Sfânta Scriptură şi uzul pedagogic al imaginii

 Florin Lăiu


Referat prezentat la un simpozion al Societăţii Biblice Interconfesionale din România

15 Noiembrie 2002, Bucureşti

Înapoi la pagina principală

  1. Motive biblice şi istorice pentru definirea şi limitarea rolului imaginii

După cum se ştie, şi după cum s-a argumentat de-a lungul mileniilor de iudaism şi creştinism, în contrast cu cultele politeiste şi materialist-magice, tradiţia reprezentată de credincioşii Bibliei cunoaşte un uz limitat al imaginilor. În ciuda vederilor extreme ale islamicilor sau ale unor protestanţi radicali, imaginea a fost folosită în cultul Dumnezeului adevărat, dar numai cu rol estetic şi pedagogic. Poporul care stătea în curtea Templului nu putea vedea nici o imagine. Chipurile de „heruvimi” înaripaţi pe pereţii interiori ai Templului, sau statuetele heruvimilor confecţionate din aur, ori din lemn de măslin, deasupra chivotului şi lângă el, nu puteau fi văzute decât de preotul de serviciu şi nu li se dădea nici o atenţie liturgică. Tămâierea şi aprinderea luminilor nu avea nici o legătură cu imaginile pur decorative şi simbolice ale heruvimilor, ci se făceau spre lauda Celui Nevăzut.[1]

La Templul lui Solomon a fost mai multă risipă de imagini: figuri de heruvimi, de palmieri şi de flori de lotus erau sculptate în lemn pe toţi pereţii interiori şi pe uşile de la intrare.[2] Erau însă doar ornamente şi simboluri cu scop estetic şi didactic. Templul din viziunea lui Ezechiel are şi mai multe imagini decât al lui Solomon. Toată clădirea şi dependinţele ei, pereţii interiori şi exteriori erau ornamentaţi cu palmieri şi cu heruvimi bicefali cu faţă de leu şi de om.[3] Însă când acelaşi Ezechiel vede în viziune pe bătrânii iudeilor închinându-se la Templul din Ierusalim înaintea unor imagini de pe pereţi şi tămâindu-le, sau închinându-se înaintea soarelui, spre răsărit, fapta lor este condamnată ca idolatrie.

Există, fără îndoială, o libertate de iniţiativă lăsată de Dumnezeu şi în cult. Dar porunca expresă a lui Dumnezeu limitează această libertate. Când Arhiereul Aaron, intimidat de popor, a admis crearea acelui viţel de aur, nu s-a gândit la taurul egiptean Hapi sau la vreun alt zeu străin, pentru că el a instruit poporul că imaginea reprezintă pe Dumnezeul care i-a scos din Egipt, şi a proclamat atunci chiar o „sărbătoare în cinstea lui Iahwé” (Ex 32:4-5).

Probabil însă cel mai instructiv exemplu este acela al şarpelui de aramă pe care l-a ridicat Moise pe o lance de steag, la porunca lui Dumnezeu, pentru ca toţi cei ce fuseseră muşcaţi de şerpii veninoşi, privind la şarpele de aramă să trăiască (Num 21:8-9). Nu ştim câtă estetică va fi desfăşurat Moise în această lucrare urgentă, dar semnificaţia didactică a şarpelui de aramă a fost dezvăluită de Iisus în discuţia cu Nicodim (Ioan 3). Şarpele de aramă înălţat pe lance era un simbol al lui Iisus Christos Cel Răstignit, în Care oricine crezând „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Moise nu a instituit nici un cult al acestui simbol cristologic; nu s-a încurajat atingerea, sărutarea sau tămâierea simbolului. Dar după vreo şapte secole, chipul de aramă fiind păstrat şi creându-se legende inutile pe seama puterilor pe care le-ar avea, istoria biblică semnalează un cult al acestei imagini: iudeii îi aduceau tămâie. Şi Scriptura laudă pe credinciosul rege Ezechia că, printre idolii şi simbolurile canaanite pe care le-a desfiinţat, a distrus şi acest simbol sacru care devenise o superstiţie.[4] Şi aceasta nu pentru că era imaginea unei reptile. Prin Moise, Dumnezeu poruncise clar:

Să nu-ţi faci imagini sculptate sau orice alte reprezentări ale celor din cer, de pe pământ sau din apele de sub pământ; să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti ! Eu Sunt Yahwé, Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, Care caut vina părinţilor în copiii lor până la a treia şi a patra generaţie a celor ce nu Mă iubesc, şi dau har până la mii de generaţii celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele ! (Ex 20:4-6, după BHS).

 „Păziţi-vă cu mare grijă, pentru sufletele voastre ! Pentru că n-aţi văzut nici o înfăţişare în ziua în care v-a vorbit Yahwé la Horeb din mijlocul focului, nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi imagini sculptate, orice fel de reprezentări de chipuri (LXX: πασαν εικona), sub formă de bărbat sau femeie, sub formă de patruped de orice fel, care trăieşte pe pământ, sub forma oricărei păsări înaripate care zboară în înaltul cerului, sub forma oricărei reptile sau a altei creaturi care se mişcă pe pământ, sub forma oricărui peşte din apele de sub pământ! (Dt 4:15-18).

În timpurile Noului Testament îi găsim pe iudei la cealaltă extremă. Nici pe monede nu erau admise imagini umane. Care a fost însă atitudinea creştinilor ? În timp ce orice compromis cu idolatria păgână era descurajat în bisericile ascultătoare de apostoli,[5] în ciuda faptului că unele grupuri pre-gnostice îşi permiteau libertăţi mai mari în numele teologiei pe care o promovau (Ap 2:14.20), Noul Testament nu are nici o urmă de iconodulie, de cult al imaginii: nici adorare, nici venerare, nici slujbă, nici cinstire, nici măcar o simplă menţiune. Şi nu era doar o continuare a tradiţiei mozaice, în virtutea inerţiei: era urmarea legitimă a faptului că apostolii au descurajat atât închinarea la sfinţii vii sau morţi, cât şi închinarea la îngeri.[6]

În secolele care au urmat, diversitatea teologică şi politică infiltrată în creştinism, sub semnul „gnozei”, şi nevoia de a oferi compensaţii spirituale maselor rapid încreştinate au adus inovaţii care nu sunt nici păgâne în formă, nici creştine în spirit. Totuşi, primele reacţii împotriva icoanelor în creştinătate vin din partea unor clerici, învăţători şi păstori ai Bisericii Ortodoxe, atât din Apus, cât şi din Răsărit. În primul său volum de Istorie bisericească universală, Prof. Euseviu Popovici afirmă că în jurul anului 300 „majoritatea învăţătorilor bisericii încă nu admiteau icoane religioase”, şi citează exemplul Sinodului de la Elvira (Spania), care pe la anul 306 „interzice astfel de chipuri pe pereţii bisericilor”, după care adaugă: „iar unii învăţători ai bisericii, chiar istoricul Euseviu [...] caracterizează imaginile ca o datină păgână, pe care creştinii nu trebuie să o urmeze.”[7] În al doilea volum, Euseviu Popovici arată că spre sfârşitul sec. IV uzul icoanelor era deja foarte extins, deşi încă se auzeau în Biserică voci care dezaprobau acest cult sau cel puţin îi scoteau în evidenţă riscurile. Unul dintre cei mai porniţi adversaţi ai icoanelor, din acea perioadă, citat de Prof. E. Popovici, a fost Părintele Epifanius din Cipru, care avea chiar porniri iconoclaste: a rupt cu propria mână icoana pe pânză de la uşa unei biserici. Dar adevăratul cult al imaginilor, numite icoane (< eikon, chip) avea să înflorească mult mai târziu şi în primul rând în Răsărit, unde s-a dezvoltat un cult al icoanelor, cu venerarea sfinţilor zugrăviţi, care primeau astfel plecăciuni, sărutări, tămâieri, aprinderi de lumânări. Când moda folosirii imaginilor s-a dezvoltat şi în Occident, la început a trezit reacţii vehemente. Este citat cazul episcopului Serenus de Marsilia care se opunea acestei inovaţii, în timp ce contemporanul său, Grigore I, episcopul Romei, susţinea că icoanele ar putea servi drept „mijloc de intuiţie religioasă şi ca [...] biblia laicorum et pauperum”. Prof. E. Popovici arată că şi în Răsărit, icoanele erau folosite iniţial cu rol pedagogic şi ornamental, şi că bisericile care s-au separat de ortodoxia imperială (ex. nestorienii, iacobiţii etc.) au rămas la tradiţia austeră a Bisericii vechi de a nu încuraja uzul icoanelor.[8] După cum se ştie, în ciuda protestelor, marile Biserici din Răsărit şi din Apus au validat în cele din urmă, nu doar prezenţa icoanelor, ci un cult al lor, atribuindu-le minunate binefaceri spirituale şi fizice, iar Occidentul a mers consecvent cu această logică până la uzul statuilor sacre. Şi merită s-o spunem, triumful politic al iconoduliei în sec. VIII se datorează şi iconoclaştilor, care prin zelul lor netemperat au stârnit reacţia adversă a mulţimior superstiţioase.[9]

2. Locul imaginii în bisericile protestante

Imaginea reprezintă, fără îndoială, cel mai frapant mijloc pentru a atrage atenţia, a ilustra subiectul şi a fixa învăţătura scrisă sau vorbită. Este adevărat, Reforma a înlăturat cultul imaginilor, odată cu alte inovaţii istorice discutabile. Dar  rolul pedagogic, ilustrativ al imaginii a crescut, în special în forme artistice tipărite, ca să slujească textul scris. În gândirea protestantă, imaginea nu poate înlocui niciodată textul Scripturii; ea este doar un aditiv, însă unul foarte benefic, ceea ce este adevărat în mod special în cazul copiilor. Iar dacă imaginea este vie, dramatizată, avantajele cresc.[10]  

Acest mijloc educativ în materie de Biblie s-a folosit, cu toate riscurile şi limitările, chiar în perioada comunistă, cu atât mai mult s-a putut dezvolta în anii tentativei democratice. În comparaţie cu procentul lor numeric, evanghelicii din România au, după cum se vede, o bogată activitate educativă, în care rolul Bibliei este central, iar ilustrarea ei în imagini, pe diferite căi, a fost şi rămâne un instrument pedagogic major. Majoritatea publicaţiilor, inclusiv a desenelor, sunt de producţie străină, ceea ce ne obligă la un tribut de recunoştinţă pentru fraţii noştri de peste hotare, care au contribuit astfel la educarea şi evanghelizarea copiilor noştri,– fără îndoială, cea mai nobilă misiune !

Este, însă, momentul să recunoaştem că, pe viitor, ar merita să edităm mai mult publicaţii cu totul româneşti, atât ca text, cât şi ca imagine, întrucât talente autohtone există în toate confesiunile evanghelice. Şi, de ce nu, să încurajăm creativitatea copiilor şi tinerilor, de orice confesiune, prin festivaluri şi concursuri de creaţie, în care ilustrarea subiectelor biblice să aibă un loc de frunte. Trebuie să mai recunoaştem, de asemenea, că educaţia de inspiraţie seculară (umanistă, postmodernistă, New Age) este mult mai avansată şi mai convingătoare pentru minţile multor copii şi tineri, prin intermediul mijloacelor vizuale. Aceasta este o adevărată provocare pentru creştinism. Bătrâna, dar mereu actuala Biblie are nevoie de mijloace educative în pas cu cele mai înalte posibilităţi moderne. Să sperăm că viitorul ne va pune la dispoziţie mai mult film artistic, desene animate şi film creat pe calculator, precum şi hărţi, diagrame şi tot felul de mijloace vizuale de o calitate care să-i atragă pe copii cel puţin la fel de mult ca şi cele seculare.

După unele estimări interne, în România ar exista între 300.000 -350.000 copii evanghelici de vârste diferite. Înainte de a ajunge la vârsta credinţei conştiente, a responsabilităţii morale şi a botezului biblic, pentru a intra în mod oficial în Biserică, educaţia religioasă a copiilor este considerată strict necesară în mediul evanghelic. În acest context, învăţăturile istorice, religioase şi morale ale Bibliei sunt predate prin povestiri, cântec, jocuri specifice, uneori dramă, lecţii şcolare, etc. Lângă acestea, imaginea (ca reproducere artistică grafică, desen de colorat, creaţie de artă plastică, film clasic sau realizat pe calculator, etc.) este o modalitate întotdeauna prezentă în educaţia evanghelică. Ilustraţia grafică se foloseşte ca mijloc de educaţie religioasă în cămin, în biserică şi în şcoală.

3. Şcoala duminicală / de Sabat

Probabil factorul educativ cel mai important în bisericile evanghelice este Şcoala duminicală, între orele 10-12 în spaţii ale Bisericii. În cazul adventiştilor, Şcoala de Sabat funcţionează sâmbăta între 9:30-10:30, având de asemenea clase separate pentru copii, în spaţii amenajate. Aceasta funcţionează pe clase diferite, unele din ele destinate copiilor, repartizaţi pe grupe de vârstă. Dar Şcoala de Sabat poate organiza şi alte activităţi cu copiii, în afara programului menţionat. Aceste şcoli săptămânale folosesc manuale periodice ilustrate, precum şi alte mijloace vizuale, urmărind predarea Bibliei, în manieră istoric-moralistă şi religioasă, de la Geneza la Apocalipsă, şi adesea în manieră tematică, prezentând învăţăturile fundamentale ale nemuritoarei Biblii.

Şcoala duminicală / de Sabat rămâne centrală în educaţia biblică a copiilor, deoarece ea încurajează studiul lecţiei biblice în cămin, cu părinţii, şi echipează pe copil din punct de vedere spiritual-moral pentru educaţia religioasă din şcoală: dându-i o bază de cunoştinţe pentru orele de religie ale propriei confesiuni, sau, acolo unde există condiţii defavorizante pentru minoritari, să-şi poată păstra şi susţine credinţa moştenită.

În şcolile de stat (dintre care, un mic număr sunt confesionale), unde religia este o disciplină reintrodusă în timpul prefacerilor postdecembriste, manualele inspirate din Biblie şi ilustrate cu imagini atractive contribuie la formarea copiilor.

4. Alte forme de educaţie biblică prin imagine

În afara şcolilor duminicale / de Sabat, sau a învăţământului de stat, uzul imaginii în educaţia religioasă în cadrul Bisericilor Evanghelice este încurajat şi în unele activităţi social-culturale ale departamentelor de tineret. De exemplu, în cadrul festivalurilor de interpretare şi creaţie ale tineretului adventist, pe lângă creaţia muzicală şi literară a fost prezentată şi premiată arta fotografică şi creaţia plastică (desen, grafică, acuarelă etc.) inspirată din viaţă sau din Scriptură.

Un important instrument de educaţie biblică printre evanghelici sunt mijloacele audiovizuale: videocasete şi filme, cum este filmul Isus, adaptat pentru copii. Unele din acestea au început să circule încă în perioada comunistă.

Adventiştii au folosit intens pentru preşcolari în Şcoala de Sabat: măsuţa cu nisip şi cu figurine, flanelograful, cărţile de colorat, diapozitivele, diafilmul chiar. Educatorii talentaţi la desen folosesc tabla, hârtia şi cărbunele, sau retroproiectorul, pentru a-şi ilustra lecţia biblică. Pentru vârstele mai mari se foloseşte, ocazional, videoproiectorul, cu prezentări PPT sau videocasete.

______________________________________________________________

5. Cărţi, reviste şi edituri evanghelice

Dorim să subliniem aici meritul evanghelicilor, (în primul rând baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie), care au produs, tradus şi tipărit impresionante cantităţi de material didactic pentru educaţia religioasă a copiilor, pe diverse subiecte biblice. Alte confesiuni, cum ar fi adventiştii, beneficiază de literatura evanghelică, de la Biblia Cornilescu până la diverse broşuri religioase, deşi au editurile şi cărţile lor proprii, care, de asemenea se difuzează şi printre evanghelici.

Liga Bibliei (Bible League)

O lucrare deosebită printre copii o desfăşoară Liga Bibliei din Bucureşti, filială a Bible League International, care a editat şi uneori chiar a tipărit numeroase traduceri, dar şi lucrări originale în ultimii ani. Menţionăm în continuare pe cele mai importante:

·         Biblia ilustrată pentru copii, repovestită de Sorin Berchez din România (400 pagini, cu ilustraţii bogate de José Perez Montero), tipărită de Scandinavia Publishing House, 2000.

·         Biblia mea cu ilustraţii, de Gilbert Beers, tradusă şi adaptată de Sorin Berchez (190 pagini) apărută în mai multe ediţii, ultima în 2001, tipărită în Germania de Druckhaus Gummersbach. Ilustraţiile sunt ale artiştilor John Steel, Jack White, Charles McBarron, Cesar E. DeCastro, Darwin Dunham.

·         Credinţa creştină pe înţelesul celor mici, carte de învăţături biblice pentru copii (de Marian M. Schoolland), folosită în urmă cu ani şi pentru orele de religie pentru copiii evanghelici la şcolile primare.

·         Minunata creaţie a lui Dumnezeu, calendar ilustrat.

·         Andi – puiul de leu, serial (); cu diplome pentru parcurgerea cu succes a cursurilor de cunoştinţe biblice.

International Teaching Ministries (ITM)

ITM Oradea editează 4 periodice trimestriale pentru diferite vârste, ultima pentru adulţi. Broşurile de circa 40 de pagini cuprind povestiri biblice pentru copii preşcolari şi de clasa întâi. Totodată, ITM a editat pentru fiecare grupă de vârstă şi câte un manual pentru învăţătorii grupelor:

·         Primii paşi (2000--2002), cu ilustraţii în desen, însoţite de manualul pentru educatori: Cum să-i învăţăm pe copii (91 pagini).

Editura „Lumina Lumii”

A publicat încă din 1990 Biblia în 5 volume a câte 200-220 pagini (ex. vol. 2: Ţara Promisă), cu ilustraţii artistice în acuarelă de Tony Morris. O prezentare excelentă.

Fundaţia „Biblia pentru toţi”

Recent înfiinţată, cu sediul în Bucureşti, a publicat un Ghid de citire a Bibliei pentru copii (Clic !), broşură ilustrată de 24 pagini; traducere, tipărită de Samuel SRL din Mediaş, cu grafică de Paul Airy. Tot aici se tipăreşte şi revista „Oxigen”.

 

Fundaţia Copilul şi Lumea, Arad

O publicaţie de viitor: Descoperirea comorii –revista tuturor copiilor (lunară, din ianuarie 2002), conţine, adesea, ilustraţii biblice şi jocuri.

Editura Stephanus

·         Vino şi vezi (Biblie Stephanus), de Evert Kuijt, cu imagini de Reint de Jonge, 1994. 330 pagini, cu ilustraţii, o publicaţie impresionantă prin calitatea ei artistică şi grafică.

Edituri penticostale

Revista penticostală Cuvântul Adevărului, a tipărit un supliment intitulat Lumina copiilor, având ca subiect Biblia povestită copiilor. Primul număr a însemnat şi descrierea începutului lumii – Creaţia. Editura specializată pentru copii se găseşte la Mediaş, unde apare şi revista trimestrială Prietenul copiilor, dar şi multe alte cărţi şi broşuri pentru copii. Tot aici există şi o vastă bibliotecă cu cărţi şi reviste pentru copii.

Edituri adventiste

În educaţia biblică adventistă, în România, s-a accentuat cu precădere rolul cuvântului şi al cântecului.[11] Biblia ilustrată a fost şi este folosită, dar s-au utilizat în special cărţile şi broşurile editate de ceilalţi evanghelici, care sunt considerate excelente şi folosite ca atare în scopul aceleiaşi educaţii. În ultimii ani au apărut însă şi publicaţii ilustrate pentru copii în limba română. Editurile Viaţă şi Sănătate, Centrul Adventist de Resurse şi Documentare (CARD), editura mai nouă Alege viaţa, s-au preocupat, între altele, şi de nevoile copiilor, publicând:

·         Manuale de religie pentru gimnaziu şi liceu (CARD), de fapt traduceri ale manualelor adventiste standard, publicate în engleză. Unele din acestea conţin şi ilustraţii biblice (desen).

·         Istoria biblică (CARD, 2 volume), de Arthur Maxwell, tradusă de Olga Irod, cuprinzând şi postere color care ilustrează povestirile.

·         Scara vieţii (CARD), 8 cărticele de colorat, ilustrând principiile biblice din 2 Petru 1:5-7, şi incluzând povestiri relevante.

Cărţi illustrate publicate de edituri evanghelice străine

·         Biblia descoperită copiilor (The Children’s Discovery Bible, Eagle’s Publications (Egypt) & The Answer Foundation (Netherlands), prin Dorcas Aid Romania, Cluj-Napoca (2000), cu ilustraţii de Drew Rose.

·         Prima mea Biblie,  de Kenneth Taylor, cu ilustraţii de Richard şi Frances Hook, International Bible Society, Europe, 1992, prin Societatea Biblică Internaţională România, Timişoara, tipărită în Slovacia.

·         Extrordinare exemple de devotament din Biblia pentru copii, 1994,  un proiect comun realizat de Cook Communications Ministries International” şi „Operaţiunea Mobilizarea”, cu grafică de Paul Mouw.

·         Isus şi începutul Bisericii (cu desene multicolore), un proiect comun realizat de Association Evangelique Slave şi David C. Cook Foundation, tipărită în Franţa. A apărut printre primele cărţi pentru preşcolari, în 20.000 de exemplare, tipărită în 1990 şi difuzată gratuit (242 pagini).

·         David, de Anne de Graaf, cu ilustraţii de José Perez Montero, editat de Scandinavia Publishing House, 1999, prin Societatea Biblică Internaţională, filiala România, Timişoara, tipărită în Hong Kong. De asemenea, alte broşuri ilustrate (circa 40 pagini fiecare), din seria „Cărţile Bibliei pentru copii”, cel puţin 24 diferite subiecte.

_________________________________________________________

 

Lumea imaginii este lumea copilului. Să-i lăsăm şi pe această cale pe copii să vină la Iisus, „fiindcă a lor este Împărăţia Cerului!”. Sau, parafrazând pe Apostol Pavel când vorbea despre prioritatea harismei profetice asupra harismei limbilor, putem spune:

Aşadar, fraţilor, fiţi pasionaţi de textul Scripturii, fără să împiedicaţi uzul legitim al imaginilor. Dar toate să se facă în mod decent şi în ordine. (Cf. 1 Cor 14:39-40).

Imaginea şi cuvântul, cuvântul şi imaginea, sunt doar forme de expresie şi transmitere ale aceluiaşi mesaj divin. Ele sunt de aceeaşi natură, se explică una pe alta, dar imaginea pedagogică va sluji întotdeauna cuvintele şi Cuvântul. În timp ce religia Bibliei nu-şi poate permite un cult al imaginii, ori un cult al textului, ambele vor folosi la edificarea Bisericii în care toată slava aparţine lui Dumnezeu, Căruia Îi aducem închinarea noastră în spirit şi adevăr, prin Iisus Christos.   

[1] Detalii referitoare la aceste ceremonii se găsesc în cartea Exodului (25:17-22, 26:31-34). De remarcat că heruvimi erau doar pe perdeaua interioara, nevăzută de mulţime, în timp ce perdeaua exterioară era fără aceste ornamente (Ex 36:35-38).

[2] 1Regi 6:23-29.32-35.

[3] Ez 41:16-20.25.

[4] 2 Regi 18:1-8.

[5] FA 15:20.29, 21:25, Rom 1:22-25, 1 Cor 5:10-11, 6:9, 10:7.14, Gal 5:19-20, Ap 21:8, 22:15.

[6] FA 10:25-26, 14:13-18, Col 2:18, Ap 19:10, 22:8-9.

[7] Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, (trad. de Athanasie Mironescu, fost mitropolit primat), vol. I, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1925, p. 410-411.

[8] Id. vol II, (Filiala din Mănăstirea Cernica) 1926, p. 222-223.

[9] A se vedea şi extrasele din William Cathcart, The Papal System: From Its Origin to the Present Time, Menace Publishing Company, Aurora, Mo., 1872, pp. 328-339; http://www.aloha.net/~mikesch/worship_of_images.htm  . 

[10] O lucrare semnificativă care analizează rolul imaginii în legătură cu preocupările religioase şi artistice este aceea a lui David Morgan, Protestants and Pictures: Religion, Visual Culture, and the Age of American Mass Production, (New York: Oxford University Press, 1999).

[11] În cartea sus menţionată a lui Morgan se afirmă că, între alţi evanghelici, adventiştii au fost  preocupaţi de rolul educativ al imaginii. Printre primele ilustraţii adventiste apare tabloul The Way of Life (James White, 1876), reeditat în formă modificată de Thomas Moran în 1883. Morgan afirmă, totuşi, că imagistica adventistă din sec. XIX era predominant didactică, în comparaţie cu a celorlalţi evanghelici. Abia după 1890, editurile adventiste au început să inunde piaţa cu publicaţii ilustrate, larg apreciate de toţi americanii. Deşi adventiştii n-au publicat o traducere proprie a Bibliei, cu atât mai puţin una ilustrată, ei au publicat, în schimb, multe cărţi, broşuri şi reviste, în care imaginea, ilustrând subiecte sau învăţături biblice s-a folosit tot mai mult.