PLEDOARIE PENTRU LIMBA ROMÂNĂ


Florin G. Lăiu 

Hainele spiritului

Nu există nici o limbă sfântă, dar dacă am accepta sintagma, ar trebuie să recunoaştem că pentru diverse opere literare, limba sfântă este aceea în care au fost ele create, iar pentru orice cuvântător, limba sfântă este limba maternă. În cazul meu şi al celor mai mulţi care v-aţi aventurat în citirea acestui articol, aceasta este limba română.

Simplificând lucurile în mod nepermis, limba este un mijloc de comunicare, nimic mai mult. Dacă înţelegi şi te poţi face înţeles, nu contează ce şi cum spui, cât de curată e pronunţia sau gramatica, sau cu câte gesturi şi onomatopee îţi completezi vocabularul. Este ca şi cum s-ar spune că îmbrăcămintea are doar rolul de a ne proteja de agresiunile climatice. Toţi ştim însă că ţoalele au şi funcţii sociale, de aceea le îmbrăcăm zilnic, indiferent de climă. Şi nu ne mulţumim cu faptul că ele acoperă anumite părţi ale corpului, asigurând decenţa, ci suntem preocupaţi de estetica îmbrăcăminţii noastre şi a altora. Un om căruia nu-i pasă cum arată, nu se respectă pe sine şi nu respectă pe alţii.

Ca să ducem analogia până la capăt, stilul vestimentaţiei poate fi diferit, după cultură, stare socială, profesie, ocazie, etc., sau poate fluctua după direcţiile majore ale unei culturi, ori după capriciile modei. Bunul simţ ne ajută pe cei mai mulţi să evităm situaţiile penibile sau hilare. Natural,  moda este schimbătoare şi toţi urmăm megatendinţele ei. Aproape nimeni nu se mai poartă azi în vechiul şi minunatul port popular. Nu era greşit cu nimic şi nu era dizgraţios acest port, totuşi el s-a schimbat. Oraşul a învins, Occidentul a învins. Ceea ce la început era ridiculizat şi condamnat ca fiind fandoseală boierească, a devenit normal şi obligatoriu, chiar dacă şi astăzi ne place să privim artişti îmbrăcaţi în portul popular.

Dar ce aţi zice dacă am combina elementele: bocanci, ginşi strâmţi, brâu, ie şi broboadă la aceeaşi persoană ? Încercaţi să-i puneţi şi furca în mână ! (Suspectez că cititorii mai tineri nu vor şti dacă este vorba de tridentul lui Poseidon, sau de instrumentul cu care se manipulează paiele). Unui artist cu cămaşă şi iţari, îi punem în mâini un caval sau, hai un taragot, dar nu saxofonul, în timp ce vioara stă bine şi în mâinile ţiganului lăutar, şi în mâinile lui badea Ion, şi în mâinile Silviei Marcovici. Anumite repere culturale au creat aceste legi nescrise, pe care şi subconştientul nostru le respectă. Din nefericire, însă, există şi oameni total lipsiţi de gust estetic. Am văzut doamne îmbrăcate curat şi decent, cu haină de piele maro închis, pantaloni negri destul de bărbăteşti şi broboadă verde cu beteală (!).

Limba suportă, de asemenea, schimbări majore în timp. Unele elemente străine sunt asimilate relativ repede, în mai multe registre ale limbii, în timp ce altele sunt reţinute doar în registrul tehnic, ori sunt utilizate într-o subcultură, cum ar fi lumea hackerilor şi a rockerilor, universul închis al unei confesiuni nepopulare, anumite argouri. Mă voi referi aici la fenomene stilistice care zgârie urechile, dinspre mediul religios pe care-l cunosc mai bine. Acestea nu sunt păcate strigătoare la cer. De acelea se va ocupa cerul la vremea lui. Este vorba de păcatul urâtului, în sensul în care se poate spune: „Cutare are idei profunde. Păcat însă că exprimarea este mimetistă, insipidă, stereotipică, de gust îndoielnic."

  

Jargon confesional ?

Este natural ca o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, să tindă spre un gen de izolare lingvistică, formându-şi în timp un jargon propriu. Se întâmplă în mod obişnuit în cadrul confesiunilor relativ noi şi mai puţin populare. Fenomenul este prezent şi în limbajul confesiunilor istorice, dar acest sector are avantaje statistice incomparabile: întotdeauna majoritatea vorbitorilor impune regulile jocului într-o limbă. Voi discuta mai târziu acest aspect.

Limbajul specific al unui grup este simţit ca fiind foarte natural în interiorul grupului, dar din afară apare ca o păsărească sau ca o limbă de lemn. (Nu mă refer aici la limbajul „tehnic” teologic, care este unul de specialitate şi, de regulă, aconfesional). Nimeni nu pare dispus să-şi asculte propriul limbaj, sau limbajul de grup, cu o ureche din afară, cu urechea unui neiniţiat.

Se înţelege că doar mesajul este sacru şi inalterabil, atunci când este vorba de cele sfinte. Dacă scopul vorbitorului sau al scriitorului este acela de a fi bine înţeles de oricine, şi ca destinatarii să aibă o reacţie favorabilă, atunci trebuie depuse eforturi ca limbajul folosit să fie limbajul comun al societăţii în care trăim. Dacă dorim să colorăm limbajul, cum este de dorit adesea, să-l colorăm după standardele lingvistice şi literare ale societăţii în care trăim. Nu vom putea, şi nici să nu încercăm să impunem limbajul nostru publicului larg. Devierile şi strâmbăturile publice ale limbajului ar trebui sancţionate cumva. Un leu pentru fiecare greşeală ar îmbogăţi Academia.

Forme neologice perimate, maladaptate sau neadaptate

Când un autor sau vorbitor român vrea să se refere la facerea lumii, o va numi Facere sau Creaţie. Într-un anume mediu religios însă întâlnim termenul „creaţiune", rostit foarte natural, ca şi cum toată lumea se simte acasă cu el. Această „creaţiune" însă este un neologism care s-a învechit deja şi a ieşit din uz. Acelaşi fenomen include şi termenii: lecţiune (lecţie pentru şcoala biblică săptămânală), reformaţiune (Reforma din sec. XVI), şi alte neologisme franţuzeşti, englezeşti sau latineşti cu terminaţia -tion(em).

Atenţiune este încă în uz, dar cu sens diferit („Atenţiune!"), în cazul formulele sau semnalelor de avertizare. Atenţie se foloseşte în toate celelalte cazuri („concentrarea atenţiei", „o atenţie specială", etc.). Cele două forme nu se pot substitui întotdeauna. Atenţie poate fi folosit întotdeauna, dar atenţiune este foarte limitat şi are toate şansele să dispară. „Lecţiune” este recunoscut de dicţionare, dar se utilizează doar în filologie, referitor la diferitele forme de prezentare ale unui text, sau la modul critic de a-l citi pentru stabilirea versiunii originare. Studiu săptămânal se poate numi foarte natural lecţie sau studiu, iar pentru caietul trimestrial de studii se poate găsi, de asemenea, o denumire mai scurtă, dacă e nevoie.

Reformaţiune şi Reformaţie sunt termeni folosiţi în mod exclusiv în mediile religioase de inspiraţie occidentală: în grupurile adventiste, mileniste şi la greco-catolici se întâlneşte forma "reformaţiune", iar la baptişti şi la reformaţii ardeleni se întâlneşte forma "reformaţie"). Reformaţiune nu se găseşte în nici un dicţionar românesc, deşi alţi termeni cu sufixul -ţiune există, în ciuda faptului că nu mai sunt uzuali (admiraţiune, afirmaţiune, agitaţiune, abnegaţiune, ambarcaţiune etc.); iar reformaţie se întâlneşte ca o raritate în dicţionarul de sinonime, pentru ceea ce în mod normal se numeşte reformă sau protestantism.

Care este riscul folosirii unor asemenea termeni? Foarte probabil, vorbitorul sau autorul va fi înţeles, dar va fi perceput imediat ca aparţinând unei subculturi. Bunul gust dictează să alegem din multiplele forme posibile, pe cele mai comode. De ce să spunem, de exemplu, transsubstanţiaţiune, care există totuşi în DEX '98, şi să nu folosim sinonimul mult mai frecvent, mai scurt şi mai actual: transsubstanţiere ?

Folosirea anglicismelor are riscurile ei. Râdem uneori de limbajul amestecat al românilor din diaspora americană, care plătesc biluri în loc de facturi, colă(n)esc în loc de a suna pe cineva la telefon, au geaburi în loc slujbe, merg la cort, în loc de tribunal, etc. Unii termeni englezeşti au şanse reale de adaptare în limba română, mulţi însă vor fi respinşi ca un corp străin, iar unii sunt admişi doar în limbajul colocvial (universalul "ochei", de exemplu!), sau în cel tehnic (blog, sait, maus, hard-disc, sámit, etc.). Mă întreb ce rost are să „sumarizezi" un discurs, când poţi foarte simplu să-l rezumi. De ce să afirmi că preceptul universal, prezentat sub forma unui proverb, hai să-i spunem aforism, maximă, adagiu, cugetare, este o ... epigramă (!). Am suspectat imediat că autorul acestei exprimări a folosit un sens special al cuvântului epigramă, care există în engleză (epigram = vorbă sau maximă tăioasă), dar care nu a intrat în limba română, şi nici nu va intra, fiindcă nu este nevoie.

Un anglicism care s-a adaptat în mod exclusiv în limbajul confesional este adjectivul (sic !) advent. Dicţionarul îl recunoaşte doar ca substantiv (advent, advénturi = perioada de patru săptămâni/duminici dinaintea Crăciunului, la catolici). În teologia occidentală, inclusiv americană, substantivul acesta (care este de origine latină: adventus= venire) are un uz teologic, aplicat la venirea lui Christos. Parusía, a doua venire a lui Christos se numeşte în engleză, "The Second Advent", pentru a se deosebi de prima Sa apariţie în lumea noastră, care se aniversează la Crăciun. În engleză, advent se poate referi adesea şi la venirea unui anumit eveniment important. Niciodată însă termenul acesta nu este adjectiv. Devenirea lui adjectivală a apărut prin traducerea stângace a unor expresii englezeşti ca: The Advent Movement („mişcarea adventă"), The Advent Message („solia adventă”), the Advent people („poporul advent"). „Advent" a devenit adjectiv din cauza terminaţiei „-ent” (ca şi „prezent”, „tranzient", „decent" etc.), când de fapt este un substantiv (ca şi ciment, curent, rulment etc.). În realitate, sintagmele menţionate se traduc cu: Mişcarea Adventului (sau Adventistă), mesajul Adventului (sau adventist) şi oamenii Adventului (adventiştii).

Privite dinspre curentul dominant al esteticii limbii, din afara subculturii confesionale, anumite expresii, care pentru un membru al grupului sunt foarte candide şi inspiratoare, se potrivesc ca o vestimentaţie combinată ad-hoc. Exempli gratia, "solia adventă", ca expresie, este o combinaţie inestetică dintre arhaismul biblic „solie”, (care în limbajul actual este complet înlocuit cu „mesaj") şi adjectivul pseudo-neologistic intrus „advent".  Imaginaţi-vă următorul cuplu: o ţărancă încă frumoasă, bogată şi muncitoare, în vârstă de vreo 60 de ani, măritată de curând cu un un tânăr curat la suflet, precum şi semidoct, având doar jumătate din vârsta doamnei. Să zicem că sunt fericiţi împreună, cel puţin o vreme, ca toată lumea, dar nimeni nu îi va admira în cultura noastră ca o pereche potrivită.  În literatură facem combinaţii asemănătoare doar atunci când dorim să creăm efecte umoristice.  

Expresia „poporul advent” este nepotrivită nu numai din cauza falsului adjectiv „advent” (în loc de adventist), ci şi pentru uzul nepotrivit al substantivului "popor", în acest caz. Nu se spune niciodată „poporul catolic”, „poporul baptist”, „poporul ortodox” - chiar dacă un popor poate fi în majoritate de o anumită religie. Poţi spune „poporul român", sau „poporul albanez”, dar nu „poporul evreu”, fiindcă toate acestea trimit la etnicitate, dar nu poţi spune „poporul creştin”, „poporul masonic” sau „poporul hindus”, fiindcă acestea sunt categorii social-culturale supernaţionale. Chiar dacă în limba română „popor” mai înseamnă şi „populaţie”, „mase”, chiar dacă DEX '98 admite sensul de „totalitate a membrilor care aparţin aceluiaşi cult sau aceleiaşi parohii", precizează că este un sens învechit. Iar cuvintele sau expresiile care sunt învechite pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi nu pot fi resuscitate de o minoritate care nu are nici voinţa nici şansele de a se impune în domeniul limbii. Rămân două posibilităţi: renunţarea la limbajul de lemn, sau rămânerea în relativă izolare culturală.

În această categorie aş pune în discuţie şi denumiri oficiale ale organizaţiilor eclesiastice. De exemplu, cuvântul englezesc „conference” este, oarecum, echivalentul termenului românesc „conferinţă”, dar cu o semantică mai dezvoltată. Poate însemna ligă sau federaţie teritorială (în sport). În unele confesiuni evanghelice din ţările de limbă engleză, pe lângă sensul natural de  convenţie eclesiastică echivalentă cu sinodul sau conciliul (zonal sau general), „conference” are şi un sens derivat: un grup de biserici (congregaţii) locale, ai căror reprezentanţi se întâlnesc regulat în adunarea generală (conferinţă). Adventiştii români au preluat această accepţiune care a devenit oficială. În limbajul acestei comunităţi, conferinţa este totalitatea districtelor (câmpuri pastorale, parohii) de pe un teritoriu care cuprinde mai multe judeţe, oarecum echivalentul unei mitropolii. Aceeaşi denumire se foloseşte practic şi pentru comitetul executiv şi pentru sediul administrativ al conferinţei.

Nimic condamnabil în acest limbaj convenţional. Dar este demn de remarcat, că adventiştii de limbă franceză nu au introdus în mod servil şi inconştient o nouă semnificaţie a termenului în franceză, ci au preferat să traducă termenul „conference” prin „fédération”, un termen mult mai exact pentru limba franceză, şi care ar fi fost preferabil, în formă românească (federaţie) şi pe plaiurile mioritice. Evreii, de exemplu, îl folosesc cu succes.  Dacă „federaţie” nu place, atunci să-i zică mitropolie. „Conferinţa” însă ţine de păsăreasca unui grup. Chiar dacă există în statutul oficial al Bisericii şi este cunoscut de unele autorităţi, denumirea aceasta nu poate fi imediat şi corect înţeleasă de o persoană din afara grupului. Denumirea este derutantă, fiindcă oricine aude cuvântul, se gândeşte la o adevărată conferinţă.

Denumirea de „biserică”, pentru o anumită congregaţie şi pentru locul de închinare/cult poate fi legitimată teologic, dar este o adaptare mai puţin fericită. Biserica este un locaş de cult, cu arhitectură şi funcţii specifice, cu multă încărcătură mistică, superstiţioasă. Biserica este şi acea instituţie eclesială istorică, impregnată de social-cultural şi politic. Nici un sens, nici celălalt nu sunt în acord cu credinţele confesiunilor noi evanghelice. Luther a fost foarte deştept când a respins termenul tradiţional „Kirche" şi în traducerea sa biblică a redat termenul grecesc Ekklesía (adunare, întrunire, convent, congregaţie) cuGemeinde” (comunitate, obşte). În tradiţia evanghelică românească, limbajul credincioşilor s-a format, pe de o parte, prin traducerile biblice româneşti, în care termenul Ekklesía este redat întotdeauna cu Biserică (cu puţine excepţii confesionale, care ar prefera termenul „adunare”), şi pe de altă parte, prin reacţie faţă de eticheta de „sectă”, cu care creştinii majoritari îi cadorisesc de regulă pe minoritari. Ar fi fost însă mult mai potrivit să fie evitaţi termeni ca „Church”, „Kirche”, „Biserică”, care au încărcătură politică, la fel ca şi termenul „sectă".

„Sectă” este un termen universal compromis. Din nefericire, toate „bisericile” îl folosesc, cu sens peiorativ, când se referă la o „comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă”, sau la „un grup (închis) alcătuit din adepţii unei doctrine" (religioase, filozofice sau politice)”, cf. DEX '98. Grupul separat este întotdeauna demonizat, calomniat, asociat cu erezia şi marginalizat. Noi suntem dreptcredincioşii, cei care fac opinie separată sunt eretici şi sectanţi. Se consideră că o caracteristică esenţială a sectei este exclusivismul. Din acest punct de vedere însă, nu este deloc greşit să spunem că aşa-numitele Biserici istorice, şi ele nişte fragmente rupte dintr-o Biserică mai veche, care se confunda cu Imperiul, nu sunt altceva decât megasecte. La origine, însăşi Biserica a fost o sectă evreiască. Din afară era privită ca asociaţie ilegală. La scurt timp după ce i-a fost recunoscut caracterul de adunare publică (Ekklesía), ea a devenit oficial instituţie de stat şi s-a menţinut astfel până în timpurile moderne, chiar şi în forme fragmentare. La nivel popular, termenul „sectă” are valoarea unei înjurături. Se şopteşte că sectanţii jertfesc copii, că au ritualuri orgiastice, exact aşa cum povesteau păgânii despre creştini în primele trei secole. Cea mai sănătoasă soluţie este ca termenul să fie evitat, deoarece este în mod ireversibil contaminat. Şi orice înlocuitor s-ar prefera, să fie folosit cu suficient respect faţă de aproapele, potrivit Legii lui Christos: „Să faceţi altora exact ce aţi ca ei să vă facă!” Dacă nu este folosit cu respect, până şi cel mai frumos termen devine peiorativ.

Aş pune în discuţie şi expresia, de altfel nevinovată, „relaţia cu Dumnezeu / Iisus / Christos”. Este destul de clară ca sens. Totuşi formula mă jenează, fiindcă este străină limbajului comun. Nu mă refer la experienţa în sine. Când vorbim despre Dumnezeu, sau despre Domnul Christos, normal este să simţim toată măreţia şi căldura acestui Nume. Nu sunt de acord cu cei care văd în Dumnezeu doar un Pantokrátor, un suveran suprem distant. Dar nici să folosim expresii amicale, colegiale, sociologice despre trăirea noastră cu sau în Dumnezeu. Nu vreau să spun că trebuie să evităm exprimările calde, familiale, pe care şi Biblia le încurajează (Tatăl; Fratele Mai Mare; Te iubesc, Doamne etc.). Dar „relaţie” este un termen care ţine încă de limbajul oficial, îi stă bine într-un tratat, ori într-un proces verbal, dar nu lângă cuvântul cel mai încărcat de eternă frumuseţe. Este un neologism adaptat, înlocuind parţial termenul „legătură”, care nu are nici o vină.

Desigur, poţi avea relaţii / legături cu Dumnezeu, şi chiar fără a dar românul fuge de expresia aceasta, fiindcă este străină de sufletul lui.  Românul nu zice nici măcar "legătură" cu Dumnezeu, ci "trăire" şi "trăitor", cuvinte mult mai bogate şi care, în acelaşi timp redau mai bine expresia biblică (ebraică sau iudeo-elenistică) „umblarea (mersul) cu Dumnezeu". În spiritul limbilor semitice, purtarea sau modul de viaţă (trăirea) sunt redate prin metaforele „cale" / „drum”, „umblet” şi „a umbla”. De aceea, capitolul talmudic care reglementează toate situaţiile din viaţa evreului se numeşte Halakha (lit. „umblare").

Fiindcă veni vorba de „relaţie”, să spun câteva cuvinte şi despre verbul „a relaţiona”. DEX '98 îi recunoaşte în limba română doar sensul tranzitiv, şi acesta rar folosit: „A pune în relaţie ... două sau mai multe fenomene, evenimente etc.” Dar de curând, se foloseşte intranzitiv, venind din zona psihologiei de limbă engleză, cu sensul de „a avea relaţii sociale”. Întrebarea mea este: oare, cum se exprima românul înainte de a veni acest minunat termen „a relaţiona” ? Dacă putem dovedi că are viitor, să-l folosim (cu oarecare prudenţă). Dar dacă este doar o modă ?

O altă expresie stereotipă stranie se foloseşte în legătură cu dedicarea sau dăruirea de sine lui Dumnezeu: „mă predau (ne predăm) lui Dumnezeu".  E drept că în nici o limbă nu este populară experienţa aceasta. Dar în limba română, „a se preda" are preponderent un sens militar, după DEX '98: „a se recunoaşte învins şi a se pune la dispoziţia duşmanului, urmăritorului etc." Iată-L pe Dumnezeu pe post de inamic, de urmăritor. Imaginea nu este departe de adevăr, fiindcă în mod natural, omul fuge de Dumnezeu ca de o forţă ostilă şi adesea luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea este important să te predai, atunci când eşti somat. Dar folosită stereotip, expresia este cam nefericită. De ce să nu foloseşti diverse expresii, de exemplu, că te-ai dedicat, supus, închinat, dăruit, dat lui Dumnezeu, etc.

O expresie ca „the Jewish nation” este acceptabilă în engleză, unde termenul „nation” are o vechime mai mare şi poate însemna popor, neam, naţie, gintă, seminţie. Dacă este însă calchiată în limba română, „naţiunea iudaică” (vorbind despre timpuri istorice, despre neamul evreiesc din antichitate) este o expresie nepotrivită. Conceptul de„naţiune” în limba română este modern, cu puternice semnificaţii politice. Nu mă interesează aspectul acesta în sine, fiindcă şi definiţiile politice sunt parazitate, dar în mod sigur, cei care au scris „Jewish nation" nu la aspectul modern al termenului s-au gândit. Dacă vreţi naţiune israeliană se poate, aşa cum vedem cu ochii, dar aici este o situaţie modernă. Când vorbim despre antici, nu spunem naţiunea dacă, naţiunea galică sau nabateeană. Acestea sunt popoare, neamuri, alteori doar populaţii. Termenul de naţiune se foloseşte, de asemenea greşit şi în alte calcuri englezeşti, cum ar fi „mânia naţiunilor” (re Ap 11:18). Nu despre naţiuni este vorba acolo, ci de popoarele ostile poporului lui Dumnezeu, concept tradus de regulă cu termenul „păgânii” (la origine, neevreii !).

„Vreţi să mergem mai curând la cer?” Faceţi vă rog un sondaj de opinie pe stradă şi puneţi direct această întrebare, dacă aveţi curaj. Nu este vorba de curajul de a mărturisi speranţa revenirii lui Christos şi a restabilirii dreptăţii şi fericirii în lumea noastră, ci curajul de a vorbi altuia într-o limbă pe care el o înţelege altfel. Se spune că un frizer credincios era foarte mustrat de cugetul lui că nu îi avertizează şi pe clienţii lui, şi nu le face cunoscută posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. S-a hotărât în fine să acţioneze. Dregându-şi glasul şi înghiţind nodul, după ce tocmai îşi săpunise bine muşteriul şi era gata să pună briciul pe el, îl întreabă: „Domnule, scuzaţi-mă, sunteţi pregătit pentru moarte ?" Cam aşa sună în urechile unui ortodox expresia „dorim să mergem în cer" cântată de copii. Atât de tineri ? Când pocăitul zice că vrea să meargă la cer, nu se gândeşte la moarte, ci la revenirea lui Iisus, pe care o crede iminentă. Ştiind că Domnul va lua cu Sine la cer pe credincioşii Lui, în timp ce neascultătorii sunt sortiţi pieirii, ei doresc să fie printre cei răpiţi la cer. Dar mă întreb: suntem preocupaţi de ce va înţelege semenul nostru de altă religie când îmi exprim credinţa într-un limbaj cu care el nu este obişnuit?

Fereşte-te de omul unei singure cărţi

Dictonul acesta ar putea fi greşit, dar pentru motive practice merită luat în serios, în situaţia în care lăsăm ca limbajul nostru să fie influenţat de o singură carte, sau de un grup restrâns de cărţi, toate de aceeaşi factură literară: traduceri. Din nefericire, traducerile au adesea o încărcătură de calcuri care s-au perpetuat peste secole. Aşa se întâmplă chiar cu primele traduceri ale Bibliei. Greaca Septuagintei şi a Noului Testament nu este limbajul standard comun (koiné), ci acea greacă comună vorbită şi scrisă de evreii din diaspora. Adesea traducerea în limbile moderne a preluat formele imitative greceşti sau latineşti şi astăzi avem o serie de termeni şi expresii „biblice” care sunt pe lângă realitate. De exemplu, Lacul Galileii este de regulă „Marea” Galileii. Crăişorii, cnejii şi tiranii unor cetăţui canaanite sunt „împăraţi”, iar „ţara”  este „pământul”.

Este Pavel „apostolul neamurilor”? Cred că da, fiindcă atunci când mergea în misiune intra întâi în sinagogă, pentru convertirea celor pe care îi numea fraţii lui, rudele lui, iar la sfârşitul Epistolei către Romani salută pe nume doar pe creştinii evrei, dintre care unii îi erau chiar rude. În Noul Testament însă, termenul „éthne” (naţii, popoare, neamuri) se referă în cele mai multe cazuri, în mod tehnic, la neevrei. Termenul românesc Neamuri nu are acest sens decât în limbajul influenţat de traducerile biblice. Mai mult, uzul noutestamentar al termenului este tipic iudaic. Cândva, GOY însemna în ebraică (popor, neam) şi se folosea şi cu referire la Israel, ca sinonim al lui ‘AM (neam, popor). Cu timpul, termenul a căpătat o culoare peiorativă, de „alt popor”, „popor străin”, „populaţie neisraelită”. În ebraica târzie însă termenul GOY nu se mai referă la un popor neevreu, ci la o persoană dintr-un alt popor, în sens distinctiv sau chiar peiorativ (echivalent cu „păgân”). Ce înţelege omul de pe stradă când îi vorbeşte despre Neamuri ? Las' să ne trăiască neamurile la toţi !

Este potrivită astăzi folosirea termenului „slăbănog”, în Evanghelii şi în comentariile lor? Nu putem găsi sinonime actuale? „Paralitic”, deja folosit şi în traducerile biblice, ar fi unul acceptabil. „Slăbănog” are astăzi sens peiorativ (referitor la un om slab, uscăţiv). Despre o mână înţepenită se poate spune că este „uscată” ? Este adevărat, că termenul grecesc folosit aici înseamnă şi uscat. Dar el mai înseamnă şi ţeapăn, rigid. O mână uscată poate fi mai degrabă „zvântată”, nu mai este udă. Sau este slabă, uscăţivă dar nu neapărat rigidă.

„Neprihănit” şi „neprihănire” sunt termeni folosiţi cu un sens special, teologic în traduceri biblice evanghelice româneşti şi în scrieri dependente de acestea (cu referire la o stare sau trăire conformă cu voinţa / legea lui Dumnezeu). Limbile biblice, ca şi limbile în care s-a tradus Biblia, folosesc pentru acest concept termeni echivalenţi cu „drept”, „dreptate”, „corectitudine”, „justeţe” etc. Este adevărat că uneori nici dreptate nu se potriveşte. „Dreptul X” are în limba română sensul exact cerut de termenul ebraic şi de echivalentul grecesc. Dar denumirea acestei virtuţi mi se pare inexact numită în traducerile româneşti, fie că o numim „dreptate” (după obiceiul ortodox), fie că o numim „ne-prihănire”. Acesta din urmă este un termen negativ, destul de imprecis, având mai degrabă o sonoritate poetică decât teologică. Propunerea mea este ca, indiferent de traducerea biblică folosită, să utilizăm cei mai adecvaţi termeni în explicaţiile şi comentariile necesare, în predici sau în orice alt mod de comunicare, fără să depindem exclusiv de termenii folosiţi în versiunea biblică pe care o folosim. Adjectivele care exprimă cel mai bine acest concept sunt, după caz: drept, nevinovat, corect. Iar substantivul care numeşte calitatea, poate fi numit uneori „dreptate”,  dar adesea este „corectitudine”, ceea ce sună poate prea neologistic pentru unii, dar se pot găsi sinonime: e. g. trăire (purtare) dreaptă. În multe cazuri înseamnă nevinovăţie.  Neprihănire însă este mai uzual cu sensul de feciorie, castitate, puritate. Principala problemă este că majoritatea românilor nu-l folosesc în sensul pe care l-a intenţionat Dumitru Cornilescu, fie-i binecuvântată amintirea. 

Dependenţa de traducerile biblice merge până acolo că în loc să se folosească formele actuale ale numelor unor popoare sau personaje istorice, se folosesc forme arhaice depăşite.  Bibliile româneşti au, de exemplu, numele Cir în loc de Cirus / Cyrus; Dariu în loc de Darius; hetiţi în loc de hitiţi; horiţi în loc de hurriţi; haldei în loc de caldeeni etc. Aceste diferenţe crează o nejustificată izolare lingvistică faţă de terminologia manualelor de istorie şi a altor scrieri de popularizare a istoriei. Este adevărat că numele latineşti sau greceşti terminate în –us / -os au fost românizate în timp, şi formele românizate au rămas în scrieri cu caracter arhaic sau popular (Darie împărat, Chir împărat), cu frumuseţea lor de poveste. Dar numele respective apar în cărţi istorice ale Bibliei, iar acea terminaţie latină (-us) este etimologică, nu latinizantă. Cyrus provine din gr. Kyros, care redă originalul elamit Kuruşi (Pers. Kawaruşa, Bab. Kuraş, ebr. Koreş). De asemenea, Darius este, la origine, Darayavahuş. De aceea, şi în lb română se respectă această terminaţie în literatura istorică, şi se scrie Cirus (Cyrus), Darius; nu Cir şi Dariu.

Am fost martor la un examen în care o studentă credincioasă vorbea despre „împăratul Cir”, iar profesorul, un universitar de marcă, nu înţelegea despăre ce este vorba. Am putea să-i scădem puncte profesorului că nu ştia lecţia asta, dar mai degrabă hai să se adapteze minoritarii la limbajul standard, până la ceva mai bun.

Cauzele alienării lingvistice religioase

Cauzele izolării lingvistice şi crearea unui jargon confesional ţin de sursele de limbă literară ale confesiunii. O anumită traducere biblică (după părerea mea, din punct de vedere stilistic toate sunt defectuoase, chiar dacă sensul este redat cu oarecare fidelitate) crează un anumit limbaj în cadrul unui grup religios. Literatura confesională, predicile, studiile teologice, mass-media, cântece şi versuri, toate acestea întreţin în mod inconştient cercul vicios, fiind atât efectul, cât şi cauza fenomenului. Relativa izolare culturală, culturalizarea intensă şi predominantă prin mijloacele menţionate, începând cu Biblia şi cu alte cărţi traduse, toate acestea determină un limbaj închis. Oricât ar fi de bune nişte cărţi, traducerile nu sunt mijlocul cel mai potrivit de a-l învăţa pe român limba română. Mă refer la gustul limbii, nu la simpla comunicare.

Această izolare este parţial explicabilă; concepţia diferită despre lume şi filosofia specifică de viaţă au uneori şi darul de a înstrăina cultural pe credincios, întrucât fiecare cultură este impregnată de elemente filosofice şi morale specifice. Între creştinismul care se sileşte să rămână autentic şi secularismul pur, vopsit în roşu sau într-o culoare mai creştinească, este o prăpastie mare. Să fiu bine înţeles, nu blamez cu nimic preferinţele religioase sau teologice ale cuiva. Pledoaria mea în acest caz este doar pentru limba română.

Accente improprii şi ortografie discutabilă

Termenul „sabat” se accentuează corect pe ultima silabă, atât în originalul ebraic (şabbath), cât şi în echivalentul francez prin care termenul a intrat în limba română (sabbat). Cu toate acestea, -- poate datorită influenţei engleze, dar posibil şi din alte motive – nu puţini credincioşi pronunţă cu accentul pe prima silabă.

Alţi termeni au suportat de asemenea mutaţii „confesionale” ale accentului. De exemplu: IS-rael, IZ-rael sau Iz- RA-el, în loc de Iss-ra-EL (cu accentul pe ultima este corect). Într-un cuvânt, se preferă preferă accentuarea englezească, în locul celei franceze, deşi limba română depinde de franceză în majoritatea neologismelor, iar în aceste cazuri şi ebraica preferă accentul pe ultima, ca în franceză.

În ce priveşte ortografia, există încă mult haos. Pe de o parte, este nevoie de oarecare flexibilitate, fiindcă adesea ortografia are şi rol stilistic. Dar când apar anumite stereotipe ortografice nejustificate, simple obiceiuri confesionale care riscă să fie greşit înţelese, bine ar fi să se intervină cu o anumită autoritate, pentru uniformizarea unora dintre ele.

Referindu-se la instituţia biblică, istorică sau actuală (confesională, oficială), unele publicaţii religioase folosesc în mod consecvent majuscula. Alţii însă, scriu peste tot cu minuscule, cu excepţia denumirilor oficiale (şi uneori nici în aceste cazuri). Pe de altă parte, anumite noţiuni de importanţă teologică denominaţională sau din pură obişnuinţă (Cuvânt, Evanghelie, Sabat, Templu, Evrei, Neamuri, Filisteni). Dar nu există consecvenţă, fiindcă nu toate conceptele socotite de maximă importanţă sunt scrise cu majuscule (credinţă, har etc.). Christos este numit Mântuitorul, întotdeauna cu majusculă, ca şi atunci când este numit Creatorul. De ce Mântuitorul este cu majusculă, iar alte calităţi cu minusculă, nimeni nu ştie.

De asemenea, dintr-o inerţie istorică, fără nici o justificare teologică, unele confesiuni (evanghelicii şi catolicii) din România scriu numele Isus cu un singur „i”, în timp ce ortodocşii l-au schimbat de mai mult timp în Iisus (cu dublu „i”). Limba română, datorită preferinţei majorităţii ortodoxe, cere ortografia Iisus, care are o justificare în istoria transliterării din greacă, deşi pronunţia numelui este aceeaşi. De asemenea, românul este obişnuit cu varianta greco-slavă a numelui Hristos. Este oare mai normal să scriem şi să pronunţăm Cristos, aşa cum fac de regulă, baptiştii, catolicii, martorii lui Iehova etc. ? Problema nu este confesională, ci de limbă. Eu folosesc ortografia „Iisus Christos”, alegând această a treia formă (Christos), care este împăciuitoare (le cuprinde pe amândouă), păstrează pronunţia tradiţională (ch = /h/ gutural), este folosită în literatura bună ortodoxă, precum şi în literatura seculară uneori. Şi, în ultimul rând, dar important pentru mine, majuscula C arată mai bine decât forma agresivă a majusculei H. Poate l-aş accepta pe H, dacă ar putea fi ornamentat mai atrăgător. Aşa cum arată, seamănă cu o ghilotină, ori cu un scaun electric, obiecte mai dificil de asociat cu Mântuitorul. Există deci şi motive subiective, personale. Există şi forme permise şi permisibile. Nu totul trebuie standardizat.

În general, există reticenţă faţă de altă ortografie decât cea moştenită. Eu găsesc că şi ortografia are un rol important, în ce priveşte deschiderea sau izolaţionismul unui grup. Când ai un mesaj despre care crezi că este important, nu îl transmiţi printr-un limbaj „marcat”, făcut pentru a trezi suspiciuni şi discuţii inutile, ci printr-un limbaj comun, perfect transparent, pentru ca dialogul sau disputa să se concentreze asupra mesajului, nu asupra limbajului.