Alexandra Flora Munteanu

Dimitrie Cantemir in Exile

Alexandra Flora Munteanu

Independent researcher, Constanta, Romania

munteanusanda465[at]yahoo.ro


Dimitrie Cantemir și exilul

Abstract: Dimitrie Cantemir (born 26 October 1673 - d. August 21, 1723) was a great scholar of the Romanian humanism. He was a member of the Berlin Academy of Sciences. He wrote the Chronicle of the Roman-Moldovan-Wallachian Age, claiming the latinity of the language and the people to form the territory of the ancient Dacians, including the fact that the Romanian language has four dialects. This work has become a fundamental reference for the scholars of the Transylvanian School. The chronicle of the ancient Roman-Moldavian-Vlachs, first written in Latin, but then translated by the author in Romanian (1719 - 1722), includes the history of the Romanians from Trajan to the point of the second „dismantling” or the founding of the principals. He supports the idea of Miron Costin (old historian and writer): the common Latin origin of all dialects. The importance of Cantemir`s activity and scientific research is well known nowadays. During the period of exile he had a special influence on the Russian Leader, Peter the Great I and he had at his disposal many opportunities to succeed in his domains of interest becoming well known all over Europe.

Keywords: Dimitrie Cantemir; exile; theatre; absurd; playwright

Din majoritatea surselor parcurse reies următoarele:

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei ales de două ori (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre preocupările sale se înregistrează cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin.

După unele cronici, numele familiei se trage de la un nobil tătar, prieten al tatălui lui Dimitrie. După alte scrieri, numele ar proveni de la o familie nobiliară tătărească creștinată și stabilită în voievodatul Moldovei. Însă probabil din dorința de a adăuga un plus de autoritate la domnia sa, precum și de a statornici în Moldova o monarhie ereditară, Dimitrie Cantemir și-ar fi făcut o genealogie- Dimitrie Cantemir -fantezistă. Căci pornind de la numele de Cantemir, în „Istoria Hieroglifică” acesta scria „Tradiția spune despre Cantemiriști că se trag din marele cuceritor al Asiei, Timur Lenk”. Evident, asemenea genealogie a avut puțină credibilitate. Într-o discuție dintre Voltaire și Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir, ambasador al Rusiei la Paris, celebrul scriitor iluminist francez a făcut următoarea afirmație rămasă posterității: „Aș fi bănuit că sunteți mai degrabă din neamul lui Pericle, decât al lui Tamerlan”

În Encyclopedia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship. ” (sursă Internet).

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a acceptat la domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman. Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol, împreună cu zisul dregător otoman, pentru a-și continua studiile. Cantemir și Petru au discutat și chestiuni politice și militare. Țarul Rusiei fiind impresionat și cucerit de cultura și mai ales de informațiile deținute de Cantemir cu privire la cunoașterea științei militare otomane. Însă a urmat dezastrul de la Stănilești. Acolo s-a înfruntat armata ruso-moldovenească compusă din 40. 000 de ruși și 10. 000 de moldoveni, condusă de generalul Șeremetiev, cu armata turco-tătară, condusă de marele vizir Mehmet Baltagi Pașa. Armata otomană număra cam 140. 000 de războinici. Expertă în manevre de învăluire și întoarcere în condițiile unui teren deschis, armata turco-tătară a reușit să învăluie forțele ruso-moldovenești. Rușii au echilibrat rezultatul prin puterea de foc superioară, iar lupta s-a încheiat la egalitate. Acesta a fost și motivul pentru care Mehmet Baltagi Pașa a început negocierile pentru pace. Fiind în poziție critică, rușii acceptă condițiile otomanilor, cedând astfel Azovul și Ucraina până la Nipru. Sultanul l-a cerut și pe Dimitrie Cantemir, „domnul hain”, cum îl numea, dar Petru a refuzat. A continuat studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia , informații despre literaturile clasice, elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (D. Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-austriac, soldat cu bătălia de la Zenta (10 septembrie 1697), a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta, unde turcii au fost zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o "împodobită cu ritoricesc meșteșug". În Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700). Prima operă a lui Dimitrie Cantemir, intitulată "Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul", a fost redactată în perioada decembrie 1697-iunie 1698 şi a fost tipărită la Iaşi, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum şi a lui Ieremia Cacavela, realizând, probabil tot el, versiunea greacă a textului imprimată alături de originalul românesc, potrivit ''Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900'' (Editura Academiei, 1979).

Izvoarele acestei scrieri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura română, sunt numeroase, cuprinzând deopotrivă texte religioase şi laice, orientale şi occidentale , antice şi medievale, unind lucrări care au influenţat concepţia cărţii sau au fost integrate în compoziţia acesteia, prin preluarea unor citate celebre, maxime, sentinţe, figuri de stil. Cărturarul a apelat, cel mai adesea, la textul Bibliei, într-o versiune latină, sau chiar la ''Thesaurus biblicus'' (dicţionar de citate biblice, grupate tematic), la scriitori bizantini ca Filip Solitarul, Ioan Hrisostom, la persanii Saadi şi Hafiz, la autori apuseni ca Pietro Bizzari, Giacomo Aconcio, la unitarienii Johannes Crellius şi Andrea Wissowatius, dar şi la Miron Costin şi Dosoftei.

Dimitrie Cantemir este unul dintre ultimii scriitori europeni care tratează o temă foarte răspândită a literaturii etice medievale aceea a disputei dintre suflet şi trup. Lucrarea are trei părţi: prima, bogată în dialoguri, cea mai importantă, cuprinde ''gâlceava'' între Înţelept-Suflet-Microcosm (identitate stabilită de autor) şi Lume-Trup-Macrocosm, adică între morala creştină şi concepţia opusă, laică, hedonistă. Partea a doua reia dezbaterea argumentând-o cu citate din diverşi autori. Partea a treia aduce împăcarea Lumii cu Înţeleptul, conciliere pe care cărturarul o exprimă folosindu-se de traducerea unei lucrări a lui A. Wissowatius - ''Stimuli virtutum, fraena peccatorum'' (1682), în traducerea lui, ''Strămutarea bunătăţilor şi frâul păcatelor''.

Principala problemă a acestei lucrări este aceea a raportului dintre om şi lume. Soluţia autorului, moderat ortodoxă, nu recomandă fuga de lume a omului, fiind suficient ca acesta să ducă o viaţă virtuoasă. Dincolo de scopul său didactic-religios, fiind în ansamblul ei o carte de morală creştină pentru credincioşi, lucrarea lasă să se întrevadă dilema autorului între două atitudini de viaţă. Prin rezolvarea pe care o dă vechii teme medievale, a disputei cleric-laic, Cantemir dezvăluie tendinţa de a concilia tradiţia religioasă cu aspiraţiile sale umaniste şi raţionaliste.

Cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir este "Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb" (1703-1705). Scrisă în româneşte şi tipărită foarte târziu, în 1883, lucrarea reprezintă primul roman alegoric autobiografic. Opera prezintă evenimentele contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boiereşti din ţările române. În planul ficţiunii, nu faptele contează, ci lupta de opinii susţinută cu cele mai subtile arme ale retoricii, de protagoniştii ascunşi sub măşti animaliere: Corbul (Constantin Brâncoveanu) - tiranul lipsit de scrupule, Inorogul (Dimitrie Cantemir) - principele luminat, Struţocămila (Mihai Racoviţă), Vidra (Constantin Duca), Şoimul (stolnicul Constantin Cantacuzino) ş. a.

„Istoria ieroglifă” este deopotrivă un manual politic şi un eseu filosofic. Cantemir dezbate probleme de conducere a statului, făcând indirect o demonstraţie a calităţilor ideale ale domnitorului luminat. El crede, în sens umanist, că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei, propunând în subtext o ierarhie socială bazată pe meritele intelectuale ale indivizilor. Omul este pieritor ''atom putrezitor'', dar şi marea excepţie în opoziţie cu lumea înconjurătoare, singura fiinţă care, în anumite limite, se poate construi pe sine şi poate, prin creaţie, să aspire la nemurire.

După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a cerut să fie exilat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea. Printre cei care l-au însoțit peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș. a. În Encyclopedia Britannica, ediția a IX-a, se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său turcilor victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani tratatul de la Luțk a fost publicat de Cantemir în spațiul german. Cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir este "Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb" (1703-1705). Scrisă în româneşte şi tipărită foarte târziu, în 1883, lucrarea reprezintă primul roman alegoric autobiografic. Opera prezintă evenimentele contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boiereşti din ţările române. În Encyclopedia Britannica, ediția a IX-a, se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său turcilor victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului , după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă și a desfășurat o activitate științifică deosebită. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.

A scris Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.

În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p. 185). După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).

Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte. Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul acestei lucrări în biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan Slușanschi, cel mai important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie Cantemir. Sunt prezentate detalii despre viața socială din imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc. Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. D. Cantemir a stabilit și întreținut relații cu toți solii străini acreditați, cu care a făcut schimb de cărți și scrisori, dar mai ales de informații. Căci din cele mai vechi timpuri în zilele noastre, mediul diplomatic este plin de spioni profesioniști. Cantemir a ajuns așadar, ca prin intermediul solilor în cauză, să fie aproape de reprezentanții tuturor serviciilor de informații din Europa, cu precădere de cele din Rusia, Austria și Franța. Cantemir persevera, ajungând astfel chiar agent dublu, căci vizirul otoman conta pe el pentru obținerea de informații de la diplomații străini acreditați la Stambul, cu precădere despre Rusia și puterea sa militară. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir, fiind fin cunoscător al limbii turce, citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.

Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri, legate împreună, în 1734-1735, în Londra, prin efortul pastorului dr. Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great Waltham (în comitatul Essex). O nouă ediție apare în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire othoman, tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri, în 1743, Nyon père, traducătorul fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montppellier). În 1745 apare la Hamburg traducerea germană a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian Herold, după textul englez al lui N. Tindal. Dimitrie Cantemir a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, Dimitrie Cantemir va deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş. a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală. Dimitrie Cantemir , în calitate de membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mișcare" (mv) (Impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne de energie.

Teoria substanței. Leibniz a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere.

Fiecare substanță se caracterizează mereu prin acțiune. Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția să, aceasta devenind distinctă , în caz contrar are de a face cu pasiunea. Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existența unor elemente spirituale indivizibile numite monade. Aceasta ca o paranteză. Dar să reiau firul subiectului major.

În 1876-1878, apare la București, traducerea în limba română, sub titlul Istoria Imperiului Otoman, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr. Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)[40]. Iosif Hodoș a tradus după Johann Lothar Schmidt, din germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif Hodoș este unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia Română.

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei. . . este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclădită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat". ( Șerban Cioculescu, Op. cit. , p. 57)

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile , clima , animale sălbatice și domestice și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, despre tagma bisericească, despre mănăstirile moldovenești, despre cultură, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. „În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești. . . În Descrierea Moldovei a fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op. cit. p. 32), iar în românește în anul 1825, sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași, 1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006”. (Sursă internet)

În perioada de exil fostul domn moldovean este apreciat la curtea ţarului, cu atât mai mult că între timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubeţkaia. În asemenea împrejurări, când ţarul pregătea o nouă campanie militară în sud, Dimitrie Cantemir era un sfetnic în probleme orientale şi de aceea a fost pus în slujba ţarului în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale ruse. În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

În timpul campaniei “persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii şi activităţii lui Dimitrie Cantemir sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre sistemul religiei mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic , Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor lucrări. Anumiţi istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a Hronicului a vechimei romano-moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, pe când făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea sa, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul sec. XVII-XVIII.

( după însemnările de la Academia de științe a Moldovei) 2008- 2011 Elaborat de IDSI)

George Călinescu a spus despre el : ''Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de litere şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, (. . . ) academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, (. . . ) Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru'', notează lucrarea ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

Şi-a câştigat autoritatea de orientalist, care a durat mai bine de un secol, post-mortem, prin tratatul în limba latină ''Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae'' (''Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane''), încheiat în 1716. A fost tradusă în engleză şi tipărită între 1734-1735, apoi, franceză (1743) şi germană (1745). Dimitrie Cantemir a mai consacrat turcilor o lucrare tipărită în ruseşte, la Petersburg (1722), cu titlul "Sistema religiei mahomedane", care cuprinde date despre obiceiurile, ceremoniile şi legendele religioase turceşti.

Alte lucrări: ''Metafizica'' (1700), ''Logica'' (1701), ''Fizica universală a lui Van Helmont'' (1701), ''Tratat de muzică turcească'' (1704), ''Studiu asupra naturii monarhiilor'' (1714), ''Viaţa lui Constantin Cantemir'' (1718), ''Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor'' (1718), ''Despre conştiinţă'' (1722). (AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Daniela Juncu)

„Publicarea unui volum : Punte de cunoaștere între Orient și Occident, cu studiile si articolele din acest volum prezintă un Cantemir, deopotrivă, meditativ, îngrijorat si constructiv, un Cantemir care durează punți de cunoaștere între uriașe zone de cogniție milenară, singurele care pot genera cu adevărat profunzimea, consistența si perenitatea lumii. Planul acțiunii directe, exprimat mai ales in opțiunea sa strategică pentru Rusia, ca forța capabila să apere creștinătatea și să se constituie, implicit, într-un fel de zid-garant, înțeles ca o uriașă zonă de siguranță strategică, înapoia și sub protecția căreia neamul românesc să poată supraviețui, să se poată reunifica, liniști și chiar dezvolta, este însoțit de unul mult mai vast și mai consistent, care ține de construirea unui pod cognitiv între Est si Vest, între cele două mari civilizații – cea orientală și cea occidentală –, cum vor fi ele numite peste aproape trei secole, spațiul românesc fiind prezentat, prin scrierile marelui cărturar, așa cum este el, cu obiceiuri străvechi, sedentare, cu un stil de viață propriu, foarte bine constituit si construit prin valorile strămoșești. Cu alte cuvinte, Cantemir a conștientizat spațiul european, care începea sa iasă din cenușiul încă misterios al Evului Mediu și se angaja în marea Renaștere științifică, umanistă și intelectuală. ”

Valoarea operei cantemirene trece dincolo de frontierele moldave, de frontierele românești, in general, și se regenerează in universal, aparținând, deci, lumii întregi a românilor. Cantemir nu a trait prea mult timp pe meleagurile strămoșilor săi români. Dar el a rămas, prin spirit și iubire de neam, un mare român.

Din cele expuse mai sus rezultă diversitatea sa spirituală, dotarea excepțională, recunoscută și în timpul vieții și post mortem. Perioada de exil i-a fost pe o parte benefică socio-politic, diplomatic dar și ca scriitor și cercetător științific, cel care a amprentat întreaga epocă. A devenit un model de Homo Universalis, care a croit drum spiritului românesc.

Bibliografie

G. Călinescu. Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru literatură, 1968, p. 28

Encyclopædia Britannica, Eleventh edition, volume 5, „Cantemir”, Cambridge University Press;

P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața și opera. Biblioteca Istorică III, Editura Academiei R. P. R. , 1958, p. 28

Ștefan Lemny, Cantemireștii: aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea. Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie. Trad. de Magda Jeanrenaud. Iași, Polirom, 2013, p. 36

Istoria literaturii române. Editura Academiei R. P. R. , București, 1964, p. 608

Ștefan S. Gorovei, Cantemireștii- Eseu genealogic. În vol. : Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european. Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 19-53

Dimitrie Cantemir, Viața lui Constantin-Vodă Cantemir, București, 1960 (în românește de Radu Albala).

Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601 -1711/1716). Coordonator : Acad. Virgil Cândea. . Secretar științific Dr. Constantin Rezachevici. Cap. Vremea Cantemireștilor. Autor: Paul Cernovodeanu, p. 296-336. Ed. Enciclopedică, București - 2003

Dimitrie Cantemir : Viața lui Constantin-vodă Cantemir. Text latin revăzut și traducere românească de N. Iorga. București, Tipografia cărților bisericești, 1924, 127 p.

Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, p. 344-345

Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea. Ediție anastatică Editura Saeculum I. O. , Ed. Vestala, București, 1999;

Dimitrie Cantemir -Viața și opera în imagini, București, muzeul româno-rus, 1963;

Dimitrie Cantemir-Viața lui Constantin Cantemir, Scriitori români, Editura Minerva, București, 1973ș

(Este scrisă în latină, cu o prefață de Constantin C. Giurescu);

Descriptio Moldaviae-1716 scrisă în limba latină-geogrfie, istorie, folclor, aprecieri politice;ediția a III-a, Ed. Litera Internațional, 2003, București*Chișinău;

Mihnea Gheorghiu-Ucenicia cărturarului, 1955, București;

I. D. Lăudat-Dimitrie Cantemir-Viața și opera, Ed. Junimea, 1973ș

P. P. Panaitescu Dimitrie Cantemir-Viața și opera, Buc. Ed. Acad R. P. R. , 1958;