Anastasia Dumitru, PhD

Mircea Eliade: A pilgrim in search of the sacred

Anastasia Dumitru, PhD

Independent Researcher, Constanța, Romania

anastasia_dumitru[at]yahoo.com


Mircea Eliade – un pelerin în căutarea sacrului

Abstract: The paper approaches a less known side of the scientist and of fiction writer, philosopher, and Romanian historian of religion, professor at the University of Chicago, Mircea Eliade, namely his travel impressions. In his vision, the journey is "the best introduction to morality and the safest tool for gaining happiness," it is a way of profound (self) knowledge. The trips had a decisive role in the completion of the encyclopedic personality of Mircea Eliade: the Italian experience was completed with the thesis Contributions to the Renaissance Philosophy, and the Indian experience left its stamp not only on the PhD dissertation about Yoga but on the entire scientific and literary career, marking his destiny. Although he traveled through all the countries, fascinated in the interwar period by Italy and India, then by the lands traversed for half a century through: Portugal, Spain, France, Italy, America, Sweden, Holland, Mexico, Japan and many other fairy-tale landscapes, Mircea Eliade has never forgotten the beauty of Romania, he has repeatedly evoked the magic of his native country.

Keywords: Mircea Eliade; travel; Tagore; yoga

Rezumat: Lucrarea abordează o latură mai puţin cunoscută a savantului român şi a scriitorului de literatură fantastică, a profesorului de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago şi anume impresiile de călătorie ale lui Mircea Eliade. În viziunea istoricului religiilor, călătoria este ,,cea mai bună introducere în morală şi cel mai sigur instrument pentru dobândirea fericirii”, este o cale de profundă (auto)cunoaştere. Călătoriile au avut un rol decisiv în desăvârşirea personalităţii enciclopedice a lui Mircea Eliade: experienţa italiană s-a finalizat cu teza Contribuţii la filosofia Renaşterii, iar experienţa indiană şi-a lăsat amprenta nu numai asupra disertaţiei de doctorat despre Yoga, ci asupra întregii cariere ştiinţifice şi literare, marcându-i definit destinul. Deşi a călătorit prin toate ţările, fiind fascinat, în perioada interbelică, de Italia şi de India, apoi de ţinuturile străbătute de-a lungul unei jumătăţi de veac prin: Portugalia, Spania, Franţa, Italia, America, Suedia, Olanda, Mexic, Japonia şi numeroase alte tărâmuri de basm, Mircea Eliade nu a uitat niciodată frumuseţea plaiurilor natale pe care le-a evocat în repetate rânduri.

,,O călătorie este o experienţă unică, asemenea unui vis lung care nu se va mai repeta”

.(Mircea Eliade, Jurnal de vacanţă, Editura Garamond Internaţional, Bucureşti, p. 146)

Mircea Eliade, marele savant român, cunoscutul istoric al religiilor, care a fost profesor la Universitatea din Chicago, din 1957, autor a peste 80 de volume ştiinţifice şi beletristice, a fost fascinat de călătorii, în special, de înţelegerea sacrului camuflat în profanul lumii. Şi-a început călătoria în vastul univers al cunoaşterii de pe când lectura în spaţiul mansardei, de unde porneau toate drumurile spre cunoaştere şi spre călătoria imaginară, din ferestrele mici ale mansardei copilului i se deschideau tainele lumii. Ca elev de liceu, încă de la 13 ani, cutreieră prin toate colţurile ţării, ia parte la excursii şi la expediţii cercetăşeşti. Primul său „reportaj” turistic este dedicat Techirghiolului (publicat în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”, 3 ianuarie 1922), în care prezintă o simbioză de cunoştinţe interdisciplinare de geografie, chimie şi ştiinţele naturii. În aceeaşi publicaţie, la 28 martie 1922, în Excursii şi călătorii ştiinţifice, adolescentul, care împlinise abia 15 ani ,,dă sfaturi docte”, susţine Mircea Handoca.[1] Aflăm că Din carnetul unui cercetaş fac parte mai multe obiective turistice (Spre Plaiul Ciontii, Vălenii de Munte, Măneciu, Suzana, Cheia, Cernăuţi, Constanţa, Tabăra Sibiu), iar în timpul studenţiei, în urma ascensiunilor în munţi, capătă convingerea că văzduhul Carpaţilor îi dă forţă şi bună dispoziţie, evocări pe care le găsim în Memoriile şi jurnalele autorului. Mircea Handoca mărturiseşte că, după ce i-a trimis lui Mircea Eliade Cartea munţilor scrisă de Bucura Dumbravă, savantul i-a scris în 6 august 1970: ,,Am fost şi eu membru la «Hanul drumeţilor» şi între anii 1920—40 nu cred că a fost vară în care să nu petrec cel puţin o săptămână în Bucegi sau în împrejurimi. Când am văzut fotografia Pietrei Craiului, mi-a stat inima în loc, cum se spunea pe vremuri. Exact pe unul din colţii vârfului am dormit un grup de 5—6 cercetaşi (era prin 1923, aveam 16 ani); ne rătăcisem şi credeam că, ajungând pe creastă, vom putea coborî în Muntenia. Am ajuns noaptea, ne-am legat cu centiroanele de nişte jepi prăpădiţi — şi am dormit dârdâind de frig. Numai dimineaţa ne-am dat seama ce nebunie făcusem şi ne-a apucat frica”.[2] Mircea Handoca apreciază autenticitatea, farmecul şi prospeţimea notelor de călătorie publicate de Eliade, în care se fac ,,numeroase şi interesante referiri la cărţi, opere de artă, amintiri, oameni şi peisaje”. De fiecare dată, când viitorul savant călătorea, se uita la chipurile oamenilor, de aceea se confesează: ,,Am învăţat acum să disting speciile de călători (lucrul acesta l-a încercat cândva, sentimentali şi sarcastic, autorul meu favorit, Laurence Sterne), şi ghicesc cu întotdeauna proaspătă bucurie pe tânărul care rupe întâia oară graniţele, trudindu-se totuşi să-şi ascundă această nevinovăţie. Aş vrea să pot privi toate filmele mentale care trec prin faţa ochilor acestor visători rezemaţi de ferestre, să aud monologurile lor fantastice, eroice. Cât de intense sunt primele ceasuri de călătorie pentru fiecare din noi! Cât de responsabil se simte fiecare, ce semnificativă i se pare existenţa, cu câtă fervoare trăieşte întâmplările cele mai neînsemnate…”[3]

Istoricul religiilor a fost pasionat de multe domenii, însă cultura italiană şi filosofia indiană au exercitat o atracţie irezistibilă pentru licean, de atunci a înţeles că pelerinajul în aceste ţări are un rol esenţial. Până să treacă prin probele iniţiatice ale Indiei, Eliade îşi începe experienţa italiană încă din martie-aprilie 1927, când îl vizitează prima dată pe Giovanni Papini şi mai apoi pe Vittorio Macchioro. Această călătorie este descrisă de Eliade în Itinerar italian, care debutează cu prezentarea Veneţiei. În evocările italiene, autorul este un adevărat autor de jurnale, exprimându-şi cu măiestrie impresiile şi bucuria întâlnirii cu oamenii şi cultura acestui popor drag. ,,Tristeţe, zâmbete, nesfârşită durere, extaz. Iar lumea se scurge pe străzi spre Piazza San Marco. Şi nimeni nu pare emoţionat. Sufletele lor sunt libere şi plutesc prinse de viaţă. Dar sufletul meu suferă la fiecare colţ, la fiecare biserică în faţa căreia copiii se joacă gălăgioşi. Dar paginile acestea sunt simple note de drum. Şi nu e îngăduit o prea stânjenitoare sinceritate”, se confesează pelerinul.[4] Ochiul său atent consemnează detaliile arhitecturii, îşi imaginează că dincolo de străzile întunecate şi de podurile cenuşii de deasupra canalelor se ascunde o întreagă istorie de pe când ,,Dogele se logodea cu Marea… Acum multe veacuri poate s-au petrecut acolo taine. Sângele şi amintirile cheamă sufletul şi îl destramă”. Este impresionat şi de clopotele numeroase şi sonore ale basilicilor. Nu lipsesc nici elementele comice pe care le consemnează pelerinul. În 27 aprilie, în timp ce vizita Academia delle belle arti, unui prieten moldovean, privind un tablou cu nimfe, i se face dor de casă şi de mâncarea tradiţională, spunându-i tânărului Eliade ,,-Tari mi-i dor di un borş, colo, pipărat, bre; di un curechi cu raţă şi cu murături, bre… mama lor de dogi! Câtamai piaţa, bre?!... Io sunt din Ieşi, bre… Italia şi România, ascultă ici, bre, come fratello, fraţi bre…”[5] Plimbându-se cu gondola pe Canal Grande, Eliade luptă anevoie împotriva melancoliei, destăinuindu-se: ,,Ne copleşesc amintirile. Simţim în nări moartea. Miros de mucegai, de ape stătute; linişte şi trecut, umbre. Gondola alunecă neauzită. La colţuri, gondolierul fluieră. Răsar alte gondole, tăcute, ce se pierd. Pare că se tem de zgomote. Se tem să nu se trezească din somn. Se tem să nu fie privite. Alunecă în taină, se furişează precaut, fără să lase urme. Fiecare am rămas singuri cu noi înşine. În mintea fiecăruia se zbat alte gânduri. Tristeţi, întrerupte de inutile şi ridicule glume balcanice. Nu ne mai putem împotrivi. Tăcem toţi, căutând luna.”[6] Despre Veneţia va scrie şi în 5 aprilie 1928, când avea să scrie ,,Cred că Venezia nu poate fi cuprinsă în toată făptura ei decât la a treia sau a patra revedere, după ani istoviţi în muzee, în biblioteci, pe mări, după stranii şi diverse experienţe senzuale, după acea maturizare pe care o lasă suferinţele crunte şi nemărturisite, după moartea unei logodnice. Atunci viaţa trupului ajunge prometeică. Atunci, ochiul şi duhul se apropie mult de simţuri şi se îneacă în senzualitate. Atunci, chiar sinuciderea îşi găseşte un sens.”[7] Dincolo de atenta privire a tuturor detaliilor veneţiene, la fel ca prietenul său, N. Steinhardt, avea să fie impresionat de sunetul a sute de clopote care îi trezeau pe oameni. ,,Biserica de pe insula San Giorgio a vestit începutul; San Marco a răspândit semnalul cu o tânguire întunecată şi reţinută. Sute de biserici au trezit uliţele, au îngândurat trecătorii. Clopotele îşi împreunau braţele deasupra cetăţii, îşi împerecheau sunetele, alcătuiau melodii de o clipă, se răzvrăteau, se exaltau, se smereau. Un adevărat geniu simfonic se închega atunci în sutele de clopotari nebănuiţi, înviorând Venezia.”[8] Călătorul recunoaşte că, dincolo de aparenţe, există o lume ,,mai „pura”, de o mai aspră spiritualitate, lumea simbolului, care dă sens transcendentalului, de aceea afirmă ,,ochiul meu care nu poate reţine multă vreme desenul caută şi descoperă repede, înapoia formelor, a liniilor, simbolul.”[9] Pe lângă simboluri, Eliade este în căutarea toposului iniţiaţilor, a „aleilor filosofilor” ori a geografiei sacre care ajută la revelarea înţelesului Paradisului. Referindu-se la geografia spirituală, scrie despre ,,poarta Cerului”, zona mistică în care omul îl poate vedea pe Dumnezeu. În alte fragmente afirma că omul care nu e preocupat de probleme teologice e un mediocru. Eliade consideră că în Occident este un ,,triumf al inteligenţei” contra teologiei. ,,(Fireşte, e mai mult vorba de un triumf al omului deştept împotriva gânditorului.) Într-o cultură, nivelul spiritual este cu atât mai coborât cu cât problematica teologică este mai ignorată sau mai umilită… Sterilitatea spirituală a Americii, covârşitoarea ei vulgaritate, merge mână în mână cu laicizarea teologiei.”[10]

Jurnalul continuă cu evocările florentine unde călătorul este uluit de prezentarea luminii oraşului renascentist. Grăbitul grup de turişti din care face parte şi autorul este în antiteză cu englezii şi nemţii, îmbrăcaţi în frac, savurând în tihnă mâncarea. Nerăbdătorul Eliade avea un scop clar – acela de a ajunge la Papini pentru a înţelege rolul elitei şi a-şi da seama dacă mai este necesară experienţa mistică unei conştiinţe contemporane. Până să-i spună care e sensul misticismului, Papini recunoaşte că avea gata studiul Omul renăscut, o carte autobiografică, de un interes restrâns şi că mai are în lucru un volum la care lucrează din tinereţe, Adamo, ,,o carte asupra omului, cu suferinţele, nădejdile, luptele, înfrângerile, biruinţele lui. Când Eliade îi spune că misticismul înseamnă ,,o viaţă interioară bogată şi o organizare a acestei vieţi în afara cadrelor facultăţilor raţionale”, Papani îl completează, spunându-i că ,,- Nu e suficient. Kant a avut o viaţă interioară complexă şi intensă, şi cu toate acestea nu a fost un mistic… misticismul este unirea cu divinitatea... Experienţa mistică e transformarea omului în Dumnezeu. La început a fost un dualism intransigent: Dumnezeu—om. Prin Christ s-a încercat o colaborare între cele două principii, cu scopul de a mântui pe om, de a-1 transforma în Dumnezeu, dar venirea lui Christ a rămas fără rezultat. Oamenii nu şi-au îndepărtat bestia. Singura nădejde e de a face să renască Christ în noi, de a deveni noi Dumnezeu. Dar lucrul acesta e atât ele greu...”[11] Savantul italian recunoaşte că este greu să fii un mistic pur pentru că ,,îndumnezeirea omului nu poate fi redată nici prin vorbă, nici prin gesturi. Adevărata experienţă mistică e incomunicabilă. În a doua vizită la Giovanni Papini, consemnată în călătoria de la Florenţa, în aprilie, Eliade merge la fel emoţionat şi este uluit de biblioteca enormă: ,,Mă copleşesc titluri, mă destramă, din toate părţile, volume şi broşuri ispititoare. În raftul pe care îl privesc stau înghesuite tomuri din Loisy, traducerile biblice ale lui Luzzi, monografii financiare, o întreagă colecţie de Sfinţi italieni şi manuale asupra Noului Testament. Îmi amintesc, fără voie, copilăria tristă a lui Giovanni Papini şi adolescenţa chinuită de dorul cărţilor. Îmi amintesc sărăcia cruntă care îl împiedica să-şi cumpere cărţi. Fiecare volum pe care îl stăpânea, îl bucura cu desfătarea amară şi adorabilă a bibliofililor.”[12]

Vizitând Napoli şi stând de vorbă cu Vittorio Macchioro, ajunge la concluzia că ,,o conştiinţă romană nu poate asimila noţiunea de viaţă lăuntrică şi liberă. Romanii întemeiau totul pe autoritate: chiar şi religia.” Savantul avea de gând să plece din Italia, recunoscând ,,Aici nu se poate lucra. Mă înăbuş. Cum nu sunt catolic, ci protestant, sufăr mult. La Catedra de istoria religiilor n-am fost admis din aceeaşi pricină. Dacă dumneata vei încredinţa unui fascist cele ce vorbim noi acum, pot fi sigur că voi fi concediat de la Universitate şi de la Muzeu… O persecuţie religioasă încă nu există. Ci numai o cenzură a gândirii. Iar în condiţia aceasta, eu nu pot lucra. La d-voastră, în România, îmi închipui că nu se petrec asemenea inactualităţi, favorabile unei excelente dezvoltări industriale, tehnice, financiare, dar care usucă o cultură. De altfel italienii n-au fost niciodată mari creatori, tocmai din pricina aceasta. Poeţii noştri n-au înţeles valoarea vieţii aşa cum au făcut-o englezii; de aceea le sunt inferiori”, sunt ideile lui Macchioro, consemnate la Napoli, în 5 mai.

Mircea Eliade a călătorit în Italia de mai multe ori pentru a descoperi sacrul. Aflăm că şi-a petrecut Duminica Învierii din anul 1928 în bisericuţa românească de lângă Pantheon. El este uimit frumuseţea sfinţilor: ,,Sunt sfinţii noştri, cu slovă de aur şi zâmbete smerite de asceţi. Lumina crudă se pogoară prin ferestre. Cei care au intrat aici ca să afle învierea cearcă să lămurească în albul luminii frânte pe ziduri — cerul de dimineaţă pascală al Romei.”[13] În acele momente, când privea cerul Romei, când asculta graiul slujbei şi corul bursierilor de la Şcoala Românească, devine nostalgic şi se gândeşte la toţi martirii care au căzut lângă ,,trupul bisericii”, meditând ,,s-au strâns suflete pe care singurătatea şi rătăcirile prin oraşe cu cai de bronz şi poduri vinete peste fluvii le-au adâncit… Ochii istoviţi de scripturi — se închid. După aprinsul lumânărilor — credincioşii şi învăţaţii îşi mărturisesc: ,,Christos a înviat!”… Clopotele de la Sant Agostino şi S. Apollinaire ne întâmpină şi ne întovărăşesc pe străzile întunecate, strâmte, cu ziduri roşcate şi umede.” Pelerinajul de căutare a sacrului continuă. Călătorul caută locurile memoriei: bisericile, muzeele, descoperă înţelepciunea unor oameni speciali. El descrie vizita făcută lui Ernesto Buonaiuti, unde este din nou impresionat de ,,cadrele din Rafael şi primitivi”, de varietatea cărţilor puse peste tot: ,,pe rafturi, printre rafturi, pe mese, pe scaune, pe ferestre, pe podele. O odaie, două, trei… Infolii legate în pergament, clasicii eclesiastici, nesfârşite manuale englezeşti, comentarii şi ediţii germane, tipăriturile Vaticanului, serii de reviste, vrafuri de broşuri, cărţi, cărţi... Şi nicidecum acea atmosferă de bibliotecă neaerisită, acea tristeţe a tinereţii apuse departe de soare, a ochilor lăcrimând departe de iubiri. Nimic sufocant, poruncit, doctoral, livresc — în interiorul năpădit de cărţi şi luminat de prodigioasa comunicativitate a lui Buonaiuti”. Eliade descrie detaliat atmosfera elitistă a casei pastorului. În Contribuţii la filosofia Renaşterii, îl va evoca pe savantul italian pe care îl cunoscuse din scrisori, apreciind atmosfera creştină: ,,Niciodată nu am simţit mai aproape, mai vie, mai autentică şi mai grea de roade — credinţa creştină. Pluteau, în odaia cu ferestre deasupra grădinii, efluvii de tragică agonie şi de idilică izbândă a Duhului. Niciodată nu m-a copleşit mai mult înţelesul acestor cuvinte: duhul creştin, viaţa interioară creştină.”[14] Pastorul care îi condamna pe fascişti, rămas fără funcţie din porunca Vaticanului a avut un impact esenţial în viaţa românului. De la el a aflat Eliade că ,,preoţia e o sarcină, nu o cinste lumească... este o taină”. Istoricul religiei află că există o mare diferenţă între biserica de zid, care uneori poate fi condusă şi de politic, şi poate fi distrusă, şi Biserica lui Iisus care este vie şi eternă. Eliade îl întreabă pe înţeleptul italian despre monahism, iar acesta recunoaşte că trecut prin puternice crize de ascetism mistic, spunându-i: ,,Poţi rămâne călugăr în plină viaţă a oraşului. Menirea e mai frumoasă, mai fecundă, mai anevoioasă. Suntem atât de puţini creştini autentici... De ce să ne închidem în mănăstiri? Să profesăm în mijlocul celorlalţi credinţa noastră creştineasca. Nu trebuie să exageram sau să modificăm istoria creştinismului… Creştinismul trebuie să pătrundă pretutindeni, să schimbe sufletele, să transfigureze plasma culturii, să răstoarne valorile, criteriile, sensurile. Ori, aceasta nu se va împlini decât; prin acel creştinism universal către care tinde elita creştină. Creştinismul e, înainte de toate, religia universală… Eu visez un singur creştinism. Şi de aceea mă interesează şi urmăresc ortodoxia rusă; şi, aş urmări cu viu interes ortodoxia română, dacă mi-ar fi accesibilă. De ce nu publica romanii prin revistele europene?... Atâtea şi atâtea de spus, de adăugat, de comentat…”[15]

Călătoriile l-au învăţat pe Eliade esenţialul, să înţeleagă rolul elitei, să se (auto)cunoască, să intuiască sacrul şi sensul vieţii. În cest sens, în confesiunea Trecere scria că datorită călătoriilor a înţeles neistovita sete a omului pentru sacru, fantastic, vis, aventură. ,,Cea mai simplă schimbare de decor şi insul începe să viseze, e dispus să se creadă altfel, mai bogat sufleteşte, mai real, mai liber”, se gândeşte călătorul Eliade în timp ce era în tren. ,,Toţi oamenii aceştia care visează lângă mine nu se gândesc la crimă, la furt, la întâmplări drăceşti… Aventura aceea la care visează fiecare, şi care, pentru unii, a şi început odată cu trecerea frontierei — este, în orice caz, o dorinţă de depăşire, de ancorare în realităţi semnificative, în anumite „centre ontologice”. Oamenii vor, cu orice preţ, să iasă din zonele neutre, nesemnificative. Dacă aş avea curajul să-mi duc gândul până la capăt, aş spune că oamenii — şi astăzi, ca întotdeauna — doresc ieşirea din „profan”, din zonele neutre şi atingerea „sacrului, adică a realităţii ultime… Mi se pare că în tendinţa generală a omului către concret, către sacru — într-un cuvânt în instinctul lui ontologic — se trădează chiar sensul existenţei: care este unifocarea (totalizarea) Cosmosului despicat în doua (micro-macro-cosmos) prin Creaţie. Sacru, real — nu poate fi decât Unul, Totalul”, se destăinuie Eliade fiind convins că trebuie să continue explicarea riturilor, simbolurilor şi ideilor tuturor culturilor arhaice.”[16]

Experienţa italiană din martie-aprilie 1927, când îl vizitează prima dată pe Giovanni Papini şi mai apoi pe Vittorio Macchioro; în 1929, precum şi celelalte peregrinări în Italia l-au ajutat ca în 1929, să își ia licența cu o teză despre filosofia italiană în timpul Renașterii, demers iniţiatic continuat de descoperirea Indiei secrete, care avea să-şi lase amprenta asupra întregului destin eliadesc. Obținând o bursă, tânărul Eliade a plecat în India să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. În 20 noiembrie 1928, ia un vapor românesc spre India, beneficiind de bursa oferită de maharajabul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar. Ajuns, în decembrie 1928, la Calcutta, se stabileşte la o pensiune anglo-indiană: „M-am consacrat exclusiv gramaticii sanscrite şi filosofiei hinduse. Nu părăseam manualul meu de sanscrită decât pentru a studia un text filosofic într-o traducere englezească. După 3—4 luni de muncă, gramatica sanscrită mi-a devenit familiară”, se confesa Eliade.[17] În 1930, se hotărăşte asupra subiectului tezei de doctorat Istoria comparată a tehnicilor Yoga, pe care o va redacta între 1930—1932 şi va susţine doctoratul în filosofie, la Bucureşti, în 1933, publicând disertaţia despre Yoga în 1936; în 1933, romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India, este foarte apreciat, valorificând experienţa indiană. Nu voi aprofunda aici rolul Indiei în creaţia ştiinţifică şi literară a lui Eliade, ci voi aborda importanţa călătoriei în această ţară exotică şi impactul indianismului asupra savantului român. În prefaţa din 1934, a cărţii India[18], Eliade menţiona că acest volum ,,nu este nici un jurnal de călătorie, nici un volum de impresii, nici unul de amintiri”, însă admite că are o serie, de reportaje despre India, scrise atât în timpul şederii acolo, între 1928 şi 1931, cât şi după întoarcerea în România. Ele nu sunt nici complete, nici sistematice. ,,Poate cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut - deşertul Bikanner Kashmirul, frontiera afghană, Birmania - au rămas nescrise. Nu le-am scris atunci - şi nu le-am mai putut scrie după aceea”.[19]Autorul îl invită pe lector să completeze cu imaginaţia lipsurile acestui itinerariu.

Mircea Eliade mărturisea că, deşi „jurnalele” de călătorie alcătuiesc, câteodată, cărţi admirabile, nu crede prea mult în literatura de călătorii pentru că ele nu ,,sunt din cea mai bună speţă”,[20] nu conduc la anumite concluzii generale asupra ţării străbătute şi rareori sunt semnificative. ,,Ce poate însemna o sută sau o mie de fapte pentru cunoaşterea şi înţelegerea unei ţări atât de diverse India, China sau Mongolia?” se întreabă autorul-călător. Încercând să dea un răspuns, consideră că despre o ţară nu se poate publica o carte unitară, - adică un jurnal complet sau o scurtă monografie, - decât după şase luni de şedere în acea ţară. Ce îşi propune este să scrie o carte despre umanismul indian, despre valorile eterne indiene, ,,create ca să înalţe, să mângâie sau să mântuiască omul”. Eliade recunoaşte totuşi că meritul lui este de a fi primul european care a stat şase luni într-o mănăstire himalayană.

Volumul India începe cu prezentarea unor repere spaţio-temporale. Transoceanicul ajunge la Colombo, aproape de miezul nopţii. Cititorul ar trebui să ştie că, obținând o bursă particulară, tânărul călător pleacă spre India. El porneşte în data de 22 noiembrie 1928, din Gara de Nord spre Constanţa, iar de aici cu un vapor spre Alexandria. Pe 12 decembrie ajunge la Ceylon. Primele senzaţii sunt cele olfactive şi vizuale. Vizitatorul cunoaşte Ceylonul înainte de a zări luminile din port. ,,E o mireasmă ce te tulbură, te ameţeşte, pe care nu ştii cu ce s-o identifici, nu ştii unde s-o cauţi, care te izbeşte neîncetat în plină faţă, ca un vânt înfierbântat şi mângâietor. E un parfum nemaiîntâlnit, care te va urmări tot timpul în Ceylon, şi cu cât te vei adânci în junglă, cu atât îl vei simţi mai imaculat şi mai halucinant”.[21] A doua zi, dimineaţa va fi încântat de priveliştea albastrului şi a prea-plinului vegetal, care sunt considerate ,,două izvoare de revelaţii, tristeţi şi cele mai nemărturisite bucurii.” Impresionat de frumuseţe, se întreabă ,,Unde să alergi mai întâi?” Se opreşte să prezinte luxurianţa florei şi a faunei, florile de scorţişoară şi lianele, licuricii, şopârlele. Face un pelerinaj la Rameshwaram. Este uimit de unicitatea grădinilor cu liane, pe care le aseamănă cu cele din 1001 de nopţi, fiind uluit de chioşcurile de lemn de palmier, de ghirlandele de flori parfumate, de terasele şi peşterile artificiale. Ca un adevărat cunoscător al arhitecturii, prezintă detaliile celui mai mare templu din Sudul Indiei, coloanele, picturile murale. Aflându-se în Madura, prezintă modul de viaţă al indienilor, sensul alegoriilor şi al iconicului, felul mâncărilor simple şi picante. La Colombo cutreieră cu rikşa oraşul, oprindu-se într-un parc minuscul încărcat de flori şi plante agăţătoare printre care foiau şopârle. La Adyar îl întâlneşte pe profesorul Dasgupta, care a venit să consulte nişte manuscrise tantrice inedite. Eliade este un bun portretist, descriindu-l astfel pe viitorul său guru: „E un bărbat scund, căruia hainele europene şi pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puţinii care pot înţelege orice text sanscrit. De altfel, pentru aceasta i-au trebuit vreo 25 de ani de studiu. Profesorul vorbeşte sfios şi zâmbeşte.”

În expediţia spre Sikkim descrie monsoonul, ,,pe ploaie şi ceaţă, jungla e năpădită de lipitori, urcând spre înălţimi. Călătorul este înspăimântat, fiind năpădit de ele pe mâini, pe trup, pe faţă. În data de 2 iunie îl găsim strigând de bucurie, ,,Am văzut Kinchinjanga! Am văzut Kinchinjanga! Am uitat toate necazurile, şi toată ploaia, şi ceaţa”.[22] La Madras, aflăm că pelerinul îşi ţine jurnalul, ,,Scriu. Ce aş putea face altfel?”, se întreabă nostalgicul diarist, privind ,,colina cu tăceri sfinte”. Dând dovada autenticităţii, drumeţul găseşte similitudinile dintre credinţa budistă şi cea creştină. Sunt pagini de o profundă sensibilitate a celui împătimit de frumuseţea naturii, a celui care şi-a ,,descoperit slăbiciuni şi nostalgii nebănuite” pentru admirarea liniştii de basm a nopţii. Noaptea Indiei este mistică, prielnică solitudinii, fiind calea spre contemplare şi reculegeri ciudate.

Călătorind pe toate potecile îndepărtatei Indii, a înţeles ce înseamnă o furtună în mijlocul naturii. ,,Trăsnetele au izbucnit fără veste. Nu încerc să fac literatură; dar furtuna aproape de tropice e de o sălbăticie şi de o forţă înspăimântătoare. Am simţit că alerg, dar mai târziu am înţeles că sunt purtat de vânt. Ceilalţi îşi pierduseră, ca şi mine, echilibrul. Alergau ca nişte umbre cuprinse de panică. Parcă ar fi fost miezul nopţii şi lumina fulgerelor aprindea şi stingea; dimineaţa, cu capriciu de demiurg. Alergam şi ne strigam, de-abia auzindu-ne. Alături de noi zburau vietăţi nevăzute, fără sânge, ca trupuri de hârtie colorată, mirosind a pucioasă şi a tămâie. Un duh cu aripi albe m-a atins, cutremurându-mă; era mantaua de ploaie a inginerului. Cine o mai putea opri? Rând pe rând, s-au desprins de pe noi casca, hainele, termosul, pachetele lucrătorilor… Simţeam în trup un puls ciudat; insistent şi eruptiv, purtat de închipuiri şi de sânge. Nu mă mai înspăimântau trăsnetele. Numai inima îmi bătea, îmi bătea… Nu izbuteam să disting satul de pădure. În sfârşit, cele dintâi picături, fierbinţi. După câteva minute, nu mai puteam respira. Ploaia lovea, rănea, culca, chinuia. Goana ajunsese anevoioasă. Alunecam, scrâşneam din dinţi, ne înghiţeam sângele… Ne-am oprit extenuaţi sub un palmier jupuit. Ochii erau tulburi, rătăciţi.”[23]

Mircea Eliade pleacă la Allahabad, vede Kumbh-Mela, inedita procesiune a asceţilor yogini, un festival religios, care avea loc o dată la 12 ani. ,,India întreagă tresare; satele se neliniştesc, mănăstirile rămân deşarte, de prin văgăunile Himalayei se scoboară schivnici goi şi acoperiţi cu cenuşă, de pe ţărmul Malabarului, de capul Comorin, din golful Bengalului, din Himalaya, din munţii Vindhya din deşertul Bikaneerului, de pretutindeni, coboară convoiuri de căruţe, cete de călugări, pâlcuri de vagabonzi, gloate de leproşi, suite de Rajabi, trenuri cu târgoveţi, harabe închise cu perdele albe, ticsite cu femei, - mulţime prodigioasă însetată de sfinţenie, hagiei Kumb-Melei.”[24] Imaginea este hiperbolică, patru milioane de pelerini, veniţi cu treizeci de mii de vagoane se îndreptau spre locul sfânt. Eliade susţine că tabăra avea proporţii şi ,,spaime de coşmar”.

Călătorul ajunge apoi la Benares, la Delhi, Agra, Sikhri, Jaipur, Bikanir, Lahore, Amritsar. Pentru că a avut şansa de a locui în India, a putut cunoaşte în profunzime tainele acestui spaţiu fascinant, a deschis calea de studiu şi de scriere a unor cărţi esenţiale: Maitreyi, Yoga, Isabel şi Apele diavolului etc., a dus la găsirea similitudinilor dintre cultura indiană şi cea populară românească, identificarea unor arhetipuri comune, a ,,elementelor de unitate ale Orientului şi ale Europei”. Pentru câteva săptămâni a plecat în India de nord. Se opreşte la Amritsar, oraşul templului de aur. Chiar dacă a fost arestat, locul i se întipăreşte în memorie datorită fascinaţiei orientale a legendelor, a frumuseţii Jaipurului sau a Ajmerului. În data de 5 februarie, pelerinul regretă că Ajmerul e atât de puţin cunoscut. Văzând la marginea cetăţii lacul cu pavilioane de marmură albă, cu bănci de piatră între chiparoşi, lacul care dă Ajmerului o vedenie de basm, observând florile, fluturii şi parfumurile necunoscute, el precizează că pe fiecare bancă s-au scris poeme şi se întreabă ,,La ce bun dacă voi rămâne numai o zi?”[25] Aici întârzie ceas după ceas, ,,neclintit, netulburat, oglindind pavilioanele cu acoperişuri liniate”. În data de 7 februarie vizitează Udaipurul, oraşul cu zid de apărare, cu poduri şi grădini, cu lacul Pichola, cel mai frumos lac din Rajputana, când uită de oboseală.

Eliade ţine un Jurnal himalayan, început pe 8 mai 1929. Aflat în aceste locuri sacre, se gândeşte la sensul creştinismului, la credinţă şi la miracole. Dimineaţa de 13 mai şi-o petrece ,,herborizând”, alături de un botanist, când prezintă toate speciile de plante: magnolii, orhidee, lauri etc. A doua zi pleacă spre Colina Tigrului, prilej de a-şi exprima opiniile despre prejudecăţile drumeţiilor. ,,Fiecare călător are cel puţin o preferinţă şi o antipatie. Adesea, amândouă sunt inspirate din cărţi; cărţi de geografie şi romane sentimentale. Gândiţi-vă câţi adolescenţi sunt îndrăgostiţi de Napoli şi gândiţi-vă la cunoscutul adagiu care se află la obârşie. În ceea ce mă priveşte, Everestul a fost întotdeauna centrul antipatiilor mele geografice. De când am cetit cea dintâi descriere, am preferat pe Kinchinjanga. Evident, motive se pot găsi, dar fundamentul acestei alegeri e pur şi simplu capriciu, lirism, fraudă gratuită. Everestul e prea mult fotografiat şi fiecare magazin de ştiinţă populară păstrează un clişeu.” Diaristul se arată nerăbdător să-l vadă... Aceasta nu înseamnă că nu eram nerăbdător să-1 văd. Noaptea am dormit incomod. Era prea frig şi doctorul polemiza prin somn. La trei dimineaţa, servitorul bhutanez ne-a deşteptat. Nu aveam timp de ceai. Tremuram de frig şi de emoţie. Emoţia nedesluşitului; plecăm, noapte, Himalaya, streini, inedit... Aceeaşi tulburare nedesluşită a plecărilor înainte de zori, a plecărilor pe care le-ai visat noaptea, în curte ne aşteptau caii şi stăpânul lor, un tibetan posomorât şi liniştit, fumând ţigara fără să o atingă cu buzele. Căutam, nerăbdători, aşteptând soarele. Creste albe, în dreapta şi în stânga lor. Dar, deasupra spinării împădurite din faţa noastră, în direcţia Nepalului, un vârf îngheţat ne-a atras de la început privirile. Lămurirea ghidului l-au confirmat: Everestul. Pată albă, clară, depărtată. E o minune că se vede de aici, la o sută patruzeci de mile. Privim, privim şi pata sticleşte în soare, prezentă şi inaccesibilă, pură ca zăpezile Nepalului, înaltă şi resemnată, singură şi bătrână, în tăcerea acelui soliloquiu inuman care se ţese de la obârşia timpului.”[26]

O altă secţiune a cărţii este intitulată Mănăstiri şi pustnici din Himalaya, scrisă în 1930. Eliade îşi face un program strict, aşa cum făcea şi C. Noica la Păltiniş: dimineţile mergea prin împrejurimi, după-amiezile studiază gramatica sanscrită, iar serile lucrează la roman. Pelerinul vizitează mănăstirile budiste din apropiere. Este interesat de religie, de manuscrise. Cititorul va cunoaşte emoţia turistului care răsfoieşte „un tom enorm, cuprinzând istoria populară a lui Buddha, scris acum patru veacuri, cu caligrafie perfectă cu fantezii interliniare.” Doreşte să devină un indianist, pasionându-se de filologie: „Aflarea unei rădăcini sanskrite e o nouă voluptate, decifrarea unui text e aproape un ritual. Îl săvârşesc pe îndelete, savurând întreg ceremonialul fără să sar nicio etapă… Este aproape o euforie adâncirea aceasta în amănuntul nesemnificativ, pasiunea aceasta pentru lucruri extrem de mici, inutil de dificile.” Călătorul român ajunge la Hardwar, considerat locul cel mai sfânt pentru pelerinaje, de la gura Gangelui. Îi descrie pe călugării budişti, asceţii-goi, naga, care îşi acoperă trupul cu cenuşă şi practică sadhana, adică meditaţia pentru a dialoga cu Dumnezeul din sine. Pe malul Gangelui îl vede pe Swami Shivananda, fiind impresionat de figura lui, ,,înalt, spătos, negru şi fericit ca un franciscan urmând sadhana”, fiind fericit, căci pentru el ,,nu există nici durere, nici moarte, nici despărţire, pentru că dualismul e aparent, iar singura realitate este Brahmanâtman, sufletul, unul şi acelaşi în om şi în Cosmos”. Se întâlneşte cu un alt pustnic, un alt swami, cu trecut social glorios, fost judecător în Gwalior, dar care a renunţat la tot, a aruncat şi hainele de pe el şi s-a legat de jurământul tăcerii. Singurul cuvânt pe care îl pronunţă fiind mantra „Om!” Este impresionat de viaţa ermiţilor, de curăţenia lor fizică şi morală. Viitorul istoric al religiilor prezintă exerciţiile lor mistice, credinţa în metafizică şi umanismul lor. Pentru ei, Buddha este egal cu Iisus, considerând că ,,toţi suntem unul!”[27]

În subcapitolul Peşterile din Brahmapuri sunt descrieri deosebite de natură. Probabil că aceste locuri paradisiace au fost memorate de tânărul Eliade şi au fost sursă de inspiraţie pentru romanele de mai târziu. Drumeţul este fermecat de pădurea de bambuşi, de luxurianţa naturii, de ,,magia aceasta a ritmului veşnic.” Eroii sunt cei care au renunţat la tot, dar nu şi la suflet, solitarii, cunoscătorii tainelor naturii, dar şi ale naturii interioare. Drumeţul nu uită să îi spună cititorului şi despre sărbătoarea primăverii, Holi, când se îmbină cântecul, poezia, cu dansul pentru a preamări renaşterea naturii. Evocându-l pe Tagore, Eliade precizează că poemele lui de aici au plecat. Holi înseamnă descătuşare, bucurie, ,,adunate ca într-un potir într-o singură zi şi duse ţie la buze de mâna lui Tagore”.[28] Eliade surprinde misterul trăirii în comuniune cu natura, pe care îl simte şi eul doinelor populare. ,,Holi te străbate şi te pătrunde ca o emoţie nedefinită, care te destramă şi te întăreşte totuşi. Ca printr-o năzuire se întrevede în sărbătorirea primăverii sărbătoarea celeilalte primăveri, a sufletului care prinde puteri şi oglindiri noi, din incandescenţa cerului, din chemarea fluierului, din cuvintele poemului. Ceas după ceas durează goana aceasta din parc, cu purpura hainelor prilej de jocuri şi lumini. Parcă vârsta s-ar şterge, căci profesorii sunt cuprinşi de aceeaşi iresponsabilă spontaneitate, iar elevii sunt mai sprinteni, mai voioşi în cele din urmă mai buni. Nu poţi rămâne neschimbat după risipa aceasta de geniu, de lirică, de dans şi de lumini. Nu poţi păstra în suflet zgura dezamăgirilor sau întunecimi de destin. Holi te străbate şi te pătrunde ca o emoţie nedefinită, care le destramă şi te întăreşte, totuşi. Tot ceea ce a rămas întuneric şi nenoroc, dezgust şi descurajare în suflet se şterge sub dansul primăverii, sunt risipite de cântece şi de jocuri. O adevărată palingeneză, o prodigioasă virtute de a face din fiecare om un pheonix, căci fiecare renaşte din el însuşi, din ceea ce arde şi purifică în minunea aceea purpurie a jocurilor.”

O secţiune utilă cititorului occidental este aceea în care călătorul inserează dialogul cu Tagore privind rolul Indiei pentru europeni, consideraţi de filosof ,,superbi şi mortuari”. India poate descoperi Europei ,,nu un adevăr, ci o cale,… viaţa spirituală, (ah ! cât de fad şi de trădător e cuvântul acesta! dar D-ta înţelegi ce voim să spunem noi, indienii, prin viaţa spirituală) e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultoasă şi sălbatecă, asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată, asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocenţă şi e libertate, e dramă şi extaz. Ah, cuvinte, cuvinte... Dar încearcă să vezi cât de mult facem noi din aceste cuvinte. Dansul nostru nu e estetic, poate nu e nici frumos, cine ştie, dar i-ai simţit D-ta ritmul, i-ai prins D-ta fiorul de armonie cosmică pe care îl imită extatic dansatorul într-o mişcare a cărei taină e pecetluită, dar al cărui efect în viaţa noastră e copleşitor? Astfel este şi viaţa noastră spirituală. Noi spunem mereu: să realizăm cutare şi cutare idee, să realizăm cutare sau cutare stare sufletească. Văd că aţi prins şi D-voastră cuvântul, dar atât. Pentru că, Dumnezeule, cum se poate oare realiza o viaţă interioară în frământările D-stră filosofice şi în oraşele D-voastră industriale, mecanizate şi automate? Cel mult dacă puteţi scrie cărţi, ţine conferinţe şi deschide noi universităţi. Creştinismul unul Sf. Francisc sau Neuman nu mai pulsează viu în viaţa Europei.”[29] Tagore nu este de acord cu industrializarea, cu realizările exterioare, cu ignoranţii care neglijează viaţa spirituală, cunoaşterea de sine, fericirea meditaţiei şi iubirea naturii. Pelerinajul lui Eliade în ţara swamilor a fost un prilej de întâlnire cu eternul. Toposul acesta sacru va avea o înrâurire definitivă asupra creaţiei marelui savant. Volumul prezentat dezvăluie o ipostază inedită a cercetătorului religiilor, firea sensibilă a celui care a fost fascinat de misterul nopţilor orientale atât de necesare în crearea atmosferei nuvelelor fantastice, dar şi în scrierea altor opere memorialistice ori a romanelor Maitreyi, Noaptea de Sânziene etc.

Lectorul va descoperi o lectură reconfortantă, va avea plăcerea comparării călătoriilor sale cu cele ale tânărului Eliade sau va descoperi similitudini cu firea indianului. Cartea, într-adevăr, nu impune o concluzie, ci oferă doar mai multe perspective de înţelegere a vieţii occidentale, comparativ cu cele ale orientului. Eliade nu ne învaţă nicio lecţie, însă ne sugerează una dintre căile posibile de urmat - umanismul indian, fiind conştient de importanţa Indiei. Parafrazându-l pe călătorul care a stat trei ani în acel spaţiu îndepărtat, mă întreb: Oare noi mai avem nevoie de ascetism? Altminteri de ce am citi o astfel de carte? Volumul ne reîntoarce la noi înşine, însă ne conduce pe drumul cel mai lung, pe calea Indiei. Cartea de călătorie a lui Eliade pledează pentru simplitate, renunţare, împlinire interioară, control asupra conştiinţei, iubire şi meditaţie, valori ce par a fi perimate sau pierdute de către europeni.

Experienţa indiană a fost una iniţiatică, decisivă pentru cariera lui Eliade, care avea să ajungă unul dintre cei mai de vază istorici ai religiilor, conducătorul revistei ,,Antaios”, studii publicate în 12 volume ale colecţiei ce constituie o prezentare pluridisciplinară a mitului şi a simbolului. El ajunge, din 1961, conducătorul publicaţiei „History of religions» (împreună cu J. M. Kitagawa şi Charles Long). În 1963, profesorul Thomas Y. Altizer publică monografia Mircea Eliade and the Dialectics of the Sacred (Philadelphia, The Westminster Press). Cariera ascendentă a lui Eliade continuă cu multe călătorii în Mexic, unde conferenţiază despre religia indienilor. Un articol din „Time” îl numeşte „savant al simbolurilor” în 10 februarie 1966.[30] Din cartea lui Mircea Handoca, aflăm că savantul a devenit membru al Academiei americane de arte şi ştiinţe; Doctor Honoris Causa la foarte multe universităţi de prestigiu (Universităţile din Yale; Windsor (Canada); Universitatea Naţională din La Plata (Argentina); Universitatea din Lancaster; Universitatea Sorbona din Paris; membru al Academiei Bri­tanice, al Academiei austriace de Ştiinţă şi al Academiei belgiene. Eliade colaborează la Enciclopedia Britanică, primeşte de la Universitatea din Windsor (Canada) Medalia de aur „Christian Culture Award” pe 1968, devine, în mai 1969, profesor extraordinar al şcolii de studii orientale a Universităţii din Salvador (Buenos Aires), iar în 1969, apare sub îngrijirea lui J. M. Kitagawa şi Charles Long volumul Mit şi simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade (Universitatea din Chicago, 1969). În iunie 1977, Academia Franceză acordă lui Mircea Eliade premiul Bordin pentru lucrarea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, primind şi alte valoroase premii care atestă importanţa acestei personalităţi enciclopedice.

Deşi a călătorit prin toate ţările, fiind fascinat, în perioada interbelică de Italia şi de India, apoi de ţinuturile străbătute de-a lungul unei jumătăţi de veac prin: Portugalia, Spania, Franţa, Italia, America, Suedia, Olanda, Mexic, Japonia şi numeroase alte tărâmuri de basm, Mircea Eliade nu a uitat niciodată frumuseţea plaiurilor natale. În februarie 1977, când citeşte la Academia belgiană discursul inaugural despre Martha Bibescu, aduce un strălucit elogiu culturii româneşti: ,,Aparţin unei tradiţii culturale care nu acceptă incompatibilitatea între investigarea ştiinţifică şi activitatea literară. Numeroşi mari savanţi români — Cantemir, Hașdeu, Iorga, Pârvan — au fost în aceeaşi măsură străluciţi scriitori; cel mai ilustru poet român, Mihai Eminescu — a fost de asemenea un filosof original şi unul din marii erudiţi printre contemporanii săi. În ceea ce mă priveşte, consider că există o analogie structurală între munca ştiinţifică şi imaginaţia literară”.[31] Mircea Handoca în cartea citată inserează capitolul Nostalgia patriei în opera lui Mircea Eliade în care urmăreşte impactul toposului românesc şi al călătoriilor asupra operei autorului. Exegetul inserează câteva idei exprimate de Eliade în 1978 „E posibil ca cele mai importante călătorii pentru mine să fie cele pe care le-am făcut pe jos, între 12 şi 19 ani, vara, timp de săptămâni şi săptămâni, trăind în sate şi mănăstiri, împins de dorinţa de a părăsi câmpia Bucureştiului şi de a cunoaşte Carpaţii, Dunărea, satele de pescari din Deltă, Marea Neagră. Cunosc foarte bine ţara mea”.[32] Patria a fost purtată în suflet mereu, de altfel, pentru Eliade limba română este reperul identitar. „Din fericire, soţia mea este româncă şi joacă rolul, dacă vreţi a patriei, pentru că vorbim împreună în româneşte. Patria, pentru mine, este deci limba pe care o vorbesc cu ea şi cu prietenii mei, dar înainte de toate cu ea; limba în care visez şi îmi scriu jurnalul. Nu e deci o patrie interioară, onirică”.[33]

În Memoriile sale, evocarea plaiurilor natale este omniprezentă. În data de 4 ianuarie scria în jurnalul său: ,,Mă gândesc tot timpul la ţară, la ai mei. Nu am noutăţi de multă vreme. Tot a rămas acolo: tinereţea, trecutul meu, familia, prietenii.” Aflându-se la Veneţia, la 30 mai 1950 precizează că trecuse pe acolo în vara lui 1937, în drum spre Berna, unde mergea să-1 vadă pe Lucian Blaga. După lungile plimbări şi ameţitoarea convorbire cu Lucian Blaga, avea să scrie ,,Cât de mult îi admir curajul lui, nepăsarea sa regală fată de „specialişti". Eliade recunoaşte că nu-şi poate publica volumele fără să verifice toată informaţia, de a citi tot, de a şti tot ce s-a făcut până la el. ,,Pasiunea mea pentru erudiţie înseamnă, poate, pasiunea omului fală de nimicnicie, faţă de aspectele caduce, efemere, minore, ale vieţii. Alţi oameni îşi pierd timpul cu vorbăria, cu aventuri nesemnificative, cu somnul, iar eu mi-l pierd cu erudiţia. Este aceeaşi biruinţă a inutilului şi efemerului”, sunt alte idei ale celui care a călătorit şi a citit pentru a descoperi sacrul, ca metodă de a ieşi din mediocritatea condiţiei umane.

Călătorul recunoaşte că locurile vizitate poartă amprente culturale şi livreşti, ele te fac să cauţi conexiuni cu alte toposuri, cu alte tărâmuri depărtate, cu oamenii şi tainele locului. ,,Marea Roşie, care ţie ţi se pare o mare de basm, nu împiedică pe foarte mulţi să-ţi vorbească, atunci când o străbaţi, de frumuseţile altor mări orientale… Cât este India de tulburătoare, vei auzi vorbindu-se în tren de Papua sau New York, chiar dacă te afli în cele mai prodigioase peisaje din câte are Asia. La Calcutta, conversaţia plină de nostalgii se poartă asupra Singaporelui, iar la Singapore începi să auzi vorbindu-se sfâşietor despre Paris şi Londra. Nicăieri nu e destul de frumos, destul de extraordinar; spiritul omului doreşte mereu altceva, îşi aminteşte necontenit de alte locuri, regretându-le”, nota Eliade.[34] În faţa unui peisaj tulburilor, subconştientul îl ajută pe om să facă aceste asocieri, ,,Căci dacă omul ar trăi cu intensitate toate împrejurările vieţii lui, dacă ar rămâne, adică, totdeauna prezent în clipa — s-ar consuma ca o incandescenţă”. Încercând să mediteze asupra importanţei călătoriei, autorul român consideră că toate călătoriile alcătuiesc laolaltă ,,un continuu organic”, ,,O călătorie se leagă de alta, aşa cum, în calendarul sacru, o sărbătoare se leagă de cealaltă direct, fără fractura zilelor profane… călătoria rămâne într-un anumit sens un lucru miraculos.” Pentru Eliade, pelerinajul este prilejul de întâlnire cu sacrul, iar prezenţa unui miracol este resimţită ca un şoc în cunoaştere, în acest sens, el scrie ,,îţi dai seama că tot ce-ai cunoscut până atunci a fost iluzie vană, spectacol nesemnificativ, deşertăciune”. Fiind în Germania şi privind castelul Marksburg, clădit cu mai bine de o mie de ani în urmă, Eliade simte complexul de inferioritate. ,,Adevărul este că orice călătorie îţi pune într-o lumină crudă, uimitoare, lipsurile culturii. Nicăieri nu-ţi dai mai bine seama de ignoranţa ta, decât într-un muzeu sau într-o ţară în care istoria a lăsat urme la fiecare pas.”[35] El se gândeşte nu numai la măcelul din Evul Mediu, ci la întreaga suferinţă a lumii, în special, la istoria zbuciumată a Asiei, continent însângerat de cinci, şase mii de ani. ,,Roma chiar a ajuns soarele lumii vechi, după ce ajunsese mai întâi stăpâna ei, pe fluvii de sânge. Şi cu toate acestea, ruinele Romei ca şi ale Atenei, ca şl ale Egiptului sau ale Orientului antic — îţi evocă cu totul altceva decât lupta, voinţa de victorie, istoria dramatică. Eşti uimit sau eşti melancolic, în faţa ruinelor romane şi elene. În Egipt, în Mesopotamia, în India — priveşti ,,ruinele trecutului glorios” cu strângere de inimă; atâta măreţie, atâta taină, atâta melancolie; te gândeşti la evanescenta lucrurilor şi oamenilor, la misterul pe care l-au luat cu ei în mormânt meşterii aceia obscuri. În nici un caz nu vezi lupta, întrecerea, dorinţa de victorie — pe care o presimţi îndată ce priveşti cu atenţie un castel medieval.”[36] Călătorul român încearcă să asculte glasul ruinelor şi de aceea compară ,,izul colectiv” al bătăliilor Romei şi Atenei vechi, cu melancolia individuală a unui castel medieval care ,,îţi aminteşte că n-ai venit pe pământ ca să fii fericit, nici ca să te desăvârşeşti — ci ca să asculţi şi să slujeşti”, pentru că ,,o singură stare cunoaşte castelul: starea de veghe.” Poate că aşa putem înţelege de ce singura carte pe care a luat-o cu sine într-o călătorie a fost A Sentimental Journey a lui Sterne, în ediţia de buzunar a colecţiei World's Classics, o carte în care ,,totul rămâne suspendat”.

În Addenda Jurnalului de vacanţă, Navigare necesse est, călătorul se confesează că nu prea ştie ce înseamnă turismul şi nici nu-l cunoaşte experimental, fiindcă a preferat să călătorească de unul singur, având ,,curajul săracului”. ,,Un adevărat călător nu numai că învaţă să judece altfel lumea, ci şi să înţeleagă mai puţin egoist, să dorească mai puţine lucruri pentru sine... Călătoria este cel mai aprig duşman al simţului proprietăţii”. El îşi aminteşte că de la 13 ani a colindat aproape toate colţurile ţării şi că de la 15 ani a riscat în fiecare vară să moară într-o călătorie smintită. ,,Farmecul şi valoarea călătoriei înseamnă spontaneitatea ei; caracterul ireversibil. O călătorie este o experienţă unică, asemenea unui vis lung care nu se va mai repeta”, sunt alte gânduri ale lui Mircea Eliade.[37]Pelerinul devine şi critic al cărţilor de călătorie. Referindu-se la Petru Comarnescu, autorul cărţii Homo Americanus, Mircea Eliade apreciază stilul celui care dialoghează cu mai multe tipuri de oameni: tipul bancherului sau al preotului, al intelectualu­lui ş.a.m.d. ,,Autorul ştie să se mişte în „general”, fără a pierde contactul cu viaţa, fără a se lăsa antrenat în de­rivate, fără a „generaliza”. Dl. Petru Comarnescu se apro­pie de clasici. Dacă n-ar fi decât meritul de a fi scris o carte lizi­bilă asupra unui continent şi unei civilizaţii pe care mitologia ne-a făcut-o inaccesibilă şi înţelegerii şi sim­patiei — şi încă ar fi mult. E atât de greu să scrii des­pre America, după cum e greu să scrii orice carte cu im­presii de călătorie. Există o veşnică tentaţie de înfrumu­seţare, de nuanţare exotică, de laudă — pe care foarte puţini publicişti o pot înlătura. Întrebarea lui Petru Co­marnescu e cu atât mai preţioasă, pentru că el prezintă oameni şi discută probleme care pot circula şi peste ho­tarele Statelor Unite ale Americii”,[38] sunt remarcile lui Eliade în legătură cu volumul Homo Americanus şi cu Petru Comarnescu, ,,omul cu destulă viaţă şi forţă în el ca să-şi poată permite să creadă şi în civilizaţia americană şi în viitorul culturii româneşti.” Asupra lui Petru Comarnescu, Eliade avea să revină un an mai târziu publicând o cronică aprofundată, intitulată America văzută de un tânăr de azi. ,,Călătoria, atunci când nu este făcută din spleen sau din interese strict materiale — presupune o concepţie personală asupra vieţii; fie ea „experienţa” (înţeleasă ca o serie continuă de aventuri, de riscuri, de descoperiri), fie cunoaşterea. Când un tânăr scrie asupra unei călătorii făcute în prima tinereţe, documentul esenţial este prefaţa.” Eliade citează prefaţa lui Comarnescu „Un tânăr curios, disponibil, proetic, renunţând la fericire pentru cunoaştere şi la liniştea înţelepciunii pentru fervoarea dramatică a vieţii şi a lumii în care vrea să rătăcească îndelung, tot pentru dumirire”. Aceste idei i se potrivesc şi destinului de homo viator al lui Eliade, care, de tânăr, a ales calea (auto)cunoaşterii. ,,Cunoaşterea — prin orice mijloace, la orice tensiune — a fost mobilul aventurii d-lui Comarnescu… Fervoarea şi controversa întovărăşesc totdeauna contemplaţia. Şi poate încă ceva: o oarecare simpatică şi naivă credinţă în puterea omului de a pătrunde cu mintea pretutindeni, de a se împărtăşi din toate adevărurile şi frumuseţile existentei”.[39] Eliade simte că are o afinitatea spirituală cu acest călător, ambii fiind atraşi de experienţe aflate sub semnul miracolului, al tainei, al destinului şi al paradoxului. ,,Dl. Comarnescu se află într-o continuă cumpănire în faţa obiectelor şi a adevărurilor. Spiritul său este continuu invitat către contrarii; dar nu pentru a le dramatiza subiectiv, ci pentru a le căuta puncte de contact, de a găsi un spaţiu istoric sau un plan metafizic în care ele s-ar putea împăca… Dar această pasiune de cunoaştere, de înţelegere a lumii printr-un unghi cât mai cuprinzător nu este totdeauna cel mai bun mijloc de a surprinde realităţile noi prin care treci numai întâmplător.” Eliade apreciază lecturile din călătorie ale lui Comarnescu (din Platon si Kant, notează idei şi viziuni pentru un dialog platonician pe care îl va scrie mai târziu); sinteza de viaţă şi cugetare ocazională, descrierea lumii pentru a o simplifica. ,,De aici nenumăratele sale reflecţii, cugetări, aforisme — propoziţii scurte, cuprinzătoare, care împănează cartea. Volumul d-lui Comarnescu nu ne face să înţelegem numai această lume nouă a Statelor Unite, ci şi spiritul d-sale. Nevoia de a cugeta asupra vieţii, a lucrurilor şi a oamenilor îl sileşte sa se trădeze necontenit. S-ar putea reconstitui un portret spiritual al autorului din aceste fragmente dispersate (deşi, cum vom vedea îndată, cartea aceasta este, în primul rând, epică, obiectivă, aproape ştiinţifică).” Pentru a fi mai convingător, inserează cugetările lui Comarnescu despre esenţa lumii: „Oare lumea nu-i şi ea o tulburare şi o mişcare de suprafaţă a veşniciei, a Ideilor veşnice şi imperturbabile ca fundul misterios al mării”?; „Suntem umani numai în măsura în care putem individualiza, scoate dintr-o turmă o Mioriţă şi dintr-o armată un Erou Necunoscut”. Eliade apreciază că o carte de călătorie, bine scrisă, cum este cea a lui Comarnescu, ne ajută nu numai să înţelegem America văzută de un tânăr, ci să avem chiar nostalgia ei, astfel de cărţi sunt sintetice, ,,adică prelucrează necontenit datele experienţei, şi prezintă cititorului cât mai multe imagini semnificative şi idei generale”, ele sunt reportaje vii, epice, dar şi cărţi de filosofie a culturii. De asemenea, se referă la Itinerarele şi reportajele lui Camil Petrescu, remarcând ,,evitarea aproape bolnăvicioasă a facilului”. Dacă literatura de călătorie, îndeosebi itinerarele orientale sau exotice, sunt fatal antrenate în facil, în autosugestia decorativului, culorii, senzaţionalului, dacă jurnalele de călătorie sunt bovarice, în ,,descrierile d-lui Camil Petrescu sunt mai mult: sinteze decât înregistrări”, care ,,îţi cer şi ţie, cititor, un efort de imaginaţie şi de creaţie.” În calitate de critic, Eliade apreciază primatul cunoaşterii intelectuale a scrierilor lui Camil Petrescu. ,,Este o adevărată voluptate să observi cum se refuză marea încercărilor d-lui Petrescu de a o prinde şi exprima prin sinteză lucidă. Ea rămâne şi de acum înainte, materialul temperamentelor muzicale. Sunt în cartea d-lui Camil Petrescu fragmente despre moarte şi sentimentul morţii pe care le apreciez mai mult pentru discreţia lor… Vrea să înţeleagă mult, să îmbrăţişeze un fenomen, un fapt, o bucurie în toată plenitudinea ei. Simte mereu nevoia de a-şi rotunji cunoştinţele, nu de a le aglomera, de a-şi decanta emoţiile, nu de a le înmulţi… La Stambul şi în cimitire, se descoperă mai mult un om, o structură decât peisaje. Este un reportaj interiorizat, aproape un jurnal”, nota Eliade.[40] Un alt autor evocat de Eliade este Geo Bogza, care publicase volumul de reportaje: Ţări de piatră, de foc şi de pământ. (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939). Criticul observă că ochiul lui Bogza nu întâlneşte decât aşezări şi vieţi care se descompun lent fiindcă lupta nu se dă numai între viaţă şi om, ci mai ales între viaţă şi mineral, între om şi mediu, între om şi om, până la descompunerea lor, toate acestea fiind elementul de noutate adus de Bogza literaturii noastre. Am inserat mai multe opinii critice exprimate de Eliade pe marginea unor lecturi de călătorie pentru a înţelege care sunt reperele axiologice ale unei cărţi bune, apreciate de istoricul religiilor.

Eliade, care a avut o cultură enciclopedică şi a călătorit prin toată lumea, a apreciat mult valorile româneşti, frumuseţile muntelui şi ale unor oraşe, a evocat filosofia lui Blaga şi a dedicat lui Brâncuşi piesa Coloana fără sfârşit. Clujul este descris într-un mod cu totul aparte. Savantul recunoaşte caracterul universitar al Clujului, cu diversele institute de cercetări şi ajunge la concluzia: ,,Nu este deloc o întâmplare că istoria şi filologia au stăpânit destinele culturii româneşti moderne încă de la începuturile ei. Neamul românesc trebuia să-şi dovedească lumii glorioasa lui descendenţă romanică, şi, în acelaşi timp, să restaureze în propria sa conştiinţă destinul major al istoriei sale. Şcoala latinistă, de la începutul veacului trecut, n-a făcut, zadarnic istorie şi filologie. Nu este, iarăşi, lipsit de semnificaţie faptul că toţi oamenii creatori ai României moderne — de la Cipariu până la N. Iorga — au fost, într-un fel sau altul, preocupaţi de istorie sau filologie. În Transilvania, vocaţia aceasta a ajuns aproape o obsesie. Doar ultimele promoţii de tineri cărturari ardeleni dovedesc o altă orientare, spre filosofic, mai ales. Dar imediat după Unire, istoria a jucat un rol de frunte în cultura ardelenească… Este în această pasiune pentru trecutul românesc o aprigă voinţă de afirmare a capacităţii neamului nostru de a crea istorie. Căci nicăieri „istoria” nu e înţeleasă mai dinamic ca în Ardeal. Nu e vorba de un simplu profetism naţional, susţinut de studii cărturăreşti, ci de un fel deosebit de a înţelege istoria: ca singura ştiinţă a spiritului care poate releva calităţile rasei şi destinul neamului nostru. Pasiunea pentru asemenea descifrări de semne în trecut corespunde, de altfel, rolului de creatori, de istorie românească pe care l-au avut ardelenii din vremurile descălecărilor până la şcoala latinistă.”[41] Eliade apreciază eseul lui Vasile Băncilă, intitulat Semnificaţia Ardealului, apărut în Gând Românesc, la festivităţile „Astrei” de la Cluj. Mircea Eliade, care a scris în franceză, italiană şi engleză, reiterează pasiunea ardelenilor pentru istorie şi filologie, amintind importanţa Clujului, a acestui focar cultural, în special, rolul Muzeului Limbii Române, condus de profesorul Sextil Puşcariu care a avut iniţiativa şi a contribuit la apariţia Dacoromaniei şi a Bibliotecii Dacoromaniei, a monumentalului Dicţionar al Academici şi al Atlasului lingvis­tic român, aducând la lumină ,,tezaurul viu al graiurilor noastre, reprezentând adevărata limbă a ţăranului român, alcătuieşte un monument de care nu numai Ardealul - în mijlocul căruia a fost el ridicat — dar întreaga ţară se poate pe drept cuvânt mândri”. Spaţiul transilvănean a avut puterea de a da într-un răstimp scurt, ,,puterea de creaţie a românilor de dincolo de munţi,” iar creaţiile lor nu s-au născut decât din capacităţile jertfelnice ale conducătorilor şi ale colaboratorilor, ne aminteşte Eliade, ,,pentru că răspundeau unei nevoi organice de creaţie.” Un astfel de rol a avut şi Eliade, savantul român a avut o contribuţie esenţială la promovarea culturii române în străinătate, dar a şi adus spaţiile exotice în cultura noastră. Savantul a deschis drumul unor noi cercetări în istoria religiilor şi a mentalităţilor, a valorificat arhetipurile, a căutat rădăcinile comune ale culturilor, deschiderea lor spre sacru, spre simbol. Când unii cercetători puneau la îndoială capacitatea de creaţie a românilor, Eliade, prin propriul său exemplu, la fel cum au făcut şi cei mai reprezentativi români, şi-a urmat destinul, a aprofundat valenţele interculturale. Mircea Handoca scria despre starea permanentă a României în scrierile subiective ale lui Eliade: ,,Obsesiv revin în cărţile lui Mircea Eliade scrise în ultimele patru decenii oameni, întâmplări, fragmente din istoria şi peisajul românesc, amănuntul caracteristic şi patria în ansamblu, atmosfera şi specificul inimitabil al acestor ţinuturi din copilărie”.

Pentru a dovedi că istoricul religiilor şi-a păstrat rădăcinile şi că a aparţinut limbii şi culturii româneşti chiar şi când era departe de casă, Mircea Handoca citează mărturisirile savantului: „Dar eu sunt într-un anumit sens şi un om de ştiinţă, silindu-mă să fiu obiectiv în cercetările mele, şi atunci când fac literatură vreau să mă păstrez în acea spontaneitate a visului sau a copilăriei. Cum se ştie, tot ce facem noi în literatură e o nostalgie a copilăriei şi adolescenţei, adică partea cea mai spontană şi mai creatoare a vieţii! M-au întrebat mulţi de ce nu mi-am tradus eu însumi literatura în englezeşte, de exemplu. Probabil că aş fi putut s-o fac, dar prefer să traducă alţii. Cred că nu puteam să scriu literatură decât în româneşte. Dar cred că nici n-ar fi trebuit să scriu altfel, pentru că limba în care am scris şi scriu încă este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii româneşti. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui.”[42]

Deşi savantul a scris în limba engleză şi franceză, deşi a călătorit pretutindeni, nu şi-a uitat matricea românească. Pornind de la această matcă, s-au adăugat personalităţii sale noi legături de afinitate cu spaţiile culturale descoperite prin călătoriile propriu-zise ori prin călătoriile livreşti, care au format enciclopedismul lui Eliade. Călătoriile în Italia şi mai ales în India au avut un impact esenţial. Pompiliu Constantinescu, referindu-se la contactul eliadesc direct cu India (între anii 1928—1931), făcea o retrospectivă a mărturiilor despre leagănul de civilizaţie şi spiritualitate orientală în arealul românesc, evocând contribuţia unor predecesori: Hașdeu, ,,căruia nu i-a scăpat aproape nimic din erudiţia orientalistică a timpului”; a lui Eminescu, poet îndrăgostit de metafizica şi reveria budistă, ,,resorbite prin intermediul lui Schopenhauer”; a lui G. Coşbuc, ale cărui traduceri din Calidassa şi epopeile indiene ne-au dat cel dintâi gust exotic asupra marii poezii din ţara Gangelui. Pompiliu Constantinescu, încă din articolul publicat în „Vremea”, 5 august 1934, anticipa rolul Indiei pentru cel de-al patrulea cercetător indolog în cultura română: ,,d. Mircea Eliade, are deschisă înainte-i o perspectivă nelimitată, într-un domeniu în care nu mai există specialişti autohtoni.”[43] Criticul a menţionat că pe atunci nu erau prea multe cărţi de călătorie nici asupra Apusului, ,,dar călătorii români în Orient sunt păsări rare, atrase de mirajul exoticului.” Într-adevăr, călătorii şi călătoriile s-au înmulţit, însă puţini pelerini au ştiut să valorifice atât de bine călătoriile iniţiatice, surprinzând nu doar aspectele exterioare ale ţărilor vizitate, cât mai ales esenţa, ,,mistica religioasă şi cea naţionalistă, degenerescentele credinţei, grandioasele manifestări colective, tot de natură religioasă, inexistente în civilizaţia europeană de azi, superstiţiile locale şi marile elanuri spirituale ne oferă o icoană atât de nuanţată a fabuloasei Indii”, continua acelaşi critic. În acest sens, Constantin Noica îi scria prietenului său, Eliade, că nu credea că este ,,un atât de bun călător.” În viziunea istoricului religiilor, călătoria este ,,cea mai bună introducere în morală şi cel mai sigur instrument pentru dobândirea fericirii”, este o cale de profundă (auto)cunoaştere. În acest sens, Eliade îl citează pe Kayserling care afirma ,,cel mai scurt drum între mine însumi este o călătorie în jurul lumii”.[44] Meditând pe marginea acestei teme, Eliade scria „Un Jurnal de călătorie, în măsura în care cel care-1 scrie, încearcă să capteze măcar o parte din tot «ce i s-a întâmplat» - trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note si fragmente autobiografice. Oare să fie numai atât, numai recuperarea trecutului? S-ar putea ca procesul să fie mai compli­cat şi mai subtil: o călătorie, purtându-te destul de repede prin­tre peisagii, forme şi culori diferite, suscită o serie de asociaţii, tot atât de preţioase pentru istoria secretă a sufletului pe cât sunt, într-o analiză jungiană, asociaţiile provocate de ascultarea unor cuvinte, nume, legende şi «mituri»-, sau contemplarea anu­mitor picturi şi desene”.[45] Călătoriile au avut un rol decisiv în desăvârşirea personalităţii enciclopedice a lui Eliade: experienţa italiană s-a finalizat cu teza Contribuţii la filosofia Renaşterii, iar experienţa indiană şi-a lăsat amprenta nu numai asupra disertaţiei de doctorat despre Yoga, ci asupra întregii cariere ştiinţifice şi literare. Prin confesiunile acestui homo viator, literatura română şi-a completat o secţiune importantă, cea a mărturiilor de călătorie, care îmbogăţesc fondul ideatic al culturii noastre.

Bibliografie:

Eliade, Mircea, Jurnal de vacanţă, ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Mircea Handoca, Editura Garamond Internaţional, Bucureşti.

Eliade, Mircea, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993.

Eliade, Mircea, Contribuţii la filosofia Renaşterii. [Itinerar italian], Colecţia Capricorn, 1984.

Eliade, Mircea, India, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991.

Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Contribuţii biobibliografice, Societatea Literară „Relief Românesc”, Bucureşti, 1980.


[1] În prefaţa volumului Jurnal de vacanţă, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Garamond Internaţional, Bucureşti.

[2] Ibidem, p. 6.

[3] Ibidem, p. 84.

[4] Mircea Eliade, Contribuţii la filosofia Renaşterii. [Itinerar italian], Colecţia Capricorn, 1984, p. 84.

[5] Jurnal de vacanţă, p. 87.

[6] Ibidem, p. 89.

[7] Contribuţii la filosofia Renaşterii. [Itinerar italian], Colecţia Capricorn, 1984, p. 121.

[8] Jurnal de vacanţă, p. 122.

[9] Ibidem, p. 106.

[10] Ibidem, p. 114.

[11] Ibidem, p. 20.

[12] Cuvântul, an III, nr. 754, 8 mai 1927, p. 1-2, reprodus în volumul Jurnal de vacanţă, p. 26.

[13] Jurnal de vacanţă, p. 69.

[14] Ibidem, p. 80.

[15] Cuvântul, an IV, 1923, mai 29, nr. 1112, p. 1, reprodus în Contribuţii la Filozofia Renaşterii, apud Jurnal de vacanţă, p. 80-81.

[16] Ibidem, p. 83-84.

[17] Cahier de l' Herne, p. 36.

[18] Mircea Eliade, India, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991 (după volumul India, ediţia a II-a, apărută în 1935).

[19] Ibidem, p. 25.

[20] Ibidem, p. 26-28.

[21] Ibidem, p. 29.

[22] Ibidem, p. 97.

[23] Ibidem, p. 44-45.

[24] Ibidem, p. 51.

[25] Ibidem, p. 71.

[26] Ibidem, p. 87.

[27] Ibidem, p. 120.

[28] Ibidem, p. 142-143.

[29] Ibidem, p. 145.

[30] Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobibliografice, Societatea Literară „Relief Românesc”, Bucureşti, 1980, p. 13.

[31] Séance publique du 15 février 1977, Réception de M. Mircea Eliade (Académie de Langue et de Littérature, Françaises, Bruxelles), Palais des Acadé­mies, 1977, Extrait du Bulletin de l'Académie Royale de Langue et Littérature Française, Tome LIV, nr. 1, apud Mircea Handoca, Mircea Eliade, p. 14.

[32] Experienţa labirintului, L'épreuve du labyrinthe, Éditions Pierre Belfond, Paris, 1978, p. 119-120.

[33] Ibidem, p. 119.

[34] Jurnal de vacanţă, p. 123.

[35] Ibidem, p. 126.

[36] Ibidem, p. 127.

[37] Ibidem, p. 145.

[38] Cuvântul, IX, 2781, 21-01-1933, apud Jurnal de vacanţă, p. 150.

[39] Revista Fundaţiilor Regate, an I. 1934, apud Jurnal de vacanţă, p. 154-159.

[40] În Vremea, 6, 1933, aprilie 30, nr. 285, p. 7, apud Jurnal de vacanţă, p. 153.

[41] Ibidem, p. 136-137.

[42] Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobibliografice, p. 29.

[43] Pompiliu Constantinescu, Mircea Eliade: India, „Vremea”, an VII 1934, nr. 349. p. 7, reprodus şi în Scrieri, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 517-518.

[44] Mircea Eliade, Jurnal de vacanţă, p. 144.

[45] Mircea Eliade, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p. 607.