Home‎ > ‎

Mesajul Directorului General, pentru anul 2015



Între "CÂNTECUL DE LEBĂDĂ" şi " POVESTEA VULTURULUI"

NOI am ales  " POVESTEA VULTURULUI"

 Calea Ferată Română a fost în perioada 1875 – 1880 şi până prin 1930, sectorul vital al economiei naţionale a tânărului stat român modern.  La începuturile sale, 11/23 aprilie 1880 – când apare “ Direcţia Princiară a Căilor Ferate Române”   iar mai apoi în 19/31 martie 1883 – când aceasta se transformă în “ Direcţia Generală a Căilor Ferate Române”  marea problemă a noii structuri ca instituţie, a fost recrutarea şi pregătirea personalului tehnic şi de exploatare autohton care să înlocuiască treptat salariaţii străini care faceau funcţională întreprinderea de transport.

A început selecţia personalului cu o pregătire de nivel superior,  astfel că absolvenţii cu rezultate remarcabile la finalizarea şcolilor superioare occidentale, precum şi ale celor româneşti, erau atraşi spre unităţile de exploatare feroviară, oferindu-li-se diverse facilităţi de ordin economic şi moral. Personal feroviar a început încet, încet, să devină un corp profesional de elită ridicând profesiile feroviare la rang de blazon, care  odată însuşit, permitea accesul în interiorul unei bresle în care tradiţia şi rigoarea competenţei profesionale, a responsabilităţii asumate, devotamentul, onoarea şi sacrificiul, dorinţa ca lucrul odată început să fie dus la bun sfârşit, erau cuvinte de ordine. Metaforic vorbind, şi nu neapărat invadat de nostalgii, mă gândesc cu respect la mai vârstnicii mei colegi şi parcă-i văd îngrijind îmbătrânita lor şapcă de ceferist, iar mai apoi, trecând mâna peste borurile ei, lustruind cozorocul  cu demnitate, o aşează pe cap, gata să transmită onorul.

Nu sunt cuvinte mari şi nu sunt goale de conţinut. Ele sunt diamantele şlefuite care aşezate cu grijă în sufletul fiecărui ceferist au creat o cultură organizaţională deosebită. Se spune pe drept cuvânt că propria cultură organizaţională, constituie pentru organizaţie, indiferent de profilul ei, cel mai folositor element anticipativ al comportării pe termen lung.

Organizaţiile au ,,culturi,, aşa cum oamenii au „personalităţi”. Această cultură a breslei a fost prezentată cu elocvenţă în adevărata sa esenţă, în capitolul „Concluzii” din „Raportul general asupra căilor ferate şi administraţiunei lor” întocmit în 1892, de către Directorul General de atunci al Direcţiei Generale a C.F.R, remarcabilul Ing. Gheorghe DUCA, acesta precizând cu respect şi mândrie în acelaşi timp următoarele:

„ Nu trebuie trecut cu vederea că în afară de armată, în nici o altă administraţie nu se cere de la personal mai mult devotament pentru cariera îmbrăţişată ca în administraţiunele de cale ferată;  chiar natura serviciului, cu totul specială, nu permite ca acest serviciu să fie executat de ori-cine, ci reclamă neaparat o educaţiune specială pentru personal. Instruirea personalului pe de o parte, îmbunătăţirea posiţiei lui pe de altă parte, sunt elementele indispensabile de care trebuie prin urmare să ne preocupăm pentru a ajunge la formarea lui. În afara de instruirea și formarea lui mai trebuie căutat și mijlocul de a dezvolta întrânsul simţământul datoriei, al dragostei de muncă şi al ataşamentului nestrămutat către administraţie ” 

A fost actul de naştere al sintagmei „CFR-ul este a doua armată a ţării”  ce răsuna precum bătaia de clopot la colţul cantonului prevestind bucuria momentului, care timp de multe decenii s-a constituit în laitmotiv-ul activităţi celor care cu decenţă, demnitate, respect, recunoştinţă şi onoare îmbrăcau uniforma, aprindeau felinarul, îşi luau cufărul greu şi plecau chemaţi de simfonia plină de candoare şi căldură a pufăitului locomotivelor, alegând în noapte drumul pe cărăruia brăzdată de lungul, ascuţitul şi pătrunzătorul şuierat al sirenei. 

România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană, încă din ianuarie 1974. O înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care s-au semnat o serie de acorduri cu Comunitatea Economică Europeană, urmând ca spectrul socioeconomic şi politic să fie redefinit pentru România la finele anului 1989.

Europa s-a deplasat către o economie şi o societate bazată pe cunoaştere, iar ca europeni trăim într-o lume complexă din punct de vedere social şi politic. Indivizii doresc să-şi planifice propriile vieţii, sunt aşteptaţi să contribuie activ la viaţa societăţii, înţelegând implicaţiile sale culturale, etnice şi lingvistice. "Educaţia, în sensul său larg, este cheia învăţării şi înţelegerii" modului în care se pot aborda aceste provocări. Direcţiile multiple, dincolo de complexitatea şi diversitatea lor, sunt orientate spre profesie. Ritmul de dezvoltare al pieţei feroviare în contextul unui spaţiu unic feroviar european asigură interoperabilitatea transfrontalieră, iar sistemul şi activitatea feroviară primind dimensiunea europeană, ne obligă să ţinem pasul cu noile abordări, ne determină la analiză, la realizarea unei introspecţii profunde a cărei finalitate doreşte să răspundă unor întrebări fireşti :

Ce a fost?

Ce este?

Ce va să fie?

O abordare care copleşeşte, dar şi înalţă în acelaşi timp. O lecţie, cunoscută celor ce au fost, utilă celor ce sunt, dar mai cu seamă pildă celor ce vor să fie, izvor de conţinut şi substanţă, în a recâştiga dragostea şi respectul pentru raţiune, pentru gândirea profundă şi analitică, pentru munca feroviară în ansamblul ei, pentru ceea ce este util şi folositor, fără a ţine cont de urletul scrijelit al mucalitului din colţul gării care striga din toate flămânzările „Bă, munca îi pentru tractoare, bă! ” iar un altul, înfumurat şi șifonat că un neica nimeni ca ăsta, iacă mucalitul din colţul gării, nu-l umple de respect pentru ascuţitul creioanelor, îşi încordează muşchii şi strigă de la fereastra pe jumătate deschisă „Bă, noi muncim, nu gândim!”.

            Într-o perioadă marcată de schimbări profunde şi esenţiale pentru existenţialitatea unui sistem de transport de o importanţă covârşitoare în dezvoltarea economică şi socială a oricărui naţiuni şi mă refer aici la sistemul de transport feroviar, în cadrul căruia un loc de o importanţă covârşitoare îl are sistemul de  educaţie şi formare profesională, îmi revine în minte ca un laitmotiv, „greşeala” asumată a gornistului, care aflat în linia întâi a frontului a sunat ceva ce părea  să fie înfricoșător la început, însă mai apoi avea să prevestească izbânda, pentru că aşa cum „vinovat” recunoştea gornistul asumând responsabilitatea gestului atunci când a fost întrebat „ ce ai făcut ?” în faţa dumneavoastră, a colegilor mei şi în numele lor, pentru prezentul şi îndrăznesc să cred, viitorul Centrului Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară – CENAFER, îmi recunosc şi asum „vinovăţia” şi aşteptând verdictul, spun precum gornistul „Eu - Nu ştiu să sun retragerea.”

            Din ipostaza celui care a încercat, şi mi-ar plăcea să cred că a şi împlinit câte ceva în onoarea breslei acesteia, având alături pe mai tinerii mei colegi, experienţa şi înţelepciunea mai vârstnicilor mei colegi, mă înclin cu decenţă salutându-i, iar apoi ridicând privirea spre cer, cu smerenie, caut un drum, un drum doar de ei ştiut, pe care unii au plecat însoţiţi de un fluierat prelung, dar din păcate sinistru, al unei locomotive în călătoria lor spre eternitate, le  mulţumesc pentru darul lăsat pe care şi astăzi cu onoare îl port în suflet, încercând să-l ofer nepătat generaţiilor ce vor să vină.

            Acum la vremea  sfârşitului de an, cu permisiunea dumneavoastră şi păstrând proporţiile  între "cântecul de lebădă" şi " povestea vulturului," magnifice ambele de altfel,  noi am ales " povestea vulturului". Este bine sau rău, rămâne de văzut, însă sunt convins că nu greşesc spunând :

„La mulţi ani”!  2015

„La mulţi ani”! tuturor Domniilor Voastre.

„La mulţi ani”! CENAFER

 Alături de dumneavoastră, cu mare drag şi consideraţie

   Marcel OŢOIU

       DIRECTOR GENERAL