CONSIDERAŢIE PRELIMINARĂ

În prelegerea de faţă dorim să căpătăm o înţelegere filozofică a Criticii raţiune pure a lui Kant – iar aceasta înseamnă să învăţăm să filozofăm. Într-o scurtă consideraţie preliminară vom arăta care sunt cerinţele esenţiale pentru realizarea acestei intenţii. Cerinţele sunt două: în primul rînd, trebuie să ştim ce anume înseamnă să înţelegi o filosofie moştenită prin tradiţie; în al doilea rînd, trebuie să avem o cunoaştere provizorie a mijloacelor şi căilor prin care se poate căpăta o astfel de înţelegere.

Filosofia aparţine celor mai originare strădanii omeneşti. Despre acestea Kant observă: 

„Totuşi strădaniile omeneşti se învârt intr-un cerc constant şi ajung din nou într-un punct unde au fost deja odată; ca atare, materiale care acum stau abandonate în praf ar putea fi prelucrate într-o construcţie minunată.“[1] 

Tocmai strădaniile omeneşti originare îşi au constanţa în faptul că nu îşi pierd niciodată caracterul problematic, că se reîntorc de aceea în acelaşi punct şi îşi găsesc doar în acesta sursa lor de putere. Constanţa lor nu se află în regularitatea neîntreruptă a avansării în sensul unui aşa-numit progres. Progres există numai în domeniul a ceea ce pentru existenţa umană este finalmente lipsit de importanţă. Filosofia nu se dezvoltă în sensul unui progres, ci este strădanie în vederea desfăşurării şi luminării aceloraşi puţine probleme; ea este lupta autonomă, liberă, fundamentală a existenţei umane cu întunericul ce poate irumpe oricând în ea. Iar orice luminare deschide numai noi abisuri. Stagnarea şi declinul filosofiei înseamnă de aceea nu o încetare a avansării, ci o uitare a centrului. Din această cauză, orice înnoire filosofică este o trezire prin întoarcerea înapoi către acelaşi punct.

Despre întrebarea: ce înseamnă a înţelege corect o filosofie – dorim să ne lăsăm îndrumaţi de Kant însuşi: 

„Nimeni nu încearcă să constituie o ştiinţă fără a avea ca fundament o Idee. Numai că în executarea ei schema, ba chiar definiţia pe care o dă la început ştiinţei lui, corespunde foarte rar Ideii lui; căci aceasta se află în raţiune ca un germene, în care toate părţile se găsesc ascunse încă foarte învăluit şi abia sesizabile observaţiei microscopice. De aceea, ştiinţele, fiind toate concepute din punctul de vedere al unui anumit interes general, trebuie definite şi determinate nu după descrierea pe care o dă despre ele autorul lor, ci după Ideea pe care o găsim întemeiată în raţiunea însăşi din unitatea naturală a părţilor pe care el le-a adunat împreună. Căci atunci se va găsi că autorul şi adesea şi urmaşii lui cei mai îndepărtaţi rătăcesc în jurul unei Idei, pe care ei înşişi nu şi-au putut-o lămuri, şi de aceea nu pot determina conţinutul propriu-zis, articulaţia (unitatea sistematică) şi limitele ştiinţei.“[2] 

Aplicat asupra lui Kant însuşi, acest lucru înseamnă: nu avem voie să ne ţinem de simpla descriere literală pe care o dă filosofiei transcendentale în calitate de iniţiator al ei, ci trebuie să înţelegem această idee, adică părţile sale determinante în totalitatea lor, dinspre acel ceva în care ideea este fundată; trebuie să ne întoarcem înapoi la fundamentul obiectiv, dincolo de ceea ce prima descriere a făcut vizibil. De aceea, în înţelegerea filosofiei transmise trebuie ajuns atunci la atitudinea pe care Kant o pune în evidenţă referindu-se la doctrina platoniciană a Ideilor: „Remarc numai că nu e nimic extraordinar, atât în conversaţia comună cât şi în cărţi, să înţelegi un autor chiar mai bine decât s-a înţeles el pe sine însuşi, şi anume prin comparaţia ideilor pe care le exprimă asupra obiectului lui, dat fiind că el nu determinase îndeajuns conceptul lui, şi că, astfel, uneori el vorbea sau chiar gândea împotriva propriei lui intenţii.“[3] A-l înţelege corect pe Kant înseamnă atunci a-l înţelege mai bine decât s-a înţeles el pe sine însuşi. Presupoziţia pentru aceasta este ca în interpretare să nu cădem victimă erorilor pe care Kant le reproşează odată istoricilor filosofiei, spunând că „unii istorici ai filosofiei… nu pot să vadă dincolo de etimologia celor spuse de aceia [vechii filosofi], şi anume ce au vrut ei să spună.“[4] Prin urmare, a înţelege corect înseamnă a avea în vedere ceea ce Kant a vrut să spună şi astfel a nu rămâne la descrierile sale, ci a reveni la fundamentele a ceea ce el vizează.

Intenţia şi sarcina noastră de a înţelege corect Critica raţiunii pure a lui Kant implică astfel în mod necesar pretenţia de a-l înţelege pe Kant mai bine decât s-a înţeles el pe sine însuşi. Nu este aceasta aroganţă şi o subestimare a mai timpuriului din partea a ceea ce este mai târziu şi pretins mai avansat? Însă noi ştim deja că nu există aici o avansare în sensul unui progres exterior; este lipsit de sens a spune că Platon, Aristotel sau Kant ar fi depăşiţi. În intenţia de a înţelege mai bine se află atât de puţin o aroganţă şi o desconsiderare, încât tocmai ea exprimă preţuirea pentru ceea ce ea doreşte să fie mai bine înţeles. Căci pricepută corect, o mai bună înţelegere este dintru-nceput numai acolo posibilă şi cu sens, unde se află ceva comprehensibil ce ascunde în sine posibilitatea de a fi urmărit înapoi până la fundamentele sale. Despre ceea ce intenţionăm să înţelegem mai bine spunem deja prin aceasta că ascunde în sine un conţinut în cadrul căruia noi înşine ne putem dezvolta. Dimpotrivă, ceea ce pluteşte la suprafaţă şi care, datorită insignifianţei şi vidului său, nu oferă interpretării nici un punct de sprijin, nu poate nici să fie înţeles mai bine. A putea fi mai bine înţeles şi a merita aceasta este un privilegiu şi nu semnul valorii scăzute.

Orice impresie de aroganţă dispare complet atunci când pricepem că şi cei care înţeleg mai bine au ei înşişi nevoie de o nouă interpretare tocmai atunci când înţeleg corect şi dau peste fundamente noi, prin urmare nu există nici un motiv ca cineva să se considere absolut (într-un sens rău). Fiecare strădanie filosofică păstrează o obscuritate esenţială şi tocmai cea mai radicală strădanie rămâne finită şi tocmai atunci se înţelege în mod absolut (în sensul veritabil), când se concepe pe sine ca finită.

„Înţelegerea corectă“ nu este ca „înţelegere mai bună“ o simplă respingere a ceea ce a fost înţeles, ci veritabila acceptare. O filosofie se impune cu adevărat atunci când forţa sa proprie este eliberată şi îi este furnizată posibilitatea de a impulsiona şi a influenţa. Aceasta se întâmplă doar dacă ea capătă posibilitatea de a spune ceea ce a vrut să spună. A-l lăsa pe Kant să vorbească astfel înseamnă abia atunci a intra în confruntare cu el. „A înţelege mai bine“ este expresia necesităţii luptei filosofice care rezidă în orice interpretare efectivă. Trebuie să se vadă că o simplă povestire şi descriere a ceea ce se află într-un text nu garantează încă nici o înţelegere filosofică. Desigur însă, simpla pregătire pentru confruntare este într-adevăr o condiţie necesară pentru interpretare, dar nu suficientă. Este nevoie de încă ceva: de mijloacele şi căile pentru a dobândi o astfel de înţelegere mai bună.

Este de puţin folos a trata amănunţit despre metoda interpretării înainte ca obiectul pe care îl vizează să fie îndeajuns cunoscut. Ne restrângem la câteva observaţii. Interpretarea noastră are ca temă lucrarea lui Kant care constituie centrul travaliului său filosofic. Prin Critica raţiunii pure este pusă într-o lumină nouă filosofia precedentă înapoi până în Antichitate, iar pentru epoca ce i-a urmat, ea este punctul de plecare al unei noi problematici filosofice.

Pentru a aşeza clar în faţa ochilor ceea ce Kant a vrut să spună, trebuie să ne familiarizăm cu textul. Este nevoie de o cunoaştere a structurii întregului, a legăturii dintre părţile separate, a împletirii dintre căile argumentative, o cunoaştere a conceptelor şi principiilor. Pare a fi ceva uşor simpla constatare a ceea ce stă scris. Însă chiar dacă ne însuşim în profunzime conceptele, interogaţiile şi condiţiile, limpezindu-le, respectiv fixându-le originea în tradiţie şi transformarea săvârşită de Kant, chiar şi atunci nu cuprindem încă ceea ce stă scris. Pentru a pătrunde atât de departe trebuie să avem ochi pentru a vedea ceea ce stătea în faţa privirii lui Kant atunci când a fixat problemele, le-a condus către o soluţie şi le-a constrâns să intre în forma operei pe care o avem în faţa noastră drept Critica raţiunii pure. Nu ajută la nimic a repeta conceptele şi tezele kantiene sau a le reformula prin intermediul altora; trebuie să ajungem până acolo, încât să le vorbim cu el, în şi din aceeaşi perspectivă.

Pentru a deprinde sesizarea a ceea ce Kant vizează este nevoie aşadar mai ales de o reînsufleţire a inţelegerii problemelor filosofice. Totuşi, introducerea în problemele fundamentale nu o vom face înaintea interpretării, ci în realizarea interpretării trebuie să ne integrăm în înţelegerea obiectivă a problematicii filosofice. Atunci va fi evident faptul că – şi modul cum – Kant a săvârşit un pas esenţial pentru o clarificare temeinică a conceptului şi metodei filosofiei.

Pătrunderea în cunoaşterea filosofică dezvăluie însă totodată diferenţa esenţială a filosofiei faţă de toate ştiinţele. În diferenţă devine însă vizibilă în acelaşi timp coapartenenţa originară. Prin interpretarea Criticii nu luăm numai cunoştinţă de intuiţiile şi tezele lui Kant. Trebuie să înţelegem problemele principale ale travaliului său filosofic, iar aceasta înseamnă a învăţa să filosofezi. În intenţia prelegerii se reunesc astfel mai multe: luarea la cunoştinţă a Criticii raţiunii pure, introducerea în problemele fundamentale, exersarea interpretării şi a efectivei aproprieri de tip filosofic a cercetărilor filosofice.

Despre Kant însuşi, despre dezvoltarea sa filosofică şi ştiinţifică, despre raportul său cu tradiţia şi cu perioada ce i-a urmat, vom trata de fiecare dată când structura internă a Criticii raţiunii pure ne va constrânge s-o facem, astfel încât aceste orientări istorice să susţină şi să întregească în acelaşi timp interpretarea. Pentru acest scop trebuie să luăm în considerare şi celelalte scrieri ale lui Kant. Primul şi unicul ţel rămâne totuşi acela de a aduce întregul unitar al Criticii raţiunii pure la o înţelegere filosofică.

Caracterizarea interpretării ca fenomenologică trebuie, în primă instanţă, să indice pur şi simplu faptul că această confruntare interpretativă cu Kant este realizată pornind în mod nemijlocit chiar de la problematica filosofică vie de astăzi. Ce este fenomenologia trebuie să iasă la iveală pe parcursul interpretării înseşi.

Înainte de a trece la interpretarea conţinutului, mai este nevoie de o scurtă menţionare a celor mai importante instrumente de lucru: ediţiile operelor lui Kant, ediţiile separate din Critica raţiunii pure, cât şi literatura pentru interpretare.

Ediţii ale operelor:

I. Ediţia critică integrală a operelor lui Kant este începută de ani buni de către Academia prusacă de ştiinţe din Berlin, la iniţiativa lui W. Dilthey. Scrierile complete ale lui Kant au fost plănuite să apară în 21 de volume, dintre care până acum au apărut 17. Scrierile lui Kant sunt cuprinse în volumele 1-9, scrisorile în volumele 10-12, manuscrisele în volumele 13-19, iar volumele 20 şi 21 cuprind adăugiri şi prelegeri. Volumul 3 conţine Critica raţiunii pure în prima ediţie din 1781, volumul 4 a doua ediţie din 1787, în măsura în care a fost modificată faţa de prima ediţie (de exemplu paralogismele).

II. Ediţia lui E. Cassirer, Kants Werke / Operele lui Kant, 1912 ş. urm., este deja încheiată şi cuprinde tot ce este esenţial: volumele 1-8 scrieri, volumele 9 şi 10 scrisorile, volumul 3 Critica raţiunii pure, ediţia a doua.

III. Ediţia operelor lui Kant în seria „Philosophische Bibliothek“ de la editura Meiner, 1904 ş. urm.

Ediţii mai vechi: G. Hartenstein, 10 volume 1838-1839, Rosenkranz şi Schubert, 12 volume 1838-1842, Hartenstein 1867-1869.

Ediţii ale Criticii raţiunii pure:

Benno Erdmann (după B) 1878, ediţia a cincea 1900; Adickes 1889, cu note şi introducere; Karl Vorländer (numai B, în anexă A) 1899 şi mai târziu, cu o bună introducere, index tematic şi de peroane; ediţia de la editura Meiner (ediţia a doua şi modificările în anexă), cea mai nouă ediţie, 1926, a lui R. Schmidt, pune în paralel ambele ediţii şi este de aceea foarte folositoare; ediţia lui Kehrbach de la editura Reclam oferă ediţia întâi cu modificările ediţiei a doua în anexă.

Biografii: Prezentarea şi caracterizarea vieţii lui Kant şi a contemporanilor săi de Borowski, de Jachmann şi Wasianski, toate apărute în 1804; Vorländer, I. Kant, Der Mann und das Werk / I. Kant, omul şi opera, 2 volume, 1924.

Literatură pentru interpretare:

H. Cohen, Kants Theorie der Erfahrung / Teoria kantiană a experienţei, ediţia întâi 1871, ediţia a patra 1925, este prima sa lucrare ştiinţifică. Caracteristic pentru ea este faptul că cuprinde în esenţă teoria cunoaşterii; A. Riehl, Der philosophische Kritizismus / Criticismul filosofic, ediţia a doua 1908; B. Erdmann, Kants Kritizismus in der 1. und 2. Auflage der Kritik der reinen Vernunft / Criticismul lui Kant în prima şi a doua ediţie a Criticii raţiunii pure, 1878; Vaihinger, Kommentar zu Kants Kritik der reinen Vernunft / Comentariu la Critica raţiunii pure a lui Kant, volumul întâi 1888, volumul al doilea 1892, acest comentariu a fost plănuit în cinci volume şi acoperă acum prefaţa la ediţia întâi, introducerea la A şi B, cât şi Estetica transcendentală.

Toate celelalte sunt de consultat în Überweg III; literatură specifică pentru interpretarea unor importante cercetări particulare va fi numită de fiecare dată în locurile în cauză. Trebuie observat totuşi că miza nu este literatura despre text, ci textul însuşi.

Traducerea a fost realizată după M. Heidegger, Gesamtausgabe Band 25: Phänomenologische Interpretation von Kants Kritik der reinen Vernunft, hrsg. von I. Görland, V. Klostermann, Frankfurt/Main, 1977