Numele lui Ştefan Velovan, unul dintre marii pedagogi români ai epocii moderne şi director al Institutului Pedagogic între 1877-1893, era cunoscut în întreg spaţiul românesc. El face parte din galeria primilor noştrii pedagogi de la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX, fondator al pedagogiei din şcolile normale din Banat şi România. Prin cultura lui filozofică şi pregătirea în universităţile străine, a impus la noi studiul pedagogiei ca disciplină indispensabilă pregătirii viitorilor învăţători.

Născut la 22 septembrie 1852, în comuna Rusca Montană, fiu al preotului paroh Nicolae şi al preotesei Drăghina, şi-a început cursurile şcolii primare în comuna natală, apoi cursul primar superior „Oberschule” şi cursul secundar la Timişoara unde îşi dă şi examenul de maturitate. Prin generozitatea lui Ioan Popasu primul episcop român al Caransebeşului, obţine o bursă de la Fundaţia Emanoil Gojdu, pentru continuarea studiilor la Universitatea din Viena, unde studiază filozofia şi ştiinţele naturale, apoi în Germania la Universitatea din Gotha, unde îşi completează studiile teoretice şi practica pedagogică. După terminarea studiilor, în 1877 se reîntoarce în Banat, la Caransebeş, unde Ioan Popasu îi încredinţează catedra de pedagogie de la Preparandia adică Şcoala Normală, iar puţin mai târziu, îi dă şi postul onorific de director al acestei şcoli, calitate în care funcţionează până în 1893. Se impune în scurt timp prin vasta sa cultură si modul deosebit prin care îşi captivează elevii.

La 31 iulie 1883 este ales preşedinte al Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale ortodoxe din Eparhia Caransebeşului, funcţie pe care o îndeplineşte până în 1893 la plecarea din Caransebeş. Pentru conferinţele învăţătorilor, vine în sprijinul tinerilor învăţători întocmind un abecedar şi scrie articole metodice referitoare la cele mai multe obiecte de învăţământ pe care le publică în „Foaia Diecezană“ şi în reviste de specialitate ca „Chestiuni metodice”, „Convorbiri didactice”, „Revista învăţătorilor şi învăţătoarelor din România”. Amintim aici: „Instrucţiune pentru învăţătorii poporali privind predarea fizicii“, „Istoria naturală în şcoala poporală“, „Prelegeri de propedeutică pedagogică“ (1886), „Metodica speciale a geometriei” (1888) , „Metodica istoriei“, „Metodica specială a stiințelor fizico-chimice” (1889).

În revista „România jună“ din Viena publică studiul „Intelectualitatea ca notă esenţială a plăcerilor estetice morale” (1888). În „Foaia Diecezană” nr. 6-11/1890 publică studiul „Întemeierea psihologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbatiene de asociere şi reproducere“, preluat de revista bucureşteană „Lumină pentru toţi“ şi apoi de revista germană „Zeitschrift für exacte Philosophie“. Mai publică articole şi în „Romänische Revue“.

A publicat studii critice referitoare la diferite lucrări : „Inducţiunea în morală“ referitor la cartea „Asupra moralei inductive“ de Constantin Leonardescu, profesor la Universitatea din Iaşi; studiul referitor la „Psihologia empirică” de I. Popescu, „Studiu critic asupra «Logicei» lui Titu Maiorescu”şi altele.

În perioada 1878-1893 a participat la viaţa culturală din Caransebeş în cadrul „Reuniunii de cântări şi muzică” pe care a condus-o între anii 1890-1893, luând parte la activitatea artistică de amatori atât în calitate de interpret cât şi de instructor.

Un loc aparte îl ocupă publicarea unor studii şi articole în revista «Convorbiri Literare» ca: „Inducţiunea în morală” (1887), „Raportul dintre ştiinţă şi artă” (1888), „Câteva chestiuni metodologice” (1889), „Întemeierea psihologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbartiene” (1891), „Şcoala lui Herbart şi pedagogia la români” (1892), „Rolul fanteziei şi al memoriei în apercepţie” (1894), „Apercepţia în serviciul noţiunilor” (1895).

Aceste lucrări au atras atenţia oamenilor de ştiinţă şi îl fac pe Titu Maiorescu să-l considere pe Velovan ca pe o remarcabilă personalitate pedagogică, deoarece socotea că studiul pedagogiei şi practica pedagogică sunt absolut necesare pregătirii viitorilor învăţători. De altfel concepţiile filozofice ale celor doi au fost apropiate deoarece amândoi sunt admiratori ai filozofului Johann Friederich Herbart, cel care l-a influienţat atât de mult pe Velovan în scrierile sale. De aceea, Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice, intră în corespondenţă cu Velovan, pentru a-l determina să treacă munţii în Ţara Românească, în calitate de profesor de Pedagogie.

Despre acest demers află însă Episcopul Popasu, care era şi unchiul după mamă al lui Titu Maiorescu, îi scrie acestuia: „… Nepoate Titule, dacă îmi iei pe Velovan, mie nu-mi rămâne decât să închid Preparandia”. Aşa, Velovan rămâne în continuare la Caransebeş.

Episcopul Popasu moare, însă, în februarie 1889, iar ceva mai târziu, în 1893, ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, Take Ionescu, reia tratativele cu Ştefan Velovan şi izbuteşte să-l determine să treacă în Ţara Românească. Ministrul îi încredinţează lui Velovan catedra de Pedagogie de la Şcoala Normală „Carol I” din Bucureşti şi-i dă în acelaşi timp şi direcţiunea şcolii, iar până la numirea unui titular i s-a încredinţat şi catedra de Pedagogie de la Şcoala Normală de Institutoare. Ca director, Ştefan Velovan activează doi ani, apoi demisionează. Ca profesor de Pedagogie funcţionează însă trei ani. De la Bucureşti, se mută la Câmpulung Muscel, unde Velovan mai lucrează un an.

În toamna anului 1896, Ştefan Velovan se transferă la Şcoala Normală din Craiova. Aici înfiinţează Şcoala de Aplicație, unde elevii normalişti făceau practica pedagogică. La Craiova, Velovan a rămas strâns legat de catedra sa. În afară de şcoală, s-a manifestat puţin. Lua parte la conferinţele generale ale învăţătorilor, ţinute în vacanţa de primăvară, când le lămurea diverse chestiuni de învăţământ.

În anul 1909 la Craiova apare revista «Chestiuni metodice» în paginile căreia Velovan îşi publică o serie de articole ca: „Procesul psihic în câştigarea noţiunilor” (1909); „Desenul ca exerciţiu pregătitor pentru scris-citit“ (1909). „În chestiunea legilor psihologice de reproducere a ideilor” (1909); „Senzaţiunea, percepţiunea şi intuiţiunea” (1909); „Reproducerea ideilor” (1910); „Memoria” (1910); „Imaginaţia”, „Felurile senzaţiilor (perceptiilor şi ideilor)”, „Noţiunile timpului şi spaţiului” (1920).

De asemenea a mai publicat articole în alte reviste. În «Convorbiri didactice», publică: „Cercul apercepţiei” (1895) şi „Metodica specială a ştiinţelor fizico-chimice” (1897); „Metodica specială a Scris-Cititului”. În «Revista învăţătorilor şi învăţătoarelor din România» publică „Metodica specială a Religiei şi Moralei“ (1902). În revista craioveană «Solidaritatea» publică „Chestiunea învăţământului practic în şcolile primare“ (1905). În 1913 tipăreşte în broşură „Despre memorie“, studiu original de psihologie pedagogică.

Munca la catedră şi preocupările ştiinţifice îi iau tot timpul. O interesantă dispută ştinţifică în presa vremii o constituie cea dintre Velovan şi Isabela Sadoveanu pe marginea metodei experimentale introdusă în pedagogie la începutul secolului XX. Pe marginea acestei dispute Velovan publică în 1916 articolul „Pedologia şi pedagogia“.

Ştefan Velovan a fost adept declarat al herbartianismului în ţara noastră. Datorită metodei şi ideilor sale, Şcoala Normală din Craiova a devenit centrul unui curent pedagogic, cunoscut sub numele de velovanism.

În 1919, pe vremea Consiliului Dirigient al Transilvaniei, Onisifor Ghibu, de la Resortul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, stăruie ca Velovan să se întoarcă peste munţi, ca să ia Inspectoratul Şcoalelor Normale. Velovan, invocând vârsta înaintată, refuză propunerea, fiind ales apoi în Parlamentul României reîntregite, ca deputat din partea Partidului Țărănist. A fost membru în comitetul Ligii Culturale.

Ultimele lucrări, pe care Velovan le dă la lumină, apar în 1926. Sunt două studii originale, tipărite în două broşuri diferite: „Cunoştinţe pregătitoare şi mecanica pshilogică” şi „Metoda proiectării faptelor”. Ultima broşură apărută după moarte este „Metoda reflectării faptelor” (1938).

În anul 1926, după o carieră strălucită de 49 de ani – dintre care 16 petrecuţi la Caransebeş, 3 la Şcoala Normală „Carol I“ din Câmpulung şi 30 de ani la Şcoala Normală din Craiova – Ştefan Velovan se retrage la pensie în vârstă de 74 de ani. Este sărbătorit cu mare entuziasm în data de 5 decembrie 1926, împreună cu un coleg de muzică domnul Gheorghe Fotino, de către corpul profesoral împreună cu oficialităţile judeţului şi ale Ministerului. La această reuniune se propune înfiinţare unei burse de studii în străinătate „Ştefan Velovan“ iar şcoala să poarte numele Şcoala Normală de învăţători „Ştefan Velovan“, denumire aprobată de Ministerul Învăţământului în 15 decembrie 1926 şi înscrisă apoi pe frontispiciul şcolii.

Ultimii ani ai vieţii, după ieşirea la pensie, şi-i petrece alături de soţia sa Anica Velovan în comuna natală, Rusca Montană de care îl lega copilăria petrecută aici şi mormântul părinţilor săi ce-şi dorm somnul cel de veci în cimitirul acestei comune. Deseori se auzeau sunetele pianului din vila „Ştefănica”, nume obţinut din Ştefan şi Anica, numele celor doi soţi Velovan. Datorită prezenţei sale, viața culturală capătă o nouă înfăţisare: s-a înfiinţat un nou cor, o Casă Naţională (azi Căminul Cultural), înfiinţată de învăţătorul Oprea Ion, fostul lui elev din promoţia 1926, o bibliotecă şi nu în ultimul rând asociaţia culturală „ASTRA”, al cărui președinte de onoare a fost, reunind pe toţi intelectualii de pe Valea Bistrei.

Trece la cele veșnice, la 26 iulie 1932, fiind înmormântat la Caransebeş, la cererea foștilor săi elevi și a neamurilor, în cimitirul istoric, alături de cele mai proeminete personalități din acest oraș. Pentru meritele sale aduse învăţământului românesc se ia iniţiativa ridicării unui bust din bronz în faţa Şcolii Normale din Craiova inaugurat în ziua de 8 mai 1938.

Prin tot ceea ce a scris în domeniul psihologiei, pedagogiei şi logicii, Ştefan Velovan s-a impus în rândul celor mai de seamă pedagogi teoreticieni români din acea vreme. Într-un articol publicat în presa din Cetatea Băniei, în 1938, învăţătorul Al. I Bălănescu afirma : „Ştefan Velovan n-a fost numai un caracter, n-a fost numai o personalitate impunătoare, el a fost un adevărat profesor, un adevărat apostol…a format din elevii săi adevăraţi apostoli misionari care s-au răspândit în toate satele…’’.

Am făcut o scurtă evocare a vieţii şi activităţii marelui filosof, pedagog şi om politic, care s-a aflat în primele rânduri ale luptei pentru unire a tuturor românilor. Sub oblăduirea sa, nu numai oraşul Caransebeş primeşte o înfăţişare de­osebită din punct de vedere cultural, ci şi comuna sa natală, Rusca Montană.

Șccoala Gimnazială din Rusca Montană poartă numele acestui mare om născut aici.