Sărut mâna, Doamnă!


de Florin Lăiu

Înapoi la pagina de start

Oricât ai fi de grăbit când treci pe stradă, poţi vedea, nu rareori, câte o bătrânică încovoiată şi stafidită, adesea cerşind, sau pur şi simplu văzându-şi de drumul ei, fără nici o legătură cu lumea prin care încă mai umblă. Şi ea este o „aşteptătoare”. Aşteaptă singurul lucru despre care ştie sigur că va veni.

Câţiva tineri plini de viaţă, în graba lor spre… viitor, se împiedică de moaştele ei, privind în urmă cu mirare serafică, parcă spunând: ce mai încurcă lumea şi băbuţa asta? Iar băbuţa poate fi şi o babetă: mai poartă încă urmele fardurilor de acum cincizeci de ani şi este îmbrăcată acceptabil. Are însă aceleaşi priviri în care citeşti duritatea destinului unei femei.

Nu de mult a fost şi ea o fetiţă, – n-are importanţă dacă era liniştită sau năzdrăvană, –  oricum, o fetiţă inocentă care, la vremea ei, a înflorit în toată puterea adolescenţei şi, cu aceleaşi speranţe de viitor ca şi trecătorii de azi, abia intraţi în viaţă, s-a agăţat de prima iubire, a sorbit în taină prima deziluzie şi, în cele din urmă a găsit sau a fost găsită de bărbatul făgăduinţei, cu care s-a legat pe viaţă.

Au urmat într-o rapidă succesiune copiii şi necazurile, au căzut două-trei guverne, a suferit cu stoicism valahic în bătăliile singurului vodă pe care l-a cunoscut – bărbatul ei ! – , au trecut prin mâinile ei vagoane de rufe, zeci de autotrenuri de cartofi şi ceapă. Apoi a venit vremea despărţirilor: când credea că îşi înţelege mai bine fetele, ele s-au măritat, au plecat; când a putut, în sfârşit, să se fălească cu băieţii, au zburat şi ei. Rămasă doar cu voievodul ei împătimit de tării şi consecvent administrator de bătăi, slujindu-l în continuare dintr-un simţ umanitar înnăscut, aproape iubindu-l, femeia se trezeşte peste noapte cu un ultim mort în casă – omul ei. Aşa se duseseră şi părinţii ei şi ai lui. Acum ea ştia bine calea.

Mişcându-se de la un copil la altul, fiecare cu problemele lui, femeia a rămas tot singură. Este sentimentul pe care-l ştie de-o viaţă. Tinerii se freacă de ea, se împiedică în goana lor către baftă, se simt incomodaţi ca de o profeţie, ca de-o oglindă a propriului destin: Ce mai caută prin lume şi hârca asta ?

Ziua nunţii este cea mai fericită zi a destinului nostru pământesc. Chiar dacă fericirea ne minte adesea, este cel mai bine să ne lăsăm minţiţi. Sunt bucurii cu care niciodată nu ne mai întâlnim. În viaţă, fiecare pas este unic, de aceea cel mai bun lucru este să ne bucurăm de fiecare clipă. Viaţa nu este o procesiune, ci un joc, iar virtutea supremă este aceea de a respecta regulile jocului, indiferent cine iese câştigător.

Dar viaţa este şi o apocalipsă. Întâi vin anii copilăriei nevinovate, şapte biserici şi şapte îngeri, cu greşelile lor copilăreşti dar şi cu temelii sigure puse de părinţii care sunt nesuferit de grijulii şi de moralişti. Urmează adolescenţa cu peceţile ei despecetluite: mai întâi călărind victorios pe armăsarii albi ai idealismului, apoi învăţând să strigi după dreptate, ca martor la cavalcada violenţei şi a lipsurilor. Rămas ca o fântână sigilată, în ciuda propriilor rătăciri, îţi găseşti într-o zi jumătatea apocaliptică şi vii în faţa lui Dumnezeu în haine albe. Tot cerul izbucneşte în laude aici jos, ca şi cum n-ar mai fi rămas acolo sus nici un înger.

Apoi urmează clipa de linişte pe pământ, una singură, când toţi îngerii se duc respectuoşi şi cuminţi în cerurile lor şi rămâi numai cu alesul tău. Timpul ar face bine să îngheţe în acest moment, dar vine prima dimineaţă a căsniciei şi sună prima trâmbiţă. Vine grindina primelor griji ale lumii reale şi, la sunetul următoarelor trâmbiţe, se amărăsc izvoarele, iar aştrii tinereţii încep să intre, parţial, în eclipsă. Când sperai să vină, în sfârşit, Paradisul, se anunţă încă trei trâmbiţe, mai lungi şi mai fioroase, care nu degeaba se numesc vaiuri. Totuşi,  Dumnezeu este viu şi domneşte.

 

Destinul apocaliptic continuă cu capitolul central al vieţii: apare primul născut, copilul făgăduinţei, apoi şi celelalte stele ale cununii, în sfârşit mezinul, „rămăşiţa“, ca să ai pe cine răsfăţa şi pierde. Devenită mamă, femeia este acum şi mai mult urmărită de forţele întunericului. Toate împărăţiile balaurului se coalizează împotriva ei şi a copiilor ei şi realizezi că, de fapt, pe acest pământ locuim o pustie. Dar pustia ne ajută, aşa cum ne ajută şi aripile de vultur ale lui Dumnezeu care ne poartă şi ne învaţă să zburăm.

Parte din copii apar, apoi, pe muntele Sionului, printre biruitorii din ultima bătălie cosmică; parte din ei printre cei martirizaţi din cauza statorniciei lor în Cuvânt, iar alţii, vai, sunt în mulţimea celor ce se închină Fiarei, pentru că au preferat idolii lumii. Acesta e supremul vai.

După ultimele urgii ale vieţii, după ultimii îngeri care te avertizează, după ultimul armaghedon în care afli, în sfârşit, de partea cui eşti, vine şi ziua adevăratului banchet, ziua în care se va face mare risipă de lux pentru toţi cei ce au iubit simplitatea, pentru toţi cei care au slujit fericirii altora. Iar în acest „toţi”, 70 de procente sunt feminine. Că nu degeaba Biserica a fost zugrăvită ca o femeie: la sluj şi la slujbă o vei întâlni întotdeauna pe adevărata Doamnă. („Domnii” şi domnişorii pot fi găsiţi mai degrabă pe stadioane, prin baruri, sau roind la jocurile electronice…). 

Adevărata nuntă, însă, adevărata fericire este o judecată. Prin urmare, în timp ce păzeşti oala pe foc şi la fel ca ea îţi clocoteşte inima de obidă, ia loc puţin şi judecă: Ce este mai înţelept sub soare, decât a te bucura de clipa prezentă şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru ea? Viaţa este un joc, un joc necinstit sau un joc frumos. Nu contează cine câştigă aici şi acum, contează doar cum joci.

În fiecare dintre noi şi în copiii noştri creşte, cu fiecare zi, babeta şi babalâcul de mâine. Ce fetiţă drăgălaşă era ea! Ce băiat înfipt era el! Dar timpul a trecut mult mai repede decât se credea în zilele acelea sau în ziua nunţii, iar ultima repriză se joacă pe vreme rea şi fără mari speranţe de egalarea scorului.

Acum, la zenitul vieţii, privind în urmă o copilărie care nu se mai întoarce, privind în viitor o împărăţie care nu se vestejeşte, poţi, totuşi, să te bucuri, doamnă, de clipa prezentă, de frumuseţea jocului cinstit. Fie ca această clipă să rămână gravată în nemurire!

 21 iulie 1996, Bucureşti.