Martin Heidegger

Fragment din 

Zur Seinsfrage / Despre întrebarea privitoare la ființă 

(scrisoare către Ernst Jünger, 1955)

[...] Totuși, pentru a salva metafizica în esența ei, trebuie ca muritorii să-și aducă obolul măcar prin a se întreba, acum pentru prima oară, „ce este metafizica?“ Cu riscul de a deveni prolix, repetând lucruri spuse deja în alte părți, aș dori să profit de ocazia scrierii acestei scrisori și să lămuresc încă o dată sensul și anvergura întrebării amintite mai sus. Din ce motiv? Fiindcă și preocuparea  dumneavoastră vine, în felul ei, să pună umărul la depășirea nihilismului. Însă o asemenea depășire (Überwindung) survine în spațiul lecuirii de metafizică (Verwindung). Iar în acest spațiu intrăm tocmai punându-ne întrebarea „ce este metafizica?“. 

Pusă în deplină cunoștință de cauză, întrebarea amintită ne face să presimțim cumva că, întrebându-ne în felul acesta, întrebarea însăși ajunge să se clatine. A te întreba „ce este… cutare lucru“ arată că ceea ce este vizat e – așa cum se întâmplă în mod obișnuit – „esența“ acelui lucru. Totuși, dacă întrebarea caută să pună în discuție metafizica drept trecere-dincolo (Überstieg) a ființei față de ființare, atunci o dată cu „ființa“ în a sa trecere-dincolo devine chestionabilă și distincția în interiorul căreia se mișcă din timpuri străvechi doctrinele metafizice și de la care își primesc articularea de bază a limbajului lor. E vorba de distincția între esență și existență, între cviditate, natura unui lucru (Was-sein)  și realitatea de fapt (Daß-sein).

Pentru început, întrebarea „ce este metafizica?“ face uz fără nici o  reținere de această distincție. Curând se vădește totuși că meditația asupra trecerii-dincolo a ființei asupra ființării face parte dintre acelea ce trebuie să-și pună singură capăt zilelor, pentru ca gândirea să nu moară, ci să se transforme. Când am încercat să discut întrebarea „ce este metafizica?“ – s-a întâmplat să fac asta la un an după ce apăruse lucrarea dumneavoastră, Mobilizarea totală –, nu [418] aveam ca scop să obțin o definiție a unei discipline din filozofia de școală. Am discutat, mai degrabă, în perspectiva determinării metafizicii – determinarea potrivit căreia în cuprinsul ei survine trecerea-dincolo a ființei față de ființare – o întrebare care ne face să gândim acel Altceva în raport cu ființarea. Însă întrebarea aceasta nu a apărut din senin și nici nu conduce către nu se știe unde. 

După un sfert de secol s-ar cuveni să facem din nou referire la un fapt ignorat astăzi, ca și cum ar fi vorba de ceva cu totul exterior. Întrebarea „ce este metafizica?“ a fost discutată în cadrul unei prelegeri inaugurale, în fața facultăților reunite. Ea se pune deci în sfera tuturor științelor și le vorbește acestora. Dar cum? Nicidecum în intenția arogantă de a îmbunătăți munca lor sau, cu atât mai puțin, de a o deprecia. 

Științele își reprezintă tot ce este ființare, și fac asta împărțind-o pe domenii. Ceea ce căutam să fac era ca, pornind de la această reprezentare a ființării, și totodată urmând-o, să scot din curs o opinie foarte des întâlnită în științe. Ele consideră că, o dată cu reprezentarea ființării, e epuizată întreaga sferă a ceea ce poate fi cercetat și chestionat, căci în afară de ființare nu există, chipurile, „altceva nimic“. Această opinie curentă în științe este preluată, cu titlu de încercare, în cadrul întrebării privitoare la esența metafizicii și, după cum se pare, este împărtășită cu ele. În același timp însă, oricine gândește pe urmele meditației desfășurate acolo trebuie să știe deja că o interogare privitoare la esența metafizicii trebuie să aibă în vizor un unic lucru, iar acela este trecerea-dincolo: ființa ființării. Pe de altă parte, în câmpul vizual al reprezentării pe care o pun în joc științele, care nu știu decât de ființare, acel ceva care nu e câtuși de puțin ființare (adică ființa) se prezintă doar ca Nimic. De aceea prelegerea vine să întrebe cu privire la „acest Nimic“. Ea nu pune o întrebare arbitrară, îndreptată către nu se știe unde, privind „Nimicul“. Întrebarea sună astfel: despre ce este vorba în cazul acestui Altceva în raport cu fiece ființare, acel ceva care nu e ființare? Cu această ocazie se arată următorul lucru: Dasein-ul omului este „menținut“ în „acest“ Nimic, [419] în acest cu totul Altceva decât ființarea. Altfel spus, asta înseamnă și nu poate decât să însemne: „Omul este locțiitorul Nimicului“. Propoziția spune că omul ține liber locul pentru acel cu totul Altceva decât ființarea, astfel că în starea sa de deschidere poate exista ceva precum ajungerea-la-prezență (ființa). Acest Nimic care nu este ființarea și care totuși este dat (es gibt) nu este nimic neînsemnat. Acesta e implicat în ajungerea-la-prezență. Ființa și Nimicul nu există pur și simplu alăturate una de cealaltă. Fiecare dintre aceștia îl susține pe celălalt, stând într-o înrudire a cărei plinătate esențială abia de am ajuns întrucâtva să o gândim. Și nu vom ajunge să o gândim câtă vreme omitem să ne punem întrebarea: ce anume avem în vedere prin acel Es („dăruirea însăși“) care, în cazul de față, dă (gibt)? Ce fel de donare e aceasta în care „«dăruirea însăși» dă“? În ce măsură ține de faptul că „«dăruirea însăși» dă ființă și dă nimic“ acel ceva care, dăruind, totodată păstrează la sine ceea ce e dăruit? 

Leonardo da Vinci scrie: „Nimicul nu are un mijloc, iar limitele lui sunt Nimicul.“ – „Printre cele mai mărețe lucruri care sunt de găsit printre noi, ființa nimicului este cea mai măreață.“ (Tagebücher und Aufzeichnungen / Jurnale și însemnări, trad. și ed. după manuscrisele italiene de Theodor  Lücke, 1940, p. 4 și urm.) Vorba acestui mare om nu poate și nici nu trebuie să dovedească nimic; însă trimite la întrebarea: în ce fel dăruirea însăși dă ființă și dă nimic? De unde o asemenea donare? În ce măsură noi, ca stirpe umană, suntem deja conferiți acestei donări? 

Deoarece prelegerea Ce este metafizica?, dată fiind ocazia cu care a fost ținută, se limitează în mod intenționat la a întreba orizontul trecerii-dincolo a ființei în raport cu ființarea, cu privire la acel Nimic care în primă instanță se prezintă reprezentării de tip științific asupra ființării, din conferință s-a reținut doar că apare „nimicul“ și s-a considerat că faptul acesta documentează asumarea unei poziții nihiliste. După atâta vreme scursă de atunci, să ne fie îngăduit să chestionăm acum din nou: unde anume, în care propoziție sau expresie s-a spus vreodată că Nimicul despre [420] care se vorbește în prelegere ar fi nimicul în sens de neînsemnat și că acesta ar constitui scopul ultim al oricărei reprezentări și al oricărui fapt-de-a-exista?

Prelegerea se încheie cu întrebarea aceasta: „De ce este în genere ființare și nu mai curând nimic?“ Aici, cuvântul „Nimic“ a fost scris în mod intenționat cu majusculă. De altfel, sonoritatea acestor cuvinte trimite la întrebarea pusă de Leibniz și preluată apoi de Schelling. Ambii gânditori o înțeleg ca întrebare privitoare la temeiul ultim și la cauza primă, de ordinul ființării, pentru orice ființare. Încercările actuale de a restaura metafizica preiau cu deosebită predilecție întrebarea amintită

Însă prelegerea Ce este metafizica?, dat fiind că o apucă pe altă cale,  gândește și această întrebare cu un sens schimbat. Acum, ceea ce se întreabă este: de ce anume ține faptul că peste tot doar ființarea deține preeminență, și nu este gândit mai degrabă nimicul ființării, „acest nimic“, adică ființa în privința esenței sale? Cel care înțelege până la capăt că prelegerea străbate un anumit parcurs din Ființă și timp, acela nu poate înțelege întrebarea decât în sensul deja precizat. A încerca asta a fost, la început, un gest de o stranie insolență. De aceea, întrebarea astfel transformată a fost lămurită în chip expres în „Introducerea“ (p. [365] și urm.) ce a fost pusă în deschiderea celei de-a 5-a ediții a scrierii Ce este metafizica?

Ce arată toate acestea? Arată cât de greoi și ezitant se angajează gândirea pe calea unei meditații care să aibă în vedere ceea ce are de altfel și scrierea dumneavoastră Dincolo de linie: esența nihilismului. 

Întrebarea „ce este metafizica?“ încearcă doar un singur lucru: să facă științele să mediteze îndelung asupra faptului că ele, în chip necesar și de aceea oricând și în toate cazurile, au atingere cu acel Altceva decât ființarea, cu Nimicul din ființare. Fără știința lor, ele stau deja în relație cu ființa. Lumina pentru vedea și observa, ca o atare ființare, ființarea pe care ele și-o reprezintă, ele o primesc dinspre adevărul ființei, [421] ca unul ce are de fiecare dată un rol determinant. Interogarea „ce este metafizica?“, în speță gândirea ce provine din ea, nu mai este știință. Însă pentru gândire devine acum demn de a fi interogat tocmai trecerea-dincolo ca atare, adică ființa ființării în privința esenței sale, și de aceea nicicând lucruri de nimic și lipsite de însemnătate. Cuvântul „ființă“, aparent vid, este gândit cu această ocazie permanent în plinătatea esențială a acelor determinări care trimit unele la altele încă de la Φύσις și Λόγος până la „voința de putere“  și vădesc pretutindeni o trăsătură fundamentală pe care am încercat să o numesc (Ființă și timp, § 6) cu ajutorul cuvântului „ajungere-la-prezență“ (An-wesen). Numai deoarece întrebarea „ce este metafizica?“ se îndreaptă dintru început către a gândi trecerea-dincolo, transcendens-ul, ființa ființării, numai de aceea ea poate gândi Nimicul ființării, acel nimic care este la fel de originar, unul și același cu ființa. 

Desigur, cineva care nu a stat să se gândească serios și în context asupra direcției de fond a întrebării privitoare la metafizică, care nu a examinat punctul din care pornesc toate căile ei și ce anume i-a favorizat dezvoltarea, unul ca acesta va da crezare mult prea ușor relatărilor care susțin că aici ar fi prezentată o filozofie a nimicului (în sensul nihilismului negativ). 

Neînțelegerile din jurul întrebării „ce este metafizica?“, care par insurmontabile, și totodată înțelegerea greșită a perspectivei pe care ea o deschide nu sunt decât în foarte mică măsură consecințele unei aversiuni față de gândire. Originea lor e ascunsă mult mai adânc. Sunt simptome care aruncă o lumină asupra parcursului nostru istoric: ne mișcăm încă, cu tot ce ține de noi, în sfera nihilismului, dacă acceptăm, firește, că esența nihilismului rezidă în uitarea ființei.