Despre esența temeiului

Problema transcendenței

II. Transcendența ca zonă în care se înscrie întrebarea privitoare la esența temeiului

O remarcă preliminară de ordin terminologic este menită să reglementeze utilizarea noțiunii de „transcendență“ și, totodată, să pregătească determinarea fenomenului exprimat prin acest cuvânt. Transcendența în­seamnă trecere-dincolo, depășire. Transcendent este acel lucru care împlinește depășirea, care stăruie în actul depășirii. Ca survenire, depășirea este proprie unei ființări. Din punct de vedere formal, depășirea poate fi concepută drept o „relație“ care se desfășoară „de la“ ceva „către“ altceva. Din depășire face parte atunci și acel ceva către care se face depășirea; în mod impropriu, acest „ceva“ este numit de cele mai multe ori transcendentul. În sfârșit, prin depășire, de fiecare dată este depășit ceva. Aceste momente sunt împrumutate de la o survenire „de ordin spațial“, pe care, de altfel, noțiunea de „transcendență“ o vizează în primă instanță.

Potrivit semnificației pe care urmează să o lămurim și să o atestăm, transcendența are în vedere acel lucru care este propriu Dasein-ului de tip uman. Dar aici nu este vorba de o modalitate de raportare printre altele, pusă doar uneori în aplicare, ci de o constituție fundamentală a acestei ființări, care survine înaintea oricărei alte raportări. Prin faptul că există un spațiu, Dasein-ul uman are, ce-i drept, printre alte posibilități, și pe aceea de „a depăși“ în spațiu: un hotar, de pildă, sau o prăpastie. Însă transcendența este depășirea care face cu putință existența în genere și, odată cu ea, și faptul-de-a-„te“-mișca-în-spațiu.

Dacă pentru ființarea care suntem noi înșine și pe care o înțelegem drept Dasein folosim numele de „subiect“, atunci putem spune: transcendența desemnează esența subiectului, ea este structura fundamentală a subiectivității. Subiectul nu există niciodată mai întâi [138] ca subiect, pentru ca apoi, în cazul în care există obiecte, să realizeze în plus actul transcenderii; a fi subiect înseamnă: a fi o ființare care există în și ca transcendență.

Problema transcendenței nu poate fi pusă niciodată ca și cum s-ar căuta un răspuns la întrebarea dacă transcendența poate fi atribuită subiectului sau nu, ci, dimpotrivă, înțelegerea transcendenței înseamnă că s-a decis deja dacă am reușit în genere să înțelegem ceva din natura subiectului sau dacă ne-am mulțumit să luăm ca punct de plecare doar un subiect trunchiat.

Ce-i drept, în primă instanță, caracterizând transcendența drept structură fundamentală a „subiectivității“, nu suntem încă în măsură să pătrundem în această constituție a Dasein-ului. Dimpotrivă; deoarece am respins orice încercare de a lua ca punct de plecare explicit sau – cum se întâmplă cel mai adesea – neexplicit conceptul de subiect, nici transcendența nu mai poate fi determinată ca „relație dintre subiect și obiect“. În această situație însă, Dasein-ul transcendent (o expresie care acum ne pare deja tautologică) nu depășește nici un „hotar“ așezat în fața subiectului, care l-ar constrânge să rămână dincoace, în imanență, și nici o „prăpastie“ care-l separă de obiect. Obiectele – ființarea obiectualizată – nu sunt însă nici ele acel ceva către care survine depășirea. Ceea ce este depășit este numai și numai ființarea însăși, și anume orice ființare care poate să fie sau să devină neascunsă pentru Dasein; așadar și ființarea, și tocmai ființarea care este Dasein-ul însuși.

În actul depășirii, Dasein-ul se îndreaptă către acea ființare care este chiar el, către el ca „sine“. Transcendența constituie sineitatea (Selbstheit). Dar să subliniem și de astă dată: niciodată în primă instanță numai această sineitate; depășirea vizează totodată și ființări care nu sunt Dasein-ul „însuși“ (selbst); sau mai exact spus: abia acum, în actul depășirii și prin intermediul lui, se poate diferenția și hotărî, în cadrul ființării, cine anume este și cine anume nu este un „sine“ (ein „Selbst“) și cum este el. Însă în măsura în care Dasein-ul există ca „sine“ – și numai în această măsură – el „se“ poate raporta la ceva de ordinul ființării care, însă, în prealabil trebuie să fi fost depășit. Deși Dasein-ul ființează în mijlocul ființării, [139] fiind cuprins de aceasta, prin însuși faptul că există, el a și depășit natura.

Însă formele de ființare depășite într-un Dasein nu s-au strâns pur și simplu laolaltă, ci ființarea, oricum ar fi ea determinată și articulată, este depășită din capul locului într-o totalitate. Se poate întâmpla ca această totalitate să nu fie recunoscută ca atare, chiar dacă ea – din motive pe care nu le punem acum în discuție – este întotdeauna interpretată pornind de la ființare și, de cele mai multe ori, chiar de la o zonă privilegiată a acesteia; de unde reiese că ea este cel puțin cunoscută.

Depășirea survine în totalitate și niciodată nu se rezumă la discontinuitatea unui când și când, de pildă ca surprindere exclusiv teoretică – și în primul rând teoretică – a unor obiecte. Dimpotrivă, prin însăși realitatea faptului-de-a-fi-în-deschis (Da-sein) depășirea a și fost înfăptuită.

Dacă însă ființarea nu este acel ceva către care se petrece depășirea, cum va trebui oare să definim acest „către care“, ba mai mult, cum putem oare să-l căutăm? Vom numi acum acel ceva către care Dasein-ul ca atare efectuează transcenderea – lume și vom defini transcendența ca faptul-de-a-fi-în-lume (In-der-Welt-sein). Lumea participă la constituirea structurii unitare a transcendenței: conceptul de lume aparține transcendenței și, de aceea, el este un concept transcendental. Cu termenul acesta denumim tot ceea ce, prin esența sa, ține de transcendență, împrumutându-și de la ea posibilitatea internă. Și abia așa punerea în lumină și interpretarea transcendenței pot, la rândul lor, să fie numite dezbatere „transcendentală“. Desigur, ce anume înseamnă „transcendental“ nu trebuie extras dintr-o filozofie pentru care „transcendentalul“ reprezintă un „punct de vedere“, ba chiar unul care ține de „teoria cunoașterii“. Putem totuși să remarcăm că însuși Kant a fost cel care a recunoscut „transcendentalul“ ca problemă a posibilității interne a ontologiei în genere, deși pentru el „transcendentalul“ mai păstrează încă în esență o semnificație „critică“. Pentru Kant, transcendentalul are în vedere „posibilitatea“ (ceea ce face posibil) acelei cunoașteri care, cu deplină îndreptățire, „traversează în zbor“ experiența, așadar care nu e „transcendentă“, ci este chiar ea experiență. Transcendentalul conferă astfel delimitarea (definiția), ce-i drept îngrăditoare – dar tocmai prin aceasta pozitivă – a esenței cunoașterii ontice netranscendente, așadar cea care este accesibilă omului ca atare. [140] Odată concepută esența transcendenței într-un chip mai radical și mai universal, devine necesară și o elaborare mai originară a ideii ontologiei și, odată cu ea, a metafizicii.

Expresia „faptul-de-a-fi-în-lume“, prin care caracterizăm transcendența, denumește o „situație de fapt“ care, în aparență, poate fi ușor înțeleasă. Însă ce anume vrea ea să spună depinde de înțelesul conceptului de lume, considerat fie în varianta lui obișnuită prefilozofică, fie în cea transcendentală. Pentru a lămuri lucrurile, să discutăm dubla semnificație a expresiei „faptul-de-a-fi-în-lume“.

Se afirmă îndeobște că transcendenta, concepută ca fapt-de-a-fi-în-lume, este o trăsătură a Dasein-ului omenesc. Însă, în ultimă instanță, acesta este cel mai banal și cel mai nesemnificativ lucru din câte se pot spune: Dasein-ul, omul ca ființare, face și el parte dintre ființări și, deci, poate fi întâlnit în calitate de ființare. Ar însemna atunci că transcendența ține de ființarea simplu-prezentă, cu alte cuvinte de ființarea care poate fi multiplicată până la a deveni de necuprins. „Lumea“ este atunci numele pentru tot ceea ce este, totalitatea înțeleasă ca unitate care, dincolo de o strângere laolaltă, nu mai dă nici o altă determinare acestui „tot“. Dacă punem la baza expresiei „faptul-de-a-fi-în-lume“ acest concept de „lume“, atunci, ce-i drept, „transcendența“ trebuie atribuită oricărei ființări în calitatea ei de simplă-prezență (Vorhandenheit). Ceea ce ființează simplu-prezent, adică ceea ce se află printre alte lucruri, „este în lume“. Dacă „transcendent“ nu înseamnă altceva decât „a face parte dintre celelalte ființări“, atunci este desigur imposibil să atribuim Dasein-ului uman transcendența, în calitatea ei de constituție a acestui Dasein și care l-ar singulariza pe acesta. Propoziția: „faptul-de-a-fi-în-lume“ ține de esența Dasein-ului uman – este, atunci, evident greșită. Căci nu este defel o necesitate de ordinul esenței ca să existe factic o ființare de genul Dasein-ului uman. La fel de bine, ea poate să nu fie.

[141] Dacă, însă, pe de altă parte, i se atribuie pe bună dreptate Dasein-ului – și numai lui – faptul-de-a-fi-în-lume ca o constituție a esenței sale, atunci această expresie nu poate avea semnificația amintită. Rezultă de aici că și „lumea“ înseamnă altceva decât totalitatea ființării nemijlocit prezente.

A atribui Dasein-ului faptul-de-a-fi-în-lume drept constituție fundamentală a sa înseamnă a spune ceva cu privire la esența care-i e proprie (cu privire la posibilitatea internă care îi este proprie în cel mai înalt grad în calitatea sa de Dasein). Tocmai în această situație, însă, nu ne putem orienta – ca și cum ar fi vorba de o trăsătură definitorie – în funcție de faptul dacă Dasein-ul există factic sau nu și care anume este acest Dasein de la caz la caz. A vorbi despre faptul-de-a-fi-în-lume nu înseamnă nicidecum a stabili existența factică a Dasein-ului; iarăși, nu este vorba nici de un enunț ontic. Faptul-de-a-fi-în-lume se referă la o determinare esențială a Dasein-ului în genere și are astfel caracterul unei teze ontologice.

Trebuie de aceea să spunem: Dasein-ul nu este un a-fi-în-lume pentru că – și numai pentru că – există factic, ci, dimpotrivă, el poate fi numai ca existând, adică în calitate de Dasein, și aceasta deoarece constituția sa esențială rezidă în faptul-de-a-fi-în-lume.

Propoziția: Dasein-ul factic este într-o lume (deci că apare printre alte ființări) se dovedește a fi o tautologie vidă. Enunțul: ține de esența Dasein-ului că el este în lume (deci că și el apare mod necesar „alături“ de alte ființări) se dovedește a fi fals. Teza: faptul-de-a-fi-în-lume ține de esența Dasein-ului ca atare este aceea care conține problema transcendenței.