Creşterea bovinelor de carne - generalităţi
 

I. Introducere privind creşterea bovinelor de carne

 

Creşterea bovinelor de carne este una la îndemâna românilor. Spun asta gândindu-mă că se potriveşte de minune cu situaţia în care ne aflăm majoritatea dintre noi şi cu ceea ce suntem.

Adică suntem cam săraci, puţin comozi şi nu foarte instruiţi. Dar asta nu e o acuză şi nici nu trebuie simţită ca o vină…Aşa suntem unii dintre noi….

Creşterea bovinelor de carne poate fi o activitate simplă. Eu cel puţin aşa îmi doresc să rămână. Să mă pot bucura de priveliştea viţeilor jucându-se pe păşune în scăldatul razelor de soare, să şterg cu nişte cârpe nefolositoare viţelul abia născut pe care tânăra mamă nu-l recunoaşte încă, să le împrăştii baloţii cu fân, afară în zăpadă, simţind că-mi amorţesc mâinile de îngheţate ce sunt…
Nu prea-mi place tehnica exagerată când nu e la locul ei…Nu ştiu să socotesc unităţile de încărcare digestivă, nici să calculez de câte pulsaţii pe minut sunt nevoie ca să reglez aparatul de muls care nu-mi mai este de folos când se ia lumina…
Dar până la urmă totul este o chestiune de opţiune….

Îmi plac americanii. Sunt mai pragmatici. Au o vorbă care mi-au plăcut şi care sintetizează ceea ce vreau eu să spun despre cum se desfăşoară această activitate:

“Pune-le vacilor nişte iarbă dinainte şi un taur dinapoi şi lasă-le să facă ce ştiu ele mai bine: să crească”

Pentru cei care nu sunt prea familiari cu subiectul am să încerc să detaliez un pic ideea. Sunt convins că voi fi cam simplist, aşa că îi rog pe cei mai documentaţi să mă ierte:

 

Vitele pentru carne se cresc pentru că au o capacitate deosebită de conversie a furajelor în carne de calitate. Nu sunt deloc potrivite să fie mulse.

O fermă cu vaci din rasă de carne care produce viţei deţine o cireadă de 10, 70 sau 1.000 de capete. Acestea sunt întreţinute pe timpul anului cât mai ieftin posibil, de regulă numai pe păşune. Animalele păstrează o condiţie corporală deosebită deşi nu primesc hrană suplimentară. Chiar şi în sezonul rece se foloseşte uneori păşunatul unor culturi anuale de toamnă special destinate acestui scop. Numai stratul de zăpadă determină hrănirea animalelor din rezervele de fân şi eventual concentrate.

Animalele nu se leagă. Nu se lucrează cu individul ci eventual cu grupa.
Adăposturile sunt foarte simple, de multe ori fiind doar saivane cu trei pereţi. Pentru temperaturile excesive care se suprapun peste sezonul fătărilor se foloseşte un mic adăpost, sau magazia de păstrare a fânului pentru a proteja 1-3 zile viţeii care se nasc pe timp foarte geros (-20, -30 C). Altfel animalele stau afară tot timpul anului, protejaţi de multe ori doar de perdele de arbori.

Vacile sunt montate natural atunci când viţeii sunt destinaţi sacrificării şi de cele mai multe ori artificial, când viţeii sunt păstraţi pentru reproducţie. Ele fată toate într-un interval de 2, maxim 3 luni, de regulă prin decembrie-februarie. Pentru că atunci se pot supraveghea vacile mai uşor, nefiind pe păşunea care poate e mai departe de fermă (casă). Şi pentru a se acorda ajutor la fătare în caz de nevoie, şi pentru a avea un lot de viţei uniformi care vor fi hrăniţi cu aceeaşi raţie. Mai sunt şi alte motive.

Viţeii sunt îngrijiţi de mamele lor. Ei se hrănesc cu lapte şi cu iarbă până la înţărcare, în jurul vârstei de 6 luni. Până atunci stau alături de vaci în cireadă.
La înţărcare viţeii se vând unor îngrăşătorii sau se cresc separat de acelaşi fermier. Sunt ţinuţi tot pe păşune dar se suplimentează hrana cu concentrate (1-3 kg zilnic).
Un viţel are un spor în greutate de aproximativ 1.000 gr zi în condiţii naturale şi aproximativ 1,5-2,3 kg când este supus îngrăşării. Sacrificarea se face de regulă la aproximativ 650-750 kg greutate vie. Randamentul este de apox. 65% la animalele îngrăşate.

Prin aprilie – mai se introduc taurii în cireadă. Sunt ţinuţi circa 2 luni. Unii fermieri, care au animale puţine, folosesc un taur în comun.
Animalele care nu rămân gestante în acest interval se sacrifică de regulă înainte de a veni sezonul rece, alături de taurii şi vacile care nu mai pot fi folosite la reproducţie şi de tineretul îngrăşat.

Crescătorii folosesc de regulă încrucişări între 2 sau mai multe rase pentru viţeii desinaţi abatoarelor. Adică peste cireada de femele deţinute, care pot fi tot metise din rase de carne, se introduce un taur dintr-o altă rasă de carne. Prin această metodă se măreşte atât rezistenţa viţeilor cât şi viteza lor de creştere.

Fermele de reproducţie sunt consacrate raselor pure.

 

II. Avantajele şi dezavantajele activităţii, în România

 

Avantaje ale creşterii raselor de carne:

1. Investiţii reduse în dotările fermei.

2. Gradul redus de tehnicizare a activităţii.

3. Condiţii sanitare, sanitar-veterinare mai uşor de respectat.

4. Efort foarte redus de îngrijire al animalelor.

5. Cerere crescută şi insuficient acoperită pe piaţa europeană, pentru carne de vită de calitate.

6. Valorificarea animalelor se poate efectua în 1 , 2 reprize anuale ceea ce reduce durerea de cap legată de desfacerea producţiei agricole (cum ar fi vânzarea laptelui).

7. Preţul plătit de cei care achiziţionează animale pentru abatoare (în special greci şi italieni) este de circa 2-3 ori mai mare decât preţul plătit pentru animalele din rasele autohtone. 

8. Este o activitate mai uşor de dimensionat (ca efectiv) şi se poate combina de către crescător cu o slujbă de zi, turism rural etc., deoarece îngrijirea animalelor nu ocupă timp mult şi nici nu este nevoie de efort prea mare pentru a întreţine câteva animale.

 

Dezavantaje sau probleme potenţiale în dezvoltarea unei astfel de afaceri:

1. Nu există o piaţă românească pregătită pentru carne de vită de calitate. Asta rezultă şi din balanţa comercială a României, prin analiza exportului animale vii şi import carne congelată vită.

Cei de la abator plătesc deocamdată o carcasă dintr-o rasă de carne la fel ca o carcasă obişnuită, deoarece folosesc toată carnea la prepararea mezelurilor. Din acest motiv carnea de calitate nu se poate diferenţia de cea congelată, de slabă calitate.

2. Fluxul de numerar din activitate (adică se încasează bani 1-2 ori pe an) poate pune probleme fermierilor.

3. Necesită folosinţa unei suprafeţe de păşune a cărei achiziţionare sau amenajare poate fi costisitoare. De fapt procurarea (folosinţa) unui teren adecvat (păşune) este cheia investiţiei.

4. Lipsa unor tradiţii şi experienţei specialiştilor în domeniu.

 

III. Cele mai cunoscute rase de carne

 

Deşi în ţara noastră nu sunt cunoscute, pe mapamond există multe rase de bovine de carne, exploatate aşa cum am arătat mai sus.

 

 

 

 

 Înapoi la prima pagină