Athosul românesc

Athosul românesc

   

    Încă din cele mai vechi timpuri, poporul român a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, într-o minunată sihăstrie naturală aproape fără egal în lume.

    Provenit din limba greacă, "isihia", cuvântul "sihăstria" înseamnă "linişte" termen ce poate fi asociat înaintaşilor creştini, în general, şi călugărilor, în special, care căutau sa trăiască cât mai feriţi de tulburările lumii, mai mult în liniştea naturii.

    Munţii Buzãului împreunã cu zona subcarpaticã respectivã, pe o lungime de peste 80 km, au format una din cele mai vechi şi mai originale vetre de sihãstrie româneascã. Cât au dãinuit la Buzãu cãlugãrii misionari din Asia Micã şi Dobrogea şi cum s-au organizat aici într-o vatrã isihastã autohtonã nu se ştie cu exactitate. Este certã, însã, existenţa unei profunde tradiţii şi trãiri isihaste în Munţii Buzãului încã din secolele XIII - XIV. Aceastã vatrã se întindea între satele Nucu, comuna Bozioru şi Aluniş, comuna Colţi, pe culmile stâncoase numite Crucea Spãtarului, Vârful lui Martirie, Muntele şi Vârful Cicilia şi Muntele lui Arsenie.

    Cei dintâi misionari creştini au ajuns în munţii Buzãului imediat dupã retragerea aurelianã; riscul de a fi prigoniţi începe sã scadã. Cãlugãrii misionari ajungând pe pãmântul geto-dacilor au gãsit pe acei sihaştrii ai locului, oameni ale căror idei religioase aveau aceeaşi finalitate.
    Dupã ce au făcut comparaţie a ceea ce vor unii cu ceea ce vor ceilalţi - au ajuns la concluzia cã nu au de ce a se respinge; creştinãrea a însoţit formarea poporului român, fenomen ce a evoluat fãrã convulsii.

    Strasihaştrii au înţeles şi apreciat noile idei, insã chinul zilnic al monahismului creştin nu a fost îmbrãţişat: asceza presupune atâta linişte ca sã poţi cãdea în strãfundurile interiorului tãu, comportament admis (parţial) pentru viaţa în chilie a monahului creştin. Monahii creştini au considerat cã trebuie sã trãiascã departe de cele lumeşti, dar înstrãinarea se fãcea în grup, formau o comunitate.

    Pot fi descoperite multiple motive: respectarea unor reguli, formarea unui sistem închis pentru dobândirea celor necesare traiului zilnic, şi , nu este de neglijat pentru acele timpuri , putea fi creat un sistem de apãrare faţă de urmãritori, etc.

    Strasihastrul avea libertate mai mare şi, de aceea grijile mai numeroase; în acest caz neoboseala trebuia sã fie permanent.

    Aici este un adevãrat Athos românesc. În zona AlunişNucu - Bozioru, pe o suprafaţã de doar câtiva km2, existã o multime de schituri şi biserici rupestre: Aluniş, grota lui Dionisie Torcãtorul, Fundul Peşterii, Peştera lui Iosif, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou, Schitul Fundãtura, Schitul Piatra Îngãurita, Bucãtaria... multe şi multe nu mai existã.

    La Cãlugãriţe, a existat o mânãstire, dar nu mai este, la Gãvanele a existat o mânãstire mare de maici, apoi între Muscelul Cãrãmãneşti şi Ulmet a existat o bisericã cu hramul Sfântul Dumitru, care a dispãrut la un cutremur...  Se spune cã a fost înghiţitã cu totul de pãmânt. Iar în unele zile din an, anumiţi sãteni aud dangãt de clopot venind din adâncuri.

 
    Un alt argument: dacã grota numitã Fundul Peşterii este datatã corect

(sec IV- înainte de Hristos), atunci se impune o concluzie în favoarea strasihaştrilor; folosirea unor astfel de incinte si în acele timpuri avea o noima: retragerea lui Zalmoxis pentru trei ani într-o peşterã, misterele de iniţiere, etc.

    Pentru a tãia piatra era folositã ghionoaia (reg, gheunoaia) - un târnacop cu un singur cioc (numai ţiul, fără daltã ); pentru cã lipsea al doilea cioc (care ar fi incomodat în timpul lucrului) locul unde era introdus lemnul (coada) avea mai mult metal şi la nevoie folosea şi ca ciocan pentru sfãrâmat.

    Urmele rãmase în piatrã se aseamãnã la Dionisie, la Iosif, la Ghereta; urmele rãmase dupã cioplire la Fundul Peşterii aratş altfel (alta tehnicã).

    Trebuie luat în calcul şi volumul de muncã pentru a da la ivealã aşa ceva !

   Sihastrii din întreaga zonã subcarparticã se nevoiau în mici „schituri de piatrã", mici peşteri rupestre
sãpate cu dalta în stâncã,
în care exista o micã bisericã. În peştera din mijloc trãia, de obicei, sihastrul cel mai bãtrân şi mai sporit în viaţa duhovniceascã, care era totodatã ieroschimonah (cãlugar cu funcţie de preot) şi egumen (stareţ). Iar în jurul peşterii lui trãiau, atât în peşteri, cât şi în colibe de lemn, alţi câţiva cãlugãri sihaştri care erau ucenicii bãtrânului. Ei duceau viaţa idioritmicã (de sine), într-o asprã ascezã, care rivalizã cu cea din pustiul Egiptului. Timp de peste o sãptãmânã cãlugãrii nu se întâlneau unii cu alţii, fiecare ţinând post şi rugãndu-se în chilia sa.

    De sãrbãtori se adunau împreunã la biserica din pestera, unde fãceau „priveghere de toatã noaptea", sãvârşeau Liturghia, se împãrtãşeau şi înãlţau rugãciuni.

    Cuvioşii Iosif Sihastru, Arsenie, Agaton şi Dionisie Torcãtorul sunt patru din cei mai mari pustnici şi dascãli cunoscuţi ai vieţii isihaste pe care i-au avut sihãstriile din Munţii Buzãului. Din a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, o parte din sihãstriile Buzãului renunţã la viaţa asceticã de peşterã şi de pustie şi se transformã în mici sihãstrii cu viaţã de obşte, care numãrau prin tradiţie pânã la 12 cãlugãri.

    Cum de tocmai aici a luat naştere acest Athos? Ce are special acest loc?



    Aici, la curburã, au existat condiţii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viaţã timpurie. Zona nu este expusã intemperiilor, vânturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaşte asprimea iernii. Apoi, mai târziu, în perioada invaziilor, oamenii se ascundeau în munţii aceştia şi nu puteau fi gãsiţi de tãtari şi de alţi invadatori. Era o zona foarte bunã pentru refugiu. Şi mai e ceva. Au existat în fiecare generaţie bãtrâni, buni povestitori, ţãrani adevãraţi, curaţi la suflet, care datoritã acestei curãţenii sufleteşti au putut transmite din generaţie în generaţie lucruri foarte interesante -legende vechi de mii de ani. Aci existã o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit sã faca cercetãri. Locurile sunt lãsate în voia sorţii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele pãdurii ajung la ele. Arheologii sapã în alte pãrţi, la Pietroasele, Monteoru, Cârlomãneşti şi Gherãseni, dar aci, în zona de munte, nu vin niciodatã. Şi nu doar cã sunt puţin cunoscute, dar locurile acestea continuã sã se sãlbãticeascã şi sã se pustiascã. E trist cã locurile astea se sãlbãticesc, dar poate e şi un noroc, cãci în felul acesta vestigiile sunt mai protejate.

    SihãstriaFundãtura"

    Este o aşezare sihãstreascã, cu o veche tradiţie autohtonã, situatã în apropierea satului Nucu, comuna Bozioru, între culmile muntoase cunoscute sub numele de Crucea Spãtarului şi Martirie. În secolele XIV - XVI, cãlugãrii de aici trãiau în desãvârşita sihãstrie, fiecare în mici peşteri de piatrã sãpate de ei în jurul Muntelui lui Martirie.

   Pânã la întemeierea unei biserici din piatrã şi la organizarea unei mici „chinovii", sihaştrii aveau o bisericã din lemn cu hramul „Schimbarea la Faţã", unde se adunau şi primeau Sfintele Taine. O parte dintre ei însã nu ieşeau din peşterã pânã la moarte. Alţii sãpau peşteri la patru-cinci metri înãlţime şi acolo primeau pesmeţi de la ucenici cu ajutorul unei frânghii. Pentru coborât foloseau o scarã din lemn pe care noaptea o trãgeau în peşterã.

    In prima jumãtate a secolului XVII, înmulţindu-se numãrul sihaştrilor, aceştia şi-au sãpat biserica într-o stânca izolatã, purtând hramul „Schimbarea la Faţã". La începutul secolului XVII, Sihastria Fundãtura era una dintre cele mai vechi şi renumite aşezãri isihaste, sihaştrii din peşteri ducând o viaţã asceticã foarte asprã. În secolul XIX se mai vedea la Schitul „Fundatura" „un mare trunchi de fag netezit puţin, având 12 scobituri pe margine, servind ca strãchini, din care mâncau cãlugãrii la masa comunã". Pe la jumãtatea secolului XVIII numãrul sihaştrilor din peşteri se împuţineazã, iar în secolul XIX Sihãstria „Fundãtura" era deja pustie.

    În tradiţia localã se spune cã Sihãstria „Fundãtura" a fost prin secolele XV-XVI sihãstrie de cãlugãriţe şi apoi de cãlugãri. Aceasta o confirma, de altfel, şi frecvenţa toponimelor de gen feminin din partea locului cu o vechime de peste 500  de ani.

    Sihãstria lui Iosif

    Este o bisericuţã în piatrã, care a avut un rol deosebit în dezvoltarea vieţii inhaste din Munţii Buzãului, fiind situatã pe Valea Bordeiului, aproape de satul Nucu, comuna Bozioru. Atât peştera, cât şi biserica din interior au fost fãcute probabil în prima jumãtate a secolului XV de un mare sihastru din partea locului, schimonahul Iosif.

    Felul cum este împãrţit interiorul în Peştera lui Iosif - sugereazã cã aceasta a folosit , la început, ca lãcaş pentru ritualuri: o arcadã ce sprijinã bolta a folosit pentru a împãrţi în două interiorul (dar şi locul pentru evacuarea fumului), iar în peretele nord-est o firidã simbolizeazã altarul.

    Poate cã sfinţii cãlugari misionari au găsit dãltuitã în mare parte aceasta grotã (treptele de la intrare în bloc masiv cu ceea ce am putea numi balustrada - apãrãtoare şi cu tot masivul de piatrã - te fac sã te gândeşti fãrã sã vrei la pietrele Sarmisegetuzei!), însã au făcut unele transformãri, poate chiar au mãrit interiorul, oricum au încercat a sugera interiorul unei biserici.

    Peştera lui Iosif a fost la începuturi locuinta unui strasihastru şi transformatã pentru a folosi ca bisericã dupã ce au sosit cãlugarii misionari.

     Argumentele ce susţin aceastã idee: locul ales pentru gãoacea iniţiala este situat în partea de nord a masivului, loc ferit , privind din interior vezi nordul, are douã strãpungeri pentru evacuarea fumului, piatra pãstreazã daltuit un sistem ingenios pentru ceea ce a fost ( din lemn ) uşa, apa de ploaie ce cade pe întreaga

suprafaţă a masivului de deasupra ( şi nu este micã!) este colectată de un jgheab dãltuit longitudinal în piatrã cât este lungimea chiliei, apoi din acest jgheab , printr-un orificiu apa ajungea în interior (este posibil ca sistemul să fie premiera mondialã, oricum se înscrie cu uşurinta la capitolul - imaginaţie de tip dacic!).

    Simbolul paleocrestin al peştelui dãltuit în stanca la intrare ne determinã sã considerãm cã incinta a folosit şi primilor creştini care s-au retras în aceste locuri în secolele al IV-lea şi al V-lea din cauza persecuţiilor.

    Problema e cã simbolul acesta a fost folosit de-a lungul timpului cu mult înainte de secolul III şi e folosit şi azi, fapt pentru care nu poate fi tratat ca o bazã de datare precisã a lãcaşului. Contrar însã credinţei cã semnul peştelui e o anagramare a expresiei în limba greaca care se traduce prin "Isus Cristos, fiul lui dumnezeu, salvatorul" el derivã de fapt din geometria sacrã pre-creştinã şi e o referinţã la acea "vesica pisces" care rezultã din intersecţia a douã cercuri. Ca orice alt element al geometriei sacre, şi "vesica pisces" e de fapt un element component al universului, unul dintre acele mistere de care nu ne putem apropia decât prin "miracolele" fizicii şi ale matematicii.

    Biserica lui Iosif a folosit ca loc de închinăciune pentru sfinţii cãlugari din arealul (sihãstria) Nucu - cu siguranţã începând cu secolul al XV când sfântul Iosif se muta de la sihãstria Fundãtura (din apropiere) aici , pe Valea Bordeiului şi mãreşte încã incinta şi îi adaugă douã ferestre în forma de arc frânt.

  
Valea Bordeiului era gazda locuinţelor şi ale altor cãlugãri; acelea erau sub formă de bordeie de lemn; locuinţa lui Iosif (mai apoi - bisericuţa) era locul unde sfinţii cãlugãri se adunau de sãrbatori, apoi se retrãgeau în munţi pentru post şi rugãciune. Sfântul Iosif era renumit ca mare împãciuitor, mânuitor de vorbă dulce pentru îndreptarea sufletelor şi drept vindecãtor prin rugãciune.

    Ca formã de respect îi este îngãduit a folosi locaşul reprezentativ al comunitãţii: şi celelalte sihãstrii ascultau de cuvântul lui plin de luminã: cea de pe culmea Martire, cea de la Gãvane , cea de La Vârful Cecilei.

    Bisericuţa lui Iosif (Schitul Ioan Bogoslov - atestatã documentar la 1587) este cea mai mare din bisericuţele în piatrã de la Nucu. Sãpatã într-o stâncã uriaşã, se conservã ca la început, cu intrarea în trepte precis tãiatã. Dispusã pe direcţia Nord-Sud, are la mijloc o uşoarã gâtuire, explicabilã prin compartimentarea iniţialã în douã încãperi sau prin sãparea în douã etape. Pentru protejarea intrãrii şi a ferestrei împotriva scurgerilor de pe stânca s-au sãpat şanţuri în arc frânt (bolta goticã). Deasupra intrãrii este incizat un peşte, simbol paleo-creştin. Bisericutei i s-a adãugat un pridvor de lemn. Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stânca au lãsat în peretele înclinat un desen simetric.


    Sihãstria lui Agaton.

    În a doua jumãtate a secolului XV, cuviosul Agaton s-a stabilit cu câţiva ucenici pe culmea muntoasã Crucea Spãtarului, cale de o jumãtate de ceas de sihãstria Fundãtura. Aici şi-a sãpat cu mâinile sale o micã bisericã in stâncã, cu hramul „Sf. Ioan Hrisoston". A mai ridicat o chilie, iar cei 12 ucenici şi-au sãpat şi ei chilii în piatrã în acelaşi munte.

  
 Sihãstria aceasta a lui Agaton este printre primele cunoscute în Munţii Buzãului. Pe aici au trecut timp de trei secole peste o sutã de sihaştri. Vestea despre credinţa ieroschimonahului Agaton ajunsese pânã la domnul Neagoe Basarab, el însuşi cunoscãtor al vieţii isihaste din Ţara Româneascã. Acesta, împreunã cu episcopul Buzãului, a fãcut unele danii sihastriei, fapt pentru care au fost scrişi în pomelnicul bisericii, sãpat în peretele altarului de ambele pãrţi ale ferestrei de est. Ulterior, au fost adãugati şi alţi voievozi care au miluit pe cãlugãrii de aici: Moise, Vlad, Vintilã şi soţia lui, Rada.

    Arheologii susţin cã Bisericuţa a fost sãpatã în sec XIII, pãstrându-se podeaua, peretele sudic, o parte din acoperiş, altarul şi chilia alãturatã. Sub bisericã se vede un beci-ascunzãtoare, în care încape o persoanã, legenda spunând cã aici s-a gãsit o comoarã, probabil odoarele aşezãmântului.


    Peştera lui Dionisie Torcãtorul

    Cuviosul Dionisie Schimonahul era unul dintre sihaştrii cei mai renumiţi de la Sihãstria „Fundãtura", care a trãit aici în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea. I se spunea „torcãtorul", pentru cã se ocupa cu torsul lânii din care işi câştiga existenţa.

    
El şi-a sãpat peştera într-o stâncã greu accesibilã, la patru metri deasupra pãmântului şi a trãit în ea peste 30 de ani, rãbdând frigul iernii, umezeala, foamea. Cuviosul Dionisie Sihastrul era foarte cunoscut în partea locului, pentru cã „izgonea duhurile necurate din oameni şi cunoştea cele viitoare". Hrana şi-o câştiga torcând lana pe care i-o aducea ucenicul de prin sate. O datã pe sãptãmânã, cobora din pesterã şi se împãrtãşea la Sihãstria „Fundãtura". Locul unde îşi sprijinea scara se cunoaşte şi astãzi. A fost atestatã documentar în anul 1639.

    Dupã moartea sa, chilia a fost locuitã de calugãri pânã la jumãtatea secolului XIX, când rãmâne definitiv pãrãsitã.


    Fundul Peşterii

    Este situatã pe versantul sudic al unei ramificaţii stâncoase din Culmea Crucea Spãtarului, la 2 km de satul Nucu şi la 150 m de Peştera lui Dionisie. În grotã a funcţionat schitul Profirul, amintit prima data într-un document emis de Gheorghe Duca la 12 ianuarie 1678.

 
   La origine naturalã (pe faţa rece a muntelui) a fost amenajatã pentru locvuit. Planul bazei este în formã de triunghi alungit, deasupra intrãrii având douã nişe în formã de unghi pentru dirijarea apei din precipitaţii. Deasemenea se mai pot observa pe ambele pãrţi ale intrãrii douã nişe pentru fixarea suprastructurii de lemn, iar în interior sunt nişe şi firide pentru fixarea grinzilor care fragmenteazã sau distrug incizii mai vechi. Pe pereţi se observã cu claritate categorii de incizii aparţinând unor epoci istorice distinct. Unele reprezintã pumnale de tip “akinakes” (specific halstat-ului târziu, sec VI-IV î.c.), vârfuri de lance şi de sãgeţi. Pumnalele se pare cã au fost incizate dupã conturul armei lipitã de perete. Cu privire la originea etnicã a populaţiei care le-a incizat, se considerã cã ar fi cu multã probabilitate
geto-dacicã, deoarece astfel de arme aduse de sciţii-agatârşi au fost preluate şi folosite chiar fãurite în atelierele meşterilor locali.

    Din analiza solului, arheologii au stabilit cã primii locuitori care au amenajat şui folosit peştera au lutuit podeaua. Dupã o anumitã perioadã de timp, în urmaunui incendiu care a distrus anexele de lemn exterioare şi interioare, s-a format un strat de cenuşã. Dupã mai multe secole, în evul mediu, cei care au refolosit peştera au lutuit la rândul lor podeaua, iar dupã dezafectarea locuinţei, în decurs de cca secole, s-a format actualul strat de pãmânt acoperit cu un pat gros de Frunze.

    A doua categorie de incizii o formeazã crucile şi inscripţiile în alphabet chirilic din epoca feudal (conservate mai bine), suprapuse peste cele anterioare.


    Sihãstria Alunişul"

    Situatã în comuna Colţi aceasta dãinuieşte de la sfârşitul secolului XIV. Sihãstria era compusã din o micã bisericã în stâncã (muntele Martirie), în jurul cãreia au fost sãpate mai multe peşteri, unele suprapuse, cu câte una şi chiar douã încãperi. A luat numele „Aluniş" din cauza codrului de aluniş ce creşte aici. La sfârşitul secolului XVI sihãstria devine „chinovie", pentru cã avea peste 20 de cãlugãri, fiind refãcute o parte din peşteri. Între 1692 - 1703, ieroschimonahul Antonie de la Aluniş mãreşte obştea sa la peste 30 de sihaştri. În secolul XIX, schitul devine metoc al Episcopiei Buzãului, iar biserica este extinsã şi înoitã de ieroschimonahul Antonie din Mânãstirea „Ciolanu".


    Sihãstria „Gãvanele"

    În comuna Bozioru, aproape de Sihãstria Fundãtura, a luat fiinţã la sfârşitul secolului al XVI-lea o micã sihãstrie cu numele Gãvanele, dupã numele muntelui şi forma geograficã a locului. Ea purta hramul „Adormirea Maicii Domnului, Sf. Nicolae şi Sf. Mucenic Elefterie" şi a fost intemeiatã de sihaştrii de la Fundãtura. Aici au trãit timp de douã secole cãlugãri şi pustnici renumiţi, iar în secolul XVII Schitul „Gãvanele" este reînnoit de fraţii Dimitrie şi Costache Gica, pentru ca în secolul XIX sã ajungã metoc al Episcopiei Buzãului. Dupã desfiinţarea sa, în vatra schitului ia naştere satul „Schitu" numit mai tarziu Gãvanele, iar biserica devine „biserica de enorie".

    În ceea ce priveşte importanţa lor, toate sunt foarte valoroase atât din punct de vedere istoric, cât şi arhitectonic. Ele sunt mãrturii  unice. Fiecare dintre aceste schituri sunt repere ale unei perioade îndelungate; unele datând din secolul VI înainte de Christos, altele din perioada creştinã sau din creştinismul timpuriu. Multe pãstreazã încã simboluri nedescifrate. Toate aceste date dau o valoare cu totul şi cu totul deosebitã, care trebuie sã fie in atentia tuturor, pentru cã reprezintã rãdãcinile noastre ce ne-au fixat în istorie şi ne fixeazã în continuare în istoria Europei.