Visul premonitoriu - Zamolxe zeul urs

 
 ,,A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti''

Nu, nu, nu. Nu vă speriaţi ! 

 Nu am să vă spun poveşti de adormit copiii, doresc să vă relatez un vis foarte profund  (pare-se premonitoriu) şi întâmplările din zilele imediat următoare.

Este un vis, care împreună cu întâmplările şi visele premonitorii care au urmat şi iarăşi cu întâmplările din zilele viitoare mi-au schimbat radical şi ireversibil noţiunea de patriotism, devenind dintr-un român ignorant în cuget şi simţiri, un cetăţean al României în care arde ca un foc viu  un spirit dac.

Se poate ca unele persoane să creadă că tot ceea ce am scris mai jos este o aberaţie, altele să considere că sunt pure întâmplări, dar poate există măcar o persoană care poate să-mi explice legătura dintre ele şi de ce s-au întâmplat.

Precizez că tot ceea ce urmează să citiţi, este purul adevăr şi nu invenţie. Am să împart materialul în şapte părţi: ziua dinaintea plecării, visul premonitoriu, drumul, chemarea străbunilor, focul sacru, desparţirea şi zilele care urmează. 

Zamolxe zeul urs
      Ziua dinaintea plecării
                           visul premonitoriu

La începutul lunii Decembrie 2006 ne adunăm mai mulţi amici pentru a ne hotărâ unde să ne distrăm la trecerea dintre ani. Unul dintre prieteni ne spune că un cunoscut, a petrecut revelionul cu un an în urma la Râusor în judeţul Hunedoara şi crede că se poate închiria cabana şi anul acesta. Problema era ca nici unul dintre noi nu a mai fost niciodata în acea zona şi ca atare nu ştiam nimic despre locaţie, condiţii de cazare, amplasarea cabanei, ş.a.

 
Toţi ne apropiam de vârsta de 40 de ani, fiind astfel destul de tineri şi ,,nebuni" pentru a ştii sa ne distrăm, dar şi destul de copţi pentru a nu risca să ne ducem familile într-un loc periculos.

Cu toate acestea ne hotărâm să mergem, bazându-ne pe vorbele bune auzite despre locaţie. La câteva zile după această întrunire suntem anunţaţi de prietenul nostru că a reuşit să inchirieze cabana şi că plecarea va fi pe data de 27.12.06.

După luni de muncă şi stres, ne apropiem cu bucurie de ziua mult aşteptată dinaintea plecării la munte.            Zamolxe

 Dar stai, să nu crezi cumva că totul merge ca pe roate, noi suntem români, nu nemţi şi este absolut normal să intervină câte ceva. Aşa că trebuie cu regret să ne scindăm de trupă şi să plecăm cu o zi mai târziu. Datorită faptului că semnalul GSM nu era bun la munte şi nu aveam cum să luăm legătura prin telefoanele mobile, l-am rugat pe prietenul meu să-mi facă un plan cât mai detaliat al traseului. Lucru destul de greu de realizat, deoarece nici unul din trupă nu a fost niciodată la acea cabană sau în acea zonă.

 Ne despărţim şi mă întorc acasă pentru a-mi rezolva problemele cât mai repede, astfel încât să pot pleca ziua următoare cât mai devreme împreună cu familia spre îmbietoarea cabană de la munte.

          visul premonitoriu - Zamolxe zeul urs


       Visul premonitoriu

Abia la ora trei dimineaţa am reuşit să terminăm tot ce aveam de lucru, aşa că m-am culcat lăsând pregătirea bagajelor pentru a doua zi.                Zamolxis arianul

 Nu am obiceiul să visez, sau ţin minte foarte rar câte un vis, dar de obicei visul pe care îl memorez în mare parte se adevereşte ziua sau zilele viitoare. Oricum visul pe care am să-l povestesc a fost aşa profund, părea aşa de real şi mi-a rămas în memorie aşa de bine, încât îl pot reproduce chiar şi astăzi cu foarte mare acurateţe după aproape patru ani .

 După ce am adormit, către dimineaţă, cândva după cântatul cocoşilor, visez că sunt cu maşina undeva pe un drum de munte în plină noapte. Eram împreună cu soţia şi copilul.
Chiar dacă zăpada era foarte mică, drumul era destul de anevoios pentru vehiculul nostru încarcat cu bagajele şi alimentele necesare pentru o săptămână.     Zamolxes

 Era noapte, era înnorat, zăpada amestecată cu mocirlă era bine îngheţată, iar drumul care o tăia de-a pârcul prin pădure, urca pieptiş pe versantul unui munte. Adaugând la toate acestea faptul că era beznă totală, puţină ceaţă iar din cauza povârnişurilor nu ştiai în ce parte coteşte drumul după următorul vârf de rampă, distracţia era totală. Nu trebuie să omit că eram singura maşină la acea ora, pe acel drum necunoscut şi întunecat.

 La un moment dat, povârnişul devine foarte abrupt, iar la douăzeci de metri în bătaia farurilor se observă cu greu că drumul virează brusc la dreapta. Încerc să păstrez o viteză constantă în acea urcare pe mocirla îngheţată, dar nu am nicio şansă roţile se învârt în gol şi maşina se opreşte în mijlocul pădurii, într-o beznă totală pe un drum pustiu.

No problem! (cel puţin în vis sunt un tip curajos)             Zamolxis

 Mă dau jos din maşină, deschid haionul din spate şi scot cutia cu lanţuri pentru a le monta pe roţi. După ce trântesc haionul, am sentimentul că cineva mă priveşte, îmi îndrept privirea spre pădurea întunecată, crescută pe povărnişul din stânga drumului.

Rămân perplex, în faţa mea la marginea şoselei, văd un urs brun imens de talia unui grizzly, care mă fixează cu privirea. Privirea lui era hotărâtă, nu era agresivă, nu era răutăcioasă, nu era blândă, pur şi simplu era hotărâtă. Parcă dorea să-mi spună ceva. Încerc să nu par speriat, deşi în acele momente am simţit cum mi se taie picioarele şi mi se pune un nod în gât. În ideea de a părea curajos şi decis să nu fac pasul înapoi, încerc să conversez cu ursul, care mă priponea cu privirea. Conversaţia a fost scurtă şi destul de banală, ceva de genul următor :

- Ce vrei ?

- Să discutăm. (ursul)

- Ai răbdare să pun lanţurile şi după aceea stăm de vorbă.

- OK ! spune ursul.              Zamolxes arianul

- După ce pun lanţurile, soţia şi copilul pleacă. Rămân doar eu !

- Oricum cu tine am o problemă, nu cu ele.

      În vis conversaţia dintre noi se derula  telepatic, nu vorbeam nici eu, nici ursul.

Zis şi făcut, pun lanţurile, îi spun soţiei să urce la volan şi să plece cu fetiţa până la capătul drumului, unde încep cabanele.             Zamolxe

Privindu-mă cu spaimă în ochi, fetele mele mă rugau să urc în maşină şi să o întindem cât reuşim de repede. Din păcate nu se poate, am făcut o promisiune şi trebuie să o respect !

 Încerc să le liniştesc şi le promit că am să ajung şi eu la cabană. Sincer nu prea eram sigur nici eu, că aşa se va întâmpla.

 Soţia şi fetiţa pleacă până la urmă cu maşina, iar eu rămân în inima pădurii în plină noapte, cu acel urs imens ce părea stăpânul absolut al întregului ţinut.

 Nu mai ţin minte ce sa întâmplat sau ce am discutat cu ursul din acest vis, dar ţin minte că mergând pe jos în frigul iernii, în puterea nopţii ajung la cabană. Bat hotărât la uşă şi aştept. Când uşa se deschide, toţi prietenii sar pe mine şi mă strâng în braţe bucurându-se că am scăpat cu viaţa. Încep să curgă întrebările, dar eu eram epuizat şi nu mai aveam chef de discuţii, aşa că îi rog să- mi spună unde este camera în care pot să dorm. Unul dintre ei îmi spune să-l urmez şi urcăm o scara interioară din lemn care scârţâia uşor la fiecare pas. Ajung la uşa unei camere, o deschid şi intru. Rămân stupefiat şi neplăcut surprins, camera mea nu avea geam spre exterior. Cum Dumnezeu să stau în camera unei cabane de munte şi să nu pot admira superba privelişte a zonei?                Zamolxe

 Mă enervez aşa de tare încât mă trezesc instantaneu din vis. Când deschid ochii observ că sa luminat de ziuă. Mă ridic din pat şi merg la geam. Era o superbă dimineaţă de iarnă, mult prea călduroasă pentru acea perioada. Stau puţin şi reflectez asupra visului. Cât de real părea. De fapt lucrul care mă intriga cel mai tare, era ursul acela imens despre care nu ştiam prea multe lucruri. Oare ce reprezenta? Probabil un pericol iminent.

 Oricum urşii hiberneaza în Decembrie, de ce să-mi fie frică ?

Şi totuşi ... ?

Drumul      spre Zamolxe

 După cum am descris în capitolul anterior, noaptea se termină cu un vis care m-a cam speriat, mai ales partea în care apare acel urs imens. Neînţelegând ce reprezintă ursul, îmi încolţeşte în minte ideea că poate fi un avertisment, că pot fi pus în pericol atât eu cât şi familia mea, în cazul în care cobor din maşină pe acel drum de munte, dacă ajungem pe întuneric. Dar de ce să ajungem pe întuneric, atâta timp cât ne-am propus să plecăm cât mai repede şi nu aveam de parcurs mai mult de 180 km? Normal că nu am povestit visul nici soţiei, nici fetiţei pentru a nu le speria şi pentru a nu crede că am luat-o razna.

Dupa ce am servit micul dejun, ne apucăm să pregătim bagajele necesare unui mini concediu de aproximativ o săptămână. Sincer nu am crezut că pregatirea şi împachetarea bagajelor poate să dureze câteva ore. După ce termin de aranjat bagajele în autoturism, fiind ora prânzului ne aşezăm la masă unde mai trec aproximativ 30 – 35 minute. În sfârşit pe la ora 14,30 - 15 ne urcăm în maşină şi plecăm spre ,,cabana cu trei brazi.

 În prima porţiune de drum de aproximativ 65 km reuşesc să dobor un record de viteză absolut pentru tractoare. Din cauza gropilor din carosabil parcurg această distanţă în aproximativ o oră şi treizeci de minute. Normal că oprim la o benzinărie, pentru a ne dezmorţi şi a bea o cafea. Aici mai pierdem încă 15 minute. Încep să devin agitat numai la gândul că mă prinde noaptea pe ultima porţiune de drum.

 Plecăm mai departe şi încercând să conduc cât mai repede, reuşesc să dobor un nou record de viteză, dar de data aceasta pentru căruţe. O oră şi treizeci de minute pe o distanţă de 50 km. Cred că străinii care circulă pe acest drum european, au impresia că trec printr-o zonă de conflict armat, altfel nu au cum să-şi explice craterele cu un diametru de 2–3 metri şi o adâncime de 20 – 30 cm pe care trebuie să le ocolească cât mai aproape de margine, pentru a nu intra cu roţile din partea cealaltă în groapa de pe banda vecina. Ne încurcăm puţin prin Caransebeş, deoarece nu cunoşteam ieşirea spre Haţeg, iar indicatoarele menite să ne îndrume, lipse-au cu desăvârşire. Până la urmă merită chinul cu traversarea megalopolisului Caransebeş, deoarece drumul spre Haţeg era perfect, impecabil, ireproşabil, nemaipomenit ş.a.m.d. .

 Cu toate că şoseaua era perfectă şi era o plăcere să conduci pe acel drum de la poalele munţilor, odată cu plecarea din Caransebeş se lasă înserarea. Chiar dacă mi-a făcut tot timpul plăcere să conduc pe întuneric şi chiar dacă în majoritatea cazurilor urc la cabanele din vârful munţilor după miezul nopţii, de data aceasta eram foarte agitat, chiar aş putea spune speriat din cauza visului.

Cu aproximativ 12 km înainte de Haţeg observ indicatorul spre Rîu de Mori, aşa că virez la dreapta. Din spusele prietenilor, aceasata este ultima localitate înaintea urcării spre cabană. Deja ne scufundăm în beznă. După câteva minute intrăm în sat şi căutăm drumul spre Rîuşor. Aici ne confruntăm cu vechea problemă, lipsa indicatoarelor. Avem totuşi noroc. Cu toate că era târziu, vedem un om pe stradă şi oprim pentru al întreba cum se ajunge la staţiune. Ne spune că la prima intersecţie trebuie să virăm la stânga şi ţinem drumul până la capăt. Îi mulţumesc şi pornesc spre intersecţie. La scurt timp după ce ieşim din localitate, asfaltul se termină şi intrăm pe un drum forestier destul de bine întreţinut.

Ceva nu este în regulă, simt că inima îmi pulsează mai tare, simt că îmi creşte tensiunea. Un drum pe care nu am fost niciodată, mi se pare cunoscut. Nu se poate, nu numai că mi se pare cunoscut, dar îi ştiu fiecare curbă fiecare groapă, fiecare piatră chiar şi la lumina slabă a farurilor în bezna încetoşată a pădurii. Este drumul din vis. Nu-mi vine să cred, încerc să mă abţin, să nu transmit sentimentul de panică soţiei şi fetiţei, care povestea voioasă, ultimele năzdrăvănii făcute împreună cu prietenele ei.

 Le spun să tacă, simţeam nevoia să aud. Nu ştiu ce trebuia să aud. Probabil sunetul produs de roţile care calcă fără milă pojghiţa de gheaţă ce întăreşte firav zăpada mocirloasă, să aud pietrele cum se sfărâmă sub greutatea automobilului, să aud hârşâitul amvelopelor, ce derapeaza uşor spre laterale la fiecare denivelare, la fiecare curbă.

Da, sunt hotărât. Orice s-ar întâmpla, nu am să cobor din maşină. Mai bine mă întorc acasă decât să cobor!

 Era noapte, era înnorat, zăpada amestecată cu mocirlă era bine îngheţată, iar drumul care o tăia de-a pârcul prin pădure, urca pieptiş pe versantul unui munte. Eram singura maşină la acea ora, pe acel drum necunoscut şi întunecat.

 Povârnişul devine din ce în ce mai abrupt, iar la douăzeci de metri în bătaia farurilor, se observă cu greu, că drumul virează brusc la dreapta. Încerc să păstrez o viteză constantă în acea urcare pe mocirla ingheţată, dar nu am nicio şansă, roţile se învârt în gol şi maşina se opreşte în mijlocul pădurii, într-o beznă totală pe un drum pustiu.

 Soţia îmi spune să cobor, să montez lanţurile. Dar eu pe un ton prin care doream să înţeleagă, că nu glumesc, îi spun:

 - Dacă nu reuşim să urcăm, ne întoarcem acasă. Eu n-am să pun nici un lanţ !

 Se face linişte totală. Las maşina cât mai mult la vale, opresc, bag a-ntâia şi accelerez, bag a doua, accelerez mai tare, viteza creşte treptat. Urmează urcarea împuţită dinaintea curbei şi simt cum îmi scade viteza din nou, roţile încep să se învârtă în gol, dar cu o ultimă forţare autoturismul meu iubit, mă ajută să ies din încurcătură şi trece de curbă. Totul revine la normal.

 Nu înţeleg de ce se supără soţiile, când le spunem că ne iubim maşinile ? Cum să nu iubeşti pe cineva, care te ajută la greu.

Încerc să reîncălzesc atmosfera, să se uite de tonul dur, cu care am încercat, să-mi impun punctul de vedere, dar încă nu am ajuns la capătul drumului şi încă mai simt frisoane prin şira spinării. Îmi aduc aminte de ursul din vis şi mă bucur că nu am fost nevoit să mă opresc.

Oare ce s-ar fi întâmplat, dacă opream ?

Oricum nu cred că ar fi fost ceva plăcut, chiar dacă urşii hibernează. Cred că ursul din vis, prevestea ceva rău. Urma să aflu abia peste doi ani, ce reprezenta cu adevărat ursul din vis.

Lăsând gândurile să curgă mai departe, ultimii kilometrii se scurg destul de rapid şi ne trezim deodată la capătul drumului. Văd câteva cabane răzleţe, cobor din maşină, trântesc portiera şi cu privirea încordată scrutez prin întuneric în speranţa de a vedea pe cineva în preajma cabanelor. Nicio şansă. Îmi trec mâna prin geamul deschis al autovehiculului şi cu un bădărănism care nu mă prea caracterizează, apăs prelung de trei patru ori pe claxon. Degeaba, nu apare nimeni şi nimeni nu mă bagă în seamă. Cum nu duc lipsă niciodată de idei, pornesc alarma autoturismului, care sună asemănător cu sirena de salvare sau poliţie. Nu trec cinci secunde şi aproape la toate cabanele se deschid geamurile şi apar o grămadă de curioşi. De la a patra cabană ca distanţă, se aude o voce cunoscută, care ne îndrumă, cum să ajungem cu maşina până aproape de cabană. Lucru foarte important deoarece aveam o grămadă de bagaje.

Nu vreau să mă laud, dar sunt un maestru în arta aranjării bagajelor. Pun pariu, că dacă aş fi scos toate bagajele din autoturism, nici Houdini nu ar fi reuşit, să le pună la loc.

Lăsând gluma la o parte, mă aşez din nou la volan şi mai urc circa 30 m. Acolo era chiar capătul drumului. Coborâm din autovehicul şi mă îndrept împreună cu soţia şi fetiţa spre cabană. Perindându-mi-se încă visul prin memorie, nu mă pot abţine şi îi spun nevestei:

- Dacă nu avem geam la cameră, plec acasă, dacă veniţi cu mine bine, dacă nu plec singur!

- Măi omule, ce-ţi veni ?

- Ai chef de ceartă? Cum să nu avem geam la cameră, unde ai văzut tu cabane la munte fără geam la cameră ?

 Nu mai zic nimic pentru a nu pornii o ceartă fără rost. Oricum ei nu i-am spus încă nimic despre vis, aşa că bat la uşă şi intrăm. Când ne văd, toţi prietenii sar pe noi şi ne strâng în braţe cu bucurie. Atmosfera era încinsă. Cabana era cu adevărat cochetă, călduroasă, prietenoasă şi deosebit de frumoasă. Rog pe cineva să-mi arate unde este camera noastră, pentru a duce bagajele.

 Unul dintre prieteni prinde rapid un bagaj şi urcă înaintea mea scările de lemn. La fiecare pas treptele de lemn din interiorul cabanei scărţâiau uşor, atât când călcam pe ele, dar mai ales când răsuflau uşurate că scăpau de greutatea mea. Ajungem pe coridorul de la etaj şi prietenul meu se opreşte în faţa uşii uneia dintre camere. Lasă bagajul jos şi îmi face semn să intru. Deschid uşa larg, aprind lumina şi intru. Rămân perplex, camera mea nu avea geam. Îmi vine să râd, îmi vine să plâng, parcă încep să mă enervez, dar nu are rost. Este, exact ca în vis. Nu-mi vine să cred, că pot să fie atâtea coincidenţe înlănţuite după un simplu vis. Mă bucur că nu am coborât din maşină, acolo unde s-a oprit.

 Îl întreb pe prietenul meu dacă mai există şi alte camere fără geam şi îmi spune că este singura, dar s-au gândit să o ţină pentru noi, deoarece este cea mai călduroasă. Sunt hotărât să-mi găsesc alt loc unde să dorm, camera aceasta nu era pentru mine, oricăt de calduroasă ar fi fost. Am mai avut eu vise premonitorii, dar să se întâmple totul ca în vis până la cel mai mic detaliu, nu am mai păţit ( drumul pe timp de noapte când eşti hotărât să ajungi pe lumină, ultima porţiune de drum care era la fel ca în vis, curba în care se opreşte maşina, camera fără geam în care sunt cazat ). Nu aveam de unde să ştiu, ce se va întâmpla în nopţile şi zilele care urmează. Fac mai multe drumuri până la maşină, pentru a aduce toate bagajele, după care cobor în sufrageria unde se ţinea cheful.


     Chemarea străbunilor

 Cabana era cochetă şi foarte frumos împărţită, era din lemn şi bine încălzită de centrala cu lemne ce se găsea la subsol. În partea de jos se afla o sufragerie mare, de care se legă un antreu, o bucătărie modernă, baia, o cameră mai mică cu două paturi şi scările din lemn care urcau spre alte patru camere şi o baie de servici.

Sufrageria era locul în care urmau să se ţină chefurile. Era o încăpere cam de 5 / 6 m unde se găsea un recameu, un televizor, o masa si cateva scaune pe care prietenii mei au mutat-o către peretele cu ferestre, pentru a câştiga cât mai mult spaţiu pentru dans. Deşi încăperea era încălzită cu un calorifer mare, proprietarul a avut ideea, să monteze un şemineu superb pe colţul dintre doi pereti. Oricât de cald era în cabană, nu reuşeam să ne abţinem, să nu facem focul în şemineu. Era o plăcere să aprinzi câteva lemne şi să priveşti prin uşa de sticla a şemineului, flăcările jucăuşe cum se ridică şi coboară printre lemnele pe care le mistuiau încet dar sigur. Atmosfera era perfectă, locaţia nemaipomenita, dar mai era ceva, de care urma să-mi dau seama, abia dupa ce se va sparge cheful şi lumea va merge la culcare.


În toată zona se simţea o puternică energie străbună, însă nu aveam de unde să ştiu că spaţiul pe care era amplasată cabana, era probabil un nod energetic de intensitate foarte mare.


Nu are rost să descriu distracţia din acea noapte, deoarece toată lumea era veselă, toţi se simţeau bine şi  cheful sa spart abia pe la ora 4,30 dimineaţa.

După ce lumea se culcă şi se sting toate luminile, mă întind şi eu pe recameul din sufragerie, lăsându-mi soţia şi fetiţa să doarmă în camera fără geam de la etaj. Măcar aşa se pot odihnii şi ele, fără a fi nevoite să asculte, mai puţin melodioasele mele sforăituri. Se lasă liniştea peste întreaga cabană, învăluită într-o beznă misterioasă şi plăcută.

 Nu pun bine geană pe geană, nici nu-mi dau seama dacă am adormit sau nu, că în faţa ochilor îmi apar ca din neant, parcă de undeva din negura istoriei neamului dac, trei personaje mitice cu nume de eroi: Zamolxe ( zeul -  înălţat din om), Burebista (militarul cu tendinţe de cuceritor) şi Decebal (regele care s-a jertfit în dorinţa de a da o viaţă mai bună şi înfloritoare poporului dac).

 La început m-a cuprins panica. Mă ridic în picioare din pat (nu-mi dădeam seama dacă visez sau nu), stăm faţă în faţa şi ne privim. Încerc să mă relaxez, să nu-i las să observe neliniştea care mă cuprinse.

 Decebal si Burebista erau la nici doi metri în faţa mea, foarte aproape unul de celălalt, iar Zamolxe stătea la aproximativ jumătate de metru în spatele lor şi puţin în lateral, privind ca un părinte spre cei doi şi încercând parcă să menţină legătura dintre noi.

Privind în dreapta spre Zamolxe, văd un bătrânel cu plete albe, cu chip luminos, plăcut şi parcă vesel. Faţa îi era acoperită de o barbă albă, lungă şi foarte deasă, iar pe trup avea un veşmânt dintr-o bucată, de culoare albastru deschis ca cerul senin. În mâna stângă ţinea un toiag lung, ce se termina în partea de sus cu o piatra translucidă. Zamolxe radia atâta energie pozitivă, încât a reuşit, să-mi alunge rapid frica, ce m-a cuprins. Nu-mi venea să cred. În faţa mea era un zeu, era protectorul absolut al acestor locuri.

 Privindul, iţi dai seama, ca este deosebit de bun, deosebit de blând şi că nu ar fi în stare, să facă vreun rău unui muritor de rând. Nu era nicidecum genul de zeu rău, răzbunător, distrugător de civilizaţii, aşa cum erau zeii antici, sau unii zei din religiile actuale. Zamolxe este sublim, este perfect, este blândetea absolută.

 În stânga era Burebista.

- Hmm !

 Sincer nu mi-aş fi dorit să mă întâlnesc cu el, sau să-l visez fără să fie împreună cu ceilalţi doi. Era de-a dreptul fioros. Avea părul ondulat spre creţ, faţa îi era acoperită de o barbă deasă şi lată de culoare închisă. Privirea lui era aprigă, iar ochii negrii aveau o sticlire care pătrundea prin tine şi te tăiau ca două pumnale. Pe faţă se vedea o cicatrice adâncă, de la coltul ochiului stâng peste mijlocul pometelui şi se pierdea undeva în barba neagră. Era un om foarte puternic, cu o constituţie monolitică, picioarele, braţele şi corpul erau făcute parcă din trunchiuri de copaci, semăna mai mult cu un urs peste care a fost trasă o piele de om. Probabil era forma tipică a cuceritorului din acele vremuri cumplite şi sălbatice. Era genul de om, care ar fi scos mult mai repede sabia din teacă, decât ar fi reuşit să zâmbească. Impunea un respect deosebit şi degaja o teamă ancestrală asupra interlocutorului. Să nu uităm că a fost primul întemeietor al statului dac, ce se întindea de la Marea Neagra, până la izvoarele Dunării, răul Morava (Cehia de azi), până la Nistru şi cine ştie până unde în rest.

 Decebal stătea între cei doi, aproape umăr la umăr cu Burebista. Era total diferit de celalalt, având o constituţie atletică, o musculatură frumos conturată, parcă formată prin sport şi era mai înalt cu un lat de palmă. Un om dârz cu ochi albaştri, o privire blândă dar inteligentă. Avea părul şaten închis, barba tăiată scurt, permiţând să se observe conturul feţei.

 Era exact stilul de conducător ajuns în vârful ierarhiei prin măreţia faptelor sale, prin calităţile deosebite pe care le avea şi prin încrederea pe care o insufla neamului dac. Normal ca spiritul uni om cu un suflet aşa de pur, care este dispus să meargă cu fruntea sus până la jertfa supremă, luptând pentru eliberarea poporului său, să se înalţe şi să ajungă în dreapta tatălui.

 Am început să discut cu ei, dar nu prin viu grai, ci telepatic la fel ca şi cu ursul imens din visul avut, cu o noapte înaintea sosirii la Rîuşor. Au încercat să-mi transmită un mesaj, pe care din păcate eu l-am uitat, sau poate nu este momentul să mi-l aduc aminte.

  Se face dimineată, iar cateva raze de soare destul de îndrăzneţe şi cu foarte mult tupeu se hotărăsc să-mi lumineze chipul şi să-mi forţeze pleoapele să se deschidă. Neavând încotro, mă trezesc. În cabană era linişte, toată lumea dormea, fiind obosită după excesele făcute în acea noapte şi dupa ora tărzie la care s-au culcat. Mă ridic de la orizontală şi mă pun  în şezut pe pat. Stau si cuget:

Ce se întâmplă cu visele ?

Sunt un om care visează foarte rar, poate odată sau de două ori pe an. Oare de ce am două nopţi cu vise aşa de clare, aşa de sugestive ?

Dacă după prima noapte visul s-a adeverit întocmai ziua următoare, oare ce este cu visul din această dimineaţă ?

Ce am eu comun cu dacii, de ce l-am visat pe Zamolxe, Burebista şi Decebal ?

Mă hotărăsc să nu-mi pierd ziua gândidu-mă la vis, aşa că mă îmbrac, aprind focul în şemineu şi cobor la demisol să pornesc focul şi în centrala termică, deoarece se răcise în cabană.

După aproximativ o oră cabana prinde viaţă, copii se trezesc şi încep să se joace, dând deşteptarea tuturor.

Ne punem la masă şi mâncăm micul dejun. Probabil că aerul curat de munte ne-a deschis apetitul, deoarece am băgat în noi aşa de mult, de parcă ar fi fost ultima masă. Semănam cu nişte malaxoare care mestecau continuu. După ce terminăm micul dejun, ieşim cu mic cu mare din cabană. Zona era superbă, eram înconjuraţi de păduri de brazi seculari, de munţi semeţi şi văi adânci. Soarele bine ţintuit pe cerul senin, făcea să sclipească fiecare fulg de nea, aşternut de zăpada cernită peste noapte. Energia zonei te revigora complet. Era o linişte adâncă, rareori spulberată de trilul unei păsări rătăcite, sau chiuitul vag al unui copil ce se dădea cu săniuţa pe pârtia de schi. Cabana era construită la mai puţin de 50 m de limita parcului naţional Retezat. Recomand oricărei persoane care doreşte să se reâncarce energetic, să-şi facă timp pentru a ajunge în această zonă de basm.

 Bun, am să pun punct, pentru că doresc să vă povestesc despre ceea ce se va întâmpla în noaptea care urmează şi nu despre distracţia din timpul zilei.

 Se lasă seara, iar după cină, o parte dintre noi ne punem la masă şi jucăm o ,,cruce” ca între profesionişti, alţii joacă table, iar alţii ,,aliniază” sticlele de bere, vin şi whisky care urmează să fie rase până dimineaţa.

 La masă încep să le povestesc visul cu ursul, pe care l-am avut, cu o seară înainte de a ajunge la cabană. Toată lumea râdea copios. Se vede ce înseamnă, să ai prieteni adevăraţi. Niciunul dintre cei care mă ascultau, nu mă credea nebun. Pur şi simplu credeau, că este invenţia unui tip, care o luase pe urmele lui Bachus. Erau atât de veseli şi de ,,bine rumeniţi”, încât nici nu şi-au dat seama, că nu am băut mai mult de o sticlă de bere. Şi ce poate să facă jumate de litru de bere la un ,,micuţ” de o sută de kile ?

 Când am văzut cum stau lucrurile, o rog pe soţia mea, să reproducă întocmai, ceea ce am spus, înainte de a intra prima oara în cabană. Luată prin surprindere, nu-şi dădea seama, depre ce este vorba. Îi aduc aminte de treaba cu geamul şi după ce stă câteva clipe pe gânduri işi aduce aminte şi spune:

,, - Dacă nu avem geam la cameră, plec acasă, dacă veniţi cu mine bine, dacă nu plec singur !’’

Pentru moment se lasă liniştea, râsul se transformă în zâmbet, sau mai bine zis într-o mică grimasă pe chipul prietenilor mei uşor chercheliţi. Se pare că le-am dat de gândit. Încercând să-i fac să uite, ciocnesc câte un pahar de bere cu fiecare, schimb repede subiectul şi încep să spun bancuri pentru a reîncălzii atmosfera. După câteva ore de distracţie şi dans, cheful se sparge şi lumea obosită merge la culcare. Chiar dacă nu-mi era somn deloc, fiind ora  trei şi jumătate dimineaţa, sting şi eu lumina în sufragerie şi mă întind pe recameu.

 Uitându-mă în gol prin bezna din sufragerie, îmi vine ideea să încerc să iau legătura cu cei trei din noaptea trecută. Mă răzgândesc repede, deoarece în cabană erau trei sau patru copii şi cine ştie în contactele astea pe cine poţi aduce. Închid ochii, mă relaxez, încerc să aţipesc şi dintr-o dată mă trezesc.

Stau faţă în faţă cu Zamolxe, Burebista şi Decebal. Nu-mi venea să cred, erau tot ei şi totul părea la fel de real ca noaptea trecută.

 De data aceasta eram curios, să-mi dau seama, ce limbă vorbeau dacii, dar din păcate nu am reuşit, deoarece totul era telepatic, la fel ca în celelalte vise. Mai ţin minte din vis, că la un moment dat toţi trei îşi exprimă dorinţa să ne plimbăm prin zonă, ca să poată vedea ce s-a mai schimbat. Ieşim din cabană şi ne urcăm în maşină. Zamolxe se aşează pe scaunul din dreapta fată, iar Burebista şi Decebal pe bancheta din spate. Îi rog pe cei doi din spate, să-şi dea jos săbile şi pumnalele, pentru a nu-mi zgâria tapiţeria maşinii cu ele, dar nu s-au lăsat înduplecaţi. Eram stresat, deoarece maşina era nou cumpărată şi nu aveam chef să văd la întoarcere, că s-a distrus în interior.

 Ei, dacă n-au chef să se debaraseze de arme, nu le mai spun nimic, deoarece nu doresc să-i jignesc. Aşa că pornesc motorul, bag în viteză şi plecăm. Mă nedumerea totuşi un lucru. Ştiam sigur că e noapte, deoarece am stins lumina m-am întins în pat şi era beznă, dar totuşi drumul cu ei în maşină, decurgea pe timpul zilei. Ciudat !

  Iarăşi un lucru interesant era faptul că în timpul deplasarii, era vară sau primăvară, deoarece pomii erau înfrunziţi, dealurile înverzite şi pe câmp erau recolte. Mai ţin minte că, deşi treceam prin localităţi şi vedeam clar casele şi magazinele, nu am întâlnit nici ţipenie de om. În fine, ne întoarcem, ajungem la cabană şi mai stăm un timp de vorbă în sufragerie. Parcă erau mulţumiţi, de ceea ce au văzut şi ne despărţim într-o relaţie mult mai cordiala decât data trecută, lăsând să se înţeleagă, că în noaptea următoare ne vom întâlni din nou.

Nu la mult timp după ce ne-am despărţit, mă trezesc deranjat de lumină. Deschid ochii şi rămân surprins ca este dimineaţă. Când a trecut timpul ?

 De-abia m-am culcat. Cum s-a făcut dimineată aşa de repede ?

Mă ridic cu greu din pat, era deja ora 9,30 dimineaţa. Aş fi dorit să mai dorm, dar nu se poate, deoarece se auzea vânzoleală în cabană. Lumea se trezea şi uşile de la baie se trântesc cu grabă. Nu-mi venea să cred, că am început, să am vise în serial. Sau am înebunit, sau ceva trebuia să se întâmple !

Mă duc în baie să mă spăl, mă îmbrac şi ajut la pregatirea mesei. În timp ce mâncam ,  aflu că doi dintre prieteni, au plecat în drumeţie pe la ora 7,30, spre vârful Retezat. Mă mir că nu i-am auzit, deoarece am un somn destul de sensibil. Uitându-mă pe geam, observ că este ceaţă, de s-o tai cu cuţitul.

- Măi oameni buni, ce i-aţi lăsat să plece pe vreme din asta?

- Poate păţesc ceva, sau poate se rătăcesc.

- Nu-ţi fă griji, au experientă, şi au luat cu ei tot ce le trebuie, inclusiv GPS, staţie de emisie-recepţie şi busolă.

 Î-mi place şi mie sa mă plimb pe munte, dar totuşi sunt mai precaut, mai ales că aveau de mers cam 4-5 ore până pe vârf şi tot atâta înapoi. În plus afară este ceaţă şi soţia unui prieten mi-a spus că sunt -13 grade celsius. Făcând un calcul simplu, înseamnă  că cei doi care au plecat, au toate şansele să prindă în zona  vârfului Retezat sub -25 grade. Mă întreb cu voce cam tare, cum de nu i-am auzit când au plecat, iar unul dintre prieteni îmi spune  râzând cu gura plină, mai să se înece, că la plecarea lor, sforăiam de zdruncinam cabana.

 Ce răutăcios. Îi zâmbesc şi îl las în pace. Cum să-i explic, că eu de fapt  nu sforăiam, ci vorbeam cu dacii?  

 Dupa vreo oră ieşim din cabană, să inspirăm puţin aer curat. Era o ceaţă lăptoasă, care îţi îngreuna respiraţia. Pe aşa o vreme nu-i bine să scoţi nici câinele din casă, darămite să te înhami la sanie, pentru a-i căra pe cei mici. Şi ei chiar aveau grija, să te chinuie:

- Hai tati, diii, diii !

- Mai tare, că adormim pe sanie !

- Şi la deal, diii tata, că se opreşte sania !

 Să mai spună cineva că bărbaţii nu au viaţă grea. Vă daţi seama că după două ore de alergat prin zăpadă, epuizat, m-am întors în cabană, dau jos haina din mers, mă chinui puţin cu bocancii şi mă îndrept spre scaunul meu, strategic aşezat între şemineu şi  peretele cu ferestre. În drumul spre scaun am mai făcut ceva. Ofer un premiu celui ce ghiceşte.

- Poftim ?

- Nu, n-ai ghicit.

 Am luat rapid o bere, am deschis-o în mers şi în timp ce mă aşezam pe scaun, sorbeam cu nesaţ din lichidul dulce amărui, ţinut la temperatura optimă de aproximativ 6 grade precum se spune în reclame. Niciodată nu mi-a căzut rău berea, dar de data aceasta a fost nemaipomenită. Stând pe scaun şi supraveghind frumoasele, superbele, hărnicuţele, nemaipomenitele, ... , neveste cum dereticau prin bucătărie, mă prinde moleşeala. Când să aţipesc şi eu ca tot omul, simt ca cineva trage de mine în toate părţile şi mă smulge cu brutalitate din contemplare. Era nevastă-mea, care îmi spune, că ar fi mai bine , să cobor, să pun lemne pe foc în centrala termică, deoarece rămânem fără căldură. Execut ordinul, fără a crâcni. Niciodată nu este bine, să te pui rău cu şefa, deoarece nu ai de unde să ştii, când poate confunda sarea de bucătărie cu soda caustică, atunci când iţi prepară mâncarea.

 Îmi aduc aminte de prietenii plecaţi pe munte, aşa că pun mâna pe staţia de emisie recepţie şi lansez semnale în eter. După zece minute de încercări nereuşite, mă las păgubaş şi intru în cabană. Tocmai a fost pusă masa de prânz. Mirosul ciorbiţei te ademenea şi te atrăgea precum un magnet, spre cratiţa aburindă de pe masă. Nu am înţeles niciodată, cum cu câteva buruieni (zarzavaturi), bucăţele de carne, cartofi şi apă, toate puse într-o oală la fiert, poţi să produci asemenea mirosuri, încât şi cel mai crunt duşman s-ar opri din luptă şi s-ar aşeza liniştit la masă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu , chiar şi acuma când scriu aceste rânduri, înghit în sec şi simt că încep să-mi chiorăie maţele, în timp ce mă gândesc la acea zeamă minunată. Auzi tu, să pleci pe munte şi să renunţi la asemenea delicatesă aburindă. Nu are rost să spun ce era la felul doi. De fapt ar trebui să spun felurile doi, deoarece se alegea între friptură de purcel sau curcan, sarmale sau ... nu, nu iţi mai spun nimic, pentru că atunci nu era recesiune. Nu vreau să iţi fac poftă, după care să-mi încarc karma cu impresiile pe care mi le transmiţi.

 Pe la ora cinci când se lasă înserarea, se aude primul apel la staţiile de emisie recepţie. În sfârşit luăm legatura cu cei doi, care ne anunţă, că nu sunt probleme şi că ajung în aproximativ o oră. Toată lumea răsuflă uşurată şi odată scăpaţi de stres, se porneşte distracţia. Şi a fost distracţie, pentru că era ultima noapte înainte de revelion şi aveam de gând să ne antrenăm pentru ce urma să vină.

La ora patru dimineaţa şi cel mai hotărât dintre noi, este nevoit să se ducă la culcare, fiind doborât de oboseală. Ce să mai spun de cei doi prieteni temerari, care au coborât aproape îngheţaţi de pe munte. După ce au intrat în cabană, nu au reuşit să mănânce decât o ciorbă caldă şi s-au dus la culcare frânţi de oboseală.

 După ce ultima uşă a uneia  din camerele de la etaj, se închide cu un uşor scârţâit  produs de balamale, liniştea se aşterne în cabană. Sting şi eu lumina în sufragerie, încercând să mă scufund într-un somn adânc. Era o linişte apăsătoare, întreruptă rar, de pocniturile surde ale ultimului lemn, ce se chinuia să ardă în şemineu. Flacăra plăpândă galben-portocalie la care mă uitam stând întins în pat, mă face să închid ochii şi să mă rup cu totul de lumea înconjurătoare.

 Pe neaşteptate mă trezesc faţă în faţă cu Decebal, Burebista şi Zamolxe. Este pentru prima dată când ne zâmbim unii altora. Până şi Burebista pe care nu-l credeam în stare de aşa ceva, a schiţat o grimasă în colţul gurii.
 Cu o seară înainte, îmi încolţise o idee, doream să aflu ce limbă vorbeau dacii. Fără să pun nicio întrebare, văd că cei trei se uită unii la alţii, după care Zamolxe îmi spune, că nu va trece mult timp şi am să găsesc singur răspunsul la această întrebare. Oricât mă măcina acest lucru, nu reuşeam nicidecum, să-mi dau seama cum vorbesc, deoarece totul era telepatic la fel ca în întâlnirile anterioare.
 La un moment dat, Decebal mă întreabă, dacă sunt de acord, să merg într-o scurtă călătorie cu ei. Normal că sunt de acord şi mă grăbesc să mă îmbrac, să-mi iau pantofii şi cheile de la maşină.
 Zamolxe zâmbind, îmi spune că de data aceasta, nu este nevoie de toate, mă prinde de mână şi dintr-o dată mă trezesc în plină zi, deasupra unor versanţi muntoşi. Nu-mi dau seama daca era primavară, vară sau început de toamnă, deoarece totul era înfrunzit. De când mă ştiu, nu am văzut păduri aşa de dese, cu copaci aşa de înalţi şi groşi. Planam cam la două sute de metri deasupra solului, am trecut de munţi şi am ajuns deasupra unei câmpii împădurite.  La un moment dat, sub noi, într-o poieniţă din pădure, vad cam 40 - 50 de bivoli sau tauri imenşi puţin cam ciudaţi, deoarece din cauza soarelui sau a distanţei, mi se părea că au blană deasă de culoare brun-roşcată. Semănau cu bizonii din filmele americane. Îl văd pe Zamolxe zâmbind şi îmi spune că sunt zimbri. Nu am mai văzut zimbri de la vârsta de şapte ani, când am fost cu tatăl meu la rezervaţia de la Haţeg. Bine că măcar ştiu, ca suntem deasupra rezervaţiei de zimbri. Măcar aşa am reuşit să-mi iau şi eu un reper (urma să-mi dau seama că mă înşel).
 Mă uit în dreapta, şi-l văd pe Zamolxe la câţiva metri de mine zâmbind. De multe ori când mă gândesc la ceva, el zâmbeşte. Faină treabă cu telepatia asta, nu mai trebuie să consumi energie vorbind. Sper, să nu mă pună frasu, să mă gândesc la prostii. Nu termin bine fraza, că îl aud pe Burebista într-o explozie de râs, de răsunau munţii şi văile. Zâmbesc şi încerc să nu mă gândesc la nimic. Nu reuşesc şi atunci îmi impun, să mă gândesc la fetiţa mea.
Decebal părea foarte abătut şi nu înţelegeam, de unde vine tristeţea lui.
 Ne întoarcem către munţi şi planăm deasupra intrării într-un defileu. Sub noi se distingea un drum pentru căruţe sau o potecă mai lată, iar prin stânga drumului curgea un pârâu de munte. Intrarea era flancată în partea dreaptă, de un perete stâncos la 90 de grade şi înalt de câţiva zeci de metri, iar în partea stângă imediat dincolo de apă, un deal cu o pantă foarte abruptă şi împădurită. Era o zonă deosebit de frumoasă.
 La un moment dat, la 300-400 m după intrarea în defileu, văd că un copac imens se prăbuşeşte peste apă şi peste drum. Nu simţeam nici o pală de vânt. Oare de ce o fi căzut copacul ?
 Probabil era putred din cauza bătrâneţii. Când mă uit mai bine în jos, văd câţiva ţărani, care se chinuiau, să taie încă doi copaci seculari. Ce-i apucă să taie cei mai înalţi copaci, oare au autorizaţie ?
 Zamolxe mă priveşte cu compasiune şi-mi arată spre dreapta, către peretele stâncos. Deasupra stâncilor, la caţiva zeci de metri înălţime faţă de potecă, vreo 25-30 de săteni adunau bolovani şi îi stivuiau chiar lângă marginea peretelui stâncos. Nu-mi dau seama ce doresc să facă, dar rămân plăcut impresionat de hărnicia ţăranilor noştri.
 Era aşa plăcut să priveşti lumea de sus, parcă erau nişte furnicuţe harnice, care se mişcau continnu.
 La un moment dat într-un nor de praf, văd că apare un numar mare de călăreţi, iar cel care era în frunte, face semne din mâini şi dă nişte ordine atât celor de pe stânci cât şi celor din pădurea de peste râuşor. Nu-mi dau seama ce se întâmplă şi de ce sunt atâţia oameni călare. Mă uit spre Zamolxe şi îmi face semn să cobor. Apropiindu-mă de sol, reuşesc să văd totul mai clar. Mă trec fiori prin şira spinării, deoarece îmi dau seama, că am fost dus înapoi în timp cu peste 1900 de ani. Ţăranii de jos erau de fapt daci, iar cel care gesticula şi împărţea ordine era Decebal. Abia acuma văd că dincolo de râu, la liziera pădurii, erau aproximativ 100 de arcaşi, iar cei de pe stânci erau postaţi în aşa fel încât să arunce cu bolovani peste cine urma să vină. Hainele lui Decebal erau pline de sânge, era atât sângele
romanilor ucişi, cât şi sângele lui. Era foarte grav rănit, reuşind cu greu, să se ţină pe cal.
 Dupa ce trece de baricada facuta din copacii taiati peste drum, Decebal pleaca mai departe, in susul raului cu aproximativ sapte calareti si inca 25 - 30 cai, pe care erau incarcati de o parte si de alta desagi, ce pareau foarte grei. 

Continuaţi prin clik pe titlul de jos:

       Pagini din site 
         Romei


       INIŢIATICUS


             clik pe
     Comentarii
             Zamolxe arianul


    Sarmisegetuza 
             Regia




       documentar
            istoric


Comments