torna fratre

Introducerea lui I. H. Rădulescu la traducerea sa biblică neterminată, după Septuaginta


Home 'torna fratre' 

Expun aici un text mai puţin cunoscut, al unui român controversat. Ion Heliade Rădulescu afişează aici un stil guraliv, cu exprimări caragialeşti, hilare (cel puţin pentru generaţia noastră), combinând problemele reale a unei noi traduceri a Bibliei în limba română, cu teme politice şi patriotarde. Autorul pendulează între idioţenii diletantissime şi observaţii geniale când face afirmaţii teologice, în special legate de istoria iudaismului şi de Textul Masoretic. Este antiprotestant, dar adesea vorbeşte ca un protestant. Este mai puţin pro-occidental, mai degrabă rusofob şi filoelen — o imagine destul de actuală.

© Florin G. Lăiu

Prolegomene

de Ion Heliade Rădulescu,  

la Biblia sacră ce cuprinde Noul şi Vechiul Testament, 1859. 

“Iar Terra era nevăzută şi informă, şi întunerec peste abis,

   şi Spiritul lui Dumnezeu se purta peste ape.”

   Biblia fu unica carte din toate operele minţii umane care din concepţia sa fu destinată a străbate locurile şi secolii, a se purta peste apele multe şi din chaosul elementelor diverse şi în luptă a crea o lume socială.

            Biblia află în adevăr această graţie divină numai pentru că fu elaboraţia unei minţi care nu mai voi şi nu mai ştiu a vede pe Dumnezeu în cetăţile ca Memphe şi Babilonia;

            Ci în sânul deşertului muntelui Horeb, în mijlocul naturii nepervertite, în lumina care răsare din sânul sălbaticului rug, în Furnica şi Albina care se mişcă şi lucrează în legea pe care nu ştie a o călca.

            Biblia află iarăşi această graţie şi putere pentru că, elaborată de o minte care vede astfel, fu expresia unei inime care îndelung suspină la vederea împilării unui popor-frate, îngenunchiat şi cufundat în huma cleioasă frământată în sudoarea şi sângele lui.

            Biblia pe lângă aceasta se revesti de aureola victoriei pentru că scrisă pentru un popor pervertit în servitudine sub preceptele şi veriga de fier a Tyranidii, autorul ei la fiecare pas n-avu decât o staţiune dureroasă a Calvariului.

Biblia este produsul unei minţi care vede pe Dumnezeu în sânul naturii, suspinul unei inime în holocaust pentru mântuirea însuşi a acelora care o împung, vocea în deşert  care răsună peste secoli, condicele unui popor sclav, chemat a deveni Naţiune.

Biblia din evrei rătăciţi, împerecheaţi şi cerbicoşi face un singur Israel, un singur popor solidar, predestinat a da Profeţii şi pe Mântuitorul lumei. Aceasta este minunea cea mai mare care în lumea antică operă acest condice care singur merită în adevăr numele de Carte.

Însă precum Evreul prin Biblie deveni Israel sau Naţiune, asemenea abătut din calea ei prin Davidism şi Solomonism, devine posesia dinastiei lui Iuda, Israel decăzut devine judan; Palestina terra promisă devine Iudeea, adică moşia lui Iuda.

Biblia, oriunde apăru, îndată se făcu lumină la vocea ei atotpotentă: fie lumină.

Între Eleni în mijlocul confuziei doctrinelor filosofice şi religioase, apare sub Ptolemei cu atâţia secoli înainte de Christ şi platonizând pe toţi, îi prepară deja spre a se creştiniza.

În mijlocul Galilor face a răsări ziua Creştinismului după aurora druidică.

Roma nemaiputând domina cu braţul desnervat, află puteri noi şi începe a domina în numele Vechiului şi Noului Testament; creştiniză pe Barbari, şi face dintr-ânşii acei înainte-mergători pe calea progresului.

Biblia iar fu arma cea mai potentă în mâna celor care protestară încontra abuzurilor sacerdotale şi parodiei creştinismului.

Iar minunea care operă în evul mediu fu cea care ajunse să creştinizeze şi pe cea mai  egoistă şi materialistă din stirpe, pe stirpea teutoniră, pe Germani şi pe Englezi vreau să  zic.

Cât pentru  noi Românii, ca o ramură încă verde, dezlipită din tulpina seculară şi viermănoasă deja, din tulpina arborelui roman, care ameninţa lumea de o catastrofă la căderea lui vecină;

Dezlipiţi de acea rădăcină păgână, ca o ramură încă verde care avea calităţile Romei republicane şi stoice; – căci poporul mai are încă viaţă cât să corupă capitala – transplantaţi şi altoiţi în pământul Daciei, luarăm viaţă nouă, spre a nu pieri dimpreună cu cetatea Cezarilor, cu Babilonia apocaliptică; şi spre a purta prin mijlocul a 18 seculi şi conserva numele şi datinele Romei antice, mântuiţi de Roma imperială şi pontificală.

Astfel ne află Biblia când apăru între noi că eram ca nişte legiuni de Loţi care scăpă din Gomorrha Neronilor, Caligulilor şi Domiţianilor.

Biblia dar şi datinele străbune ale Romei Cincinatilor şi Scipionilor, fură primii şi cei mai salutari ai noştri legiuitori.

Radu-Negru făcu din România o altă terră promisă, şi o împărţi după dreptate la un popor egal în 12 judeţe ca cele 12 ţinute ale Palestinei la cele 12 seminţii ale lui Israel.

Şi după cum ordonă Moise în numele lui Dumnezeu a-şi alege poporul dintre zeci, şi dintre sute şi dintre mii spre a-l conduce şi judeca, asemenea şi Radu-Negru supuse la aceeaşi lege şi însuşi alegerea şi încredinţarea Magistraturei cele mai înalte, a capului suprem şi duce al Naţiei.

Domnul terrei nu-şi face din patrie o moşie, o avere a familiei sale, nu se constituie în suveran absolut, ci supus alegerii Naţiei şi controlului reprezentanţilor acesteia, între care cei mai vechi în serviciu şi într-o ierarhie deschisă la toţi fiii patriei, formă dodecada Senatului, care mai la urmă se suie până la numărul de patru zeci.

De unde însă vin aceste instituţii cu totul biblice şi romane democratice, minus patriciatul ereditar, în mijlocul unei Europe feudale, şi unui Orient bizantinat?

Încă mai dinainte cu atâţia secoli Patriarhul Romei se dezbinase de pentada Patriarhilor care forma corpul întreg al Creştinătăţii, şi se izolase de ceilalţi patru patriarhi ai Răsăritului.

Românii ca descendenţi ai acelor legiuni care conserva încă datinele anticei şi necoruptei Rome, şi în cea mai mare parte creştinizate de însuşi apostolii Petru şi Pavel şi de următorii acestora care singuri era depozitarii adevăratului Vechi şi Nou Testament.

Românii într-o asemenea nefastă dezbinare provenită din spiritul predominării şi instituţiilor feudale, mai păgâne decât păgânătatea, fireşte că abandonară Roma care pentru păcatele patricianilor săi fusese abandonată şi de însuşi poporul roman în prada Barbarilor;

Românii abandonară Roma lăsându-i gloria de a binecuvânta şi consacra legea salică şi dreptul numit divin, şi se lipiră mai mult decât oricine de cele patru Biserici ale Răsăritului, care nu făcea şi nu făcu decât o singură Biserică.

Cu moşiile lor, lăsându-şi săraci copiii şi strănepoţii, dotară Sântul Mormânt şi muntele Athos spre a se susţine şi perpetua marea cuviinţă a Casei lui Dumnezeu.

(Noi aici vorbim de credinţa şi dezinteresarea Românilor, iar nu de cei care abuzară de marele şi exemplarul lor devotament, spre a putea trăi ca nişte satrapi. Cu cât creştinătatea Românilor fu mai mare, cu atâta delictul devine mai grav al acelora care speculară cu oamenii şicu Dumnezeu.)

Românii se lipiră de Biserica Răsăritului în adevăr, iar nu de cei care făcură din casa lui Dumnezeu tavernă de trafic.

Pentru aceştia mastigea fulgerătoare stă la poarta templului; şi va veni timpul când la lucirea ei se vor mântui oamenii în onoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Lăsăm dar oamenii cu păcatele lor, şi ne ţinem de ritul Bisericei Răsăritului care nu stă în edificiurile materiale, ci în Vechiul şi Noul Testament şi în scrisele Sfinţilor Părinţi, într-un cuvânt în ceea ce numim Ierusalimul cel de sus.

După modelul acesta străbunii noştri fondatori ai ambelor Domniate vrură a-şi constitui Patria lor, şi iată cauza pentru care instituţiile lor fură atât de Biblice.

Roma pontificală niciodată n-a iertat prozeliţilor săi de a fi biblici; până în ziua de astăzi Biblia e prohibită la Catolici. Românii dar se desfăcură de dânsa şi trăiră mai mulţi secoli apărându-şi nu numai Religia şi moşia, şi uitând, ca să  zic aşa, a lor fiinţă, a lor origine.

Limba română nu mai fu conservată decât la Mamele noastre, şi de poporul care nu ştia citi şi scrie.

Părinţii noştri în Biserice cânta şi se ruga slavoneşte, în ministere decreta în limba slavonă, în tribunale da sentinţele în aceeaşi limbă; în cancelarii scribii făcea paradă şi se îngâmfa ce aceeaşi scăpătare.

Numele de Român în fine de la Mihai Bravul nu mai era numele unei Naţii, ci al unei condiţii a societăţii, a condiţiei de serv! Indivizii se vindea şi se cumpăra ca români eterni din generaţie în alta, şi ca servitudine eternă, vânzarea se număra pe suflete.

Poate însă face cineva din aur un vas umilit şi abject; ci preţul intrinsec al aurului e tot acela.

Decretul lui Mihai făcu din Român sinonimul sclavului; sclavia dezarmă braţul lui, şi aceasta reduse terra numai bună de a deveni prada ianicearismului şi apoi a beilor din Phanar.

Fără o limbă scrisă, ci vorbită numai de săteanul serv şi de nişte femei debile, când Românul se afla în preziua de a pierde de tot naţionalitatea, sau absorbit sub dominaţia fanariotă în prozelitismul grec, sau înecat cu totul în torentul slavismului, Biblia care-l a fost constituit sub Radu-Negru veni spre a-i mântui naţionalitatea.

Din chaosul acelor doctrine coruptoare ale bizantismului, slavismului şi feudalităţii Biblia veni din nou însuşi în limba poporului serv, a regenera şi a crea o Românie adunată în nouă şi zece milioane de suflete preparate de a nu mai fi sclave, ci Române cum fură la început de la descălicătoare.

Aurul poate lua forma unui vas abject sub ciocanul unui argintar salariat, ci preţul lui intrinsec este tot acela.

Biblia apăru în toată claritatea ei, pentru că apăru în limba populară; şi în mijlocul întunerecului bizantin, slav şi feudal se făcu lumină, şi inteligenţa Românului începu a vede râpa care se deschidea la picioarele lui.

Între 1640 şi 1648 Matei Basarab în alianţă cu Domnul Transilvaniei George Racotzi se zeciseră întru a pune a traduce în româneşte VechiulşiNoul Testaemnt şi a-l împărţi în câte trele domniatele şi oriunde se vorbeşte limba română.

Racotzi avu un îndemn şi Matei Basarab altul; fiecare având scopuri diferite luară acelaşi mijloc sau drum. Unul voia să ajungă la Lutheranism şi altul la Romanism şi la adevărata ortodoxie. Drumul care apucară amândoi fu Biblia.

Aşa sunt drumurile care au mai multe staţiuni în linia lor.

În Transilvania se făcea propagandă Lutheranismului care converti pe Saşi ca o stirpe materialistă, şi o mare parte din Unguri.

Racotzi era zelos prozelit şi protector al acestei doctrine.

Matei Basarab era Român, şi natura Românului este să asculte oricare idee nouă şi apoi să zică: să mai vedem.

Matei Basarab cu cei mai mari şi mai înţelepţi ai naţiei mai văzură, şi ziseră: nimic nu e mai dulce şi mai matern decât a vorbi Biserica fiilor ei în limba maternă: iar încât pentru dogmele lui Luther, mulţumim dumneavoastră, domnilor emisari.

Aceste doctrine sau dogme pot fi bune şi folositoare acolo unde îşi au cuvântul de a fi.-Acolo adică unde de fac abuzuri neauzite din partea puterii Bisericii oficiale, se pot fireşte arăta şi prorestaţii.

La noi Biserica n-a ars pe nimeni de viu nici însuşi de mort după zecizia unei Inchiziţii; la noi Ponteficele nu e un suveran absolut căruia să I se dea putere de a ne arde corpurile şi de a ne închina în etern sufletele la focul Gheenei;

La noi preotul nu trăieşte din sudoarea şi sângele poporului, nu se jură fecioriei, spre a se putea bucura apoi de toate femeile fără să poarte sarcina familiei.

Din contră la noi capul Bisericei în loc de a împila este împilat, şi depinde de capriciul unui paşă şi adesea de al unui bancher armean. Capul Bisericei noastre are nevoie mai mult de a fi susţinut decât de a protesta în contra lui.

La noi Preotul poartă acelaşi jug cu poporul, sarcina familiei, şi împilarea inoranţei şi însuşi angariile. Noi n-avem a ne plânge că ştiinţa lui a putut a-I servi spre a inventa şi sancţiona legea salică şi Inchiziţia.

Preotul la noi, având nevoie de lumină nu ne-a forţat niciodată de a protesta în contra abuzului ştiinţei acestuia. Preotul la noi nu e Iezuit.

Să protesteze cine e catolic în contra exacţiilor pontificali, monahali şi baronali, căci Românii nu pot protesta în contra arhiereilor pe care şi-I aleg singuri, şi în contra preoţilor care duc sarcina familiei ca orice creştin şi după însuşi ordinea apostolică.

La Domnia Măriei Tale, zise Matei Baarab către amicul şi aliatul său Racotzi, la Domnia Măriei Tale protestaţia este o necesitate din cele mai imperioase, iar al noi Românii ar fi o absurditate din cele mai neauzite.

Reîmpinseră dar Românii doctrinele Protestantismului, şi îmbrăţişară cu capetele descoperite şi cu genuchiele plecate Biblia şi Evangheliile în limba poporului român.

Impulsul în adevăr se dete de la cei ce protestă şi care între altele cerea ca Biserica să le vorbească în limba lor; glorie însă lui Matei Basarab că ştiu distinge bunul şi salutarul din ceea ce în România ar fi fost cu totul absurd.

Prin urmare, în mai puţin de douăzeci de ani toată biblioteca Bisericei fu tradusă în limba română astfel cum se vorbea pe atunci:

Serviciul Bisericei tot, scrisele Sânţilor Părinţi în sut ede volume fură traduse, tipărite şi răspândite în terra română Moldova, Transilvania, Banat şi o mare parte a Ungariei.

Din toate părţile acestea se află bărbaţi care îşi consacră veghierile şi făcea câte un om singur ceea ce astăzi nu făcu cu sutele.

Ducă-se cineva în Bibliotecile Cernicăi, Căldăruşanilor, Mănăstirii Neamţului şi vadă câte volume compun biblioteca Bisericei române create ca printr-un miracol numai cu începutul Bibliei.

Însă cine sunt acei traducători care dotară Biserica şi Naţiunea de atâtea cărţi alese, şi mântuindu-ne limba ne mântuiră Naţionalitatea?

-          “Noi suntem noi” ne răspund sufletele acestor bărbaţi. “Şi nu mai căutaţi numele nostru”.

În adevăr prin nimic nu se apropia Omul atâta de Creator ca prin travaliu, căci creaţia nu se efectua decât prin travaliu.

Christ zeifică Pâinea şi vinul căci singure reprezintă produsul travaliului vivificator.

Când cineva ajunge a lucra şi a crea atâta pe cât creară primii traducători Români şi mântuitori ai Naţionalităţii, cu cât prin travaliu se apropria de Dumnezeu, cu atâta că şi dânsul: răspund: noi suntem cei ce suntem, şi acesta e numele nostru.

A-şi ascunde numele în acei timpi era o datorie de caritate şi de modestie creştină. Astăzi însă legile cer pe om responsabil de scrierile sale.

Ceea ce atunci era o virtute de a-şi tăcea numele, astăzi ar fi considerată ca o lipsă de curagiu.

Astăzi Biblia şi orice carte, după legi, nu mai poate veni dintr-o mână necunoscută; cine o publică este responsabil de scrierea sa.

Primul miracol pe care-l operă Vechiul şi Noul Testament după răspândirea lor în România în limba Patriei fu liberarea sătenilor români, restabilirea numelui de Român în nume naţional.

Actul de pietoasă memorie al Generalii Adunări a arhiereilor şi Boierilor ţării, actul care deliberă pe ţăran de jugul pe care-l purtase de la Mihai până la 1720 nu aduce înainte decât Sântele Scripture, şi cu dânsele fulgeră pe oricine va cuteza a desfiinţa acea zecizie cu adevărat creştină.

 De mai fură apoi sclavi pe pământul României, aceştia nu se înfiinţară decât de Domnii fanarioţi care îşi dotară filiele cu sventurata şi aventuroasa stirpe erantă a Ţiganilor.

Şi spre a astupa gurile pământenilor şi mai vârtos spre a face a tace Biserica, complotară şi făcură pe unii şi pe alţii complici dându-le şi lor o parte din Ţigani.

Biblia însă şi Evangheliile îi salvă şi pe aceştia pretutindeni, şi va salva orice sclav se mai află pe faţa pământului.

Prin Biblie, în ambele Domniate o naţie, redusă în stare de servitudine, redeveni o naţie de Români, care să poată dura încă un secol şi jumătate contra cercărilor şi tribulaţiilor care i se prepară.

Unde ar fi ajuns cu căderea naţia noastră, dacă Fanariotismul şi mai la urmă Muscălismul o afla fără limbă scrisă, fără Biserică română, fără guvern care să decrete româneşte, fără cancelarii care să scrie româneşte?

Se ştie câtă întindere luase limba greacă în ambele capitale şi prin judeţe însuşi în mai puţin de un secol.

Guvernul fanariot decreta şi legiuia româneşte. Biserica binecuvânta înadevăr româneşte, şi cu toate acestea boierii ambelor ţări avea ruşine în conversaţiile lor de a mai vorbi limba ţăranilor, a preoţilor de ţară şi a logofeţilor.

Unde ajungeam, şi cum ne-ar fi lăsat fanarioţii  în mâinile Muscalilor, de nu era încă acei preoţi, acei logofeţi, acei ţărani, şi mamele noastre care să mai conserve limba într-o stare latentă, însă totdeauna vie?

Starea de naţionalitate scăpătată se arată în biografia lui George Lazăr publicată înCurierul Român la anul 1838. Boierii care nu ştia greceşte se sforţa sau mai bine zis se sforţăia a vorbi româneşte stricat şi peltic ca să semene a Greci.

Ispravnicii şi Zapcii ajunseseră de râs însuşi înaintea slujitorilor (dorobanţilor) lor. “Ieşiţi, măi, afară, zicea aceştia sătenilor, căor să vorbească boierii greceşte.”

Atât greceasca lor era o românească stricată şi pricepută de orice Român.

Biserica îşi făcu datoria de a ne conserva limba într-o stare staţionară în mai mult de un secol, dar şi scrisă sau prezentată prin litere slavone.

Paul Iorgovici, Şincai, Samuil Klain, Petru-Maior, Ţichindeal, George Lazăr, toţi profeţii sau aspiratorii unei Românii se formară sub tolerarea şi patronarea generoasă a Maghiarilor, şi doctrinele lor naţionale, aspiraţiile lor la uniunea Românilor le publică sub auspiciul libertăţii posibile a tiparului Ungariei.

Pe când profeţii României se forma sub mecenatul Maghiarilor, în Bucureşti Filaret şi Ienache Văcărescu dispărea adăpaţi de farioţi în satisfacţia compatrioţilor lor boieri.

Ungurii găsi şi mijloace de a se instrui bărbaţi ca Petru Maior; şi în Bucureşti George Lazăr era batjocorit de părinţii acestora care acum nu zbierară Românie mare decât spre a face trebele inamicilor.

Lazăr cu toate acestea prin toate persecuţiile şi derâderile îşi formă discipoli şi aceştia îndoctrinară pe Vladimirescu de a abandona insinuaţiile boierilor eterişti şi de a se feri de a face cauză comună cu Ipsilante.

Protestaţia lui Vladimirescu restabili Domniile pământene; şi patrioţii muscăliţi conspiră în Sibiu dimpreună consulul rus în contra lui Grigore Ghica ca domn romגn.

Fiii acestora acum se încercară încă o dată să mai dea Domnia ţărilor pe mâinile străinilor. Viciurile părinţilor îi vor urma până la a şaptea generaţie.

Fără Biblie însă, fără Biserică care conservă limba română, de unde ar fi putut avea România profeţii săi; sau în ce limbă ar fi scris aceştia, decât în latineşte sau nemţeşte ca Cantemir, în eleneşte ca Alexandru Sturza şi Brâncoveanul?

Să revenim la zilele noastre. La apariţia anului 1848. Românii inaugurară o politică nouă şi o împrumutară Europei Occidentale întregi.

1853 aduse 1856 cum şi tractatul de la Paris, care se zice că a cerut a consulta adică dorinţele Românilor.

Ce va ieşi din aceasta? Dumnezeu ştie, sau mai bine Dumnezeu numai poate confunde consiliurile şi risipi cugetele Potentaţilor.

Tot însă ce se ştie astăzi curat şi limpede este că Românii se văzură din dizgraţie căzuţi din frumoasele lor iluzii şi din speranţele care îi amăgiră. Cu toţii astăzi se tem să nu piardă şi ceea ce au avut.

   Din cei mai exclusivi şi cutezători progresişti deveniră cei mai modeşti şi mai servili conservatori.

Ca alţii în preziua Fanariotismului, acum două sute de an, astăzi în preziua unui pericol redutabil, ce n-are încă nume, ne mai facem o ultimă datorie.

Imităm în mic şi pe cât un om izolat poate întreprinde; imităm ceea ce Matei Basarab făcu în mare ca suveran pe tronul patriei.

Ne prezentăm cu Biblia în preziua pericolului.

Situaţia e tot aceea, nu însă şi cu aceeaşi analogie de puteri; regula este inversă.

Atunci naţia română aservită era ameninţată de două părţi: de o parte veleităţile Turciei ianiciare spre a-şi impune beii, şi de alta propaganda Lutheranismului.

Turcii însă nu era aşa de tari ca inamicii de astăzi ai Românilor, machiavelismul fanarioţilor nu se putea asemăna cu machiavelismul oficial de astăzi; şi de altă parte Lutheranismul de atunci n-avea altă armă decât a cuvântului, acolo unde cuvântul era în drept de a protesta.

Ameninţările voi să zic era mai puţin periculoase sau redutabile, şi mâna care se apăra încontra lor era mână de Basarab care dicta în numele suveranităţii Naţiei.

Astăzi ameninţările sunt cu atât mai mari cu cât partea apărătoare este mai umilă şi mai debilă.

Astăzi naţia readusă prin Regulament şi alte legiuiri mai în starea servitutei romגnismului, de o parte e ameninţată de Panslavismul rus, şi pe de altă parte de propaganda lutheranismului englez, care face paşi foarte repezi în Orient şi va veni până în rărunchii Bulgariei.

În această situaţie Biblia iarăşi ne va mântui de amândouă pericolele, de vom şti judeca şi ne strecura printre dânsele precum judecă şi se strecură Matei Basarab.

Înaintea Panslavismului punem ca o linie de demarcaţie sau ca o argine limba naţională, curăţită de orice element eterogen contagios şi coruptor, şi prezentată prin adevăratele ei litere străbune.

Căci aceasta numai ne poate învedera în ochii Europei, nu prin vorbe, ci în faptă, ca o stirpe romană în mijlocul atâtor populaţii slave.

Iar înaintea propagandei lutheranismului englez n-avem decât a înfăţişa Biblia celor Şapte zeci, tradusă d-a dreptul din eleneşte astfel cum s-a conservat de Biserica Răsăritului.

Comparaţia acestei versiuni cu ceea ce societatea biblică din Londra răspândeşte d-a dreptul din ebraică va fi de ajuns spre a întări pentru totdeauna pe Români în credinţa Părinţilor lor.

Adevărul nu se teme de a ieşi la lumină şi de a fi cercetat de toate părţile.

Noi nu facem aici politică nici nu cugetăm de a începe lupte religioase.

Noi stimăm toate opiniile şi respectăm toate confesiile şi credinţele; când însă sunt ameninţate ale noastre, cată a ne recunoaşte dreptul de a le apăra precum le recunoaştem şi altora dreptul de a apăra pe ale lor.

Traducţia Bibliei celor Şapte zeci conservate de Biserica Răsăritului, şi care înfăţişăm Românilor are a se întâmpina în ambele Domniate cu traducţia Bibliei Protestanţilor tradusă după versiunea Bibliei ebraice, şi publicată de societatea biblică din Londra.

Cată dar a arăta Românilor care nu s-au acupat de aceste chestiuni, că Biserica Răsăritului conservă şi se întemeie pe versiuna celor Şapte zeci; că Catolicismul recunoaşte versiunea numită Vulgata; şi că protestanţii au adoptat traducţia Bibliei conservată de Judani.

Catolicismul nu s-a încercat încă a ne comunica Biblia sa Vulgata; şi neîntâmpinându-ne cu dânsul în calea noastră, a nu ieşi din sujetul nostru de a nu vorbi ceva despre dânsul în această precuvântare.

Aici n-avem a ne ocupa decât de a arăta istoria Bibliei care conservă naţia judană, şi pe care Engliterra şi America o răspândeşte în toate limbele.

Nu suntem într-un secul de fanatism spre a da o luptă unei cărţi care se poate arăta în toate limbele şi aduce foloasele sale din punctul de vedere istoric, arheologic, şi literar.

Suntem însă într-un secul umanitar în care adevăratulcreştinism se pricepe din zi în zi mai mult; şi conform cu ideile acestui secol şi cu toatăpacea sufletului care ne prescrie nu numai morala, ci şi toleranţa exemplară a Românilor, aarăta istoricamente ce este Biblia care se zice ebraică sau iudaistă.

Se ştie de toţi că Pentateucul sau primele cinci cărţi ale Bibliei datăde la Moise şi că părţile cele mai inspirate şi mai cuvioase ale ei sunt, după legiuirile lui Moise, cărţile Profeţilor.

Celelalte cărţi ale VechiuluiTestament nu sunt decât naraţii istorice.

Biblia fu una מn Israel de la Moise până la stabilirea regalităţii ereditare în dinastia lui Iuda prin David, şi Solomon.

Spiritul ei, după ce scutură jugul lui Faraon, era prezervator de orice sclavie, şi aţintător de a forma în ţara promisă, un popor liber, compus de fraţi ce aceleaşi drepturi şi datorii, ieşiţi din aceleaşi coapse ale lui Israel.

Egalitatea înaintea drepturilor şi datoriilor era prescrisă cu rigoare pretutindeni; în ortodoxia ei era considerat ca un idolatru, ca apostat orice Israelit ar fi recunoscut alt domn pe pământ decât pe Dumnezeu din cer.

Îndată însă ce sub Saul se formă un partid regalist care sub David crescu şi mai mult, naţia, sub Solomon care se încercă de a introduce idolatria, şi sub Roboam fiul acestuia, termină cu a se despărţi în două mari partide distincte.

 Zece seminţii protestară încontra ereziilor idolatre şi solomoniilor lui Solomon cu demonii lui, că nu aduseră decât monarhia absolută a lui Roboam. Două seminţii nuami rămaseră partizane absolutismului, şi deveniră ca posesie a casei sau dinastiei lui Iuda.

Unii, adică partea cae mai mare se despărţiră ca liberali şi conservatori preceptelor şi constituţiei lui Moise;

Alţii, partea cea mai mică, şi care se cerca a-şi aroga privilegii, se făcură apărători absolutismului în care îşi afla interesele lor.

Constituţionalii se numea cu drept cuvânt Israeliţi; iar absolutiştii, ca partizani ai dinastiei lui Iuda, se numiră, ca toţi sclavii, după numele domnului lor, Judani; şi Judani sau Iudei rămaseră până astăzi.

Aceştia, al căror suflet era partea monarhică şi aristocratică sau pharisiană ipocrită, spre a-şi legitima privilegiile pe care şi le arogaseră încontra spiritului şi legilor lui Moise, începură a schimba acele legi şi a-şi face o Biblie a lor în parte care nu putea fi recunoscută de celelalte zece seminţii.

Adăugară vorbe, schimbară construcţia, scoaseră alte vorbe, prefăcură pe altele, încât nu mai rămase nici un verset care să nu fie întors după interesele lor.

Spre exemplu, după ce se făcură curtezani, şi avură şi ei nevoie de servitori şi de iloţi, pretutindeni vorba copil sau fecior în casă o prefăcură în sclav.

Acolo unde Dumnezeu se arată condescendent şi se lasă a vorbi cu tot omul care se adresă către dânsul, acolo partea pharisiană, ca să se pună ea mijlocitoare între Om şi Dumnezeu, şterge pretutindeni vorba unde Dumnezeu zice că oamenii sunt fiii lui şi că El i-a născut.(Vezi Isaia 1:21)

Unde Dumnezeu zice oamenilor “veniţi şi vom vorbi” Biblia sau versiunea pharisiană zice “veniţi, şi vorbiţi”. (Isaia 1:18)

 Unde Iacob la moartea sa destină fiilor săi meseriile lor, una aşa de onorabilă şi necesară societăţii ca cealaltă;

Acolo iată cum se exprimă: 

Cei Şapte zeci

Ebraica sau pharisiana

Isahar, a dorit bunul şi a aflat repaos în mijlocul loturilor (de pământ.)

Şi văzând că repaosul este bun şi pământul că este gras, îşi sumese umărul spre muncă şi deveni bărbat agricultor.

Isahar, asin robust se culcă între staule.

Văzând cât e de plăcut repaosul şi pământul delicios, îşi încovoie umărul la sarcină şi se închină pe sine la corveea (iobăgia) lucrătorului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Şi alte asemenea pe lângă care se mai adaugă şi ereziile contractate în servitudinea de la Babilon.

Fracţiunea pharisiană sau aristocratică, până avu regele său absolut, deveni curtezană, satelită acestuia şi organul lui de împilare.

De cum începu a cade sub dominaţie străină, ea deveni srevitoarea despotului comun; ea ieşea cu cădelniţe şi cu tablele legii înaintea Cyrilor, Alexandrilor proclamându-i de Mesii; ea devenea şi organ şi maestră proconsulilor romani;

 Ea persecuta profeţii care era apărătorii drepturilor publice, datinelor naţionale, şi propagatorii şcolii şi aspiraţiilor lui Moise.

Ea anatematiza orice încercări naţionale şi declara de apocrife sau neortodoxe orice faptă patriotică ca a Macabeilor.

Orice era naţional şi încontra jugului străin căruia fariseii sau aristocraţii devenea organ, aceştia o declara de apocrifă, în contra ordinei legale.

Fracţiunea pharisiană în fine făcându-se mai romană, adică şi mai amică Cezarului decât Pilat, judecă pe Christ şi-l condamnă la moarte.

Să venim la versiunea celor Şapte zeci.

Când sub Ptolemei în Alexandria fură invitaţi dintre Evrei spre a veni a dota biblioteca acelei cetăţi cu traducţia autorilor lui Israel, se ştie că la asemenea împrejurări nu se scoală arhiereii şi magnaţii unei ţări spre a se pune cu pieptul pe asemenea opere.

Când astăzi ar invita Franţa pe Români a veni în Paris spre a scrie în franţuzeşte istoria şi drepturile Românilor, şi a traduce pe autorii lor mulţi puţini câţi au;

Fireşte că n-ar veni nici preasfinţii nici prea cuvioşii rusolatri,nici vreunul din boierii care au domnit susţinuţi de Cezar sau împuşi în minister de consulul rus(afară numai de nu va avea înadins misiune); ci oameni competenţi, doritori de a învedera şi de a susţine drepturile ţării, tot adică din fracţiunea aceea care opinia publică o numeşte naţională.

Fireşte că aceştia nu ar scrie în Paris în franţuzeşte ca nişte francezi; romanismii lor însă în limba franceză ar învedera pentru totdeauna autenticitatea română.

Astfel cei Şaptezeci de erudiţi Israeliţi, nu din fracţiunea iudaistă, scriseră sau traduseră Biblia populară în Israel în limba elenică, şi ebraismii lor învederează autenticitatea acestei versiuni. Ei fireşte că nu putea traduce Biblia  partidului antimosaist sau fracţiunii ucigătoare de profeţi.

Am zis că la început, încontra a două seminţii Judane zece rămaseră Israelite constituţionale.

Acestea produseră profeţii, acestea asculta de vocea lor, din acestea în fine se luară cele mai multe după Christ şi Apostoli şi îl recunoscură de Mesie şi Mântuitor.

Acestea cu un cuvânt deveniră creştine şi formară primele Eclesii, pe lângă care se adăugară şi Grecii platonizaţi.

Aceştia cu toţi avură Biblia lor tradiţională care străbătu secoli prin seminţiile lui Israel, iar nu prin foarfeca cenzurei pharisiene.

Ar fi o absurditate din cele mai neauzite a presupune că doctrinele lui Christ atât de umanitare, să fi recunoscut de lege Biblia prefăcută a fariseilor căror le dete atâta luptă.

Câţi din Judani sau şi Israeliţi nu îmbrăţişară creştinismul, aceştia fireşte fură aceia care încuviinţară fapta fariseilor care dete la Cruce ca pe un apostat pe Christ.

Ar fi dar încontra logicei evenimentelor a presupune că partizanii fariseilor adică Judanii care fură răspândiţi de Titu din Ierusalim au putut să conserve în limba lor Biblia care îi acuza în toate zilele, şi le combătea interesele.

Judanii de astăzi dar n-au decât versiunea pharisiană, şi contrară doctrinelor lui Christ, şi pe aceea o răspândeşte cu atâtea spese societatea biblică engleză.

Liber la Englezi după doctrinele şi interesele lor aristocratice şi comerciale să le vină mai comod cu Biblia iudaistă şi să dorească a o comunica şi la alte popoare; căci: Lor pe de o parte le întinde influenţa pretutindeni, şi pe de alta,

pe unde apare Biblia lor – în lipsa alteia – aduce mari foloase materiale. Fiecare popor n-are decât a le mulţumi de acest dar, mai vârtos dacă le vine mai ieftin decât Bibliile tipărite cu spese particulare;

Şi mai vârtos ca în Orient unde popoarelor le lipseşte cu totul această carte în limbele lor respective, cea împărţită de Englezi vine ca o rouă în mijlocul secetei.

Prozelitismul protestant face mult bine Armenilor, formând dintrânşii bărbaţi căpuiţi cu ştiinţe şi arte necesarii.

Bulgarilor le va face şi mai mare bine. Aceştia sunt poporul cel mai onest şi mai laborios al Turciei, şi printr-o fatalitate sunt cei mai împilaţi sub ignoranţă.

Episcopii fanarioţi şi călugării din muntele Athos nu vin în mijlocul lor decât ca lupii în mijlocul oilor. Situaţia Românilor de odinioară de sub Ignaţii, Dosithei şi Nectarii nu era nimic pe lângă situaţia Bulgarilor de sub regimul fanariot sub care gemu.

Preoţii Bulgari n-au voie de la Episcopii fanarioţi de a confesa sau a ispovedi pe fraţii lor din parohia lor. Călugării din muntele Athos îşi arogară acest privilegiu prin care storc milioane, abuzând de credulitatea exemplară a Bulgarilor.

Nu e aici locul de scandalele căror părinţii de familii devin victime, nici de modurile neauzite prin care se storc atâtea sume de la un popor spre a fi menţinut atâţia secoli în orbire şi brutalitate.

În altă scriere vom veni asupra acestei materii; aici arătăm numai că fanariotul care n-a putut deveni bei sau agent patentat spre a spiona pe Turci în folosul altor Puteri, devine îndată călugăr, şi ca Vlădică, se constituie pretutindeni în paşă ianiciar.

În starea aceasta a lucrurilor cum să nu fie bine venit protestantismul, spre a biciui pe unii şi a lumina pe alţii?

Sute de copii orfani din Bulgaria află nutrimente, îmbrăcăminte, creştere şi ştiinţe şi arte folositoare în secolele engleze şi americane din Constantinopole şi de airea.

Aceştia se luminează şi se prepară ca misionari spre a se duce şi a protesta încontra exacţiilor fanariote sub care gemu fraţii lor.

Unde sunt abuzuri de tot felul, unde theocapelii speculă fără ruşine şi fără rărunchi şi cu oamenii şi cu Dumnezeu, protestantismul îşi are locul, e bine venit şi aduce mari foloase.

Iar la noi Românii, unde avem preoţii şi confesorii noştri români, Mitropoliţii şi Episcopii noştri români şi aleşi de noi; unde Biserica ne vorbeşte în limba noastră, şi unde                           (corectează....................................)

 Biblia celor Şapte zeci se poate compara în avantajul său cuorice altă versiune; protestantismul iarăşi o mai repetăm ar fi o absurditate.

Bulgarul însă prin propaganda Protestantismului sau va deveni Lutheran, şi se va mântui de soarta obscurantismului slavon, sau va face ce făcură Românii, adoptând numai Biblia în limba lor şi mântuindu-se de Episcopii şicălugării fanarioţi…

Protestaţia în tot locul şi în tot timpul a fost neîncetat manifestaţia conştiinţei care viadă în Om despre dreptul său; ea întotdeauna îşi aduce foloasele sale.

Libertatea Conştiinţei este auzul deschis şi atent la vocea lui Dumnezeu. Pentru că nuami când ne mântuim de capul pe care ni l-au faţonat dascălii şi prejudiţiele, numai atunci putem judeca cu capul pe care ni l-a dat Dumnezeu.

          Protestantismul e un sentiment faticat, stătut cu totul de jugul datoriei exclusive, şi n-are înainte, din natura sa, decât numai dreptul de care a fost lipsit.

Protestantismul dar, fiind o stare de luptă, nu e o stare normală.

Însă unde sentimentul de a protesta stă armat cu gladiul cu două tăişuri al Cuvântului, acolo abuzurile şi exacţiile în activitate începu a înceta, şi abuzurile şi exacţiile care s-ar încerca a se naşte sunt înecate însuşi din concepţia lor.

Protestantismul între Bulgari şi alte popoare ale Orientului va desfiinţa fanariotismul şi va risipi întunerecul slavismului; iar între Români va fi ca un spectru ameninţător tuturor care s-ar încerca a specula cu oamenii şi cu Dumnezeu.

Protestantismului suntem datori de a auzi pe Mama noastră Biserică a ne vorbi ca o mamă adevărată în limba noastră.

Şi tot lui vom fi datori într-o zi de a ne mântui moşiile mănăstirilor Patriei şi ale părinţilor noştri din mâinile călugărilor fanarioţi.

Prin urmare, fiecine vede că noi nu ne-am pus spre a da luptă fanatică nici Protestantismului nici Bibliei ebraice răspândite de aceasta.

Fie sănătoşi şi unulşi alta; căci pe de o parte acolo unde nu sunt exacţii religioase nu e teamă de protestaţii; iar pe de alta când va apărea Biblia ebraică, atunci se vor învedera şi mai bine adevărurile care cuprinde Biblia Bisericii Răsăritului.

Numai comparaţia între două idei sau obiecte poate stabili o judecată. Românii pot citi şi pe una şi pe alta, şi Adevărul nu se teme de a fi cercetat.

Pe lângă acestea, Biblia iudaistă, ca o carte profană la noi Răsăritenii, nu ştiu de ce să nu fie şi ea citită cum se citesc atâţia autori ai antichităţii care nu sunt de dogmele noastre?

Citească-se şi Biblia iudaistă cum se citeşte şi Aristotel care împarte în istoria naturală pe oameni מn liberi şi sclavi naturalmente ca în albi şi negri.

Citească-se şi Homer şi alţi poeţi cărora admirându-le geniul şi talentul, nimeni nu le adoptă credinţele.

De nu s-ar fi conservat prin farisei şi prin adepţii acestora Biblia iudaistă, de unde am fi putut noi proba că Evreii s-au împărţit în absolutişti şi constituţionali, şi că nouă ne-a venit ca o graţie cerească Biblia constituţionalilor?

Noi nu persecutăm această carte, după cum, nu demult în Orient, fu adunată şi arsă în mijloculcurţilor Episcopilor păstorite de fanarioţi. – Ferească Dumnezeu ca Românii să facă una ca aceasta.

Ci fiindcă adevărul unul este, precum mărturisim că Protestantismul şi-a dat pretutindeni foloasele sale, asemenea încredinţăm că nu Biblia iudaistă, ci a celor Şapte zeci este baza şi originea Religiei noastre.

Protestantismul nu e o Religie, după cum revoluţia nu e încă o constituţie, după cum orice protestaţie nu e un codice de legi.

Ci din contră, o protestaţie, ca să fie legală, cată a se face pe temeiul unei legi, unui codice, şi care ar semăna să protoste Creştinii pe temeiul Bibliei Nilor, Caiafilor şi consorţi, aducând-o înainte ca singur codice al verităţii? De poate cineva pleca de la acest principiu, poate aduce înainte şi Talmudul spre a protesta în numele lui.

Religia noastră se întemeie pe Biblia care începe de la Moise şi trece din mână în mână prin profeţi până la Christ şi Apostoli, care adăugară şi Evangheliile, şi de la aceştia la cele dintâi Biserici.

Aceasta e Biblia adevăraţilor Creştini, iar nu aceea care vine de la descendenţii în linie dreaptă a Fariseilor şi de la toţi iudaiştii Palestinei, nici aceia care a putut să sufere foarfeca consurei păgânului de drept roman şi feudal.

Iată dar, pentru ce, nu atacând ci apărându-ne, în contra propagandei engleze, punem înainte Biblia celor Şapte zeci, ca fiu adevărat al Bisericii Răsăritului;

Iar în contra Panslavismului rus punem ca o linie de demarcaţie numai două zeci şi patru de litere romane.

De aici încolo suntem în bine pace şi cu Protestantismul unora şi cu declamaţiile ortodoxale ale altora.

Ziserăm declamaţii ortodoxale şi cată să punem puncturile pe I ca să ştim ce suntem fiecare.

Ortodoxia este una ca şi Adevărul; şi de au fost în adevăr ortodocşi, cei mai dintâi fură Apostolii, apoi Părinţii Bisericii universale.

De aici în jos tot mai scăzu fapta şi credinţa ortodoxiei şi rămase numai numele. Şi de se mai află din fapte care să se poată apropia de ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, nu se mai conservară decât în România şi Grecia liberă.

România susţinu şi susţine până astăzi Sfântul Mormânt. Fanarioţii nu făcu decât a mistui fondurile trimise în milioane de Români. –Cine îi susţine şi pe ascuns şi de faţă în acest ianiciarism monarhal? –

În România dete azil adevăraţilor Greci ca Lambru, Vardalach, Genadiu, Christari, Veniamin, etc., care conservară schintila îndoită şi a naţionalităţii şi a ortodoxiei.

România produse atâţi părtori ca Dositheu şi Veniamin ai Molduviei, ca Euthimiu, Philaret şi Grigoriu ai noştri, ale căror virtuţi se pot pune alăturea cu ale Basiliilor, Grigoriilor, şi Chrisostomilor.

Biserica României singură vorbeşte fiilor săi în limba lor spre a fi înţeleasă ca o adevărată Mamă.

România şi Grecia liberă, în fine, ele singure nu mai au sclavi pe tărâmul lor, ci creştini unşi şi botezaţi în numele Sfintei Trinităţi.

Singură Biserica României rămase Mireasă imaculată al lui Christ, după care se formă şi a Greciei libere astfel cum amândouă nu făcu decât o singură Biserică. 

Singură Biserica României ca Mireasă a lui Christ, n-a putut recunoaşte pe Domnitorii după timpi de Domni ai ei, ci de fii supuşi.

Apoi în care pământ al creştinătăţii se practică ospitalitatea ca pe pământul României? Această datorie ortodoxă, creştină a ajuns până la exces; căci ambele ţări au uitat pe fiii lor pe lângă străini cărora dă azil, drepturi şi moşii.

Să nu ne vorbească însă de ortodoxie cei care făcu între Bulgari şi Românii din Macedonia câte se înfioară mintea umană şi însuşi a şi le imagina.

Să nu ne vorbească de ortodoxie aceia cu care ţiind o luptă de trei zeci de ani pe un tărâm literar, ar putea să ne forţeze acum a le da o luptă în numele lui Christ.

Noi Românii şi Grecii liberi acceptăm înfrăţirea cu toată lumea în libertate şi în vera ortodoxă. Departe de noi însă înfrăţirea în corupţie, în sclavie, înfrăţirea în cacodoxia cea mai neauzită şi mai păgână decât idolatria.

Grecia nu cunoaşte de fii ai săi pe niciunul din puii Fanarului. Moldova ca mai aproape de Rusia se lăsă de a fi uzurpată şi dominată astăzi de aceştia, gradele cele mai înalte ale ierarhiei ei sunt în mâinile acestora şi ale instrumentelor acestora.

Dând Biblia celor şapte zeci, ca singură Biblie a adevăraţilor Creştini Răsăriteni, dând-o în limba Patriei corectă şi a secolului nostru, cu litere romane;

Cată a vorbi ceva şi de Biblia care se traduse sub Matei Basarab, şi se mai tipări cu oarecare prefaceri în 1819 în Peterburg.

Versiunea celor Şapte zeci una este; Are însă şi ea mai multe ediţii, şi fiecare ediţie suferi oarecare prefaceri sau prin erori tipografice sau din oarecare sisteme şi interese.

Între altele fu ediţia care se dete sub Sixtu Quintu, Papă al Romei cu o traducţie în latină. Aceasta suferi multe prefaceri ca să fie mai apropiată de Vulgata.

În timpii lui Matei Basarab, puţini bărbaţi romani era care ştia eleneşte; limba latină însă reîncepuse a se cultiva de bărbaţii de stat care tracta cu vecinii şi ţinea corespondenţele politice, şi de mulţi arhieirei.

Aşa, cum se vede, primii traducători români neştiind bine eleneşte, avură naivitatea de a se încrede în traducţiei latine ca şi unui original; căci nu traduseră, cum, se vede, decât ediţia lui Sixtu Quintu.

Spre exemplu unde Noe blestemă pe fiul său Ham toate ediţiile elenice acelor

Şapte zeci se xprimă

“Blestemat Canaan; fecior sau prunc de casă va fi fraţilor săi.”

Iar după Sixtu Quintu.

“Blestemat Canaan pruncul; slugă va fi fraţilor săi.”

Un tată poate în supărarea sa ardica dreptul primogeniturei, sau a am dice după termenii biblici, ci nu şi a condamna la sclavie.

Pe lângă aceasta, cunoştinţele istorice, arheologice şi însuşi religioase era cu mult mai înapoi acum două sute de ani nu numai între Români, ci în toată Europa şi mai mult.Pentru că pe atunci Europa nu poseda bărbaţi ca Cantemir (în erudiţie vreau să zic).

Ceea ce astăzi se numeşte culoare locale, şi pe care noi numim, lipseşte cu totul din scriitorii de acum două sute de ani, şi Românii fură şi ei supuşi aceloraşi neajunsuri.

Căpeteniile, sau principii Israeliţilor şi altor popoare sunt pretutindeni prin numele anacrostic de boieri.

Logofeţii şi paharnicii vermuesc pretutindeni şi între Israeliţi şi între Egipteni.

Apoi, prin limba slavonă introducându-se multe vorbe nepricepute de Români, luară alte însemnări.

Război care însemnează tâlhărie, luă însemnare de resbellu;

Trup care מnsemnează cudaver, mortăciune, luă însemnare de corp; şi de aici apoi blasfemia inocentă sau în neştiinţă a trupului Domnului.

Pretoriul sau cazarma pretorianilor Romani unde fu dus Christ, de unde cu mintea n-ar cugeta cineva, fu numit Divan! Mai straniu şi mai deşănţat şi decât Divanurile ad-hoc.

Nu mai vorbim despre miliţienii Ierusalimului care însoţesc pe Iuda în grădina Olivilor că unii traducători îi armă cu puşte!

Apoi limba română acum două sute de ani, nefiind decât limba vulgului, anevoie putea să reprezinte atâtea idei înalte şi a forma deodată un stil demn de inspiraţia şi de stilul profeţilor.

De aici multe versete ajung mai neînţelese decât însuşi limba ebraică; căci aceea învăţându-se se înţelege până în urmă, iar ceea ce nu e just exprimat nu se înţelege niciodată.

Iată micile defecte ale primilor traducători, căror n-avem decât a le fi recunoscători, pentru că în acei timpi şi cu acele puţine mijloace nişte aemenea defecte sunt ca inocenţa şi neştiinţa cuviinţelor la o vergiune bărbată şi laborioasă.

Cu toate neajunsurile unei limbe neculte reuşiră în multe locuri, mai vârtos în psalmi, a da un model de stil care nu l-are nici limba elenică.

Noi n-avem decât a le recunoaşte de îndelungele vegheri care dintr-o glosă mai decăzută în acea epocă decât a Albanezilor, fără carte şi fără gramatică făcură o limbă generală la toţi Românii.

Sarcina cea mare şi dureroasă au dus-o ei, căci deschiseră un drum nebătut: ei lucrară câmpul cel mare, ei plantară şi crescură arborii intelectuali şi naţionali, şi nouă nu ne lăsară decât condiţia de a curăţi unele rămurele uscate, plantele părăsite şi omizile care pot veşteji şi acoperi de doliu grădina ce ne lăsară în moştenire.

Ei creară; noi n-avem decât a conserva şi a mai mări moştenirea noastră.

Biblia ce înfăţişăm astăzi Românilor este adevărata versiune a celor Şapte zeci, după ediţia tipărită la anul 1843 în Atena sub privegherea celor mai competenţi bărbaţi ai epocii noastre,

Sub privegherea Sinodului Sacru al Heladei.Adevărurile sau culorile locale sunt conservate cu scumpătate în traducţia noastră;

Şi construcţia îi este astfel încât fiecare elev care iese din gramatică poate înţelege gramaticalmete şi logicamente orice verset.

Cât pentru înţelegerea istorică arheologică, literară, politică şi religioasă vin în ajutor notele de care dăm în opera numită Biblicele.

 Pe lângă acestea cartea întâia a Genezei şi a doua a Exodului sunt astfel traduse din eleneşte cum conservând construcţia elenică până la cazuri şi timpi şi moduri, să poată facilita studiul începătorilor la limba elenică.

            Un june elev sau preot numai cunoscând alfabetul grec, şi cunoscând gramatica sa română, prin studiul acestor două cărţi poate fi introdus fără dicţionar spre înţelesul limbei elenice.

În favoarea limbei elenice alexandrine cum şi a stilului român, am crezut că facem un serviciu ferindu-ne cât am putut de abuzul conjugativilor XαI precum şi a frazei adverbiale XαI EγέυtώE.(şi a fost)

KαI atât de des este un ebraism, în limba elenică, şi acolo unde este natural, sau propriu pentru simplitatea lui de a înălţa stilul l-am tradus fireşte prin (şi).

Când însă însemnează căci, iar, precum mai, care, însă, apoi s-a tradus prin acestea.

Când e în loc de participiu, s-au mai strâns frazele lăsându-l afară. Asemenea s-a urmat şi cu particula X, traducגndu-se prin iar, atunci, apoi şi de multe ori s-a considerat ca pleonasm în limba română.

Înfăţişând Naţiei traducţia noastră, şi dând-oîn genere la toate condiţiile de Români, nu facem distincţie de opinii politice; înaintea Bibliei şi Evangheliilor toţi sunt egali, adică toţi sunt Români înaintea adoraţiei noastre naţionale.

Un Matei Basarab fu primul care evangheliză în adevăr pe Români prin VechiulşiNoul Testament.

Noi n-avem puterea lui spre a susţine ca dânsul fapta noastră încontra machinaţiilor străine; o punem dar sub patronajul celor care au domnit şi domnesc în România sub numele de Români.

Sub patronajul lui M. Sturza, lui A. Ghica;

Sub patronajul Bibescului şi lui Ştirbei;

Şi mai vârtos sub patronajul şi sub binecuvântarea ambilor Mitropoliţi şi a cinci Episcopi Români, aleşi de Naţie şi singurii reprezentanţi ai adevăratei ortodoxii; supunem produsul îndelungelor noastre vegheri.

Să nu creadă însă că în neputinţa noastră ne adresăm la Măriile şi Preasfinţiile lor, precum primii traducători s-au adresat la tezaurele luiMatei Basarab şi la naţionalismul acestuia;

Are Naţia şi putere şi mijloacce de a-şi tipări şi răspândi Biblia cu aceeaşi uşurătate ca şi societatea Biblică din Londra;

Are Naţia şi putere şi mijloace de a-şi ţine un om care îi consacră vegherile şi îi servi cu aceeaşi ardoare şi credinţă, de patruzeci de ani, de la 1818, când începu a scrie prima gramatică.

Tot ce îi rugăm, şi tot patronajul ce îl cerem este de a-şi feri ca de foc numele de a-l pune alături cu al acelora care s-ar încerca a împiedica o faptă atât de naţională, atât de ortodoxă, şi atât de unitară,

Iată Uniunea voastră, Românilor. Aici pe Biblie şi pe Sfintele Evanghelii veniţi toţi fiii cei adevăraţi ai Patriei, veniţi de a ţine braţele voastre şi a jura înaintea Cerului şi a oamenilor Uniune şi Fraternitate.

Uniune eternă, pe care n-o vor putea paraliza cabalele Diplomaţiei. Dacă  v-a fost sincer cugetul de Uniune, cată să vă fie scump singurul drum prin care puteţi ajunge la uniunea adevărată şi Vieţei.

Fapta care începu acum patruzeci de ani din frageda-mi junie şi continuă prin atâtea lupte şi privaţii, fapta unei limba unitare vin în preziua unor însemnătoare evenimente a o termina prin Biblie.

Singurul căpătâi pe care inamicii Patriei nu mi-l putură lua şi care îmi rămase spre a-mi mai odihni capul.