MAMA NU E VINOVATĂ

[Roman, Editura ,,Junimea” Iaşi, 1999]

Un orizont cheamă din zarea de dincolo de zări,

întotdeauna… alt orizont… (fragment)

Procurorul: „Vinovată!”

Judecătorul: Sentinţa: „Pedeapsa capitală!”

Ştefan: „Nu se poate! Aşa ceva nu se poate!”

Maria: (A îngropat în ea toate întrebările… tace!)

Bogdan: ,,Mama nu e vinovată, mama mea nu e vinovată… nu e… nu e…!”

*

Avea tot timpul impresia că în ea se bat încontinuu doi oameni. Dacă n-ar fi aşa atunci de unde atâtea contradicţii?

,,Are 39 de ani, bate la porţile lui 40 şi iată, se simte deja bătrână, de parcă ar purta cu ea poverile întregii lumi, acestea însoţind-o pretutindeni ca o umbră ce voia să o păgubească de tot ce avusese ea mai drag pe lume.

Cât de mult poate însemna o singură zi în viaţa unui om! Şi ea mai are de străbătut orizontul multor zile în care soarele nu-i va arăta poate niciodată faţa lui adevărată. În închisori, Timpul e lipsit de orice lumină, el se transformă într-o noapte continuă.

Poate din disperare, în unele situaţii limită, deşi se credea destul de echilibrată psihic, ar fi dorit să-şi curme viaţa aceasta fără nici o noimă, dar o ţin la suprafaţă fiinţele cele mai dragi din lume : Veronica, Bogdan şi Getuţa şi… undeva, într-un ascunziş al inimii, poate şi Ştefan, deşi e roasă de multe îndoieli în privinţa lui.

[...]

Când în cele din urmă, i s-au deschis porţile principale ale închisorii şi a privit cât de larg e orizontul dincolo de ziduri, a înţeles că cei aproape doisprezece ani nu-i trăise; dar cine şi unde, ce instanţă i-ar fi putut aduce acea reabilitare încrisă lapidar în foaia ei de eliberare? Cine oare? Cine?

Se trezi în plină stradă. Privi în urmă să vadă dacă nu o cheamă nimeni îndărăt. Mai purta în suflet teama, frica de neprevăzut.

Ajunsă departe de închisoare, se opri pentru o clipă şi privi îndărăt. Zidurile cenuşii se profilau sumbre, mucede, de pe ele prelungindu-se până departe peste şesuri, pârâiaşe subţiri de apă. Maria le asocie cu lacrimile acumulate de la miile de locatari ai acestui infern născocit de oameni pe pământ. Se reculese. Porni din nou la drum. Nu mai avea de ce să zăbovească pe aceste locuri.

REFERINŢE CRITICE

După lansarea acestui roman, criticul literar Theodor Pracsiu scria:

„Prezentarea a fost realizată de prof. univ. dr. Virgil Cuţitaru, eminescolog notoriu, critic şi istoric literar, care este şi prefaţatorul cărţii. Vorbitorul a schiţat, implicit şi explicit, un portret intelectual al autorului, pornind de la problematica, viziunea şi arhitectura romanului… Dl. Virgil Cuţitaru ne-a reamintit, în stilu-i mătăsos şi inconfundabil, treptele lecturii, pe care domnia sa le-a străbătut în cazul de faţă din curiozitate, din plăcere şi pentru studiu, calificând cartea, fără echivoc, drept o reuşită de excepţie în spaţiul literar românesc.” (Păreri Tutovene din 13-16 august, 1999)

Acelaşi roman i-au inspirat editorului, scriitorului şi criticului Constantin Huşanu din Iaşi următoarele comentarii publicate în Convorbiri literare din decembrie 1999 sub titlul:

„O CONSTRUCŢIE CINEMATOGRAFICĂ”:

,,Construit din secvenţe cinematografice, romanul asigură o lectură facilă, spornică şi confortabilă. Este, cred, ce-şi doreşte orice creator. Cartea dezbate consecinţele dramatice ale unei erori judiciare, motivată de o anchetă penală superficială, dar meritul ei este că lasă posterităţii un document autentic, ca şi întâmplările povestite, despre o epocă unde omul, dacă nu era un număr, sigur era un pion sacrificat pentru o supravieţuire mută, iar rănile lăsate în fiinţa eroilor, răni incurabile, se transferă peste timpuri în conştiinţa cititorilui, avertizându-l: Puteai să fii tu unul din acei nenorociţi! Întâmplările nefaste au legile lor încă neelucidate. Constantin Clisu ne îndeamnă la meditaţie, la analiza propriului nostru destin, la echilibru în viaţa de toate zilele şi la o revoltă surdă împotriva a tot ceea ce produce durerea.”