1. Al III Reich


Termenul de al III-lea Reich


"Al Treilea Reich" ( Drittes Reich in germana) este folosit ca sinonim pentru Germania Nazistă. titulatura a fost  folosita pentru prima oară în 1922, ca titlu de carte, de scriitorul conservator Arthur Moeller van den Bruck. A fost adoptat de propaganda nazistă, care considera Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană ca primul reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, şi propriul lor regim ca pe cel de-al treilea. Prin numerotare se sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919-1933. Propagandisti nazisti au supranumit al Treilea Reich ,   „Reichul milenar” (sau „Reichul de o mie de ani”), întrucât  sperau ca el să dăinuiască cel puţin atâta, aidoma Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germană. Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiţionale germane cu simbolurile naziste în încercarea de a forţa percepţia că toate erau identice. Astfel, Partidul nazist a folosit termenul de „AlTreilea Reich” sau „Reichul milenar” pentru a face legătura dintre aşa-numitul trecut glorios şi viitorul, care se sugera că urma să fie de asemeni glorios. În momentele sale de glorie, cel de-al Treilea Reichcontrola cea mai mare parte a Europei. Totuşi, din cauza înfrângerilor suferite în 1944 pe frontul de răsărit din partea Uniunii Sovietice, şi pe frontul de vest din partea aliaţilor anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „reichul milenar” nu a rezistat decât 12 ani, din 1933 până în1945. Datorită acestei durate scurte, unii istorici numesc Germania Nazistă şi „reichul de 12 ani”. Există dovezi că Hitler însuşi nu agrea denumirea Drittes Reich, datorită faptului că ar fi sugerat o poziţie inferioară predecesorilor săi.

Drumul spre putere

În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci Franz von Papen, generalul Kurt von Schleicher a eşuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută, ci doar cea relativă. Totuşi aceasta a ajuns pentru intrarea naziştilor în parlament. La 30 ianuarie 1933 preşedintele Germaniei Paul von Hindenburg îl numeşte cancelar peAdolf Hitler.
Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27
februarie 1933 Hermann Göring a înscenat incendierea Reichstag-ului, acţiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum şi alte legi şi drepturi cetăţeneşti. O consolidare mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru reconstruirea Reichului) de la 30 ianuarie1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la Weimar”, care era un stat federal puternic decentralizat, într-un stat centralizat. Au fost desfiinţate parlamentele statelor federaţiei, transferând drepturile suverane ale poporului guvernului central; administraţiile statelor federale au fost puse sub controlul administraţiei centrale. Ultimul act administrativ, care a transformat practic peste noapte Germania într-o dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta dădea cancelarului Germaniei aceleaşi puteri legislative ca şi cele ale Reichstag-ului, proclamând că şeful guvernului poate aproba amendamente la constituţie în mod arbitrar, şi asigurându-i cancelarului puteri speciale în caz de urgenţă, care suspendau practic toate libertăţile civile şi transformau Germania într-o ţară cu un sigur partid politic.
Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri, pricipalele ţinte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova şi homosexualii.
Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetăţenia germană şi li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acţiunea organizată pe plan naţional fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente pentru acest act nazist samavolnic se foloseşte denumirea Pogromnacht- noaptea pogromului. Drept consecinţă a situaţiei create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiţi să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist.
Naziştii au iniţiat şi alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi” din populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfăşurării căruia au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. Această măsură animalică a fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale şi până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Politica Economica



        Atunci când naziştii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rataşomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor. Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă adeficitului bugetar. Însă, în acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.
       În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului. Măsurile represive au ţinut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de export. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluareamărcii germane. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului.
Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie. La18 octombrie 1936 economia germană a trecut sub conducerea lui Hermann Göring, iar Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producţiei de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia şi problemele producţiei. Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat şi un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă realizare fiind reţeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca scop creşterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldaţi până la câteva milioane.
În 1942 cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

Subpagini (1): Pregatirea Razboiului