dar au obţinut anumite substanţe organice �n laborator şi �n continuare sunt descrise rezultatele lor de p�nă acum:

a. Sinteza de aminoacizi. Diferiţi experimentatori �ncep�nd cu
Stanley Miller au produs diferiţi aminoacizi. Dar aminoacizii nu sunt fiinţe vii �n nici un fel.

b. �nlănţuirea de aminoacizi.  Sidney Fox şi alţii au reuşit cu tehnici speciale de �ncălzire şi folosind diferiţi catalizatori care nu au putut exista nici pe păm�ntul "model evoluţionist" de acum c�teva miliarde de ani, să leagă aminoacizi �mpreună sub formă de "protenoizi". Aceştia nu sunt �ncă proteinele cu ordonare �naltă aflate chiar �n cele mai simple vieţuitoare.

c. Copierea genelor ADN. O mare parte din ziarele de publicitate au anunţat sinteza ADN-lui de către Arthur Korngerg �n 1967. Severo Ochoa şi colaboratorii săi au sintetizat un AND viral, o genă şi alte molecule active, etc. Desigur acestea sunt realizări remarcabile, dar copierea s-a făcut �n celule existente şi �n prezenta enzimelor absolut necesare copierii, enzime care la r�ndul lor sunt sintetizate sub controlul unor molecule ADN.

d. Sintetizarea celulelor. �n 1970,  J. P. Danielli  a comunicat că a sintetizat o celulă vie. Dar el a pornit nu de la substanţele chimice de bază,
ci de la o altă� celulă vie. Ulterior s-a realizat o celulă vie dintr-o parte a
altei celule vii.

Creaţioniştii cred că cercetările pentru producerea de organisme vii pe cale artificială reprezintă un progres ştiinţific, dar �n nici un caz nu reprezintă o demonstraţie pentru modelul evoluţionist de apariţie a vieţii pe păm�nt acum c�teva miliarde de ani, �ntruc�t condiţiile de laborator sunt deosebit de speciale de cele ce au fost pe păm�nt.�

 

5.6. Variaţia şi selecţia.

 

�n secolul trecut, c�nd Charles Darwin şi-a publicat teoria sa despre originea speciilor prin selecţie naturală, el a emis ideea că mici variaţii continue obţinute de indivizii unei specii, le va conferi o serie de avantaje şi dezavantaje �n lupta pentru existentă. Avantajele obţinute sunt transmise urmaşilor şi astfel se obţin tipuri de organisme mai dezvoltate pe scara evoluţionistă.

Ulterior Mandel a demonstrat prin observaţiile făcute pe mii de hibrizi că moştenitorii primesc caracterele latente transmise de sistemul genetic.� Cercetările moderne contemporane au confirmat ideile lui Mendel şi anume: caracterele se transmit conform ADN specific unui tip de organism şi că variaţiile sunt posibile doar pe orizontală şi nu pe verticală cum a
susţinut Darwin.

Aşa cum au arătat şi experienţele făcute de Th. H. Morgan şi de continuatorii scolii sale pe musculiţa drosofila, pe care a �ncercat să obţină mutaţii, modific�nd condiţiile de mediu, după mii de generaţii, nu s-a obţinut nici o musculiţă cu avantaje �n dezvoltare sau structură. Toate musculiţele
care au avut mutaţii genetice, au dob�ndit caractere defavorabile fată
de cele normale.

Această reprezintă predicţia fundamentală a modelului creaţionist, care susţine că scopul Creatorului a fost ca fiecare tip de organism creat, să aibă un sistem de protecţie care să-i asigure nu numai integritatea genetică, dar �n acelaşi timp supravieţuirea �n natură.

Selecţia naturală nu poate produce �n realitate fiinţe noi, deci nu poate asigura evoluţia pe verticală. Acest lucru a fost observat �n ultimele trei decenii, după descoperirea şi analiza diferitelor tipuri de molecule AND, responsabile cu reproducerea şi supravieţuirea speciei de care aparţine.

 

5.7. Originea moleculelor complexe

 

Biologiştii evoluţionişti cred că polimerii complecşi de genul proteine, acizi nucleici (AND) au putut să ia fiinţă pe păm�ntul primordial de acum c�teva miliarde de ani. Oparin a propus un model prin care se pot obţine sisteme vii şi anume a presupus că globulele conservative obţinute din aglomerări de proteine, s-au putut transforma �n celule vii, prin absorbţia de molecule din mediul �nconjurător.

Intre timp biologii au făcut mari progrese �n cercetare şi propunerile gen Oparin par acum naive şi incredibile.

Dacă se pleacă de la experienţele lui Miller de obţinere a aminoacizilor direct din substanţele anorganice, apar c�teva probleme deosebite, greu de explicat �n prezent. După cum se ştie, toţi aminoacizii care intră �n compunerea celulelor vii (la plante şi la animale), sunt de tipul levo aminoacizi, şi nici odată de tipul dextro. In fig.5.2. sunt prezentate cele două tipuri de aminoacizi şi diferenţa apare �n felul �n care radicalul CH3 este legat la carbonul alfa din structura principală.

Aceasta reprezintă un mare mister pentru biologiştii moderni. Ei nu pot explica absenta aminoacizilor dextro �n proteinele vieţuitoarelor vii.

Ori �n toate experienţele făcute p��nă �n prezent pentru sinteza aminoacizilor, se obţine un amestec de aminoacizi de tipurile dextro şi levo �n egală măsură

De aici apar mari dificultăţi pentru evoluţionişti �n obţinerea unui scenariu viabil care să poată explica apariţia moleculelor complexe necesare pentru obţinerea unei celule vii.

 

 

Fig.5.2.

Mai mulţi biologi au estimat că pentru obţinerea celor mai mici fiinţe vii, sunt necesare 445 de unităţi de aminoacizi, de cca. 20 de tipuri diferite. Dintre aceste tipuri de aminoacizi doar glucina nu are o structură asimetrică. Se estimează că ar răm�ne 410 de unităţi de aminoacizi cu o structură asimetrică.

Dacă acum se consideră că �ntr-o trapă se află un amestec din toţi aminoacizii necesari din cele două� tipuri (dextro şi levo) şi că probabilitatea de asociere este egală pentru ei, �n vederea obţinerii unei legături corecte pentru realizarea unei proteine complexe, probabilitatea va fi de 1 la 2 exp. 410,
(s-a luat baza 2 pentru că sunt c�te 2 cazuri şi anume dextro şi levo), adică de
1 la 10 exp.123. Este necesar să facem remarca că fizicienii �n prezent nu lucrează cu mărimi mai mari de 10 exp. 40.

De altfel, fizicienii au apreciat că numărul de electroni �n �ntregul univers cunoscut astăzi ar fi de 10 exp. 80.

Astfel, c�teva calcule simple pot demonstra că probabilitatea apariţiei vieţii �n mod �nt�mplător prin amestecul de aminoacizi de tipul dextro şi levo, este foarte mică practic imposibilă chiar dacă s-ar considera v�rsta universului de 30 miliarde de ani (aşa cum o consideră �n prezent evoluţioniştii), ceea ce ar �nsemna 10 exp.18�secunde. Dacă s-ar considera că pe păm�nt, �n mai multe zone ale sale, admitem foarte optimist un milion de locuri, s-ar fi efectuat c�te 10 �ncercări de aranjare pe secundă, a celor 410 de structuri de aminoacizi, probabilitatea ca să apară �nlănţuirea corectă ar fi de 1 la 10 exp. 98, deci cu foarte mult peste limita de 1 la 10 exp. 40 admisă ca limită de discuţie de către fizicieni. Deci şansa de apariţie a vieţii este infimă, practic nu există!

5.8. Probabilitatea sintezei de molecule ADN

Problema discutată �n cap.5.7. este de fapt o problemă supersimplificată, �ntruc�t pentru realizarea unei celule vii, mai trebuie sintetizată molecula AND, care asigură celula vie la supravieţuire şi reproducere. Ori molecula ADN este de o complexitate şi mai mare �n comparaţie cu moleculele complexe formate din proteine; ori şi molecula AND la r�ndul ei, conform scenariului emis de evoluţionişti trebuie să fie sintetizată �n mod accidental fără intervenţia
unui Creator.

Frank Salisburi, un mare biolog evoluţionist [51, pag. 336] a fost obligat să constate: "O proteină medie trebuie să includă �n jur de 300 aminoacizi. Gena de control ADN are �n jur de 1000 de nucleotizi �ntr-un singur lanţ. Cum fiecare lanţ din nucleotizii ADN constă din 1000 de articulaţii, pot exista 4 exp.1000 de diferite forme, adică 10 exp.600. Acest număr este şi mai mare dec�t cel discutat in cap.5.7., şi nici nu poate fi pusă �n discuţie obţinerea �nt�mplătoare prin sinteza pe păm�nt la o probabilitate de 1 la 10 exp.600. Din această cauză chiar obţinerea de celule vii �n laborator, folosind aparate deosebit de sofisticate, se consideră ca o problemă foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibilă.

 

5.9. Evoluţia primelor celule

 

Pentru a trece peste obstacolele insurmontabile �n sinteza moleculei AND, constituenţii de bază a celor mai simple celule vii, ce pot supravieţui şi reproduce �n natură, unii evoluţionişti au sugerat modelul de evoluţie graduală cumulativă. Acest model susţine că nu este necesar ca moleculele complexe să apară dintr-o dată la �nceput. Pot apărea mai �nt�i prin sinteză formaţiuni mai simple şi care apoi printr-un proces natural de selecţie să ajungă �n faza finală de moleculă complexă. Probabilitatea pentru a se obţine o moleculă complexă, din molecule mai simple, �n n trepte, este de 1 la 2 exp.n.

Un grup de matematicieni şi biologi au făcut o serie de calcule, şi pentru a obţine o moleculă complexă �ntr-un număr minim de 1500 de paşi, s-ar obţine o probabilitate de apariţie de 1 la 2 exp.1500 deci 1 la 10 exp.450, care reprezintă de asemeni o probabilitate foarte mică.

Trecerea de la cele mai simple celule vii cu posibilitate de reproducere spre celule mai complicate, �n conformitate cu principiul evoluţiei, �n condiţii de selecţie �nt�mplătoare, aşa cum se doreşte de către evoluţionişti, ridică probleme  probabilistice şi mai uriaşe. Francis Crick, unul dintre cei mai faimoşi lideri ai mişcării reducţioniste (molecule complexe au apărut �n mediu reductor, fără oxigen), susţine �n [52,pg.10]: "Ultimul scop al mişcării moderne �n biologie este �n fapt să o explice �n termeni fizici şi chimici". Ulterior, după ce statistica aplicată �n biologie a arătat probabilitatea infimă de apariţie a vieţii din sinteza substanţelor anorganice, Francis Crick �mpreună cu alţi aşa numiţi "naturalişti" au orientat de fapt ştiinţa spre supranaturalism, adică au admis apariţia generaţiei spontanee la nivel submicroscopic, deci un salt supranatural �n apariţia vieţii, numai ca să nu accepte crearea după un plan a fiinţelor vii de către Creatorul omnipotent şi omniscient. Această idee nu este nouă, ea a apărut la vechii greci sub forma macrozoică (toate organismele s-au generat �n mod spontan) şi apoi adaptată �n sec. XX-lea sub forma submicrozoică (care susţine posibilitatea apariţiei spontane de substanţe vii din combinaţii submoleculare de părţi de materie).

De altfel Pasteur a demonstrat că microbii nu  pot să apară spontan din materii organice simple şi mulţi alţi savanţi au demonstrat deja �n secolul trecut imposibilitatea  generaţiei spontanee a vieţii la nivel molecular.

O concluzie clară, �n ceea ce priveşte imposibilitatea evoluţiei biochimice, se desprinde din analiza atentă a cărţii: The mystery of Life's Origin- tradusă �n limba rom�nă [156]. Din această carte se desprind o serie de concluzii, care �n prezent zguduie serios modelul evoluţionist �n ceea ce priveşte apariţia vieţii pe păm�nt.����

 

5.10. Mutaţiile genetice

 

�n teoria sintetică a evoluţiei sau neodarwinism, mecanismul universal adoptat pentru justificarea evoluţiei �l reprezintă mutaţia.

O mutaţie este considerată ca o schimbare structural reală �ntr-o genă, astfel că se produce o schimbare de caracter. �n acelaşi fel, o legătură �ntr-un segment de moleculă ADN schimbată, conferă o informaţie diferită prin intermediul schimbării codului genetic către descendent.

Trecerea de la cele mai simple celule vii cu posibilitate de reproducere spre celule mai complicate, �n conformitate cu principiul evoluţiei, �n condiţii de selecţii �nt�mplătoare, aşa cum se doreşte de către evoluţionişti, ridică probleme probabilistice uriaşe.

Astfel, marele evoluţionist Julian Huxley acceptă ideea [31,pg.41]: "O proporţie de o mutaţie favorabilă la o mie de mutaţii nefavorabile, reprezintă o idee generoasă...".

Admiţ�nd această afirmaţie favorabilă evoluţioniştilor (deoarece după urmărirea a peste 2000 de generaţii de musculiţe drosophila, nu s-a observat nici o mutaţie favorabilă p�nă �n prezent), ar fi necesare numai pentru evoluţia unui cal [1pg.69], mai mult de 1 milion de mutaţii favorabile (aici biologii se referă �n primul r�nd la modificarea moleculelor de ADN de la precursor pentru a se obţine cele necesare unui cal).

Ernst Mayer un mare neoevoluţionist susţine [53,pg.102]: "Trebuie să nu uităm că mutaţia este ultima sursă a variaţiei �ntregului fond genetic �n populaţia naturală şi singurul material nou accesibil pentru ca selecţia naturală să lucreze".

Pentru neodarwinisti, fenomenul mutaţiei este cel mai important component al modelului evolutionist, el trebuind să asigure dezvoltarea spre nivele superioare. Modelul creaţionist prezice că nu a existat nici un exemplu de mutaţie care să cauzeze o schimbare verticală, adică �n creşterea nivelului de complexitate, ci din contră nici o mutaţie nu este benefică.

�ncă din 1953, J. B. Watson şi F. H. C. Crick au propus modelul de structură al ADN sub forma unei spirale  duble cu bazele spre interior, unită prin legături de hidrogen. Acest model poate explica comportamentul moleculei, capacitatea ei de a se copia şi purta informaţii. Molecula conţine doar patru baze: adenina, citozina, guanina şi timina iar acidul ribonucleic (ARN) conţine aceleaşi baze cu excepţia uracilului care �nlocuieşte timina. P�nă de cur�nd AND-ul era considerat un constituent exclusiv al celulei animale iar ARN-ul al celulei vegetale.

Sub influenta mediului natural care conţine factori mutageni, cum sunt: radiaţiile ionizante, radiaţiile ultraviolete, variaţiile mari de temperatură, vibraţiile, o serie de substanţe chimice, sunt posibile substituiri de aminoacizi sau baze azotoase �n ADN, care schimbă mesajul genetic (mutaţii cu sens fals).

Se pot face c�teva consideraţii referitor la mutaţii, aşa cum le prevede modelul evoluţionist [1pg.55]:

a. Mutaţia este �nt�mplătoare. Nu există nici un control al mutaţiei care să producă caracteristicile necesare. Selecţia naturală trebuie să hotărască soarta mutaţiei. C. H. Waddingont susţine [54, pg. 98]: "Se menţine adevărat să spui că noi nu cunoaştem altă cale dec�t mutaţia aleatorie prin care noi variaţii ereditare apar; nici un alt procedeu, dec�t selecţia naturală, asigură că o populaţie se schimbĺ dintr-o generaţie �n alta".

b. Mutaţiile sunt rare.� Francisco J. Ayala �n   [55,pg.3] susţine: "Este probabil nepărtinitor să estimezi frecventa majorităţii mutaţiilor �n organisme intre una la zece mii p�nă la una la un milion pe gene şi generaţie".

c. Mutaţiile bune sunt foarte, foarte  rare. H. J. Muller, care a făcut foarte multe observaţii referitor la mutaţii, a spus [56,pg.35]: "Dar mutaţiile au fost apreciate a fi de natură aleatorie, astfel că foarte puţine dintre ele sunt utile".

d. Efectul net al tuturor mutaţiilor este dăunător. Chiar dacă mutaţiile nu sunt destul de dăunătoare ca să cauzeze purtătorilor săi eliminarea completă prin selecţia naturală, efectul �n mare este să scadă graduat viabilitatea populaţiei. Christopher   Wills susţine [57,pg.98]: "Larga majoritate a mutaţiilor, pe de altă parte, sunt dăunătoare sau chiar letale pentru individul �n care sunt exprimate."

e. Mutaţiile afectează şi sunt afectate de mai multe gene. Conceptul de mutaţie nu este at�t de simplu. In locul caracteristicii controlate de o genă specifică, poate apărea că fiecare genă afectează mai multe caracteristici şi că fiecare caracteristică este controlată de mai multe gene.

George  G. Simson susţine [58,pg.80]: "In ciuda faptului că o mutaţie este discretă, efectul discontinuu al celulei cromozomului sau genei, efectele ei sunt modificate prin interacţia �n �ntregul sistem genetic al individului."

�������� Din cele enumerate mai sus, rezultă uşor că probabilitatea ca toate genele care controlează un caracter să aibă o mutaţie bună este redusă practic la zero.

In concluzie, predicţia modelului creaţionist că orice modificare (inclusiv prin mutaţii) �ntr-un sistem organic sau anorganic, produce o creştere a calităţii sistemului, �n loc de o descreştere datorată entropiei, este nereală.�������

 


2 3 4 5 6   7   8 9 10 100

             1.skp