Zamolxe / Hermes Trismegistos II

 
Zamolxe / Hermes Trismegistos II
 
 
 
Se spune în textele sacre egiptene, că după o lungă perioadă de timp a mai trăit un Thoth care a redescoperit vechea înţelepciune citind scrierile vechi pe care poporul nu le mai înţelegea şi le-a adus tuturor vechiul izvor de învăţătură. Acesta a mai fost numit Trismegistos sau ,,de două ori mare” iar scrierile lui cunoscute ca literatură trismegistă au ajuns la noi doar prin nişte rămăşite scăpate de urgia timpului sau de răutatea oamenilor.     

Despre al doilea Thot sau Hermes cum i-au spus elenii, Clement din Alexandria spune în Stromate că ar fi scris un număr de 42 de tratate. ,,Ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesupt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Noi urmaşii adevăraţilor creştini - geţi – spunem în rugăciunea esenilor numită Tatăl Nostru ,,precum în cer aşa şi pe pământ” dar încă nu-i blestemăm pe mişeii care ne-au batjocorit credinţa străbună. Cred că se apropie vremea cînd ne vom socoti cu cele trei neamuri netrebnice şi criminale. Mai multe informaţii şi mai sigure despre al doilea Thoth ne dă preotul egiptean Manethon care a trăit în partea a doua a secolului lV şi prima parte a secolului lll î.e.n. El spune că acest al doilea Thoth a citit scrierile vechi ale egiptenilor rămase moştenire de la primul Thoth şi pe care nu le putea descifra nimeni şi le-a scris pe cîteva zeci de cărţi păstrate cu mare grijă în templele egiptene. El a restaurat ştiinţele vechi şi a ajutat la renaşterea culturii şi civilizaţie egiptene. Pentru a perpetua influenţa acestor valori spirituale în sînul poporului egiptean el a încredinţat preoţimii grija de a păstra interpretarea scrierilor vechi de pe coloane şi de pe pereţii templelor. Prin aceste informaţii, Manethon ne spune perioada istorică unde trebuie să-l căutăm pe al doilea Thoth cel plin de înţelepciune şi bunătate. În anul 1230 î.e.n. faraonul Merneptah înfrînge coaliţia ,,popoarelor mării” care veniseră la mare pradă în Egipt, dar alte nenorociri s-aua bătul asupra acestui stat. În timpul dinastiei a XXl-a 1085-950 î.e.n. Egiptul cunoaşte o perioadă puternică de declin şi duce la fărîmiţarea statului în două regate mai mici cu capitalele la Teba şi în nord la Tanis dar şi la o trece-rea a puterii faraonului către conducătorii nomelor. Aceasta a înlesnit cucerirea statelor egiptene de către libieni care au devenit stăpînii egiptenilor din anul 950 î.e.n pînă în anul 730 î.e.n. Regatul din nord între anii 730 î.e.n. – 715 î.e.n  îşi cîştigă independenţa şi libienii sînt alungaţi pentru totdeauna. Faraonul Şabaka(701-689 î.e.n.) de neam cuşit, luptă împotriva egiptenilor din Deltă care urmăreau eliberarea întregului Egipt, dar şi împotriva invadatorilor asirieni. În anul 656 asirienii ocupă toată ţara dar după cîţiva ani începe revolta egiptenilor din Deltă care reuşesc cu ajutorul grecilor să-i alunge pe asirieni în anul 614.

Regatul din sud cu capitala la Teba este cucerit de către kuşiţii din regatul cu acelaşi nume – Sudanul de astăzi – cu capitala la Napata în anul 751 î.e.n. apoi şi cel din nord, ocupaţie care va dura pînă în anul 656 î.e.n. cînd va fi înlocuită cu cea asiriană mult mai cruntă şi care îşi propusese să distrugă civilizaţia egiptenilor. Şi înveninatul Isaia povestind acest eveniment pretinde că este proorocirea lui aşa cum au făcut toţi ivriţii care au bătut cîmpii falsificînd cu bună ştiinţă istoria: ,,19,4 Voi da Egiptul în mîinile unui stăpîn aspru şi un împărat fără milă va stăpîni peste ei”. Assurbanipal cucereşte întreg Egiptul şi numeşte conducători în fiecare nomă iar pentru noma din Deltă cu centrul în oraşul Saia, numeşte în anul 631 î.e.n. o persoană cu acelaşi nume şi care mai tîrziu va forma o dinastie ce va conduce întreaga ţară. În limba română saia este un gard improvizat în jurul adăpostului pentru vite sau o ţesătură fină de bumbac ori lînă dar şi veşmintele confecţionate din această ţesătură. Noi avem puţine informaţii despre acele vremuri din secolul Vl cînd a fost în vizită Zamolxe în  Heliopolis, oraşul lui Trismegistos, dar de pe tăbliţă ştim că a fost în oraşul Mendes din Deltă.  

În regatul din nord controlat de asirieni îşi începe domnia Psametic l în anul 663 cu capitala la Sais în Deltă, iar în anul 616, cu ajutorul mercenarilor greci începe lupta de alungare a asirienilor care vor pierde definitiv Egiptul doi ani mai tîrziu. În anul 614 grecii primesc dreptul de a se aşeza în Egipt fondînd colonia Naucratis. Acest faraon cît şi următorii pînă la ocuparea persană din anul 525 î.e.n., vor duce o amplă acţiune de renaştere a culturii şi civilizaţiei egiptene urmărind în primul rînd renaş-terea vechii spiritualităţi uitată în cea mai mare parte datorită celor 300 de ani de ocupaţie străină, una mai distrugătoare ca alta. Această renaştere egipteană este toată orientată spre modelele trecutului aşa cum ne spune şi Manethon.  Amintesc faraonii care au domnit în această perioadă: Psamitec l 663-609 î.e.n., Necao 609-594 î.e.n, Psametic ll 594-588 î.e.n, Apries 588-568 î.e.n, Amasis 568-526 î.e.n., şi Psametic lll 526-525 î.e n. cînd Egiptul este cotropit de perşi şi nu va mai fi niciodată independent ca stat al poporului băştinaş. 

Cambise(525-522 î.e.n.), rege aproape nebun, după ce a cucerit Egiptul, a avut intenţia să distrugă complet această cultură dar moartea i-a oprit gîndurile criminale. A distrus mai multe temple, omorînd mulţime de preoţi. Darius, urmaşul lui a încercat să repare actele de nebunie ale predecesorului, arîtînd mare toleranţă faţă de religia egiptenilor şi chiar punînd să fie copiate în persană, atît mitologia cît şi legile, texte pe care le-a dus la Persopolis. Egiptenii se răscoală în anul 480 î.e.n. şi cu sprijinul grecilor, luptă timp de 20 de ani reuşind alungarea invadatorilor din Egiptul de nord apoi continuă acţiunile militare pentru eliberarea Egiptului de sud care va avea loc în anul 404. Ivriţii veniţi în secolul Vl în Egipt de frica asirienilor după spusa din Tora lor plină de minciuni, participă ca mercenari ai perşilor şi luptă îndrăcit împotriva celor care le-a dat sălaş la nevoie. Aşa au făcut ei totdeauna cu cei care i-au ajutat, le-au răspuns numai cu rău şi ură. Dar libertatea egiptenilor a fost de scurtă durată pentru că regele persan Artaxerxes lll(358-338 î.e.n.) după ce a recucerit Egiptul a masacrat un mare număr din populaţie, a sugrumat taurul sacru Apis pe care apoi l-a mîncat împreună cu oştenii lui, a ars numeroase temple iar bogăţiile, care nu fuseseră prădate de asirieni şi de persanul Cambise, au fost jefuite şi duse în Persia. Herodot spune că această ispravă ar fi făcut-o Cambise, fiul lui Cirus. În scurt timp Egiptul va ajunge sub ocupaţia macedonenilor apoi sub cea a Romei.  

Plutarh spune despre faraonii egipteni, dinaintea stabilirii grecilor în această ţară în anul 614 î.e.n., că aveau obligaţia de a fi instruiţi în înţelepciunea preoţilor, Thot fiind privit ca reprezentant al regelui şi Zeului Luminii Ra(Ammon). Şi Lactanţiu în scrierea Divinae Institutiones la ll,15  pomeneşte o ,,Predică desăvîrşită” adresată regelui Ammon şi face de asemenea referire la o bogată literatură veche a lui Asclepios ce se adresează aceluiaşi rege.

În scrierea Asclepios către Amon din grupul textelor trismegiste, în discursul adresat faraonului - făcut rege de către traducătorii grecii - oratorul spune că a stat de vorbă cu Hermes care i-a dat aceste scrieri pe care le consideră clare dar au şi un înţeles ascuns. ,,Şi a devenit încă şi mai obscură de cînd grecii s-au apucat să o traducă din limba noastră în limba lor. De aici au apărut dificultăţi de înţelegere şi deformări de sens. În limba ei de origine, predica păstrează limpede sensul cuvintelor. Dar numai calitatea sunetelor şi puterea numelor egiptene au în ele sens a ceea ce este spus. Prin urmare, atît cît îţi stă în putinţă, o, rege – şi tu le poţi face pe toate – împiedică traducerea acestei predici a noastre, pentru ca aceste mistere să nu ajungă la greci, al căror fel dispreţuitor de a vorbi, cu toată imprecizia şi frumuseţea sa de suprafaţă, ca să spunem aşa, slăbeşte vigoarea şi micşorează gravitatea solemnă şi forţa acestor cuvinte. Grecii, o, rege, au forme noi de limbaj pentru a dezvolta argumentaţia, iar filozofia lor face risipă de vorbe”. Ca să înţelegem informaţiile din text trebuie mai întîi să stabilim cu aproximaţie perioada de timp cînd au avut loc faptele. Oratorul îi cere regelui – faraonului – să îi împiedice pe greci de a traduce scrierile sfinte pentru că ele numai în egipteană îşi arată adevărata lor valoare spirituală. Dar şi mai important este folosirea expresiei ,,în limba ei de origine” şi nu egipteană ceea ce dovedeşete faptul că aceste scrieri sacre erau venite din altă cultură pe care egiptenii au adoptat-o dacă nu chiar cel care scrie textul nu era băştinaş ci din neamul cabirilor sau a geţilor pripăşiţi prin ţara lui Ra din vremurile uitate de istorie. Grecii s-au aşezat în Delta Nilului în anul 614 î.e.n. şi sigur au mai trecut 30-50 de ani pînă să-i intereseze pe ei scrierile religioase ale egiptenilor pentru că după anul 525 î.e.n. Egiptul era condus de către un satrap persan şi afirmaţia nu şi-ar mai avea sens.

Dar în timpul domniei faraonului Amasis(568 - 528 î.e.n.) care mai purta titlul de ,,acela ce instaurează pe Maat” – zeiţă a dreptăţii şi adevărului, au sosit pentru a se lumina cu înţelepciune egipteană, Zamolxe şi Pitagora. De multe ori această zeiţă era identificată cu cobra sau cu ochiul lui Ra. Preoţii egipteni l-au privit pe Pitagora cu suspiciune şi i-au făcut necazuri pînă să-l accepte la ritualuri cum spun unii scriitori eleni. Mai ştim că Pitagora a învăţat limba băştinaşilor şi deci era capabil să traducă în greacă scrierile sacre ale lui Thot. Ori vizita geţilor, sciţilor şi ionilor din Samos conduşi de către Zamolxe şi Pitagora s-a petrecut pe la anii 540 î.e.n. În scrierile grecilor Tehuti apare cu numele de Theuth, Thoth, Taut, Taantes de unde grecii l-au format pe teos al lor. Platon în scrierea sa, Philebos îl menţionează cu numele de Teut considerîndu-l un mare binefăcător şi primul cultivator al viţei de vie. tradiţie care era şi la nord de Istru! Mai spune el că Teut ar fi născocit scrierea, invenţie care îi este atribuită de asemenea şi grecului Hermes aşa că nu prea merge povestea. El era venerat şi la Petra unde în loc de statuie se găsea un stîlp pătrat de piatră neagră fără nici o urmă de simbol sau inscripţie pe ea cum ne spune şi Isaia că era un asemenea stîlp la ieşirea din Egipt dar ca loc de venerare al canaaniţilor. 

Despre scrierile trismegiste avem informaţii şi din textele lui Manethon, preot egiptean la Heliopolis - Cetatea Soarelui – şi mare învăţat în timpul regelui macedonean Ptolomeu Filadelful(285-246 î.e.n.).care conducea Egiptul. Oraşul mai este cunoscut şi sub numele de On iar în limba tăbliţelor de plumb şi în eme-gi acest cuvînt are sensul de clan, neam, adunare. Pentru egipteni Tehuti – Toth sau Hermes pentru grecii elenişti – a fost din cele mai vechi timpuri cel care a adus toată înţelepciunea lor fiind autorul tuturor scrierilor sacre şi scribul zeilor. În textele egiptene apare un Tehuti în perioada de început a Egiptului şi care şi-a lăsat învăţăturile în limba sacră – scrierea hieratică – şi al doilea Tehuti, tatăl lui Taat din scrierile trismegiste, care a scris în limba demotică sau obişnuită. Scrierea demotică s-a folosit din secolul Vll î.e.n. odată cu renaşterea culturii egiptene sub dinastia saită şi pînă în secolul Vl al erei noastre. Toate aceste informaţii din textele scrise şi ajunse pînă la noi, concordă cu perioada cînd Zamolxe a fost în Egipt aşa cum este dovedit şi de tăbliţa 2 iar conţinutul multor scrieri trimegiste este identic sau asemănător cu scrierile esenilor sau cele atribuite lui Enoh dovedind originea lor comună, adică plaiurile mioritice. Sigur urmaşii celor cinci cetăţi canaanite amintite de Isaia că erau în Egipt, au fost cercetaţi cu grijă de Zamolxe iar urmaşii lor erau numiţi de eleni terapeuţi, fiind amintiţi încă din secolul lll î.e.n. iar unii locuiau pe malurile lacului Mareotis fiind consideraţi vindecători pricepuţi. Rabinul Filon din Alexandria care i-a cunoscut bine de unde  şi-a luat mare parte din pretinsa lui înţelepciune cum singur o recunoaşte, îi aminteşte în acelaşi loc dar numindu-i eseni ca şi pe cei din Palestina sau Canaan în scrierea De vita contemplativa considerîndu-i oameni înţelepţi şi filozofi 

După ce diadohul Ptolomeu, a ajuns rege al Egiptului în anul 323 î.e.n. întemeind dinastia lagidă urmaşul acestuia Ptolomeu Filadelful se gîndeşte să traducă pentru eleni mare parte din învăţătura egiptenilor şi a altor popoare pentru care înfiinţează în acesta scop şi dezvoltă Muzeul, Biblioteca şi alte şcoli.

Syncellos în Chronica unde copie mai multe pasaje din corespondenţa lui Manethon cu Filadelful, ce erau în Cartea lui Sothis azi dispărută ne spune următoarele: ,,Către marele rege Prolomeu Filadelful. Eu, Manethon, înalt preot şi scrib al sfintelor altare din Egipt, cetăţean al Heliopolisului, dar prin naştere sebenit, către stăpînul meu Ptolomeu trimit salutări.

Trebuie ca noi să facem socoteală în privinţa tuturor celor pe care ai dori să le cercetezi, să răspundem întrebărilor tale cu privire la ceea ce se va întîmpla cu lumea. După porunca ta, cărţile sacre scrise de strămoşul nostru Toth, de trei ori mare, pe care le studiez, îţi vor fi arătate. Cu bine, stăpîne şi rege al meu”. Informaţiile de mai sus arată că traducerea textelor trismegiste în greacă a început în prima parte a secolului lll î.e.n. Pentru stăpînul său a mai scris o istorie a Egiptului fiind principala sursă de informare a istoricilor şi cea mai corectă. Cred că după această scrisoare şi-au ticluit plăsmuitorii mozaici făcăturile lor să arate că singurul adevăr este în otrava numită Tora şi pretind că a fost tradusă în greacă la cererea aceluiaşi rege. Între primul Toth şi al doilea, istoria egiptenilor este marcată de un mare potop, amintit şi de scriitorii greci cum spune Solon care auzise de el de la preoţii din Sais. Chiar şi în Cartea morţilor este amintit un potop care a adus mare nenorocire în ţară. În Antichităţi iudaice 2, plăsmuitorul J. Flavius spune despre scrierile egiptene şi obiceiul acestora de a-şi lăsa înţelepciunea în textele de pe pereţii din piramide şi din temple, că i-a sfătuit să facă aceasta semitul ivrit Adam care i-a şi luminat cum să purceadă. Aşa au fabricat ei în secolele l şi ll al erei noastre fel de fel de ,,antichităţi iudaice şi adevăruri iudeo-creştine revelate”, dar fiindu-le hărăzite numai lor precum lacomul ce se îndoapă cu fasole şi păcatul îl scoate la fudulit.

Preoţii care îl slujeau pe Thot erau o parte vindecători ai sufletului iar o parte vindecători ai trupului, zeul fiind şi protector al medicinii. În teologia egipteană, iniţiaţii în misterele lui Thot numiţi şi făpturile de lumină erau împărţite în trei categorii: 1. Muritorii – neofiţii aflaţi în perioada de probă, care erau instruiţi în doctrină, dar care încă nu au realizat vederea interioară; 2 Inteligenţele – cei care au reuşit şi au devenit ,,oameni”, adică cei care au primit ,,Mintea”; 3. Fiii Luminii, cei care s-au unit cu Lumina, adică cei care au atins un nivel superior de conştiinţă. Scopul iniţierii era iluminarea şi ajungerea la Înţelepciune iar religia egiptenilor avea în esenţă acest scop. Aşa cum Lumina este Tatăl religiei iluminării, tot aşa şi Viaţa, perechea sa, Mama religiei bucuriei, adică să ne luminăm şi noi după puteri cu zicerile mioritice ale Tatălui Ceresc care aduce lumina şi Mama Pămîntească din trupul căreia se naşte viaţa în trup şi în moarte. 

Şi aşa cum Toth a rînduit măsura, numărul şi ordinea în univers, tot aşa făceau şi maestrul arhitect în construcţia de temple şi a tuturor monumentelor religioase. Fiind considerat minte universală rînduitoare, un text i se adresează lui Toth astfel: ,,Tu eşti marele singurul Zeu, sufletul Devenirii”. Ca ajutor în lume Toth o are Nehe care este Natura. Perechea este iniţiatoarea întregii ordini, reguli şi legi din univers şi nu poate fi o dovadă mai clară asupra originii cultului lui Thot ajuns în Egipt odată cu urdiile prădalnice ale geţilor şi sciţilor. Asemănarea clară cu Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească nu poate fi tăgăduită. Dar vechimea cultului la locuitorii de pe malurile lui Hapi este chiar mai veche de acest eveniment consemnat de istorie ceea ce înseamnă că a mai existat o migraţie din nordul Istrului în această regiune, pe la sfîrşi- tul mileniului lV î.e.n. sau începutul mileniului lll î.e.n. Thot este reprezentantul spiritului, raţiunii interioare a tuturor lucrurilor, este protectorul tuturor legilor lumeşti şi a fiecărei reglementări din societatea omenească. Un text spune: ,,Legea lui este statornică temelie, precum cea a lui Toth”. Aşa i-a dat Sîntu lui Enoh o Lege care să le fie chezaş tuturor muritorilor de pe pământ.

El este Limba lui Ra, Mesagerul Voinţei lui Ra, şi Stăpînul Vorbirii Sfinte. ,,Ceea ce purcede din deschiderea gurii lui, acel lucru se va petrece, el vorbeşte, şi porunca este a lui; el este Izvorul Vorbirii, Vehiculul Cunoaşterii, Dezvăluitorul a ceea ce este ascuns”.

Crates, un scriitor grec ce a trăit în secolul lll al erei noastre, are o viziune de urcare la ceruri, ajunsă la noi prin intermediu arab şi spune: ,,În timp ce mă rugam m-am simţit purtat în văzduhuri, urmînd aceeaşi cale ca soarele şi luna. Şi în înaltul cerurilor l-am văzut pe Hermes de trei ori mare, bătrîn, cel mai frumos dintre oameni, aşezat pe un scaun; era îmbrăcat în veşminte albe şi în mînă ţinea o carte…Fă cartea ta potrivit învăţăturilor ce le-am dat; şi află că eu sînt cu tine şi nu te voi părăsi niciodată pînă ce nu vei îndeplini totul”. Descrierea este parcă luată din scrierile lui Enoh şi dacă l-a văzut pe Thot chiar aşa, înseamnă că aceste texte aveau o circulaţie mare şi mai ales erau apreciate şi folosite de mulţi învăţaţi. Dar şi în mitologia noastră, Dumnezeu este prezentat ca un bătrîn frumos şi plin de putere care conduce lumea cu toiagul său ceresc mînat de o iubire fără margini faţă de neamul omenesc.  

Ioannes Lydus în scrierea Despre magistraturile romanilor amintind pe Messale care era consul în anul 53 î.e.n. spune că cei vechi celebrau sărbătoarea lui Ion/Eion pe data de 5 ianuarie sau după alte surse pe 6 ianuarie. Ion sau Eion/Eon la greci era lumina veşnică cu numele de ,,Singurul-născut” de către Fecioară. Dar şi egiptenii aveau această sărbătoare aşa cum am arătat mai sus. Aionos folosit de Platon în scrierea Timaios, are sensul de Veşnicie, termenul fiind folosit şi în mitologia ainu cu acelaşi sens. Ainu sînt o ramură a strămoşilor noştri plecaţi către soare răsare şi stabiliţi în Japonia. Ion este puterea Creatorului în timp ce Universul este creaţia sa. În literatura teurgică Cartea a opta a lui Moise avem următorul text interesant pentru noi: ,,Şi Dumnezeu, privind către pământ a zis IAO! Şi toate au încremenit, şi din Glasul Lui s-a născut un Dumnezeu Mare, cel mai măreţ, care este Domnul tuturor lucrurilor; care a făcut să se ridice lucrurile ce vor veni; şi nu a mai fost nimic neorînduit în tărîmurile din văzduh”. Expresia IAO este folosită şi de gnostici cu acelaşi sens şi pe tăbliţe apare scrisă sub forma IO iar naşterea lui Dumnezeu Mare din Glasul Ziditorului este cunoscută în mitologia noastră în două variante. Dar sălbatici şi tîmpiţi cum sîntem osîndiţi după vrednicele ,,capete luminate” ale neamului, nu se omoară nimeni să cerceteze vechea noastră creaţie spirituală să nu scoată pe nas pucioasă şi să crape de necaz de atîta adevăr!  

Platon scrie pe la sfîrşitul secolului V î.e.n sau la începutul secolului lV î.e.n. lucrarea Viziunea lui Er din Republica care are multe concepte ce se vor regăsi mai tîrziu în iudeo-creştinism. În eme-gi cuvîntul ir înseamnă rugăciune, a conduce, a îndruma, a da naştere iar în limba română ir are sensul de alifie preparată de femeile de la ţară şi iră este o blană rasă de păr sau cureluşă din această blană. Er era fiul lui Armenios – Ariminios este strămoşul geţilor – din Pamphilia, regiune din centrul Asiei Mici locuită de neamul arimin al frigienilor, după cum scrie filozoful elen. Rabinul Filon din Alexandria pe la începutul secolului l al erei noastre îl acuză pe Platon că ar fi luat această poveste de la mozaici iar Numenios, tot ivrit şi cu mintea plină de invidie spune în secolul ll că Platon este ,,un Moşe care vorbeşte greceşte!!” Greu de tot să înghiţi asemenea obrăznicie dar ivriţii şi cazarii, datorită mozaismului, şi-au făcut din aceasta una din armele lor de asalt asupra goimilor cap de lut. Pe la începutul secolului lll, Clement, ţinut la mare cinste de iudeo-creştini pune şi el mîna pe ciomag şi iese la drumul mare să-l cotonogească rău pe răposatul elen. Fiind conştient de minciunile lui Filon şi ale lui Numenios, şi datorită faptului că Tora a fost desfiinţată de către Celsus care a dovedit că este o adunătură de poveşti pentru femei smintite, bănuindu-l pe grec de ceva vicleşug, schimbă direcţia şi spune că de fapt Er ar fi fost Zoroastru, pentru că ideile seamănă la cei doi autori. Eu cred că cei care au copiat din scrierile acestui alexandrin, au scris numele profetului persan în loc de Zamolxe pentru că religia geţilor era proscrisă de către iudeo-satanişti şi nu trebuia să apară nici urmă de ea pe undeva. Să continui cu povestea lui Platon care spune despre Er că, deşi a fost ucis în luptă a fost adus acasă dar trupul lui nu a suferit putreziciunea. Cînd l-au pus pe rug, acesta s-a trezit şi le-a povestit celor prezenţi viziunea sa din lumea cealaltă unde a fost cu sufletul în acest timp cît trupul era apa-rent mort. Viziunea lui Er, Platon o numeşte Ardiaios(ardia + i + os, adică a alerga şi a arde cu tărie). El spune că avea în faţa ochilor un loc de urcare şi de întoarcere a sufletelor de la cer. Mecanismul acestui drum de urcare sau coborîre este Vîrtejul destinului lumii format din şapte sfere înconjurate de o a opta sfera, a căror rotaţie armonioasă este supravegheată de Soartă. Mai spune despre suflete că după ce fac un popas de şapte zile într-o cîmpie, în a opta zi ele trebuie să plece, iar după alte patru zile spune că au ajuns într-un loc unde se vedea o lumină ce se întindea de sus, şi era ca o coloană ce cuprindea întregul cer şi pământ cu o culoare asemănătoare cu cea a curcubeului dar mult mai strălucitoare şi mai pură. Sufletele ajungeau la această coloană după un drum de o zi şi cînd se întindeau în mijlocul ei vedeau legăturile ei cu cerul iar de aceste legături era prins fusul Destinului. Roata fusului este o roată în care sînt alte şapte roţi mai mici fixate toate pe fus sau osie. Fusul cu roata din exterior se învîrtea într-o rotire armonioasă iar cele şapte roţi din interiorul celei din exterior, se învîrteau în sens invers. Pe fiecare dintre aceste cercuri sau roţi era cîte o sirenă care cîntau cîte un sunet dar toate cîntau împreună o melodie. Asemănarea este foarte evidentă cu religia numită a orficilor de la neamul tracilor pe care grecii o îmbrăţişaseră ca o religie particulară încă din secolul Vll î.e.n. Aici sufletele au fost poftite să-şi aleagă singure sorţii, privelişte care era demnă de plîns dar şi de rîs pentru că se amestecau laolaltă prostia cu înţelepciunea, sărăcia cu bogăţia şi cu bolile. Mai spune Er că unele suflete de oameni treceau în animale şi invers după păcatele sau faptele bune pe care le-au făcut în viaţa trecută. De aici Er a plecat în cîmpia Uitării – numită Lete, unde s-a culcat şi s-a trezit pe pământ pus pe rug. În limba română cuvîntul Lete are sensul de timp liber, tihnă, linişte de unde tot aceşti hoţo-mani au botezat insula şerpilor Letea, sălaş de veci pentru faimosul Ahile.

În Cronici 2,3 spune că Iuda a avut cu cananită/filisteană din clanul Şua, trei copii iar primul născut s-a numit Er, dar pentru că nu i-a plăcut lui Iahwe de mutra lui prea oacheşă, acesta l-a ucis. Cred că ivriţii au introdus povestea cu Er în ticluirea lor tîrziu în secolul l sau ll al erei noastre tocmai pentru a avea ,,dovada” pretinsului furtişag, ei care şi-au plesnit scriitura numai din furăciuni.   

Diagrama orficilor ce a ajuns la noi datorită disputelor dintre Celsus şi Origene privind hoţia numită iudeo-creştinism şi adevăratele origini ale acestei dogme, prezintă ,,şapte sfere” ale naturii psihice inferioare aşa cum sînt la Platon cele şapte sfere şi care poartă nume unor animale: leu, taur, şarpe, vultur, urs, cîine, măgar. Primele patru animale se găsesc pe iconiţele geţilor spre a fi aducere aminte pentru cei ce caută adevărul despre strămoşii noştri.  

În scrierile trismegiste Thot era mai cu seamă stăpîn al lunii iar din această calitate primeşte epitetul de domn al timpurilor iar la egipteni orice calendar era lunar şi începea cu luna consacrată acestui astru. El socotea anii, lunile şi zilele omului fiind judecătorul sorţii acestora  Thot a dăruit lumii scrierea, dar şi vorbirea clară şi bine orînduită care este conţinută în ,,vasul scrierii” sub paza sa stînd şi limbile popoarelor străine. Acest vas – crater – este amintit în textul Poimandres dar se vede şi pe tăbliţa de plumb descoperită la Romula în apropierea Dunării şi care este din secolul ll î.e.n. Tot el este Domnul legilor după care se conduce viaţa oamenilor şi mai ales de la el vin ,,cuvintele divine’’ care exprimă ştiinţa secretă a înduplecării zeilor. Asemănarea cu Sîntu din religia strămoşească nu poate fi pusă la îndoială, numai dacă nu se va îndrăci vreun neîndoit în meşteşugul minciunii. El este protectorul ordinii în lume şi le rînduieşte pe toate după dreptate. Aşa este şi Sîntu din religia strămoşească cum bine se poate citi şi băga la cap din scrierile lui Enoh. Prinţii egipteni erau mari preoţi ai lui Thoth, el fiind important şi în cultul morţilor pentru că purifica pe mort şi îi vindeca rănile. Pentru că era stăpînul lumii de dincolo, în textele egiptene era numit şi taurul din Apus.   

Cărţile lui Thot sau Hermes au tratat despre principiile universului, despre natura universului şi a sufletului omului, despre guvernarea lumii de către mişcarea stelelor, despre Lumina Divină şi despre umbra sa, despre modalitatea de a respira sau despre mijloacele de a fi în această lume, care, în comparaţie cu viaţa luminii neîntrupate, reprezintă întunericul. Se mai ocupă de ordinele fiinţelor cereşti, de mulţimea elementelor şi enunţă majoritatea noţiunilor care vor intra mai tîrziu în vocabularul cabaliştilor şi al rozacrucienilor. De aceea cabaliştii au înconjurat cu un zid de nepătruns făcătura lor astfel ca în veci să nu se ştie pe unde au mai cotrobăit şi au umblat cu şoalda!

În anul 1614, filologul elveţian Isaac Csaubon, analizînd lingvistic textele hermetice, spune că scrierile ce îi sînt atribuite Trismegistului nu sînt opera vreunui preot egiptean ci aparţin erei creştine. Afirmaţia este corectă numai în prima parte pentru că într-adevăr nu au fost creaţia culturii egiptene dar ele nu au aparţinut niciodată iudeo-creştinismului şi asta o spune chiar Clement din Alexandria. Faptul că această religie a crucii a existat cu mii de ani înainte de apariţia făcăturii sataniste a ivriţilor din secolul l al erei noastre, dar seamănă atît de mult prin hoţia făcută cu ceea ce nu-mim astăzi creştinism, l-a păcălit rău pe filolog. Multe din temele care fac obiectul cărţilor enumerate de Clement în Stromate 1, nu se găsesc în  filozofia egipteană de început.

Atît Sanchuniathon cît şi autorul ,,Păstorului” au folosit aceeaşi sursă pentru relatarea cosmogoniilor lor, adică Cărţile lui Thot sau ca să fim mai aproape de adevăr Legea Sfîntă a lui Enoh şi scrierile esenilor sau alte scrieri ale culturii geţilor, astăzi dispărute şi despre care nu ştim nimic. Dar în aceste cărţi apare ceva ce nu este specific teologiilor egiptene – doctrina Omului. Omul Ceresc, Fiul Creatorului coboară pe pământ şi este robit de Soartă în slăbiciune şi trebuie să se cureţe de păcate şi de patimi pentru a-şi cîştiga starea iniţială de nemuritor şi Fiu al Luminii, concept care se găseşte în mitologia noastră prin Fiul Oiii sau prin cultul lui Mitra interzis de istorie şi care era o parte din marele cult al cabirilor. Tabla de Smarald este un text hermetic de origine alexandrină şi se mai numea Lucrarea Soarelui la fel cum Mitra era o divinitate solară. Grecii au folosit începînd cu secolul ll al erei noastre pentru Thot, mai mult Hermes Trismegistos ca autor al scrierilor.

Corpus Hermeticum este un corp de scrieri hermetice adunate în timpul imperiului bizantin şi ajuns în secolul XV la Roma. Prima lucrare este Poimandres, o poveste revelată transmisă lui Hermes de către Poimandre sau ,,Păstorul oamenilor’’, o întrupare a Minţii universale. Toţi cei care au încercat explicarea titlului scrierii au fost puşi în mare încurcătură pentru că în limbile vechi cunoscute nu se găseau cuvinte care să-i poată mulţumi sau să lămurească fonetic şi semantic cuvinţelul misterios. Poimandres este un cuvînt compus al limbii române şi vine din cuvîntul poi: mulţimea de pleavă de cînepă + mandre: stîne de oi; cu sensul de mulţimea neamurilor omeneşti sau neamurile pămîntului, aşa cum îl ştiau anticii. Şi aceasta este o dovadă de netăgăduit pentru originea mioritică a scrierilor trismegiste. Precizez că nu toate scrierile din cele atribuite lui Hermes Trismegistos vin din religia şi filozofia geţilor. Scrierea Poimandres este una din acelea ce se pune uşor în categoria scrierilor fundamentale, fiind o călăuză pentru orice minte isteaţă pe drumul cunoaşterii lumii şi omului. Toţi scriitorii antici greci susţin că scrierile hermetice au apărut pentru prima dată în limba egipteană de unde ei le-au preluat iar cuvîntul Poimandres nu aparţine limbii lor. Mead susţine că ideea Omul-Păstor nu poate aparţine culturii egiptene ci unui mediu pastorul străin de cultura din Egipt şi omul are dreptate pentru că îşi ţine glagoria acasă şi nu umblă zburdalnică şi nebună peste cîmpi aşa cum fac ,,doctorii” sau academicienii noştri. Rabinul iudeu Filon din Alexandria în De agricultura spune că păstorul este tratat ca un simbol al învăţătorului omenirii şi în ultimă instanţă ca un aspect al Nous-lui adică Zeului Soare şi al lui Dumnezeu. Dar  trece sub tăcere acest neam de păstori unde a apărut Poimandres deşi îl cunoştea bine de la care a furat pe rupte puhoaie de înţelepciune. Atît Hippolit cît şi Epifaniu în secolul lll scriu că văd în termenul Poimandres ,,autoritatea supremă” sau ,,stăpînirea lui Dumnezeu’’. Hermetismul consideră conştiinţa fiind indispensabilă existenţei iar toate lucrurile iau naştere din Fiinţa Supremă, pură şi inefabilă, nemanisfestă şi ne-condiţionată. Ea este sursa universului şi a creaţiei acestuia fiind mereu o naştere din moarte şi o renaştere în diversitate a Unicului absolut. Din această Fiinţă unică şi divină se nasc toate şi se întorc toate aici, lumea şi omul cel creat ca Dumnezeu. În sensul de ,,oameni’’ sînt acele fiinţe înzestrate cu inteligenţă sau conştiinţă spirituală iar lipsindu-ţi aceasta, înseamnă că nu eşti ,,om’’. Termenul este identic cu limba română şi numai limba noastră cea străbună, eme-gi şi sanscrita avem acest cuvînt identic fonetic şi semantic pentru că toate acestea au o singură rădăcină; limba vorbită de populaţia carpatină din mileniile V-ll î.e.n.

Zice textul cu pricina ,,Căci Mintea-Zeu fiind bărbat şi femeie, existînd ca Viaţă şi Lumină, a creat prin cuvînt o altă minte ca să dea formă lucrurilor; care fiind zeu al focului şi al spiritului, a modelat şi a alcătuit alţi şapte guvernatori, ce cuprind între cercurile lor Lumea Sensibilă, şi a căror cîrmuire se numeşte Soartă”. Dacă s-ar ţine numai de ghiduşii am fi îngăduitori cu scriitorii antici dar trebuie să-i stropşim o leacă pentru că şi în mitologia noastră aceste elemente de teozofie au avut mare răspîndire pînă ce nişte răspîndaci satanişti au vrut să o distrugă complet. 

,,Naşterea Celor Şapte s-a petrecut astfel; Pămîntul era ca femeia, iar Apa fiind dornică de împreunare, a luat coacerea de la Foc şi spiritul din Eter, şi astfel natura a creat trupuri după forma omului. Iar omul a fost făcut suflet şi minte din Viaţă şi Lu-mină; din Viaţă – sufletul, iar din Lumină – mintea. Şi astfel au fost făcute toate părţile lumii sensibile pînă la perioada sfîrşitului lor şi a noilor începuturi”. Ce să mai zici, frumos de ţi se clatină minţile de încîntare.

,,Iar eu am răspuns: Tatăl tuturor lucrurilor este Viaţă şi Lumină, iar din el s-a născut Omul”. Simplu şi luminos cum este adevărul, nu mai există altceva care să vină de-a curmezişul. Viaţă şi lumină din text este Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din scrierile lui Enoh şi iarăşi îmi vine cu of să duc povara făcăturii iudeo-sataniste. Iar cînd sufletul părăseşte cele lumeşti ale vieţii ne spune Poimandres ce drum alege partea noastră de lumină. ,,După aceea, dezgolit fiind de toate lucrările Armonie, ajunge la cea de-a Opta Natură îmbrăcat în propria sa Putere şi îl preamăreşte pe Tatăl împreună cu lucrurile care sînt. Şi toţi cei ce se află de faţă se bucură şi îi sărbătoresc sosirea, şi el, fiind alcătuit asemănător celor care locuiesc acolo, poate să audă şi Puterile aflate mai presus de cea de-a Opta Natură, cum îl preamăresc pe Zeu cu glasul lor neasemuit” A sosit timpul ca aceste neam urgisit care a dat atît de mult lumii, dar prin hoţie alţii se maimuţăresc cu înţelepciunea noastră, să preamărim adevărul care a venit peste noi să ne lumineze şi să ne bucure viaţa şi mintea. Cinstind adevărul vom cinsti amintirea acestui neam fabulos ce a fost tîlhărit pînă şi de identitate. Să mai continui cu scriitura străveche: 

,,De ce mai zăboveşti? Nu s-ar cuveni, din moment ce ai primit totul, ca tu să arăţi calea celor vrednici, pentru ca, prin tine, neamul omenesc să poată fi izbăvit de către Zeu”. Asta spunea scrierea strămoşească, o religie universală dar asumată prin cunoaştere nu impusă prin minciună, viclenie şi crimă, şi toate acestea cu multe sute de ani înainte de apariţia plăsmuirilor ivrite care sînt toate furtişag. ,,Şi am început să predic oamenilor frumuseţea Evlaviei şi a Cunoaşterii”. Numai că furii şi-au găsit acoliţi şi timp de patru sute de ani au conspirat şi acţionat pentru distrugerea frumuseţii Credinţei şi a Cunoaşterii şi înstăpînirea Minciunii, Crimei şi Prădăciunii. ,,Iar cînd a venit seara şi strălucirea soarelui a început să pălească, le-am poruncit să îngenuncheze, le-am poruncit să aducă mulţumiri Zeului; şi cînd au isprăvit prinosul de laude fiecare s-a întors la casa lui’’. Aşa făcea tot neamul mioritic de mii de ani înainte de a pretinde întunecaţii că au luminat lumea.   

Pe două pietre găsite în Transilvania apare inscripţia Turmasgada, pe care istoricii o consideră o divinitate locală fără a se cunoaşte mai multe. Cuvîntul este format din turma cu sensul de turmă sau mulţime; ’s de la verbul ,,a fi’ şi gada = găta: a se îmbrăca frumos, a se găti. Cuvîntul are acelaşi sens religios ca şi Poimandres, o dovadă arheologică de netăgăduit care arată circulaţia religiei şi filozofiei strămoşeşti din Carpaţi pînă în ţinuturile lui Ra.      

Nefîrtaţilor! De mai bine de o sută de ani va plăcut să tot umblaţi numai cu părul în ochi, dar de data aceasta v-am făcut o tunsoare de o să vă vedeţi şi gaura din dos.

Dau cîteva bucăţele din Predica sfîntă a lui Hermes, o altă scriere trismegistă care dovedeşte legăturile existente dar ,,nevăzute” pînă în prezent între diferite scrieri din antichitate şi pretinsa dogmă iudeo-creştină. O povestioară despre facerea lumii aşa cum o ştiau adepţii religiei geţilor: ,,Întunericul nesfîrşit era în Abis ca şi Apa şi un Suflu subtil inteligent; acestea erau prin puterea Zeului în Haos. Şi a ţîşnit Lumina Sfîntă, iar elementele s-au adunat din Substanţa umedă sub Locul Uscat. Şi toţi Zeii au separat lucrurile din natura fecundată”. Zicerea se găseşte în conţinut într-o bucată din mitologia noastră culeasă de Marcel Olinescu şi pusă în Mitologie românească. Să revin la scrierea trsimegistă: ,,Iar Cerul a fost văzut ca şapte ceruri; zeii acestora au fost văzuţi în formă de stele, cu toate semnele lor, iar astrele au fost numărate cu zeii din ele. Iar marginea Cerului se învîrtea mînată în cerc de către Suflul Zeului...Şi pe pământ vor fi amintiri măreţe ale meşteşugului lor, lăsînd o urmă slabă atunci cînd ciclurile vor fi reînnoite...Căci în timp ce lucrul divin este ca întreaga alcătuire cosmică să fie reînnoită de Natură, Natura însăşi sălăşluieşte de asemenea în ceea ce este divin”. Trebuie făcut un studiu comparat între scrierile trismegiste şi altele din aceeaşi perioadă şi zicerile noastre mitologice pentru că încă avem de dezgropat mult adevăr. 

În scrierea trismegistă Craterul chiar de la început îi pune cu curul în spini pe ivriţi cu toate revelaţiile şi vedeniile lor zicînd: ,,Ziditorul nu a făurit această lume universală cu mîinile sale, ci prin Cuvîntul său”. Iar grecii spun că au luat aceste scrieri din templele egiptene, dar ei s-au aşezat în delta Nilului la anul 614 î.e.n. ceea ce dovedeşte că aceste dogme erau deja elaborate şi devenite subiect de regulă morală şi religioasă, existînd cu mult timp înaintea stabilirii elenilor în Egipt. Manethon, mare preot egiptean ce a trăit după mijlocul secolului lV î.e.n  ne spune că aceste scrieri au fost elaborate de primul Thot ce a venit în Egipt în imperiul timpuriu, adică pe la începutul mileniului lll î.e.n. şi ele au fost redescoperite şi transcrise în demotică odată cu renaşterea culturii egiptene din perioada saită începînd cu sfîrşitul secolului Vll î.e.n. Să mai dau un tras care nouă mioriticilor cu glagorie şi dor de glie, ne unge su-fletul şi inima. ,,Şi astfel pe Pământ el a trimis Cosmosul acestui Trup divin – omul, fiinţă nemuritoare şi totodată muritoare”. Dogma Fiului Omului nu se găseşte în religia egiptenilor şi nici în Tora dar este în religia strămoşilor noştri una din fundamentele credinţei în puterea crucii şi a mîntuirii.

În scrierea Hermes aparţinînd aceluiaşi ciclu de texte găsim cu privire la taina botezului mioritic prin Cunoaşterea divină: ,,El a umplut un Vas mare cu ea, şi a făcut să fie purtat pe pământ, alăturînd acestuia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: Botează-te cu botezul acestui Vas, tu, cel ce crezi că te vei înălţa la cel care a trimis acest Vas; tu, cel ce ştii pentru ce te-ai născut”. Taina botezului era ceva sacru nu bălăceala cu turma în apă fără a înţelege cine şi de ce face asemenea gest cum era în primele secole ale iudeo-creştinismlui. Textul aminteşte de graal, în eme-gi gal înseamnă chiar cupă mare. De aici au luat aceştia ritualul botezului chiar dacă pretind că totul este revelaţie şi inspiraţie, noi ştim că şi hoţia este inspiraţie pentru cei ce o practică. ,,Cei ce au înţeles vestirea Trimisului şi au fost botezaţi în Minte, aceştia au fost făcuţi părtaşi la Cunoaştere şi cînd au primit Mintea au devenit oameni desăvîrşiţi. însă cei ce nu au înţeles vestirea…dedîndu-se cu totul plăcerilor şi dorinţelor trupului, ei cred că omul a fost făcut pentru aceasta”. Iudeo-creştinismul se bazează în totalitate pe ignoranţă şi necunoaştere iar îndobitocirea este cea mai fidelă formă de venerare a robiei şi tiraniei. ,,Căci văzînd că lucrurile existente sînt de două feluri: corpuri şi lucruri necorporale – în care se află ceea ce este muritor şi ceea ce este divin, omului, care are voinţa de a alege, îi este lăsat să aleagă între ele; căci nici un om nu poate să le aleagă pe amîndouă. Şi indiferent asupra căruia se îndreaptă alegerea, celălalt va fi micşorat sau covîrşit, făcînd să sporească lucrarea celuilalt”. Textul condamnă dogma destinului arătînd că numai omul prin cunoaştere şi fapte bune făcute pentru ceilalţi are posibilitatea să-şi croiască singur viaţa iar nenorocirile care vin peste noi sînt datorate necunoaşterii noastre sau a celor din jur.   

În Hermes către fiul său Tat avem o zicere care face diferenţierea netă sub aspect social a conceptelor religiei strămoşeşti privind rolul Tatălui Ceresc. ,,El este mai mare decît toate numele, atît de mare este El, Tatăl tuturor, căci numai el este astfel; iar îndeletnicirea sa este să fie părinte”. Un părinte îşi ocroteşte şi îşi educă odraslele pentru a putea răzbate în viaţă iar neamul în tot să poată străbate istoria. La mozaici şi iudeo-creştini, Iahwe zice că nu poate fi decît stăpîn dar numai al ivriţilor iar pe Neamuri urmează să le nimicească sau să le robească pe vecie, deci oamenii sînt doar robii lui pe care trebuie să îi ţină sub sabie, pîrjol, cutremure şi alte asemenea binecuvîntări. Robia, înainte de a deveni o stare socială, este prima dată o stare morală şi de gîndire existenţială, şi care asumată, este chiar mai rea decît robia socială. Prin asta au urmărit ivriţii în antichitate să stăpînească lumea cu sminteala lor ce a fost preluată de romani şi greci şi pusă în practică peste capul atîtor suflete tirani- site ce nu au fost întrebate dacă doresc să bea apă chioară otrăvită cu minciună. Continui cu textul trismegist astfel: ,,Iar de mă stîrneşti să spun ceva şi mai îndrăzneţ, esenţa lui este zămislirea şi facerea tuturor lucrurilor…Căci nu există nimic din lumea întreagă care să nu fie el însuşi. El este lucrurile care sînt şi lucrurile care nu sînt…Toate lucrurile sînt în Tine, toate lucrurile sînt de la Tine; Tu care le dăruieşti pe toate şi nu ceri nimic; căci Tu le ai pe toate şi nu există nimic pe care să nu-l ai”. Iahwe cere totul ca să fie mulţumit, la porţile Ierusalimului trebuie să curgă rîuri de aur, argint, pietre preţioase şi ţesături fine iar toţi stăpînii lumii trebuie să vină şi să lingă urdorile ivriţilor pentru că numai ei sînt iubiţi şi scărpinaţi în freză de întunecatul Satana. Mare ticăloşie şi obrăznicie ne-a lăsat istoria pe cap! 

Un alt text din aceste scrieri intitulat Cel mai mare rău pentru om este necunoaşterea Zeului ne dezvăluie ce nenorocire este ignoranţa pe capul fiecărui muritor. ,,Căci răutatea ignoranţei învăluie pămîntul întreg şi copleşeşte sufletul ferecat în trup, şi nu-l lasă să intre în portul mîntuirii”. Din acele vremuri fără istorie s-a văzut că ignoranţa şi prostia sînt cele mai mari nenorociri ale minţii noastre iar mozaismul şi iudeo-creştinismul tocmai pe aceste păcate fără seamăn şi-au clădit puterea şi tirania minciunii şi robiei. Pentru a scăpa de aceste nenorociri: ,,Însă mai întîi trebuie să sfîşii de pe tine veşmîntul pe care îl porţi – ţesătura ignoranţei, temeiul oricărui rău, lanţul slăbiciunii, vălul întunecat, mortul viu, stîrvul supus simţurilor, mormîntul ce-l tîrăşti după tine, hoţul din casa ta, care, prin ceea ce iubeşte, te urăşte, iar prin aceea ce urăşte, pe pizmuieşte”. 

În bucata numită Despre gîndire şi simţire găsim ce păţeşte omul care trăieşte ca să cunoască, într-o societate bazată pe minciună, lăcomie, viclenie şi violenţă. ,,Şi de aceea care sînt cunoscători nu le este pe plac mulţimea, nici ei nu sînt pe placul mulţimii, ci sînt priviţi ca nebuni şi stîrnesc rîsul, sînt urîţi şi dispreţuiţi, şi de multe ori chiar omorîţi”. De aceea românii au parte în epoca modernă numai de secături şi lifte, mediul social a fost viciat atît de mult în perioada fanariotă şi în cea a ciocoismului liberal încît comunişti nu au făcut decît să culeagă roadele acţiunilor subversive ale manipulării mîlului din popor şi să îl dezvolte în direcţii uluitoare de îndobitocire absolută a majorităţii românilor.   

În scrierea Cheia găsim o sinteză a conceptelor filozofiei şi religiei hermetice.   ,,Lucrarea este voinţa sa, iar esenţa sa este de a voi ca toate lucrurile să fie. Căci ce altce- va este Zeul şi Tatăl şi Binele decît fiinţa tuturor lucrurilor care nu sînt încă şi existenţa însăşi a lucrurilor care sînt. Tatăl este cauza copiilor săi, el fiind cel care însămînţează şi hrăneşte, prin îndemnul Binelui ce se revarsă prin Soare”. Încă odată este afirmat fără echivoc în dogma hermetică ideea fundamentală a Tatălui Ceresc. ,,Căci Binele este cel care zămisleşte….Dintr-un Suflet al universului vin toate celelalte suflete, care sînt aruncate de acolo-acolo în lume şi sînt împărţite în mai multe categorii, iar sufletele omeneşti care dobîndesc nemurirea, sînt preschimbate în îngeri”. Şi în mitologia noastră se spune acelaşi lucru dar se completează că aceşti îngeri sînt sub forma unor hulubaşi care se aşează pe ramurilor Pomului Vieţii copacul minunat din rai. ,,Şi astfel ele trec în ceata zeilor nemişcători, căci există două cete de zei – cei ce rătăcesc şi cei care sînt nemişcători. Şi astfel este slava desăvîrşită a sufletului. Dar dacă un suflet intrînd în trupul unui om continuă în cele rele, nu va mai gusta ne-murirea, nici nu va fi părtaş la Bine, ci, fiind tras înapoi, se întoarce pe aceeaşi cale spre tîrîtoare, iar aceasta este pedeapsa pentru sufletul păcătos. Ori viciul sufletului este necunoaşterea…iar virtutea sufletului este cunoaşterea. ..iar ştiinţa este darul zeului” Şi încă odată sîntem puşi pe muchie ca să alegem ori cunoaşterea ori drumul ignoranţei care ne va duce în păcat şi nenorocire. Textul continuă cu conceptualizarea ideii de bază a hermetismului sau teozofiei strămoşeşti. ,,Toate lucrurile depind de un singur Principiu, care la rîndul lui depinde de Unul şi Singurul. Principiul este mişcat pentru a deveni Principiu din nou, iar Unu rămîne în loc perpetuu şi nemişcat. Există prin urmare aceştia trei: Zeul, Tatăl şi Binele, Lumea şi omul. Zeul conţine Lumea, Lumea conţine omul, Lumea este odrasla Zeului iar omul este pruncul Lumii… sufletul este veşmîntul minţii iar trupul – al sufletului. Însă mintea, fiind cea mai pătrunzătoare dintre toate cugetările divine şi mai pătrunzătoare chiar decît toate elementele, are ca trup focul” Nu-i rău dacă ne descoperit obîrşiile, chiar atît de tîrziu iar conceptul de mai sus se găseşte la noi sub forma populară de şarpele cunoaşterii. ,,Însă sufletul din om – dar nu orice suflet ci numai acela care este credincios – este un ceva îngeresc şi sfînt….Căci nici un alt trup nu poate primi un suflet omenesc, şi nici nu este legiuit ca sufletul unui om să decadă în trupul unei vietăţi lipsite de raţiune. Căci există Legea Zeului ca sufletul omenesc să fie ferit de o înjosire atît de mare” Grecii n-au prea înţeles cum vine cu zburdălnicia asta mioritică şi au tras-o după mintea lor în metempsihoză sau transmigraţie, adică tot un fel de transhumanţă carpatină şi nu de cele greceşti. ,,Sufletul unui om păcătos arde, suferă, se mistuie, este chinuit, nenorocit, nefericit de relele care vin şi pun stăpînire pe el…Acestea sînt vorbele unui suflet pedepsit şi nu aşa cum cred mulţi şi, tu, fiule, îţi închipui că sufletul unui om cînd iese din trup, se schimbă în animal. Aceasta este o mare greşeală căci sufletul este pedepsit astfel”. Astăzi cam nu prea mai găseşti suflete care să fi păstrat ceva curăţenie şi să nu ajungă a se comporta precum necugetătoarele cele înrăite de ticăloşia omului. ,,Mintea este îngerul cel bun, binecuvîntat să fie sufletul care este plin de ea! Şi nenorocit sufletul care este lipsit de ea. Însă Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, care îl trage în jos. Un asemenea suflet, o, fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul  este o făptură divină şi nu se compară cu nici un vieţuitor de pe pământ, ci cu cei care sînt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul din zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecînd de hotarele cerului, însă omul  se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat”. Conceptul de OM este specific numai culturii mioritice la care trebuie să adăugăm cele două mari răzleţiri: civilizaţia emeş şi cea a arienilor din India. ,,Şi el află ce lucruri sînt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate, este că el nu părăseşte pămîntul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atît de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie să avem cutezanţa şi să spunem: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche – Lumea şi Omul; iar toate acestea din Unul”. Din cîteva cuvinte, gîndirea strămoşească ne-a dat pe spate şi nu mai avem puterea de a ne ridica. Profunzimea desăvîrşită, gîndirea cumpătată şi plină de sensuri, logica legăturilor şi trăinicia lor, limpezimea înţelegerii şi cunoaşterea adevărului au fost toate adunate în conceptele hermetice sau să fim drepţi cu memoria strămoşilor noştri – concepte enohiene sau zamolxiene. Dar ultimul citat mai dezvăluie nişte informaţii năucitoare; teoria ,,marii explozii” din fizica modernă privind apariţia universului era înţeleasă de strămoşii noştri şi au lăsat-o moştenire posterităţii!     

             În Mintea lui Hermes, altă scriere trismegistă avem o dezvoltare a ideii de lume cerească. ,,Priveşte cele şapte lumi cu rînduiala lor nepieritoare şi care umplu Veşnicia cu mersul lor diferit. Căci toate lucrurile sînt pline de lumină, iar focul nu este nicăieri; căci tovărăşia şi amestecul contrariilor şi a celor ce nu sînt asemenea devine lumină strălucitoare prin lucrarea Zeului, Tatăl a tot ce este bun, Domnul întregii ordini şi Stăpînul celor şapte lumi”. Aşa spun şi informaţiile găsite pe tăbliţele de plumb ce stau ascunse bine să nu ştim cine sîntem. ,,Mai mult, ia aminte că fiecare trup viu este alcătuit din materie şi suflet, chiar dacă acel trup ar fi al unui vieţuitor muritor sau lipsit de raţiune. Căci toate trupurile vii au un suflet; iar acele lucruri care nu sînt vii, sînt numai materie în sine…Aşa cum omul nu poate trăi fără viaţă, nici Zeul nu poate trăi fără a face bine”. Iahwiţă, stăpînul ivriţilor şi iudeo-creştinilor, cel din Tora şi Talumd nu poate trăi decît băgînd groaza în robii lui!!  

              Despre mintea comună este un text care arată de ce unii muritori sînt daţi pradă uită- rii iar alţi prin calităţile lor de excepţie devin nemuritori. ,,În oameni această Minte este Zeul şi de aceea unii oameni sînt zei, iar umanitatea lor este apropiată de cea divină. ..Căci acolo unde este Suflet este şi Minte; tot aşa cum acolo unde este Viaţă este şi Suflet”.

              Dar fragmentele de mai jos dezvăluie adevărata profunzime a cunoaşterii strămoşilor noştri. ,,Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule!” Aceste idei uluitoare se continuă în Predica desăvîrşită unde aflăm că: ,,De aici rezultă că statornicia Veşniciei pare a fi mobilă, iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că Zeul Însuşi, se mişcă în propria Lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii lui este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă îl definim prin număr, prin alternare, ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix care serveşte drept bază a mişcării, trebuie, datorită acestei stabilităţi, să ocupe locul principal” Iar corolarul acestor idei îl găsim în Predica desăvîrşită care ne atenţionează: ,,Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea… De unde rezultă fiule că întregul univers este plin de energii”. Cele trei texte dovedesc un lucru incredibil, teoria lui Einstein era cunoscută de strămoşii noştri iar mozaicul priceput a înţeles-o după ce a citit conţinutul acestor scrieri!!! Tot aşa mozaicul Spinoza a luat din Cabala ce i-a părut lui deosebit, a îndepărtat stratul religios şi ne-a dat o filozofie în faţa căreia mulţi stăm cu gurile căscate de ne bozăie muştele. Tot cioporul mozaic a ştiut de mişelie dar a tăcut mîlc pentru că chiar Cabala este tot o hoţie din religia bogomililor, adică a românilor din sudul Dunării alungaţi cu sabia de blînzii greci şi slavii de toate neamurile pentru că nu vroiau să se pupe cu Iahwe.     

Discursul tainic de pe munte ne mai luminează cum trebuie cinstită divinitatea în tăcere şi cu gând curat. ,,O, fiule, Înţelepciunea ce înţelege în tăcere, este materia şi pîntecele din care Omul este născut iar sămînţa este Binele Adevărat…Cel născut astfel va fi diferit, va fi Zeul şi Fiul Zeului, va fi Totul în tot, şi în el se vor aduna toate puterile…Fiul Zeului, Unicul Om, prin voinţa Zeului este Naşterea din nou. … Ferească Zeul, fiule!! Noi am zice ferească Sîntu, fiule că mulţi tîlhari ne-au pîndit drumul în istorie! ,,Aşadar, cel ce a dobîndit prin îndurarea Lui această naştere din Zeu, părăsind orice simţ trupesc, ştie despre sine că este din Lumină şi Viaţă şi că este alcătuit din acestea şi astfel este umplut de bucurie”. Şi tăbliţele de plumb spun acelaşi gând înţelept, după moarte omul vrednic şi învrednicit prin faptele sale din cursul vieţii se va duce în cetatea luminii vii unde va avea parte de veşnicie şi de întruparea în Marea Lumină. ,,Poimandres, mintea supremei stăpîniri, nu mi-a transmis mai mult decît ceea ce este scris, ştiind prea bine că pot înţelege de unul singur toate lucrurile şi auzi şi vedea ceea ce voiesc”. Mai încape vorbă în zadar, totul este meserie şi chiar dacă glagoria poate fi mai înceată, dorinţa de minte înţeleaptă fiind mare, atunci drumul de urmat este numai aceasta.                                                                            

În scrierea Despre dreapta înţelegere se vorbeşte despre ţăranul care sădeşte vie, un măr, un smochin şi alţi copaci. Numai că în Egipt nu se cultiva viţă-de-vie în acele vremuri şi nici meri ci doar la noi, informaţie care arată locul unde au fost concepute aceste scrieri uluitoare pentru cultura Europei şi chiar a lumii.

În textul Asclepios către Amon – titlu Ammon îl purtau toţi faraonii din dinastia saită ca iubitori ai lui Ra autorul îl îndeamnă pe acesta: ,,Căci El este aşezat în mijloc, avînd Lumea drept cunună, iar asemenea unui conducător iscusit, mînă carul Lumii şi îl ţine la El însuşi, să nu o ia pe delături…Aşadar, închină-te imaginilor, o, rege, căci ele sînt de asemenea forme reflectate ale Lumii Inteligibile”. Şi Constantin cel Mare şi-a făcut monumente mînînd un asemenea car al lumii care apare şi pe iconiţele geţilor fiind mînat de Sfîntul Soare.

În Predica desăvîrşită găsim nemulţumirea preoţilor egipteni dar poate chiar a geţilor stabiliţi printre egipteni pe care mai tîrziu grecii i-au numit terapeuţi: ,,grecii spun <>, dar noi o numim <>. Partea pe care grecii o numesc <> şi căreia noi îi spunem <> este împătrită şi alcătuieşte trupul, care, la om, serveşte drept înveliş pentru partea divină. …Stăpînul şi Făuritorul tuturor lucrurilor, pe care îl numim pe bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil şi sensibil; îl numeşte astfel nu pentru că el însuşi ar simţi, căci nu este nici locul potrivit să tratăm un asemenea subiect, ci fiindcă este perceput prin simţuri. Făurindu-l aşadar pe acesta primul, însă al doilea după El Însuşi, Zeul a găsit că vlăstarul Său este frumos şi plin de tot ce este bun şi l-a iubit ca pe copilul divinităţii sale. A voit apoi, ca şi un altul să existe, care să contemple această Fiinţă atît de măreaţă şi atît de perfectă pe care o zămislise din Sine Însuşi, - şi pentru aceasta a creat Omul – ce i se aseamănă prin raţiune şi grija pentru lucrurile făcute”. Conceptele acestea sînt străine de religia egiptenilor şi specifice numai religiei strămoşeşti. Aşa că trebuie să punem mîna pe ciomag şi să le înmuiem întăriturile mincinoase ale mozaicilor şi iudeo-creştinilor. ,,Ştiind că omul <> nu poate avea grijă de toate lucrurile decît dacă are un înveliş lumesc, El i-a dat Omului trupul drept sălaş. ..Astfel el a făurit omul din suflet şi din trup; dintr-o natură veşnică şi dintr-o natură muritoare încît făptura alcătuită astfel să poată, datorită dublei sale origini, să laude şi să iubească ceea ce este ceresc şi veşnic; să cultive şi să stăpînească lucrurile de pe pământ. ..Legea acestei fiinţe duble, omul, este religia, al cărei efect este bunătatea. …Însă filozofia pură, al cărei obiect este religia sfîntă…Răul a fost prevăzut de Zeu, şi atît cît a fost cu putinţă, a luat măsuri de preîntîmpinare a lui, înzestrînd minţile oamenilor cu simţire şi cunoaştere şi inteligenţă”. Toate aceste concepte, prin natura şi simbolistica lor care reprezintă mare parte din dogma creştină, sînt preluate fără nici o neruşinare din religia strămoşească pentru că atunci cînd dogma iudeo-creştină se închega din minciună şi hoţie, religia geţilor era interzisă în imperiul roman în anul 381 şi pentru că nu reuşeau să o scoată din minţile oamenilor, i-au pus altă pălărie numită Septuaginta adică pretinsa traducere în greacă din ebraică a Torei şi Talmudului dar care scriitură-făcătură nu a existat niciodată.  

,,Toate lucrurile ce au putere de a genera, vor genera deşi se nasc din ele însele. Căci este limpede că din cele născute din ele însele naşterea se poate petrece cu uşurinţă, din moment ce toate sînt născute din ele. Însăşi Zeul veşnic nu poate şi nu ar putea niciodată să se nască; va fi de-a pururi. Natura Zeului este de a fi propriul său Principiu. Însă Materia sau Natura Lumii şi Spiritul, deşi par să fi fost născute din vreun principiu, posedă în sine puterea naşterii şi a procreării, natura fecundităţii. Căci începutul este o calitate a naturii care are în sine puterea şi materia concepţiei şi naşterii. Prin urmare, ea este fără nici o intervenţie din afară, şi naşte din ea însăşi. ..Cît despre Spirit, el pune în mişcare şi guvernează toate speciile din lume potrivit naturii proprii pe care Zeul le-a dat-o. …Însă cînd domneşte ignoranţa, viile sporesc şi rănesc incurabil sufletul”. Poate în acest paragraf este informaţia pe care ne-au transmis-o grecii privitor la faptul că boero Bisto a distrus viile datorită unei iubiri prea mari arătată de geţi acestei plante. ,,Molipsit de vii, sufletul, este parcă, plin de otravă şi poate fi tămăduit doar prin cunoaştere şi inteligenţă. …Omul creat bun şi în stare să trăiască viaţă veşnică, a fost făurit din două naturi: una divină, cealaltă muritoare şi alcătuindu-l astfel Voinţa Divină l-a făcut superior zeilor, care au numai o natură nemuritoare cît şi fiinţelor muritoare” În continuare textul conţine nişte proorociri sumbre cu privire la Egipt şi care s-au adeverit în mare parte. ,,Egiptul va cădea în apostazie, cel mai mare dintre toate relele. Egiptul, odinioară ţara sfîntă şi preaiubită de zei şi plină de devoţiune şi veneraţie faţă de ei, va deveni instrumentul fărădelegii, modelul tuturor violenţelor…În acele zile omul credincios va fi socotit nebun, omul necredincios va fi lăudat ca un înţelept, oameni sălbatici vor fi consideraţi viteji; cel rău la inimă va fi aplaudat ca cel mai bun dintre oameni”. Nu în Iudeea s-a născut iudeo-creştinismul cum mint cu neruşinare fecioraşii Satanei ci aici în Alexandria din turbarea fariseilor şi care a dus la prăbuşirea şi distrugerea unor civilizaţii despre care istoria nici nu vorbeşte. Aici a clocit rabinul Filon faimoasele lui plăsmuiri despre care arareori se vorbeşte dar sînt considerate de Vatican ca scrieri sfinte şi singurele care spun adevărul. Pe Clement şi Origene i-au dat la răboj ca eretici iar scrierile lor sînt în cea mai mare parte dispărute iar cele ale lui Origene chiar interzise. ,,Toate lucrurile sînt orînduite în timp prin lucrarea Soarelui şi a stelelor după Legea Divină….Vorbesc despre îngeri fiindcă socotesc că aceştia trăiesc alături de noi, şi despre eroi care trăiesc deasupra noastră, între pământ şi straturile de sus ale firmamentului; acolo nu sînt nori nici furtuni”. Rînduiala este stabilită după o lege divină, idee pe care o găsim şi în scrierile lui Enoh iar zicerile despre îngeri şi eroi sînt parcă scoase de pe tăbliţe sau din alte texte unde apar asenii sau ausonii. ,,După aceasta, ieşind din sanctuar, au înălţat rugăciuni Zeului, întorcîndu-se către miazăzi. Căci atunci cînd soarele începe să coboare, cel care vrea să-L preamărească pe Zeu se cuvine să-şi îndrepte privirea într-acolo, după cum, la răsăritul acestuia, trebuie să privească spre răsărit”. Prin acest text se sugerează că printre cei care participau la rugăciunile din templu erau şi unii ce continuau ritualul de invocaţii afară şi cu faţa către Zeu/Sîntu întorcîndu-se spre răsărit. Aceste practici se găsesc pe tăbliţe dar şi în alte scrieri ale strămoşilor noştri pe care furii le-au botezat după nărav şi apucătură. Prima consecinţă a Căderii Omului din condiţia lui superioară, este vărsarea de sînge şi mîncarea de carne. Îngăduinţa de a ucide este semnul ,,Paradisului pierdut’’, iar primul pas către ,,Paradisul regăsit’’ este făcut atunci cînd omul se întoarce la un mod de viaţă potrivit. În mozaism tocmai uciderea este cea mai profundă formă de cinstire a lui Iahwe iar dacă îi mai punem alături cămătăria şi jaful atunci credinţa este desăvîrşită. Trebuie stabilită armonia dintre om şi Natură înainte de a putea fi stabilită uniunea dintre om şi Dumnezeu. Căci Natura este Dumnezeu manifest; iar dacă omul nu este în perfectă comuniune cu ceea ce e văzut, cum să iubească ceea ce e nevăzut? Dar Iahviţă trăieşte numai din vărsare de sînge şi munţi de frigărui frumos mirositoare care îi umflă nările ca unei fiare însetată de sînge aşa că ceea ce este văzut, căsăpit şi fript trece în ceea ce nu mai este văzut adică în fum şi miresme sataniste.  

Despre decani şi astre  o altă scriere trismegistă care spune că în vremea antichităţii se cunoşteau numai cinci planete cum se afirmă la începutul textului. ,,Am spus fiule, că există un corp care învăluie toate lucrurile. Ar trebui să ţi-l închipui ca pe o figură avînd o formă sferică; căci aceasta este forma universului. Dedesubtul acestui cerc care cuprinde totul în el sînt rînduiţi cei Treizeci şi şase de decani. Ei sînt purtaţi de mişcarea planetelor şi totuşi au puteri egale cu mişcarea principală a Totu-lui şi încrucişează cele şapte sfere…Însă ei se mişcă pe cele şapte sfere…guvernează peste toate lucrurile din lume şi păstrează buna rînduială printre toate lucrurile…noi ne aflăm sub dominaţia celor şapte sfere. ..Decanii împrăştie pe pământ sămînţa celor pe care oamenii îi numesc tanes, unele fiind mîntuitoare pe cînd altele distrugătoare”. În limba română cuvîntul tană – tăni la plural – înseamnă ceaţă, negură, iar caracterul lor benefic sau malefic se găseşte în zînele sau ielele din mitologia noastră care au exact aceste descrieri şi trăsături. Cînd Ili/Iisus, marele preot al geţilor a fost răstignit de către iudei în primăvara anului 30, el a spus pe lemnul de supliciu următoarele cuvinte în limba strămoşească: ,,eli, eli lama sabac tani”.

În scrierea Puterea de a alege este infirmată dogma destinului fatalist spunînd că: ,,Noi avem puterea de a alege; de noi depinde să alegem fie binele, fie răul, după voinţa noastră. Alegerea răului ne apropie de natura corporală şi ne supune sorţii. Întrucît spiritul intelectual aflat în noi este liber, raţiunea intelectuală este de asemenea liberă, identică mereu cu sine însuşi şi independentă de Soartă”. Prin alegerea noastră ajungem să ne mîntuim sufletul ducînd la sfinţenie dar tot alegerea noastră ne poate duce în lumea întunericului şi al răului. Iar cel mai mare rău îl poate îndura fiinţa omenească atunci cînd şi-a pierdut Mintea şi nu mai are cu ce să gîndească iar flacăra sfîntă a sufletului s-a stins complet şi suflul divin a dispărut. De aceea el nu trebuie să mai fie considerat Om. Acest suflu divin, este necesar tuturor; căci el le menţine pe toate, le dă viaţă tuturor, le hrăneşte pe toate. El izvorăşte din Fîntîna sfîntă, însufleţeşte toate făpturile vii, şi totuşi rămîne neîncetat singur. În scrierile lui Enoh avem o fîntînă a vieţii care este lîngă Pomul Cunoaşterii din Grădina Raiului, dar asemenea concepte nu există în mozaism sau în teologia egipteană. 

În scrierea Fecioara lumii divinitatea supremă, ,,Zeul” cum este numit în text a poruncit Naturii să existe şi ea a luat forme spre uimirea celorlalte divinităţi. Marele Străbun a vărsat un elixir peste Natură pentru a-i aduce fertilitate şi astfel şi îndată străpungînd universul cu privirea Sa, a strigat: ,,Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului şi a eterului’’. Vrerea i-a fost îndeplinita iar Natura s-a unit cu Lucrarea şi a zămislit o frumuseţe de Creaţie iar Zeul i-a dat fiinţă. Zeul cheamă la sfat ceresc toate făpturile care stăpîneau firmamentul şi le cere să respecte legea şi rînduiala stabilită pentru bunul mers al lumii lor şi pentru drumul veşniciei. 

,,Spunînd acesta, Zeul, Stăpînul meu, a amestecat laolaltă restul elementelor congenere, pămîntul şi apa, şi pronunţînd anumite cuvinte puternice şi mistice – cu toate că erau diferite de cele dintîi – a insuflat mişcare şi viaţă în protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă şi mai plastică şi a alcătuit din ea fiinţe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe tărîmul Zeilor în vecinătatea stelelor şi care se numesc Genii Sacre”. Aceştia au făcut la rîndul lor fiinţe după chipul fiecăruia iar Zeul le-a dat forme. Apoi a luat zodiacul şi a rînduit lumea cerească după firescul stabilit de el punînd semnele de animale şi omeneşti. După această muncă obositoare Zeul ,,s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare nevăzută şi un principiu procreator, astfel ca orice fiinţă să poată da naştere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară făurirea de noi entităţi”. Relatarea de mai sus privind creaţia sufletelor aminteşte de Timaios, lucrare scrisă de Platon unde o găsim astfel: ,,Zei ai zeilor al căror Ziditor şi Tată sînt şi care, făuriţi fiind de mine, sînteţi indestructibili prin voinţa mea, aflaţi ce am să vă spun acum. …Pentru ca naturile muritoare să poată exista şi pentru ca universul să poată fi într-adevăr universal, aplecaţi-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducînd puterea pe care am folosit-o pentru naşterea voastră…Eu însumi voi da germenii şi începuturile; iar în rest veţi ţese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare modelînd şi făurind animale’’. După acest îndemn la muncă divină el amestecă şi potriveşte într-o cupă sufletul universului. ,,şi a turnat ceea ce mai rămăsese şi l-a amestecat în acelaşi fel, dar în combinaţii mai putin pure din al doilea şi al treilea ordin. Făurind universul, El a împărţit suflete stelelor în număr egal, cîte unul pentru fiecare; şi, făcînd ca fiecare să-şi preia vehiculul său, le-a dezvăluit Natura universului şi le-a învăţat legile Destinului”. Această legendă se găseşte şi în Cabala care relatează istoria prelumească a sufletelor, crearea, transgresarea şi pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător. Şi în Viziunea lui Er există elemente din acest mit al facerii lumii.

Hermeticii şi cabaliştii au aceeaşi doctrină numai că se deosebesc în formă şi limbă chiar dacă între cele două scrieri există o distanţă în timp de peste 1700 de ani şi o distanţă în spaţiu de peste 2000 de km!!! Ceea ce cunoaştem astăzi sînt textele traduse în secolele ll-lll ale erei noastre, de greci din egipteană pentru folosinţa lor unde se vede şi grecizarea zeului egiptean Tehuti în Thoth apoi în Hermes Trismegistos. În hermetism triada este următoarea: 1. Dumenzeu, Nenăscutul, esenţa fiinţei; 2. Intelectul prim, Mintea lui Dumenzeu, Cea Născută de la Sine; 3. Cuvîntul sfînt sau Fiul din Intelectul prim, Născutul.

Epitetul Trismegistos ,,de trei ori mare’’ atribuit lui Hermes este de dată tîrzie şi nu se întîlneşte mai devreme de secolul ll al erei noastre. El este un cuvînt compus şi provine din limba română veche; tris este trei iar meghiston are sensul de cea mai înaltă demnitate în feudalismul tîrziu însemnînd înalt demnitar otoman. Expresia ,,de trei ori mare” se referă la cele trei etape de iniţiere pe care trebuiau să le parcurgă preoţii geţi pentru a ajunge ,,oameni” şi a-şi pregăti drumul spre veşnicie. Mulţi culturnici occidentali şi apologeţi ai iudeo-creştinismului au spus că scrierile hermetice sînt nişte plăsmuiri ale nemulţumiţilor ce au scăpat căruţa plină de minuni ale lui Iahwe şi atunci s-au pus pe ticluit cîte în lună şi în stele îmbinînd mincinos filozofia neoplatoniciană cu iudaismul lui Filon şi cu doctrina kabalistică? Mari şi întunecaţi mincinoşi sînt cei ce au scris asemenea ticăloşii; Cabala a apărut ca text în secolul Xl în Occitania nu în Iudeea iar scrierile lui Filon nu se pupă cu cele hermetice nici dacă le baţi în cuie. Acestea sînt numai adevărurile învingătorilor care au impus iudeo-creştinismul prin minciună, jaf, sabie, foc şi crimă, dar noi nu avem dreptul să scoatem la lumină şi adevărurile învinşilor?  

Încă din Renaştere s-a observat împrumuturile numeroase din scrierile hermetice în cele mozaice şi creştine ducînd la concluzia că textele trismegiste au fost elaborate înaintea celor mozaice şi iudeo-creştine. Oamenii acelor timpuri ştiau că dogmele scrierilor hermetice respectau întocmai dogmele creştine iar faptul că părinţii iudeo-creştinismului dădeau citate din aceste scrieri era o dovadă în plus că ele aveau o legitimitate indirectă în creştinism. Şi ştiau ei de ce, atunci religia geţilor era religie oficială în imperiul roman şi nu îndrăzneau să spurce această cultură – aşa cum o fac astăzi fel de fel de haimanale – pentru că erau trecuţi prin sabie. După lovitura de stat a oligarhiei greco-romane şi introducerea iudeo-creştinismului ca religie de stat prin edictul lui Theodosiu dat la Tesalonic la 28 februarie 380 şi  interzicerea religiei geţilor prin edictul din anul 381 dat din Constantinopol, de atunci minciuna şi falsul la care trebuie adăugate crima şi jaful au primit drum liber în istorie iar toată Europa şi nu numai, cunosc acest fals al iudeo-creştinilor ca singurul adevăr. Scrierile hermetice au avut o mare influenţă asupra sistemelor filozofice ale Europei medievale tîrzii şi renascentiste. Mulţi filozofi din acea perioadă au văzut în scrierile hermetice o întruchipare a înţelepciunii divine în întregul ei, Poimandres fiind nu doar un om cu inspiraţie divină, ci şi un profund filozof care şi-a căpătat înţelepciunea direct de la Dumenzeu. Aşa spune şi Enoh despre Legea Sfîntă  primită de la Sîntu şi tot aşa ar trebui să spună toţi urmaşii lui mioritici! 

Toate aceste scrieri ale lui Thot sau Hermes au fost gravate pe pereţii templelor de către primul înţelept iar al doilea înţelept i-a îndemnat pe adepţii misterelor să scrie învăţătura pe table ascunse care să fie cunoscute numai de iniţiaţi şi unde se spune că cerul este plin de genii. Ori Zamolxe a lăsat cu mîna lui asemenea table în cultura strămoşească iar cea care povesteşte vizita învăţatului în insula Samos spune că ,,micile şi credincioasele zîne/genii au mers pline de strălucire şi au ajutat credinţa în insula Samos”. Într-o invocaţii către Hermes adoratorul zice: ,,Ştiu al tău nume ce străluceşte în cer, ştiu şi ale tale forme, ştiu al tău pom şi ştiu al tău lemn. Te ştiu pe tine, Hermes, cine eşti tu şi de unde eşti şi care este cetatea ta. Ştiu numele tale în grai barbar şi numele tău adevărat scris pe sfînta tăbliţă din locul sfînt din cetatea lui Hermes, unde te-ai născut. Prea multe ştia înfocatul discipol dar nu ne-a lămurit deplin cum suna numele lui Hermes în ,,grai barbar” poate n-ar mai fi rămas în istorie atîtea locuri întunecate. Dacă numele lui era scris pe ,,sfînta tăbliţă” într-un ,,loc sfînt”, atunci baştina lui nu poate fi decît Sfînta Getia pentru că numai aici în antichitate se scria pe tăbliţe. Şi în Edda sînt amintite tăbliţele sfinte de aur ale asenilor pe care era scrisă întreaga înţelepciune divină, iar graiul barbar pe care îl ştia elenul este graiul mioritic vechi de milenii. Egiptenii nu scriau decît pe papirus în perioada saită, aşa că menţionarea tăbliţei sfinte dovedeşte că religia lui Hermes venea din altă cultura decît cea greacă sau egipteană şi acest adevăr se ştia atunci! Să mai dau citire acestei rugăciuni: ,,Vino către mine stăpîne Hermes, tu, cu, multe nume, ce cunoşti tainele ascunse sub polii cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor, tu care deţii începutul Egiptului şi sfîrşitul lumii”. După tradiţia antică, polul sau axul lumii sau osia pămîntului era la geţi şi mai precis în Carpaţi unde se afla şi cetatea lui Dumnezeu. Dacă se ştia că tainele acestei religii erau scrise pe tăbliţe şi îngropate sub osia pămîntului înseamnă că şi în antichitate se ştia că geţii au reuşit să salveze din ghearele romanilor o parte din tăbliţele lor sfinte şi le-au îngropat la loc sigur. Iar nemernicii cînd le-au găsit în anul 1873 le-au şi făcut de petrecanie astfel ca învăţăturile minunate ale ,,neamului ales” să nu le mai ştie nimeni. Iar apelativul ,,măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi unde şarpele era atît simbol sacru al mişcării eterne de naştere şi renaştere din moarte dar şi simbol al înţelepciunii.

Din studierea papirusurilor greceşti din perioada elenistică a Egiptului, reiese că ,,religia lui Hermes” nu numai că era larg răspîndită, ci practic dominantă în acest cerc al populaţiei. Rugăciunile greceşti sînt prelucrări ale unor tradiţii locale mai vechi amestecate cu elemente de filozofie elenistică.

Într-un papirul egiptean magic scris în secolul ll î.e.n. în greacă, învocîndu-l pe Thot spune: ,,Arată-mi-te în puterea ta profetică, Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stăpîneşte cele patru ţinuturi ale Cerurilor şi cele patru temelii ale pămîntului să se arate. Arată-mi-te, tu, care eşti în Cer, arată-mi-te tu, care eşti din Ou…Vorbeşte, cei doi Zei sînt şi ei împrejurul tău – un zeu se numeşte Thath şi celălalt Haf”. Referirea la naşterea lui Thot din ou se găsea în religia tracilor orfici care a cunoscut o deosebită răspîndire la eleni începînd cu secolul Vll î.e.n. Iar cei doi însoţitori ai lui Thot ca reprezentare hagiografică îi găsim în imaginea lui Mitra cabirul cu cei doi dioscuri unul cu facla în sus simbolizînd viaţa, iar celălalt cu flacăra în jos simbolizînd judecata pentru cei care au trecut în lumea tăcută a nemorţii.  

Originea carpatină a egiptenilor vreau să o dovedesc prin străduinţele arătate mai sus şi chiar ceva pe deasupra, iar pentru hatîr am cules 103 de cuvinte din cărţile pe care le-am citit despre civilizaţia de pe Nil, cu ele dovedind că există legături lingvistice şi religioase de netăgăduit între vechea civilizaţie carpatină din mileniul lV î.e.n. şi cea nilotică. Celelalte cuvinte comune celor două limbi trebuie descoperite din Egyptean Grammar de A. H. Gardiner, Oxford 1927; Hieratische Paleographie de G. Möller, Leipzig 1936 şi Demotische Grammatik de W. Spiegelberg, Heidelberg 1925. În scrierea hieroglifică, cuvintele se scriau numai cu consoane iar vocalele erau cunoscute de cei care le citeau, în timp aceste informaţii s-au pierdut iar de cele mai multe ori, aşezarea vocalelor în textele egiptene din scrierile contemporane este arbitrară, chiar dacă se face comparaţie cu limba coptă care a apărut foarte tîrziu şi nu poate fi un reper sigur în această direcţie. Cele mai veche texte sînt din dinastia tinită(cca. 3000 î.e.n.) ce a avut reşedinţa în oraşul This din Deltă. Dau mai jos aceste cuvinte, primul este în egipteană iar după semnul egal(=) este cuvîntul românesc sau în emegi/sumeriană cum a fost botezată această limbă.  

akhu: ritual săvîrşit pentru a deveni sacru = aka: înseamnă în emegi a săvîrşi, a pune la punct, loc; Amenti: ţinutul unde se duc morţii cei virtuoşi după judecata lui Osiris şi stau alături de el, în unele mituri locul este undeva sub pămînt, în altele este situat în ceruri, în regiunea de apus = aminte: a judeca, a ţine minte, a cinsti, a rememora, a desfăşura o acţiune religioasă sau laică pentru venerarea celor morţi; ankh­: crucea egipteană ca simbol a vieţii veşnice şi a divinului = angea: înger cum apare pe tăbliţele de plumb de la Sinaia; aat: templu, din vechime = at: străbun, cer în emegi; arate: sînt cele 7 porţi prin care trebuie să treacă sufletul pentru a ajunge în Amenti = arate: a indica, a conduce şi arete: berber cu care se dărîmau zidurile cetăţilor sau se deschideau porţile acestora.   

ba: berbec = ba: sunetele scoase de ovine zbiară. 

dabat: sigiliu de inel, iar litera t reprezintă genul feminin = daba: cetate, cum apare pe tăbliţele de plumb. Ivriţii au preluat termenul sub forma taba,at iar noi avem tabă care înseamnă efigie sau sigiliu, deci termenul este luat de la filisteni; dad: părinte, tată, bătrîn = tată: părinte biologic sau tete: unchi, bătrîn, dad în engleză este identic cu termenul din egipteană pentru că a fost o migraţiune şi în insulele britanice pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n., dada: sfatul bătrînilor = dadă: termen respectuos pentru sora mai mare sau pentru o femeie matură;    

Earu: Cîmpiile fericiţilor unde se duceau cei consideraţi vrednici de către Osiris = Er: în emegi înseamnă a conduce, a îndruma, a călători;

facu: a face, a înfăptui. În papirusul din Leyden scrie că ,,Demiurgul a făcut/creat şoaptele sale” – dad faqou titi – adică a făcut lumea prin cuvînt şi gînd = facu: a face, a executa.

ha,hi: interjecţii = ha,hi: interjecţii; haka: vrajă, descîntec = hac: serviciu, chip, putinţă, asemănare, soluţie; ham-ham: strigăt de luptă al egiptenilor fiindcă ei luptau sub steagul lui Anubis care era în vechime cîine = ham: lătratul cîinelui; hm-stu,hame-situ: puterile duşmănoase care doresc să-l mănînce pe ka = hămesit: foarte flămînd, mîncău, înfometat; hat: înainte = hăt: în depărtare, înainte; hati: inimă ca loc al cumpătării şi prevederii = hăţi: a trage, a scoate şi hăţui: a conduce din hăţuri, a dirija, a ţine sub control; hen: embrionul uman, fetusul = ham­: casă goală şi  nelocuită, coş din papură cu care se ducea mîncarea la cîmp; Hinu: numele bărcii cu care erau duşi morţii în lumea de dincolo = hina: partea din spate a plutei; heri: conducător, decident, vestitor = hiri: noutăţi, veşti. vestitori; hob: dans care se face prin sărituri în înălţime cu o rotire în aer = hop: săritură; hotep: pace, mulţumire, îndestulare = hutupi: a mînca pe înfulecate; huta: casă = hudă: casă;

gheb: pămînt, prima movilă apărută din apa primordială = gheb: cocoaşă, movilă;

i: interjecţie = i: interjecţie; Iaru: fericit = Iaru: nume de familie la români; im: pământ = im: pământ moale sau mocirlă; ion-mutef: ritual prin care tikenu sau un preot în cazul morţii ritualice simulate a regelui, trebuia să treacă prin acel ou din piele ca simbol al renaşterii. apoi se lua o şuviţă de păr şi se ardea împreună cu pielea într-o groapă = ion: fiinţe de lumină sau îngeri păzitori în teologie egipteană şi mioritică; ib: inimă ca loc a gîndirii sensibile sau divine = iub: iubire, dar forma veche egipteană se găseşte în cuvîmtul ibovnic(ib + ob + nig); ist: iată =ist: acest; 

kau: a distruge, a nimic, a judeca = căi: a compătimi, a plînge; qeni/căni: negru, înnegrit = căni: a murdări cu negru; kahibit: ,,umbra” mortului  care era percepută ca un fel de memorie postumă, pierdea ei în timpul trecerii prim Amduat ducea la dispariţia sufletului = cahile: plută mică folosită la trecerea unui rîu; kemkem: zeu care îi apără pe cei virtuoşi = chem: invoc, rog, cer; kemet: adunare = chimet: consilier; kenet: înnegreală = cănit: înnegrit, murdărit cu negru; khem sekhem era sfînta sfintelor din templele egiptene unde puteau intra numai regele şi preoţii de rang înalt = chemui: a chibzui, a socoti, a cerceta şi chimă: germen, creştet, vîrf; khemenu: centrul religios din Wnt, care era al lui Thot = căminu: casă, baştină; khen: burduful/oul din piele prin care se trecea în ritualul de urcare la cer = chin: necaz, supărare, muncă istovitoare; khenti: domn, judecător, demnitate înaltă = chintic: măsură de greutate foarte mică folosită în vechime; Khepra: scarabeul ieşit din mîlul primordial = chipru: iarba neagră; khep: fiinţă, făptură = chip: trup, fiinţă; kher: a pieri, a judeca = cher: a muri, a pieri; khru: voce, grai = cri,cri: cîntecul greierului şi gri,gri, cuvînt cu care se cheamă porumbeii;  

ma: născătoare, mamă = ma: mamă în română şi emegi; ma-khru era vocea Născătoare a celor văzute şi nevăzute din cer şi pe pământ = macru: despre carne slab, foarte bun; meduta: ordine, metodă  = mitodi: mijloace, metode, cuvînt folosit pe T 45; Mehen: mare, voluminos = mahal: mare, voluminos; mrt(se citeşte mărit sau merit): femeia cea iubită = mărit: a se căsători şi merit: a recunoaşte o calitate, favoare;  meru: omul iubit = Meru: muntele sacru al geţilor unde cei care deveneau OM, se înălţau la ceruri; mest: piele tăbăcită sau numai jupuită în care se băga tikenu în simulacrul morţii ritualice = mesti: încălţăminte din piele subţire, fără toc, purtată de bărbaţi. În tăbliţa 36 se spune că asemenea încălţări erau date morţilor; meska: piele argăsită = mescă: ciubăr, în care se făcea tăbăcirea; mire: a iubi = mire: bărbatul care îşi uneşte viaţa cu o femeie prin consimţămîntul căsătoriei; miri: sapă, unealtă cu care ţăranii egipteni îşi cîştigau agoniseala şi din care plăteau şi biruri = mirii: bogăţii, tezaure, impozite; mose: a dat naştere = moşi: a ajuta să nască; mut: mută = mută: fără glas, tăcută; mutef: trecere, a supraveghea, a îngriji = mutevliu: administrator;  

ntr/natura: zeu, divinitate, ei aveau conceptul că tot ce este vizibil şi invizibil a fost creat de divinitate şi după moarte se întoarce în energia creaţiei de început. Este compus din na: om, fiinţă, pământ, plante, apă + tu: strălucire, credinţă, suflare + ra: revărsare, rădăcini, a radia, drag. Sensul cuvîntului se găseşte identic în scrierile esenilor, scrierile trismegiste, Cartea lui Eno şi scrierile caldeene, adică înţelepciunea strămoşilor noştri geţi; neheb/nahab: şarpe uriaş, monstru = năhoadă: arătare, monstru: nemes­: un fel de batic purtat numai de faraon care arăta poziţie unică ce o avea în cadrul societăţii egiptene = nemeş: de neam mare, nobil; nemu: participanţii din primul rînd la procesiunile de înmormîntare ale egiptenilor = neamu: rude de sînge; neniu: gîrbovii, cei care participă la ceremonie şi sînt copleşiţi de supărare = nene: persoană mai în vîrstă; nepere: care nu piere = nepere: care nu moare; Nun: oceanul primordial în care erau germenii a tuturor fiinţelor = nun: origine, naştere, a se ridica, a creşte, în emegi; nu: nu = nu: negaţie; non: nu = non: nu în franceză;

o: interjecţie = o: interjecţie; Oua-Oua: trib din perioada predinastică = oua: a face pui, a se înmulţi; ouţ: ritual prin care defunctul era acoperit cu o piele simbolizînd întoarcerea în uter sau ouţul primordial pentru o nouă naştere în lumea de dincolo = ouţ: ou mic, în româna veche, despre femeia însărcinată se spunea că ,,are ou”.

prt,părut: ieşit, apărut = părut: ivit, imaginat; pir-a: reşedinţa faraonului, dar şi titulatura oficială a acestuia o lungă perioadă de timp. La început se consulta cu ceata războinicilor şi sfatul bătrînilor şi tot la el veneau cu pîra  cei cu necaz sau of la lingurea = pîră: acuzaţie, neînţelegere, dispută, vrăjmăşie, judecată, osîndă;

ra: gură, numele principalei divinităţi = ra: a naşte, a străluci, drag; rmn/ramin: oprire, rămînere, dăinuire, statornicie = rămîn: oprire, rămînere. Cuvîntul egiptean mai poate fi citit rumun, roman, rimin, toate avînd o semnificaţie majoră în identitatea de neam a românilor, numai de nu ar fi dat în ei damblaua latrinistă sau tracistă. Cînd au plecat ei pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. şi apoi prin năvălirea hicsoşilor, cei rămaşi la baştină şi-au zis statornicii sau rămaşii iar pe tăbliţe de plumb apar scrişi rumun sau alte derivate; rîma(t): om doritor de cunoaştere = rîma(t): a scormoni, a căuta; Rosetau: era un ţinut cu tuneluri pe unde sufletul trebuia să treacă obligatoriu pentru a ajunge în Amenti. Aici era şi Lacul de foc păzit de un crocodil cu un cuţit de cremene rose: roşu = roşu: culoare; remet/remetet: om, omenie = Rîmeţi: mănăstire în judeţul Alba; rumit: lacrimă, ei aveau un mit care spunea că omul s-a născut din lacrimile lui Atum, creatorul lumii = ruminaţie: măcinare; ruha: înţelepciune = ruha: nume de familie la români. În aramaică raho înseamnă înţelepciune iar în ebraică ruah are sensul de duh sau spirit. Asta dovedeşte că ivriţii şi-au ticluit toate ,,revelaţiile” lor după ce au fost alungaţi din Egipt, adică după anul 412 î.e.n. Şi tot pe atunci Neemia mai cheamă odată tot neamul ivrit şi face un nou legămînt cu ei pentru constituirea Frăţiei lui Israel. În română avem rugă cu sensul de venerarea sau cinstirea strămoşilor. Dar cuvîntul ebraic mai are şi sensul de a cunoaşte pe cineva prin raport sexual, dovedind că la ei religia era o totală şi veşnică destrăbălare, fiindcă rabinii aveau pentru pohtele lor hedoniste, lîngă templul din Ierusalim un mare bordel unde erau atît kedeşe cît şi pederaşti numiţi ,,cîini” cum scrie la Geneza 4,1. Multe tinere ivrite treceau prin acest closet al desfrîului drăcesc iar povestioara cu fecioara Maria şi fecundarea ei de către Iahwe, era o practică oribilă a cultului mozaic din acest bordel, pe care au vîndut-o goimilor cap de lut ca ,,binecuvîntare” divină, pe cînd ea a fost o cumplită duhoare de latrină a rabinilor preacurvari. După ce rămîneau ,,cu ou” kedeşele erau scoase la măritat cu ghiocul însămînţat de aceste lepre, iar ,,curăţenia” neamului lor, trîmbiţată cu nemaiîntîlnită obrăznicie atît în vorbă cît şi în făcăturile lor sataniste, este tocmai această practică îngrozitoare, care nu se mai găseşte la nici un popor din antichitate.

saba: stea = saba: a duce cu vorba, a spune vrute şi nevrute; sabaiu: doctrină,  instrucţie = sabaia: a se năpusti, a învinge; sabaoit: înţeleaptă, învăţată = Sabaot: la bogomile este Creatorul lumii spirituale; sabau: înţelept = sabău: croitor; sakhu: fiinţă sacră sau purificată, ritual în regatul vechi unde o persoană substitut sau chiar cea a mortului era băgată printr-o piele cusută urmărindu-se unirea sufletul mortului cu ka şi ba, substanţa divină a universului care a însoţit existenţa lui pe pământ, pentru a obţine nemurirea = sacu: obiect din pînză sau piele care ajuta la depozitarea unor produse; saciu: mortul care a trecut prin pielea pentru renaştere şi a fost primit în ceruri = sa-ku: graniţă, hotar, sanctuar în emegi; sapat: denumirea canalelor de irigaţii care despărţeau nomele = sapat: muncă cu sapa prin care se face un şanţ, ori se pregăteşte terenul pentru însămînţat, etc; sat: loc = sat: locul unde mai multe persoane şi-au stabilit un domiciliu permanent, prin construirea unor case; sed: a scrie = sed: a se aşeza, a fi liniştiţi în emegi; sekhat: cîmpie = secat: loc de unde a fost îndepărtată apa care băltea totdeauna; seşa: a scrie = seşa: adunare a sătenilor pentru a petrece; sin/son: frate = sin: fin, nepot, fiul lui; serdab: camera zidită în mastaba şi culoarele care duceau la ea unde erau statuile mortului = serdar: comandant de oaste, sargedab este chemarea cetăţii cum apare pe tăbliţa 63; sder/sedere: a se culca = şedere: a se odihni, a trîndăvi; Seta: numele lui Seth ca zeu al ţinuturilor nisipoase = seta: a înseta; sethos: altă denumire a lui Seth = setos: cel care este însetat. suma: unire = suma: a aduna;

Şaue: zeu al destinului în religia egiptenilor = Şaue: divinitatea de la Tărtăria, sat în comuna Rozavlea, jud. Maramureş şi Şaulia, localitate în jud. Cluj; şedşed: loc al renaşterii = şede: suprafaţă în prelungirea cuptorului unde se poate dormi; şti: a cunoaşte = şti: a cunoaşte.

tap: cap = tapă: crestătură din capătul uni lemn pentru a se îmbina cu altul; taty: administratorul Egiptului = tati: nume de alint pentru tată; tau: lac = tău: lac, baltă; Te chem: Marele Zeu invocat de sufletul mortului în Amduat = Te chem: formulă de venerare în creştinism. Temu: una din numeroasele epitete ale lui Ra, cu sensul de distrugătorul = temu: speriatul, înfricoşatul. tikenu: defunctul sau iniţiatul care se băga în pielea ouţ sau meska pentru a renaşte în lumea lui Osiris. acesta era adus pe o sanie la locul procesiunii =  tucanu: om naiv, om vînjos; titi: a spune, a şopti = titii: a şopti,

Uret: urît, primejdios, vine din expresia ,,marea revărsare’’ şi se referă la drumul parcurs de barca lui Ra în lumea de dincolo plină de demoni şi de capcane = urît: respingător, hidos; User: zeul Osiris scris în egipteană, care era principala divinitate şi conducea ţinutul nemuririi, unde îşi doreau toţi muritorii să le ajungă  sufletele  = uşer: dregător de Curte în Moldova care avea sarcina de a-i primi pe soli şi a-i conduce la Domn; urthekau: vrăji şi descîntece folosite şi în medicină pentru alungarea bolilor = urtica: a urzica.

Cartea morţilor este încă o dovadă a legăturilor spirituale şi de neam dintre ariminii carpatini şi egipteni iar lucrarea provine din scrierile incluse în Textele sarcofagelor şi care la rîndul lor provin din Textele piramidelor la începutul secolului XVl î.e.n. ce au fost prelucrate succesiv pînă în secolul V î.e.n. Textul cunoscut şi sub numele Papirusul Ani, cuprinde rugăciuni, descîntece, incantaţii către divinităţi, formule magice şi alte expresii cu caracter religios, dorindu-se un îndrumar pentru cei ce vor călători în lumea de dincolo. Este o traduce făcută în anul 1842 de către K. R. Lepsius, după un papirus aflat la Torino. Manuscrisul provine din epoca tîrzie a Ptolomeilor dar el cuprinde informaţii care se găsesc pe pereţii templelor din secolele XXlV î.e.n. fiind aranjat şi rescris de-a lungul timpului. Forma ajunsă la noi a fost elaborată în secolele Vl-V î.e.n. în perioada saită cînd Egiptul a cunoscut o renaştere spirituală cu un mesaj puternic al trecutului. În această perioadă Cartea Morţilor a fost elaborată în forma definitivă, cam aşa cum a ajuns pînă la noi.    

Morţii la egipteni se duceau în CîmpiileFericiţilor(sekht-Ialu sau sekht-Iaru). Iaru este nume de familie la români, dar în alte papirusuri este scris Earu, ajungînd Er în scrierile lui Platon. Textele spun că morţii mergeau în Sekht care poate fi citi şi sekat pentru că ei considerau aceste locuri nişte insule pline de verdeaţă faţă de zona mlăştinoasă din Deltă. Ialu aminteşte de Alalu din emegi, locul unde se duceau sufletele morţilor. Un alt ţinut binecuvîntat pentru morţi erau Cîmpiile Păcii unde duceau o viaţă asemănătoare cu cea de pe pământ dar se pare că principala plăcere este călătoria zilnică cu barca lui Ra. Pentru a dovedi înrîurirea spirituală a celor două culturi, dau mai jos cîteva pasaje din aceste text menţionînd capitolul:

C. l  ,,În ziua de lumină cînd sfîrşeşte/ Devine începutul cel mai sigur.” Versurile sînt închinate ţinutului Amenti care era sălaşul morţilor dar şi ,,apusul’’. Cînd sufletul mortului se deplasa către judecata lui Osiris, printre cei care urmăreau să îl distrugă era şi zeul Kherty, sub forma berbec ce putea fi ostil sau benefic şi numai Ra putea să înlăture această primejdie. Cuvîntul este compus din kher: a muri, a judeca şi ty: viaţă. Osiris purta titlurile de stăpînul şi regele din Amenti fiind numit Khenamenti, adică domnul din Amenti. Taurul din Amenti este un alt nume al lui Osiris.   

Ionu era oraşul pe care grecii l-au numit Heliopolis fiindcă zeul tutelar de aici a fost Ra. În egipteană se mai numea Ionnu-Meh, însemnînd Stîlp al Egiptului de jos, dar este un sens figurat ce sugerează coloana de lumină divină ce uneşte cerul cu pămîntul pentru că Ionu şi sub forma Iaani erau spiritele divine ale înţelepciunii solare care îl ajutau pe Thot. Iani sînt personificări ale inteligenţei din mitologia egipteană care asistă zilnic la naşterea lui Ra şi în însoţesc cu cîntecele lor. În Macedonia, de sfîntul Ion în vară, exista un mic ritual în care fetele tinere veneau pe la gospodari cu un fel de colind numit Ta Iani, şi nu este nici născocire sau revelaţie, nici făcătură sau conjuraţie, ci un obicei vechi de mii de ani practicat în toriştea ariminilor! Pe tăbliţele de plumb îl găsim pe Ion ca nume de persoană şi al cărui sens este de mesager al luminii sau fiul luminii.

C. Vll ,,Căci trupul meu este chiar trupul lui Atum’’. În C. X şi următoarele sînt menţionate mai multe porţi, unele de foc, prin care trebuie să treacă sufletul răposatului, dar numai dacă ştia anumite cuvinte tainice, concepte asemănătoare cu cele din creştinismul arimin dar care nu au nici o urmă în scrierile pretins revelate ale mozaicilor.

C. XV ,,Căci din tine ies toate Formele şi toate Fiinţele,/ Căci, iată, tu, ai rostit cel dintîi Cuvîntul în lume;/ Pămîntul tăcut, ascultă şi ţi se supune…/ Tu, Zeu Unic domneai în cer încă/ De pe vremea cînd Pămîntul cu munţii săi de stîncă/ Cu ape şi cîmpii nici nu exista.” Conceputul este identic în scrierile trismegiste şi în cele ale esenilor, în parte şi în Cartea lui Eno, dar nici urmă sau umbră în mozaism. De va fi cumva supărarea prea mare pentru întunecaţi, le mai rămîne să-şi vîre în dos revelaţiile şi apoi să pe pună pe limbă pentru că noi ne-am săturat de otrava lor satanistă.

C. XVll ,,Sînt zeul Ra…/ Sînt zeul Atum…/ Sînt zeul Nun/ Sînt însuşi Marele Zeu/ Ce se creează pe sine mereu./ Entităţi cereşti, ierarhice,/ Eu le-am creat prin puteri magice,/ Astfel că, atunci cînd mă înalţ la orizont,/ Nu mă împiedic de nimeni şi nimic/ Căci eu sînt Ieri/ Şi îl cunosc pe Mîine…./ O Ra, tu cel din Oul cosmic te iveşti.” Neheb-Kau era un zeu-şarpe, considerat invincibil atît în lumea reală cît şi în lumea de dincolo, avînd o faţă de cîine şi stătea la pîndă lîngă lacul de foc numit Rosetau. Doar Atum/Ra putea să păzească sufletul morţilor de acest duh, dar numai pe cei cinstiţi şi vrednici pentru că cei mişei erau lăsaţi pradă lui. Şi de nu v-a fi şi vouă cu supărare, adică cinstitelor obraze ale istoricilor, amintesc statuia acelui şarpe misterios numit ,,gliconul” descoperită la Constanţa, despre care nimeni nu este în stare să spună decît prostii şi prosternări în faţa ,,marii culturi eleniste”. Şi steagul strămoşilor mei geţii – voi aveţi strămoşii în scursurile şi leprele imperiului roman – are capul şarpelui ca cel menţionat de textele sacre egiptene. Un animal cu această înfăţişare este şarpele Dahaka din religia brodită de Zoroastru, adică ar fi un fel de daca după urechea noastră fiindcă şi acest hoţoman a băgat adînc mîna în sacul cu gîndire mioritică. Numele zeului egiptean Neheb-Kau se găseşte în cuvintele noastre năhoadă: arătare, monstru şi căi: a compătimi, a se plînge, a jeli.

C XlX ,,Ca în noaptea sărbătorii trunchiului Djed,/ Ce este ridicat la Djedu în picioare/ Noaptea în care Isis neogoit,/ Jeleşte la priveghiul fratelui ei şi soţ prea-iubit.’’ Este o amintire evidentă a coloanei lumii sau axului ceresc ori osia lumii cum apare în mitologia noastră.

C XX ,,Fă aceasta ca în ritualurile Haker numite,/ Cînd sînt separate sufletele osîndite / De cele ale aleşilor ce ştiu să străbată căile morţii.’’ Şi în creştinism, sufletele sînt separate la Judecata de Apoi după faptele săvîrşite pe pământ, concept care nu se găseşte în mozaism. 

C XXll  ,,Iar, răsar pe cerul ce ne luminează,/ La fel ca Oul Cosmic alunecînd pe-o rază…/ Cu mîinile mele împreunate în rugăciune.’’ Şi în tradiţiile noastre populare se spune că sufletele se înalţă la ceruri şi se aprind pe boltă sub forma unor stele dar numai cele învrednicite de dreapta judecată a Domnului. Iar Oul Ceresc a fost o jucărică foarte dragă orficilor dar mai ales negustorilor greci care nu s-au prea neguţat la cumpărat şi mai mult,  pe degeaba au luat strulubatica zicere.  

C XXX ,,Şi iată port cunună de învingător, ca dovadă!/ Inima mea ib îmi vine de la cereasca mea mamă,/ În inima hati se văd faptele mele din viaţa pămînteană…/ Eu nu sînt mort căci în Amenti sînt primit.’’ Mai spune sufletul lui Ani că stă de vorbă cu Tatăl Ceresc. Dacă duci în mozaism această ideea, iese o berbeceală că nu se mai pot opri  întunecaţii din ,,veşnica răzbunare”, dar ea se plimbă în voie pe plaiurile mioritice şi este cinstită şi iubită din inimusa noastră străbună care oricît au batjocorit-o liftele împăgînite de atîta ură şi trădare, mai are în ea ceva raze de soare.  

C XXXll ,,Află că şarpele Naau,/ La pieptul meu s-a ascuns!’’ Strămoşii noştri geţi, cînd plecau să se socotească cu sabia cu cei răi sau pofticioşi de nemuncă, îşi punea un şarpe în sîn care să-i ocrotească de rele şi moarte, aşa cum este amintit un asemenea animal mai sus şi în religia egiptenilor. ,,Toate cele create pînă astăzi în puterea mea se găsesc,/ Seminţele lumilor ce vor veni, care n-au mai fost,/  Sînt închise în pieptul meu la adăpost!/ Prin magie, în Cuvinte de putere am fost înfăşat:/  Ele mi-au fost aduse din cosmosul de deasupra,/ Din cosmosul dedesupt, din cel îndepărtat,/ Încă din vremea cînd sufletul meu zbura în sublim,/ Acum, gîtlejul mi-l odihnesc la sînul tatălui divin./ Bătrînul zeu, odinioară plin de măreţie,/ Tărîmul morţilor mi-a dat în stăpînire,/ Cu frumosul Amenti, Cu cei osîndiţi, şi cu cei care prin moarte vor trăi…/ Pe cînd el zeul atît de puternic altădată,/ Căzut e pentru totdeauna…”  Conceptul religios al existenţei fără început şi fără sfîrşit, născută şi renăscută din puterea gîndului şi glasului divin, care s-au zidit în formă văzută şi iarăşi revenită în nemărginire, cu veşnică naştere din sfînt în sfînt pentru binecuvîntarea vieţii pe pământ. Iar zeul bătrîn este Şaue carpatin, dus pe meleaguri de soare plin, să vegheze suflete drepte, pătrunse de legile înţelepte, date spre pază şi chezăşie de Ziditorul lumii ce a fost şi va să vie. 

C XXXVlll ,,Într-adevăr, am fost hrănit cu viaţă din Eternitate…/ Într-adevăr trăiesc întru Djed./ Şi după moarte am o viaţă plină de har,/ La fel ca Ra, în fiecare zi, renăscîndu-mă iar./ Mă răspîndesc pe Pământ şi îl umplu de mine, Căci sînt zeul celor Două Ţări, pe nume Hotep(Fericitul).’’ Nici nu ştiu cum să încep, să fiu de cinste şi să nu-nţep pe marii mişei ce ne-au falsificat cu ură drăcească, marea gîndire cerească şi-au scos din loc blestemat, lucrarea Satanei să fie cinstită şi-n veci pomenită a neamului întunecat!                    

C XLlll  ,,Eu sînt Ieri,  Eu sînt Azi!/ De-a lungul a generaţii nenumărate,/ Lucrez ca vieţile voastre să fie apărate…/ Zadarnic vă-ntoarceţi ochii spre mine:/ Un văl întreit mă ascunde bine…/ Unicul fiu al Unicului,/ Din centrul Universului enigmatic…/ În singurătatea mea eu sînt un singuratic./ Chiar dacă nu trece o zi fără să salvez ceva…,/ Toate trec mai departe, şi trec, şi trec prin faţa mea…/ Da, este adevărat: sînt fiinţa din care toate sevele ţîşnesc/ Şi m-am născut în Oceanul ceresc…/ Sînt Nemişcatul, Marele Nod al destinului care zace în Ieri,/ Şi în mîna mea îşi are soarta Prezentul./ Nu mă cunoaşte nimeni / Dar eu pe toţi vă cunosc, vă pot şti;/ Pe mine nimeni nu mă poate simţi, Pe cînd eu vă port pe toţi în inimă./ O, tu, Ou Cosmic şi voi, ascultaţi-mă! de milioane de ani vă trimit/ Focul prin razele mele-au ţîşnit/ Pentru ca inimile voastre spre mine să le întorn…/ Sînt stăpînul inteligenţei sfinte şi a Verbului Magic,../ Este adevărat, Tatăl tău ceresc prin tine trăieşte.’’ De aceea Eno a fost chemat la ceruri unde a primit Legea Adevărului şi Dreptăţii, ca oamenii să se poată îndumnezei prin fapte bune şi să vină în marea de lumină cerească de unde să nască altă lumină, din sfînta lumină, ce-n veşnică viaţă se-nchină şi naşte, renaşte, prin moarte cunoaşte chemarea lui Sîntu, ce-şi leagănă gîndul în viaţă şi moarte, a lumilor fapte. De ieri, de azi, de mîine, se naşte şi creşte, sufletul sfînt ce veşnic trudeşte, la fapta zidirii şi nemuririi pe plai de lumină să fie pomină marele OM.        

C Llll ,,Sînt Taurul sfînt! Domnesc în Cer şi pe Pământ./ Cînd apar ca o flacără, sînt stăpînul luminii,/ Pun în rînduială ritmurile din Cer şi poruncesc anii…/ Căci sînt chiar principiul Cumpenei lumilor,/ În cercuri largi mă rotesc în jurul Oului Cosmic,/ Razele mele strălucind din Cer.’’ Textul cuprinde o parte din mitul mioritic al lui Mitra.

C LXV ,,Tot ei pun în mişcare spiţele Discului de Foc…/ Ra va putea urca iar pe cer absorbind pe săturate,/ Substanţa lui Maat, Adevăr şi Dreptate,’’ Ideea dezvoltă conceputul lumii veşnice diriguită de marii zei care lucrează pe Tărîmul-Veşnicei-Deveniri. Noi o avem prin înălţarea sufletului la ceruri cu ajutorul coloanei cerului iar Platon a ,,transformat-o în filozofie greacă” prin povestea lui Er.  

C LXlX 69  ,,Gheb este tatăl meu şi mama mea este zeiţa Nut.” În scrierile geţilor este invers , pămîntul este mamă şi cerul este tată.

C LXXXVl ,,Voi locuitori ai Cetăţii Cereşti’’ Scrierile strămoşilor noştri vorbesc de Cetatea Vieţi ori a Veşniciei cum apare pe tăbliţe. În unele texte se spune că intrarea în Tărîmul morţilor se făcea prin muntele Manu, la noi muntele sfînt al geţilor pe unde se înălţau sufletele la ceruri, se numea Meru.

C XClX  ,,O, voi, purtători ai veşmîntului ,,Ansi”,/ Priviţi: barca mea cu bucurie o iau în stăpînire./ Veniţi şi voi stăpîni ai furtunilor, voi care/ Navigaţi bărbăteşte, fără teamă în apele lui Apophis” Iordanes în Getica la Xlll,78 ne spune lucruri uluitoare cu privire la faptele strămoşilor noştri, asta îi priveşte numai pe cei care se consideră urmaşi ai geţilor şi nu a scursurile imperiului roman, aduse chipurile, să repopuleze ,,ţara sfîntă” cu lepre ivrite şi alte scursuri de soartă urgisite: ,,În victorie ca şi cum învingeau datorită şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni ci semizei, adică ansi.” Şi iarăşi îi blestem pe toţi cei care ne-au falsificat istoria cu ştiinţă sau din prostie; să le crape rînza, să nu-i primească pămîntul, să-i ţesele oştirile de draci în frunte cu comandantul suprem – Întunecimea Sa Iahwe,    

C. CXXXll ,,Iată oştirile cerului se pun în mişcare:/ Alături de zeii şi zeiţele ce-l înconjoară,/ Zeul împărţirii universului/ Se află în rîndurile oştirii, alături de ai lui…/ În milioanele de ani ce vor veni/ Nu vor descoperi decît că Ra, Domnul şi Stăpînul nostru,/ Urmează o singură cale, iar aceasta este o cale de foc,/ Şi că toate oştirile Cerului merg în spatele lui spre acelaşi lor!’’ Oştirile cerului sau cetele de îngeri le găsim şi pe tăbliţele de plumb şi în furtişagul numit Tora, unde în partea de început, întunecaţii şi regişorii lor întru întunecime, dădeau vîrtos cu sabia în cetele din ceruri. 

Fragmentele de mai sus selectate din Papirusul Ani, ajustate puţin ar face cinste oricărui studiu academic de teologie sau teozofie creştină, dar se lipeşte ca nuca de perete de pretinsele scrieri ,,revelate” mozaicilor şi preluate din această religii sub numele Vechiul şi Noul Legămînt!

In istoria lumii, doar civilizaţiile emeş, egipteană şi mioritică au avut ca fundament moral, social şi divin, Legea sfîntă a Adevărului şi Dreptăţii, după care şi-au călăuzit existenţa pămînească iar ca simbol al sacrului crucea şi steaua.

Îvriţii şi iudeo-sataniştii au avut din totdeauna legea minciunii, lăcomiei, urii şi a răzbunării veşnice, grecii aveau legea hoţiei şi minciunii iar romanii aveau legea crimei şi a jafului.
 
 
Comments