Istorie

      Victor Pacala, autorul unei cuprinzatoare monografii descriptive a comunei (aparuta la Sibiu, in 1915, si avind 528 p.) - singura lucrare de acest gen premiata de Academia Româna - sustine ca Rasinariul a fost o asezare dacica.
 
      Daca, pana dupa marea navalire tatara din 1241, pendularea locuitorilor între colibele din munti si asezarea din vale se facea in functie de primejdiile din exterior, ea s-a pastrat apoi pana aproape de zilele noastre - si, pe o scara mai redusa, chiar si astazi - in functie de anotimpuri.
 
      Cea mai veche atestare documentara a satului dateaza din anul 1204. Este un act prin care regele maghiar Emeric il scuteste pe Ioan Latinul, din "villa Riuetel", de impozite, ca rasplata pentru serviciile lui, acordindu-i in acelasi timp si unele privilegii nobiliare.
 
      Denumirea de Riuetel, Reutel, Rothel sau Roschel reapare in documentele vremii abia in 1462, într-o scrisoare a lui Vlad Tepes catre sultanul Mehmed II.
 

 
      Vlad Tepes avusese, ca si înaintasii sai, legaturi statornice cu satul, mai ales prin pastorii transhumanti si prin informatorii pusi sa urmareasca miscarile si intentiile comitelui sibian.
 
      Rasinarul, asezare româneasca bogata, avand in proprietate obsteasca 31 de munti, pana la granita cu Tara Româneasca, se rezema pe munti firesc, cu toata fiinta sa. Tendina aceasta raspundea unei nevoi vitale, cea a pasunatului, in special pentru turmele de oi ca principala sursa de venit într-o vreme cand lemnul nu avea mare pretuire, cat si unei legaturi firesti cu românii de peste munti.
 
      Ca sa-si inlesneasca legatunile cu "Tara", rasinarenii întemeiaza pe Lotru o asezare-pui: Voineasa. Cand, dupa trei veacuri, oprelistile la grania devin mai aspre, ei îsi constituie, la jumatatea distantei, o noua asezare-pui: Rau Sadului. Grupuri de oieri transhumanti îsi creaza asezari noi pe locurile de tarlire de dincolo de munti.
 
      La 1488, in zilele "Marii sale de Dumnezeu cinstit Matias Craiu, prefacutu-s-au si s-au preinoit carte ocolnita a hotarului a satului Rasinariului, prin îndemnarea si ruga a cinstit scaun de leaghe 40 batrîni, pentru ca sa se stie si sa se pazeasca pe unde margi(ni)le hotarului nostru a Rasinariului, preste tot imprejur, precum veachia carte hotarnica, cea de la bunul si vechiul Craiu Atila 420...". Dupa ce se indica punctele de hotar, iscalesc cneazul Bunea si cei 40 de bâtrîni, nu inainte de a inscrie in act aceasta tulburator de hotarita incheiere: "Ce iaste inlauntru aiestui ocol iaste pamant rumanesc a satului Rasinariului, nimanui induplecat, n-are cine a-l porunci nice in pamant, nice în apa, nice în ghinde, nice în jir...".
 

 

      Pana in secolul XVI, raporturile satului cu comitele si sfatul universitatii sasesti nu fusesera prea rele.

      Manuscrisul lui Radu Tempea, publicat de Sterie Stinghe sub titlul Istoria besearecei Scheailor Brasovului, începe cu urmatorul episod din anul 1484: ,..", venit-au oameni din sat din Rasinari de lînga cetatea lui Herman ce-i zic Sibiul, aici la sfatul Coroanei ce-i zic Brasovul, pe numele apei ce-i zic Brasovia si au adus carti de la domnii din Sibiu la domnii sfatului din Braov si au poftit sa le dea lor un preot de aici. Deci au socotit sfatul si au ingaduit aceea pentru voia Sibianilor si le-au dat pe popa Bratu, feciorul popei lui Patru si l-au dus în sat la Rasinari de le-au fost preot pana la moarte acolo".

      Treptat, pe masura ce puterea "burgului" apropiat sporeste, raporturile dintre Rasinari si Sibiu se degradeaza. Pentru a-si aservi intr-o mai mare masura satul, orasul incepe a-i impune obligatii sporite, taxe, oprelisti, lipsindu-l de unele drepturi. Rasinarenii raspund cu proteste, dar cum, pe "fundus regius", supremul for de judecata era considerat comitele orasului, acestea nu au nici un rezultat.

      Lupta dintre înrobire a satului de catre oras si mandria libertatii satenilor capata aspecte dramatice, accentuate dupa anul 1700. O parte dintre rasinareni trec muntii, intemeind sau largind alte asezari. Un asemenea grup ajunge la Domnesti. Monografistul asezarii scrie ca, atunci, aceasta asezare avea zece case, iar dupa cativa ani, o suta, inclusiv o biserica cu hramul Sf. Paraschiva, in a carei pisanie apar numele unor ctitori ce-si înscriu obaria: "din Rasinari in Transilvania".

      Satul protesteaza, trimite memorii peste memorii in toate partile, ameninta ca va trece cu întreaga obste in Valea Mica (Oltenia).

      In jurul anului 1735, situatia rasinarenilor ajunsese insuportabila. Darile si sarcinile se dubleaza, li se ia dreptul de a-si alege jude si jurati, iar arenda varatului la stani, platita pana acum in natura, li se cere s-o plateasca in florini-aur. 

      Au loc incidente, grupuri de batrîni sunt pusi in lanuri, batuti si trimisi in inchisoarea orasului. "Satul îndaratnic" - cum il numesc dregatorii sibieni - nu cedeaza. Dimpotriva, redacteaza memorii, trimitandu-le in toate partile, inclusiv curtii imperiale de la Viena. Un astlel de memoriu este redactat si sustinut si de episcopul de la Blaj, Inochentie Micu-Klein. 

      La 6 noiembrie 1786, Iosif al II-lea semneaza rescriptul prin care, pornindu-se de la principiul ca "fundus regius prin natura sa nu admite pe nimeni ca stapan pamîntean in afara de principele tarii", se hotaraste revizuirea situatiei "cu scoaterea Rasinarului de sub stapanirea sibienilor si declararea lui ca sat liber craiesc", cu reconstituirea vechilor semne de hotar si o despagubire de 3400 florini. 

      Astfel, cand la 1761 este recunoscuta ortodoxia transilvaneana, orasul refuza sa accepte asezarea episcopului ortodox. In fata acestei situatii, rasinarenii ii ofera acestuia o casa ca sediu si, pana spre finele secolului al XVIII-lea, Rasinarii raman un centru al ortodoxismului transilvan.

      La 1792, Sava Popovici Barsan (Barcianu) "ot Rasinari" vorbeste rasinarenilor, inainte de Petru Maior, despre originea latina si vechimea lor pe aceste pamanturi. (Text publicant de I. Lupas).

 



      In noile conditii ale secolului al XIX-lea, Rasinarul cunoaste o prosperitate crescanda. Avand o baza economica pur montana: cresterea vitelor - in special a oilor - si exploatarea padurilor, Rasinarul este primul sat transilvan mentionat in documente înca din 1418, pe vremea lui Mircea cel Batrin, ca facand transhumanta in Tara Româneasca.

      In prima jumatatea secolului al XIX-lea, Rasinarul este inscris, in condicile vamale cercetate de St. Mates, cu sume enorme, in unii ani cu 8000-9000 de florini. Acestea indica un numar incredibil de vite transhumante: peste un milion si jumatate, in afara celor trecute prin "vama cucului" (clandestin).

      In ceea ce priveste exploatarea padurilor, in afara de culegerea rasinei - rentabila pana pe la 1880 - si de fasonarea anuala a cca. 10 000 stanjeni de lemne de foc, rasinarenii aveau, pe Steaza si pe Raul Sadului, 11 joagare, forta hidraulica fiind utilizata si la 4 mori si 14 pive.

      Langa vechea biserica - ctitorie a lui Mircea cel Batrîn - la 1815 se ridica o a doua, precum si scoala, la fel de simpla ca cea veche. Ïn 1837 este inaugurata o scoala de zid, cu etaj si sase sali de clasa, unde functioneaza cinci învatatori platiti de comuna. Un secol mai tîrziu, se va ridica o a doua cladire scolara la fel de impozanta.

      Anul revolutionar 1848 mobilizeaza întreaga suflare a satului. Cei mai multi dintre conducatorii legiunii sibiene, in frunte cu prefectul Ioan Brote, sunt rasinareni.

      In 1859, guvernul înlatura de la conducerea scolii pe Sava P. Barcianu pentru ca "învatatorii intrebuinteaza carti de scoala neaprobate si nutresc sentimente ultranationale (predarea) istoriei si geografiei".
Comments