Anastasia Dumitru

Comunicarea interculturală din spațiul românesc de la Rabindranath Tagore la Ram Krishna Singh

Anastasia Dumitru

Independent Researcher, Constanța, Romania

Intercultural Communication in the Romanian Space from Rabindranath Tagore to Ram Krishna Singh

Abstract: This paper aims to synthesize the cultural links between India and Romania and to identify the spiritual and archetypal springs of poetry. In the first part, I show the Indian presence in the Romanian cultural awareness, from the folk to the cult literature, following the contribution of Dimitrie Cantemir, which was the first European orientalist, Eminescu, B.P. Haşdeu, George Coşbuc, Mircea Eliade, Lucian Blaga, etc. I also examine the essential contribution to interculturality of the Indian researcher Amita Bhose, known for translating Eminescu and for her work “Rabindranath in Romania”. I devote another part of the paper to Rabindranath Tagore and the haiku of kabitica. I analyze the coincidence of contradictions in his “Fireflies: Pearls of Wisdom”. In the following section, I explore the poetic universe of Ram Krishna Singh referring to his collection “Growing Within" translated into Romanian by Alexandra Flora Munteanu and Taner Murat. Finally, I advocate the establishment of an intercultural university at Tomis based on a Santiniketan concept.

Keywords: Rabindranath Tagore; Ram Krishna Singh; Growing Within; intercultural university

1. India în conştiinţa culturală românească

Legăturile noastre cu India sunt mai vechi. România a luat cunoştinţă de literatura indiană prin intermediul culturii bizantine. Cărţile Alexandria, Varlaam şi Ioasaf Sindipa au circulat în perimetrul ţării noastre prin literatura populară India a intrat în sufletul românilor. Dimitrie Cantemir a fost ,,primul orientalist european” care, explorând mult mai înainte de toţi europenii spaţiul cultural asiatic, a citit Pañchatantra într-o variantă turcă, pe care a evocat-o în Kniga Sistema Pancatantra - Istoria ieroglifică. Dintre indieni, Korosi Sandor Csomi (n. 1784), bibliotecar la Societatea Asiatică Calcutta, este primul tibetolog european. După Dimitrie Cantemir urmează alţi scriitori români care şi-au arătat interesul pentru India: Eminescu a studiat prin intermediul limbii germane capodoperele culturale indiene Kālidāsa, Rgveda etc. şi a încercat să înveţe ca şi B.P. Haşdeu limba sanscrită. Între contemporanii lui Eminescu - Vasile Burlă, C.G. Georgian – au fost sanskritologi, Georgian fiind primul profesor de sanscrită la Universitatea Bucureşti; I.L. Caragiale scrie textul Nirvana. George Coşbuc a tradus Sakuntala, antologie de poezie sanscrită. Cultura indiană a exercitat o influenţă puternică asupra marilor spirite româneşti. Al-George este cel mai mare orientalist român, Mircea Eliade este întâiul român care merge la studii în India, idee pe care o avusese şi Eminescu. (Nu avem spaţiul necesar pentru a dezvolta subiectul Eliade şi spiritul indic, însă sunt multe teze de doctorat în care sunt abordate cărţile eliadeşti: Maitreyi, Yoga, Isabel şi Apele diavolului etc.). Lucian Blaga, în Religie şi spirit (Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1942), are două capitole intitulate De la Indra la Nirvana şi Tao în care analizează mentalitatea asiatică, filosoful precizând că nu ar trebui să-i judecăm pe cei din Extremul Orient din prisma subiectivismului european. Orientalii au o aforistică a ,,transparenţelor” şi a ,,penumbrelor” care formează un întreg şi ţine loc de sistem european. ,,Aforismele europenilor sunt de obicei pietre de mozaic”, scrie L. Blaga. Cei din Răsărit ştiu să aprecieze clipa, fiindcă ,,momentul este o arătare ciudată a veşniciei”, ,,are caratele eternităţii”, ,,momentul este de astă dată încărcat de o sarcină metafizică”, afirmă creatorul Marelui Anonim. În poeziile sale, autorul din Lancrăm a scris despre veşnicia satului, a geografiei mitice, dar şi despre instantaneul clipei în care simte ,,taina şi rânduiala cosmică de totdeauna”, expresie a tâlcului metafizic al lumii. Filosoful afirma că „prin asimilarea totală, motivele de provenienţă indică au intrat în însăşi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând ţesuturi vitale”.[1] Blaga aminteşte că Eminescu presimţea ,,o secretă afinitate între fondul dacic şi modul spiritului indic”. ,,Scriind poezia intitulată Rugăciunea unui dac, Eminescu s-a simţit obligat să înzestreze sufletul dacilor cu o concepţie mai adâncă despre existenţă… Am vedea pe Eminescu luând drumul Indiei pentru un an sau doi, atât pentru rotunjirea superbă a personalităţii sale, cât şi pentru ca să uite pe Veronica sa, întocmai cum Goethe a luat-o spre Italia ca să-şi cucerească zenitul”,[2] continua Blaga, scriind despre nostalgia noastră indică.

O contribuţie esenţială la cunoaşterea interculturalităţii şi a înţelegerii prezenţei Indiei în conştiinţa culturală românească a avut-o cercetătoarea Amita Bhose (Calcutta, 1933 - Bucureşti, 1992). În 1959, împreună cu soţul său, vine în România, înscriindu-se la un curs de limbă şi literatură română, pentru doi ani. Se reîntoarce în India unde debutează în presa indiană cu articolul Rabindranath in România. E începutul unui lung şir de articole, în bengali şi engleză, despre cultura şi literatura română, din care face şi traduceri. în 1965 absolvă Facultatea de Bengali-Engleză la Universitatea din Calcutta, iar în 1971 se înscrie la doctorat, cu o bursă din partea statului român, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti. Din 1971 până la moartea sa va trăi în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). În India publică traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian văd lumina rampei. În 1969 apare, în bengali, volumul Eminescu: Kavită (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia. Din 1972 i se oferă ţinerea unui curs facultativ de limba şi literatura bengali la Universitatea din Bucureşti şi în acelaşi an primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali. Din 1978 e angajată lector la Catedra de limbi orientale, predând, numai în română, cursuri practice de sanscrită şi bengali si cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană. Redactează un Curs de bengali (1974), urmat de Dicţionarul bengali-român (1985) şi Manualul de bengali (1988), toate trei scrise de mână, cu ajutorul studenţilor săi, tipografiile nedeţinând caractere bengaleze. Amita Bhose are şi o bogată activitate de traducător din bengali în română: Proverbe şi cugetări bengaleze; Povestea prinţului Sobur (basme bengaleze); opere ale lui R. Tagore: Scrisori rupte, Dragostea încurcă, dragostea descurcă, Soarele din prima zi. Stabileşte textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă în manuscris, text publicat în 1983 în volumul XIV al Operelor lui Eminescu, editate de Editura Academiei. În 1978, publică la Editura Junimea teza sa de doctorat sub titlul Eminescu şi India, reeditată în 2009 şi 2011 de editura Cununi de stele, înfiinţată special pentru a publica opera Amitei Bhose. Cea care a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din literatura română în bengali şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii şi a susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale s-a îndrăgostit de Eminescu prin poezia Ce te legeni, codrule. Din acel moment avea să-1 aşeze pe Eminescu, aşa cum va mărturisi, în inima ei, alături de Rabindranath Tagore. ,,În poezia eminesciană, în poezia română în general, am simţit ecoul acelui dor milenar care adormea în mine.”[3] Amita Bhose, primul filolog indian care cunoştea limba română, a fost fascinată de creaţia eminesciană, găsind numeroase asemănări dintre gândirea celor doi mari poeţi ai României şi ai Indiei, Eminescu şi Tagore, ambii fiind influenţaţi de mitologia Indiei. În cuvântul înainte la Eminescu şi India, 1978, Amita Bhose scria: „Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se «desmărgineşte» şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei, de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor - mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului. O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indiană, de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de la operele lui Kālidāsa până la cântecele vaişnave şi poeziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut să-1 consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei… Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească... Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei.”[4] Influenţele buddhiste sunt vizibile în ideile eminesciene: „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte" – Epigonii, în Scrisorile sale, în Andrei Mureşanu (tabloul dramatic), în poemul Împărat şi proletar, în Glossa etc.

2. Tagore şi spiritul haiku

Amintesc că marele Rabindranath Tagore, supranumit ,,Sufletul Bengalului” și ,,Profetul Indiei moderne”, căruia i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, în 1913, pentru ,,versurile sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale”, a fost în România, unde a fost uimit de sufletul nobil al poporului nostru. Poetul naţional al Indiei, ultimul descendent al unei străvechi familii de brahmani cu o tradiţie spirituală de o mie de ani, are o notorietate legendară nu numai în spaţiul asiatic, ci şi în cel occidental. Filosoful şi mentorul a înţeles rolul artei atât ca înnobilare a sufletului, cât şi ca punte între culturi, de aceea a creat iniţial o şcoală mică în Bengal, unde şi-a iniţiat discipolii, pe care i-a numit mai târziu apostoli. Maestrul spiritual face parte din aleşii, preoţii poeţi, care credeau în Legile lui Manu, o religie zeităţii supreme, eterne, nemărginite.[5] Pornind de la credinţa în acelaşi Creator, acelaşi principiu şi esenţă a lumii, Tagore şi-a propus să creeze legături între continente, să deschidă căile dintre intelectualii mistici şi contemplativi ai Orientului şi dintre cei raţionali şi dinamici ai Occidentului. Tagore a primit o educaţie aleasă atât acasă, cât şi în şcolile în care a învăţat, a studiat Dreptul în Anglia. După ce îşi finalizează studiile, aderă la mișcarea naționalistă indiană, militează pentru cultura şi educaţia indiană, în acest sens, reorganizează Universitatea din Santiniketan, fiind un mediu sinergetic accesibil studenților și celor străini. El se consacră literaturii scriind versuri şi poeme dramatice, dominate de tema ce-l va obseda toată viaţa: „Bucuria de a atinge Infinitul în sânul Finitului", aşa cum aflăm din „Amintirile" lui Tagore, scrise la vârsta de 50 de ani. În 1884 Rabindranath Tagore se căsătoreşte şi se stabileşte domeniul din Shilaida al tatălui său (pe malurile Gangelui), unde are prilejul de a lua cunoştinţă de condiţiile de viaţă ale ţăranilor bengalez şi de a contribui la ameliorarea lor. Această perioadă, deosebit de rodnică şi pe plan literar, ia sfârşit după vreo 17 ani în mod tragic, deoarece scriitorului îi mor, pe rând, soţia şi doi dintre copii. La vârsta de patruzeci de ani, Tagore întemeiază în satul Bolpur Bengal, într-un loc numit de el „Santiniketan" (Sălaşul păcii), şcoală menită să dea copiilor o educaţie liberă şi armonioasă, în mijlocul naturii; această şcoală avea să devină celebră, sub denumire de „Vişvabhârati" (întreaga Indie).

În 1912 Tagore face o vizită în Anglia, unde îi apare, în traducere proprie, antologia de poeme în proză „Ofranda cântecelor", culegere pe baza căreia i se va decerna Premiul Nobel. După debutul ca poet, a scris povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice, operele sale fiind traduse din bengaleză în engleză de autorul însuşi. Capodoperele poetice sunt „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913), cea prozastică e romanul „Căminul și lumea“ (1910), iar cea dramatică „Oficiul poștal“ (1912). Ca un adevărat brahman, a mai creat imnuri dedicate divinităţii, eseuri şi cântece cu caracter popular, îndemnând la desăvârşirea lăuntrică, la înţelegerea înţelepciunii şi a rostului contemplaţiei. Profetul afirma că europeanul nu are ,,simţul armoniei universale”, ci este călăuzit de egoism. Citind cartea de eseuri Sadhana (1914)[6], cu capitolele: Legătura insului cu universul, Conştiinţa sufletului, Problema răului, Problema eului, Desăvârşirea în iubire, Desăvârşirea în muncă, Realizarea frumuseţii, Realizarea infinitului, putem să reflectăm asupra profunzimilor temelor marelui filosof.

3. Kabitica şi coincidenţa contrariilor

,,Cine eşti tu, cititorule care-mi vei citi poemele, de azi într-o sută de ani. Nu-ţi pot trimite nici măcar o singură floare din belşugul acestei primăveri, nici măcar un singur firicel de aur din bogatele mine ale acestor nori. Deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară. Culege din înflorita-ţi grădină înmiresmatele amintiri ale unor flori acum veştede, răsărite în urmă c-un veac. În bucuria inimii tale o vei putea simţi şi pe-aceea care a-nfiorat până la cântec inima unui frate de-al tău, într-o dimineaţă de primăvară, făcîndu-1 să-şi trimită glasul extatic la drum, către tine, cititorul meu de azi într-o sută de ani”, scria Tagore în volumul Grădinarul, îndemnându-ne să împăcăm efemerul cu eternul, să simţim fluxul şi refluxul vieţii, să conştientizăm că în sângele nostru ,,dănţuie-n clipa de faţă pulsaţia vie a veacurilor”. (Din Gitanjali, LXIX) „Cei ce păşesc pe calea trufiei călcând în picioare viaţa umilă şi acoperind verdele fraged al pământului cu tălpile lor tăvălite în sânge/ N-au decât să se bucure, Doamne, mulţumindu-ţi pentru că ziua de azi e a lor./ Eu, însă, mă bucur că locul meu e alături de oamenii de rând care suferă sub povara puterii, ascunzându-şi feţele şi înăbuşindu-şi suspinele, în întuneric.” (Din volumul Fruit-Gathering, LXXXVI). ,,E prea târziu ca să-mi ceri inima în schimbul inimii tale./ A fost o vreme când viaţa mea era ca un mugur, închizând în el întreaga-i mireasmă./ Acum, această mireasmă se risipeşte până hăt departe. (Din Grădinarul, XXXVII) „Stelele nu se tem să apară ca nişte licurici”; „Dumnezeu se găseşte pe sine, creând”; „Lui Dumnezeu ajunge să i se facă lehamite de marile imperii, dar niciodată de măruntele flori.”; „Iarba îşi caută mulţimea pe pământ. Copacul îşi caută singurătatea pe cer.”; „Artistul e cel ce iubeşte Natura, de aceea e sclavul totodată stăpânul ei.” „Rădăcinile sunt crengi cufundate-n pământ. Crengile sunt rădăcini crescute-n văzduh,” sunt alte cugetări din volumul Păsări răzleţe/ Stray Birds.[7]

Rabindranath Tagore afirma ,,cuvintele sunt lanţuri grele de contrazicere”, idei pe care le aprofundează în haikuurile din cartea Licurici: perle de înţelepciune (trad. Adelina Patrichi, Bucureşti, Editura Taj, 2013). Putem aborda aceste crâmpeie gnomice ca o antiteza ori o „înfrăţire” a contrariilor. Pe coperta volumului, în facsimil, apare un distih din volumul original, scris de poet în engleză şi în bengali: „My fancies are fireflies, -/ Specks of living light/ Twinkling in the dark", haiku din cartea Fireflies, Macmillan, New York, 1928. În prefaţa cărţii Licurici: perle de înţelepciune, Liviu Bordaş scria despre ,,licuricii transcendentali”, despre aceste poemele scurte şi receptarea lor în limba română. Tagore creaseră mai multe volume de versuri în bengali scrise în formă epigramatica şi în tonalitate didactică: Kanika (1899), Lekhan (1927) şi Sphulinga (1946). Poetul a numit aceste mici creaţii lirice kabitica, având un diminutiv al cuvântului poem (kabita). În română, însă termenul „poezioară" are aproape întotdeauna fie un sens peiorativ, fie unul zeflemitor, iar „poem" nu cunoaşte încă un diminutiv acceptabil. Unul dintre cei mai buni cunoscători occidentali ai poetului, William Radice, a propus pentru kabitica expresia „poezii scurte"/ brief poems. (Ion Pillat şi Lucian Blaga scriseseră la noi astfel de ,,poezii mici" sau poeme într-un vers, aforismele lui Blaga din Pietre pentru templul meu se aseamănă mai mult cu procedeul coincidenţei contrariilor lui Tagore, tehnică de accedere în misterele lumii). Poemele scurte ale lui Tagore sunt legate, aşa cum au arătat exegeţii săi, de tradiţiile epigramatic-didactică sanscrită şi persană care dominau literatura bengali în secolul al XIX-lea. Cercetătorii identifică mai multe rădăcini şi filiaţii ale acestor minipoeme gnomice, sapienţiale, cu tonuri contemplative: tradiţia epigramatica şi fabulistică occidentală, Krishna Kripalani a menţionat chiar posibilitatea unei influenţe a poemelor haiku, pe care Tagore le admira. Liviu Bordaş este convins că aceste kabitica traduse de Tagore ori scrise direct în limba engleză în volumele Stray birds (1916) şi Fireflies (1928) ori unele poeme inedite ieşite la lumină în anii '80, se aseamănă cu sutra şi mantra. Versiunile englezeşti ale bengalezelor kabitică au fost publicate sub numele de epigrame, traducerea termenului în română nu acoperă sensul tagorean al scrierilor sale poetice, de o mare profunzime filosofică pentru că pentru români, epigrama se asociază cu formele satirică şi umoristică, în detrimentul celor aforistică şi poetică. În limba română, prin anii '20, erau traduse numai vreo cincizeci de poeme, fie sub titlul Păsări rătăcite, fie ca „gânduri", „maxime" şi „cugetări". Liviu Bordaş ne aminteşte că, după război, şi-a încercat întâi peniţa cu ele Petre Solomon, pentru ca apoi să fie traduse aproape integral de George Dan, de această dată ca Păsări răzleţe. În Basarabia reocupată a apărut un întreg volum de poeme scurte, numite aforisme şi miniaturi poetice, în traducerea poetului Pavel Darie. Acesta cuprinde o selecţie din volumele bengali Kanikā, Lekhan, Sphulihga şi din Stray birds (în română Firicele, Inscripţii, Scântei, Păsări călătoare), după o versiune rusească. Al doilea volum în limba engleză, Licurici, a apărut când Tagore începuse să intre într-un con de umbră, de aceea cartea a fost aproape ignorată în România. Miniaturile poetice din Păsări răzleţe, preluate în Licurici, au fost scrise în 1926, când, după lungul turneu prin Europa, ajuns la Budapesta, poetul a avut nevoie de îngrijiri medicale şi i s-a recomandat să-şi recupereze sănătatea pe malul lacului Balaton. În cele zece zile petrecute acolo, Tagore a scris poemele cu un stylus pe plăci speciale de aluminiu, care au fost trimise apoi unei tipografii din Berlin. Paginile facsimilate au fost legate în piele în Bengal, la începutul anului următor. A fost o ediţie privată, tipărită în regia autorului şi distribuită personal într-un număr limitat de exemplare. În cele două prefeţe, în engleză şi bengali, Tagore leagă scrierea poemelor de călătoriile sale în Japonia (1916-1917) şi China (1924), unde i s-a cerut să dea autografe pe evantaie şi mătăsuri. Totuşi, câteva dintre ele fuseseră deja publicate în 1912. Într-un eseu în care povesteşte cum a scris această carte, Tagore precizează că poemele în bengali datează din vremea călătoriilor în Japonia şi China, în timp ce acelea scrise în engleză din perioada petrecută în Italia, în lunile mai şi iunie ale anului 1926. Cartea Licuricii s-a bucurat de o oarecare specială în limba română chiar înainte de a fi publicaţi în engleză. Şapte poeme au fost traduse în 1927, însă până în prezent, nu s-a ştiut că ele fac parte din acest volum. Povestea lor rămâne poate un episod marginal al receptării lui Tagore în cultura română, geneza lor pornind de la vizita poetului în România, în 20-22 noiembrie 1926, mai precis de la plecarea sa din portul Constanţa, unde l-a adus trenul de Bucureşti. Tagore a stat la Constanţa numai 40 de minute, înainte ca vaporul să ridice ancora spre Istanbul. I s-a organizat totuşi o primire oficială, de către „un grup de intelectuali", de fapt, elita oraşului: prefecţi şi subprefecţi, deputaţi şi judecători, vameşi şi poliţişti, profesori şi ingineri.[8] După alocuţiunile oficiale şi mulţumirile resemnate ale celui omagiat, privilegiaţii au urcat împreună cu el la bordul vasului „împăratul Traian". Câţiva dintre intelectuali l-au urmat în cabină, unde i-au oferit exemplare ale cărţilor lor. Liviu Bordaş scrie în prefaţa Licuricilor despre învăţătoarea Florica Botez (1876-1956), fiica unui ofiţer din laşi, o persoană cu suflet nobil, ce primise o educaţia bună: ştia limbi străine, avea o cultură literară şi muzicală, cânta la pian şi picta. Pictura a fost, de altfel, pasiunea ei de o viaţă, în care a repurtat unele succese locale. După ce s-a mutat la Constanţa, a ajuns în scurt timp directoarea unei şcoli primare de fete şi a activat în viaţa culturală a oraşului (muzică, artă, presă).[9] Florica Botez era una dintre admiratoarele entuziaste pe care poetul indian şi le câştigase la noi, mai ales după publicarea romanului ce o avea ca eroină pe Bimala. ,,Probabil modelul ei de dârzenie a inspirat-o să se lupte cu poliţiştii ca să ajungă mai aproape de Tagore, iar apoi ca să urce pe vapor, târând-o cu sine pe fiica ei. Nu doar ca să-i poată vorbi câteva minute celui pe care-l considera un „divin inspirat", un adevărat „sfânt Profet al Mântuitorului", ci pentru a primi binecuvântarea poetului şi a-i săruta mâna, moment în care a simţit un fior electric străbătând-o „pentru eternitate", purificând-o. Nu e de mirare că a văzut un nimb în jurul capului său. Toate acestea le-a povestit ea însăşi într-un articol pe care l-a scris învăluită de fericirea mistică de a-l fi atins pe Tagore,” scrie Liviu Bordaş în prefaţă.[10] După câteva luni, Florica Botez face rost de adresa întemeietorului şcolii de la Shantiniketan. A primit răspuns la 1 martie 1927, prin secretarul literar al lui Tagore, Amiya C. Chakravarty (1901-1986), care va deveni el însuşi o personalitate literară şi academică în India şi Statele Unite. Poetul îi transmitea că a fost „profund mişcat" de „încântătoarea" scrisoare prin care-şi exprima sincera admiraţie şi că acceptă să o reîntâlnească în eventualitatea unei călătorii în Europa.[11] În data de 15 iulie, primeşte un alt răspuns, sosit după ce poetul plecase într-un turneu în Indochina. ,,Permiteţi-ne să vă mulţumim pentru frumoasele Dvoastră gânduri (venite) dintr-o ţară îndepărtată. Aceasta dovedeşte (realitatea) adevărul unităţii spiritului omenesc, pe care praful politicii şi al ideilor preconcepute rasiale, nu îl poate întuneca. Dvoastră aţi devenit prietena spirituală a noastră, prin dragostea Dvoastră sinceră pentru idealul nostru Vishvabharati, care reprezintă credinţa Poetului nostru în omul universal şi simpatia Dvoastră ne-a însufleţit în realizarea acestui ideal.”[12] Amiya C. Chakravarty, aflat la universitatea din Santiniketan, îi scria învăţătoarei din Constanţa, celei care întruchipa calităţile omului universal, că ea câştigase simpatia lui Tagore. Maestrul nu îi putea răspunde pentru că era plecat în Orientul îndepărtat pentru a studia influenţa vechii culturi indiene în acele locuri, în special asupra ,,nepreţuitelor temple şi sculpturi”, dovedind inspiraţia pe care arta indiană a dat-o culturilor de acolo. Secretarul precizează că Tagore nu i-a putut răspunde personal, însă i-a trimis, alături de o fotografie semnată de Poet, două manuscrise inedite ale acestuia. Amiya C. Chakravarty încheia astfel: ,,Sper ca această scrisoare să vă găsească fericită şi mulţumită, lucrând pentru binele frumoasei Dvoastră ţări cu poporul ales, al căreia am reuşit să creăm legături sincere de prietenie, prin Poetul nostru. Salutări de pe acest pământ al verdeţii şi al soarelui strălucitor!”[13]

Tagore i-a trimis constănţencei dactilograma rezumatului (synopsis) conferinţei despre cooperaţie pe care Tagore o susţinuse recent (probabil în Java) şi nouă poeme scurte, dintre care cinci dactilografiate (două anulate) şi patru scrise de mână. Florica Botez a încredinţat presei aceste elemente ale tezaurului tagorian. Rezumatul conferinţei a fost prezentat ca un articol scris special pentru ziarul Dobrogea jună din Constanţa, iar cel de-al doilea manuscris a făcut subiectul unui articol din Rampa, ca „o poezie" inedită, în timp ce scrisoarea era considerată un mesaj trimis României.[14] Din prefaţa cărţii Licurici: perle de înţelepciune, aflăm că „poezia" era inedită: cuprindea şapte „epigrame" (Poemele 222, 223 şi 224, care urmau să fie incluse în Fireflies, volum ce urma să apară în februarie 1928. Chiar dacă se poate spune că Licurici e o carte aproape necunoscută în limba română, sunt dovezi că volumul a fost citit în original, încă din perioada interbelică. Perpessicius, coleg de redacţie cu Eliade, îşi încheie astfel recenzia romanului Maitreyi: „Izbutind, cu diversele sale însuşiri şi în somptuoasa geografie a Indiei, această carte de mare simplicitate, d. Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii, «Cine face binele ajunge la poarta templului, cine iubeşte pătrunde în sanctuar», scrie Rabindranath Tagore în unul din distihurile Licuricilor săi. Şi Maitreyi, ca un idol, s-a statornicit de mai înainte în sanctuarul dragostei."[15] Liviu Bordaş consideră că nu este lipsită de semnificaţie legătura pe care Perpessicius o face între Licurici şi Maitreyi. Licuricii, aceste roiuri de scântei, ,,sunt unul dintre ingredientele” Indiei lui Eliade, în Maitreyi, India şi Nopţi la Serampore, mai ales prin păduri „primordiale", precum în drumul de la Kandy la Anuradhapura, de la Kapurthala la Amritsar sau de la Calcutta la Chandemagore. Iată că legăturile dintre spiritul indian şi cel japonez, în acest spaţiu al Dobrogei, unde Eliade pleda pentru o şcoală de studii euroasiatice, sunt mai vechi.

Deşi nu este de acord cu ,,transcendentalismul” Licuricilor lui Tagore, Liviu Bordaş încheia prefaţa, în mai 2013, scriind despre misticismul şi panteismul poetului indian. ,,Tagore a iubit viaţa, natura, omenirea, aşa cum o arată gândurile sale încredinţate lui Eliade. Şi totuşi, ochii săi lăuntrici erau întorşi către acel „dincolo", spune criticul, de aceea a evocat micile vieţuitoare ce simbolizează coincidenţa contrariilor în kabitica, stând sub semnul zenului, adăugăm noi. Ei sunt scânteile în noapte, simbolul plinului în vidul nopţii, dar şi sămânţa de lumină care vesteşte zorile. În plină zi, licuricii conţin esenţa beznei – iată un simbol al ciclicităţii pe care atât Tagore, cât şi unii poeţi, printre care şi români l-au înţeles, mai ales cei care cred în resacralizarea lumii prin mit (Blaga, Eliade etc.) Licuricii reprezintă ,,Corpusculi de lumină săgetând" în beznă. ,,Prin natura lor, faptul de a fi vii, licuricii rămân însă ancoraţi în „aici". Luând forma acestora, „fanteziile" poetului devin „lumină vie", reuşind astfel să fie, în acelaşi timp, de jos şi de sus, de aici şi de dincolo”,[16] concluzionează indianistul Liviu Bordaş.

4. Haikuurile lui Tagore

Voi aborda sintetic volumul Licuricii… pentru ca apoi să mă refer la textele contemporanului lui Singh, traduse la Constanţa. În debutul cărţii ,,Profetul Indiei” scria: ,,Sunt ale mele vise licurici,/ Vii nestemate sclipind în întuneric,/ Alese din lumină boabe mici,/ În amorţite nopţi zburând himeric./ Sunt stihuri scurte, mâzgălite,/ Şoapte de necunoscute flori/ La margine de drum uitate/ De ochi privind nepăsători”, iar la final preciza: ,,Fie ca înainte de sfârşit/ Să îmi cobor în inimă adânc,/ Şi să ating Divinul tot,/ Să plec din scoica în care mă-nveşmânt,/ S-o las să plece cu altele ca ea,/ Unde în timpuri noi va luneca.”[17] Poezia este considerată ,,Cenuşăreasa zilelor noastre”, din care însă aflăm ,,perle de învăţătură”, de aceea poemele lui Tagore pot fi numite sapienţiale. Cultura este neglijată de contemporani: ,,Opere însemnate ce eterne-mi păreau/ Demult sunt epave duse la fund./ Dar înoată şi-acum pe timpul-ocean/ Vorbele-mi spuse cu uşurinţă de fulg.” Floarea este simbolul minunii şi al revelaţiei marilor întrebări, lotusul fiind chintesenţa: ,,Şopti un vânticel spre lotus o-întrebare:/ „Care ţi-e taina, floare?"/ „Taina sunt chiar eu", mărturisi cel întrebat./ „De mi-o răpeşti, dispar şi sunt uitat." Întâlnim motivul florii ca simbol al misterului cosmic în care se oglindeşte eternul: ,,Frumuseţe, mi-ai dăruit odinioară/ O floare cu spin ascuţit./ M-a înţepat dar nu am spus nimic/ Un namaşkar şi am zâmbit;” (p. 67) ,,Necunoscuta floare ajunsă pe pământ străin/ Îi zise bardului care trecea:/ „Iubit poet,/ Noi doi aşa-i c-avem aceleaşi rădăcini?” (p. 79); ,,Frunzele – tăceri veşminte/ În jurul florilor – cuvinte.” (p. 91); ,,Un trandafir nu este doar o scuză-mbujorată/ Pentru că-n destin/ El are un spin./ În inima cercului ce dansează etern/ E-un miez tăcut, neclintit şi solemn.”; ,,Ascultă! Auzi pădurea cum se roagă?/ Ea cere libertate/ Pentru floarea-i dragă.” (p. 98); ,,Veştedă oftează floarea./ Plecată-i în vecie primăvara./ Când priveşte în sus,/ Floarea de iasomie/ Vede soarele-n văzduh -/ Crede că-i o floare vie. (p. 117); ,,Veştedă frunza se face pământ,/ Şi trăieşte din nou -/ Ca pădure sau câmp.” (p. 120). Poemele sunt ca nişte flori de colţ, uitate de ochii nepăsători la care au acces numai visătorii: ,,Ce-i visul? Clădit de zburătoare în firide/ Din ale somnului întunecate grote,/ E doar un cuib din rămăşiţele uitate/ Şi azvârlite-n colb de caravana zilei.” (Licurici… p. 29) Poetul foloseşte paradoxul din Zen şi osmoza dintre efemer şi etern: ,,Primăvara risipeşte/ Petalele ce n-au un mai târziu,/ În jocul clipei ea uitând/ Că ele-ascund un rod ce-i viu.” Din alt poem sugestiv înţelegem că: ,,Moliile din beciul minţii/ Fac aripi translucide/ Şi-n zbor de bun rămas/ Se duc spre soare-apune… Cătuşe rupe bucuria, trezită/ Din al pământului somn./ Erupe-n dans în frunzele vii./ Aripi de o zi ce-n veci nu adorm… Un fluture nu ţine şirul lunilor./ El numără doar clipe./ Şi totuşi tot timpul lumii/ Îl are el pe aripe.” Poetul doreşte o evadare din cotidian prin crearea versurilor: ,,Călare pe surprize-naripate/ Gândurile-mi pleacă-n zbor./ Duc hohotul de râs în spate.” Motivele cosmice sunt prilej de reflecţie asupra perfecţiunii: ,,Luna în creştere zâmbeşte cu-ndoială/ Când află că-i numai un crâmpei/ Din perfecţiunea-ntreagă”; ,,Şopti Luceafărul spre soare:/ „Spune-mi că pentru mine venit-ai tu în luncă."/ „Da", zise el, „la tine şi la floare"./ O vezi? Aceea mică - ce n-are nume încă." (p. 88). În Poemul 25, scrie despre marea rivalitate dintre Creatorul dătător de mântuire şi diavolul care ne vrea suflete: ,,Dumnezeu ne vrea tovarăşi;/ Vrea dragoste dreaptă./ Diavolul ne vrea supuşi;/ Aşteaptă supunere oarbă.” (p. 38) Tema credinţei este o constantă în lirica poetului indian: ,,Dumnezeu voia un temple/ Ridicat doar cu iubire./ Omul îi aduse pietre/ Şi-ncepu a sa clădire.” (p. 41); ,,Zeii, sătui de paradisul lor,/ Visează lumea oamenilor.” (p. 39); ,,Îl ating pe Dumnezeu/ Prin a mea cântare,/ Cum munţii se ating de mări/ Cu mâini făcute din izvoare” (p. 42); ,,Creaţia Domnului/ După al său sfârşit/ Se ridică iară./ Diavolul nu a putut crea/ Decât un rău strivit/ Sub propria povară.” (p. 62); ,,Credinţa-i o pasăre neadormită/ Ce cântă zorii care vin/ Când bezna nu-i încă risipită.” (p. 98)

Tagore este poetul care captează frumuseţea clipei şi o eternizează prin creaţia poetică: ,,Iată Copilul Dumnezeu cum râde/ Înconjurat de jucării celeste:/ Nori vagabonzi, umbre din nopţi,/ Lumini trecute fără veste” (p. 41); ,,Iasomia spune cu-a sa floare/ Că îl iubeşte pe măreţul soare”; ,,Norii, coline făurite din vapori,/ Colinele, săpaţi în piatră nori -/ Năluci cu veşnicie-n nimb/ Văzute-n vis de timp”; ,,Lumina-şi deschide-n al său sipet culori/ Doar când trece prin războiul din nori”; ,,Astăzi eu râd de lacrimile/ Ce-am vărsat noaptea trecută,/ Cum râde copacul luminat/ După ploaia mult temută.”; ,,Am mulţumit copacilor/ Pentru rodul ce mi-au dat;/ Dar am uitat de iarbă,/ De verdele-i curat.” (p. 44). Tema naturii este liantul întregii creaţii tagoriene fiind dovada unui spirit de o mare sensibilitate lirică: ,,Floarea ce-i una şi deplină/ Să nu invidieze spinii/ Ce-s mulţi pe o tulpină;” ,,Acelaşi soare se naşte/ Din orizonturi de alt fel/ Şi cu străine răsărituri/ El întregeşte un inel” (p. 92); ,,Cu tinere ramuri, copacul de azi./ În el, bătrâna floare de champak./ Ea-i spune cea mai veche poveste,/ A primei seminţe de tânăr copac.” (p. 63); ,,Cu fiece trandafir ce vine/ Un altul nesfârşit îmi dă bineţe din primăvara/ Ce-i veşnic la zenit.” Dintre laitmotive, sunt folosite cel al licuricilor: ,,Licuriciul căutând în colb/ La stelele din cer e orb.” (p. 62); ,,E doar un zâmbet de la cel de sus/ Telurica lucire-a unui licurici,/ Din stele coborât un pământesc surâs” (p. 66); al frunzei: ,,I-e milă primăverii de ramul dezgolit, îi dă o frunzişoară, sărutul ei grăbit.”; al muntelui: ,,Muntele piere,/ Iarba rămâne undeva./ De multe ori murind/ în lume se va-napoia” (p. 64); ,,Muntele nu s-a clintit din drum./ Ceaţa crezuse că 1-a-nvins,/ Făcând din el un vălătuc de fum.” (p. 66); ,,Munţii cu dor privesc în cer,/ Dar nu-şi găsesc un glas./ Pământule, ce dor tăcut îţi e/ De tot ce-i dincolo de pas.” (p. 67); al aripei, sugerând diafanul: ,,Cu-aripa eu urme/ N-am lăsat în nor./ Dar am trăit minunea/ De-a fi ştiut că zbor” (p. 66)

Motivul luminii şi al umbrei este esenţial pentru a arăta condiţia omului: ,,Flacăra durerii face pod de lumină,/ Arc peste suflet, prin mâl şi prin tină” p. 64; ,,Sfioasă umbra are un secret: Ea soarele în taină a iubit./ Ci taina florile-au aflat râzând/ Iar frunzele o spun şoptit.” (p. 65); ,,În livada vieţii/ Am multe avuţii/ De umbre şi lumini./ Nu-ncap în vistierii.” (p. 117); ,,Lumina, deşi străveche,/ E tânără de la-nceput;/ Umbra, venită de-o clipă,/ Bătrână s-a născut.” (p. 117); ,,Lumina zilei trimite către stele/ Măiastra-i alăută aurie,/ Pe strune degetele lor tăcute/ Să cânte ruga vieţii-n veşnicie.” (p. 95); ,,Eu îţi aduc, o, noapte,/ Golit, al zilelor pocal./ Tu curăţă-1 cu întuneric rece/ Pentru al dimineţii ritual.” Lumina este asociată cu iarba pentru a sugera osmoza dintre etern şi efemer: ,,Prin firele de iarbă înălţate/ Viaţa tăcut trimite imn/ Luminii fără de moarte.” (p. 101); ,,Întunericul cântă./ Dansează-n ritmul lui lumina./ Vărsată-n stea, curgând în soare/ Ea-n vis şi-n suflet face-o mare”; ,,Îngăduie-mi opaiţul să mi-l aprind",/ Zise steaua-giuvaer./ „Nu socoti dacă va lumina îndeajuns/ Bezna ca s-o alung din cer." (p. 122)

În Poemul 28, identificăm arhetipul copilului: ,,Copilul se ascunde în taina veşniciei./ Istoria nu-l ascunde în praful coliviei.” (p. 39) De o profundă sensibilitate sunt textele în care se menţionează legătura dintre terestru şi cosmic: ,,Pământul a ancorat copacul/ Şi răsplată cere - de el să stea legat./ Cerul i-a dat un capăt liber/ Şi fără dijmă aerul curat”; ,,Marea imploră muntele nesimţitor;/ El falnic se înalţă - cu pisc ascuns în nori./ Cu rugă şi cu lacrimi de izvoare/ Frumuseţea plânge şi se-agaţă/ De ale lui picioare./ Lui nici că-i pasă./ Nu se clinteşte;/ e-înalt şi fără viaţă!” Omul simte fiorul Genezei, chemarea Facerii, aşa cum fluturele zboară ridicându-se în văzduh: ,,Un râs uşor la fiecare pas al Creaţiunii mute îi umflă aripile de zburat prin timp mai iute.” Aceste poeme constituie o poetică a ascensiunii pentru revelarea sacrului: ,,Nemurirea preţioasă şi deplină/ Nu se făleşte cu numărul de ani,/ Ci cu-nălţimea în vârful de lumină”. (p. 30) Eul liric trăieşte despărţirile ca apropieri mistice care apropie: ,,Cel de departe veni la mine/ Când ziua răsărea./ Dar mai aproape îl simţii/ Când noaptea-l luă cu ea.” (p. 40) Poetul scrie despre consecinţele inversării valorilor: ,,Când pacea e ocupată cu strânsul de gunoi/ Şi mătură prin casă, se iscă un război;” sau despre nedreptăţile sociale: ,,Libertatea locuieşte-n furtună;/ Robia, în trunchiul de glie legat./ Vântul le-aduce-împreună/ La bal de copac, în ram clătinat” (p. 36); ,,Libertate vrea tiranul/ Ca altă libertate să ucidă./ Şi ce a prins cu-arcanul/ în cuşca lui să ţină” (p. 42); ,,Egoistul clădeşte o falnică utopie;/ Ucide un bine cu-a binelui tiranie.” (p. 55) Pledează pentru valorile eterne, în special pentru iubire şi libertate: ,,Între două ţărmuri, numite Tu şi Eu,/ Bate inima mea, strigă ocean/ Aflat în furtună mereu. Am să-1 străbat/ La tine să vin, s-ajung la liman.” (p. 94); ,,Darul de iubire/ Nu-i dar ce-i dat./ E-un dar ce aşteaptă doar/ Să fie acceptat.” (p. 122); ,,Roza spunea, crezând că ea va exista mereu:/ „N-am să te uit în veci, o, soare!"/ Şi i-a căzut corola-n praf,/ Sărmană, sărmană muritoare.” (p. 67); ,,Când e-anotimpul înfloritei roze/ Dragostea e un pocal cu vin./ De-i ceas de foame în petale/ E vasul cel cu hrană plin.” (p. 79); ,,E apropierea noastră/ Zid prin care nu privim./ Iubire, sapă-ne fereastră/ Ca să ne-ntâlnim.” (p. 98); ,,Cu razele de soare/ Drumul lumii luminezi,/ Cu lampa de iubire/ Comoara poţi s-o vezi.” (p. 115); ,,Când moartea va veni şi-n şoaptă o să-mi zică: „Zilele ţi s-au sfârşit",/ Eu am să-i spun: „Trăit-am în iubire,/ Nu într-un simplu timp trăit." „Şi cânturile tale? Vor rămâne toate?"/ O să mă-ntrebe ea. „Asta nu ştiu", îi voi răspunde./ „Când le cântam Eu mă simţeam fără de moarte." (p. 122) Referindu-se la rolul libertăţii, cugeta: ,,Suntem liberi numai după ce-am plătit/ Preţul dreptului la viaţa ce-am trăit”, scrie poetul (p. 55); ,,Stăpânul mă laudă de trudesc pe pământ./ Domnul mă iubeşte când încep să cânt”; ,,Să îl iubesc pe Dumnezeu al meu aleg/ Numai ştiind că El mă lasă liber/ Îngăduindu-mi să-l reneg.” (p. 79) Tagore scrie şi despre ignoranţă: ,,Înţeleptu-ţi dă povaţă./ Prostul te izbeşte-n faţă.” (p. 95); ,,Să care după ea povara alăutei,/ Să creadă că struna costă mult,/ Să nu aibă habar ce muzică-i în ea/ E tragedia vieţii celui surd.” Motivul visului este o altă caracteristică a universului liric: ,,Viaţa mea, fluier de trestie,/ În ea curg note colorate;/ Prin goluri ele cântă/ Cu frumuseţi visate.” (p. 115); ,,Visele unei vieţi/ Se costumează-n copii,/ Vin pe lume/ Şi-ncep a trăi.” (p. 116). Specifică filosofiei asiatice este predilecţia pentru tăcerile revelatoare, aşa cum aflăm din poemele 248: ,,Mintea vrea să facă vorbe/ Tăceri cu sunete-mpletind./ La fel, văzduhul şi le face/ Luminile cu-ntunecări cănind.” (p. 120) şi poeme 251. ,,Doar când Tăcerea/ Mi se-atinge de cuvânt/ Îl povestesc pe El/ Şi aflu cine sunt.” (p. 121).

5. Ram Krishna Singh, Desăvârşirea lăuntrică

Singh continuă lirica lui Tagore prin tematică şi prin profunzimea gândirii. Dacă prima parte a lucrării s-a axat pe identificarea unor legături interculturale dintre India şi România, în cea de-a doua parte vom aborda universul poetic al volumului Growing Within – Desăvârşire lăuntrică, tradus de Alexandra Flora Munteanu și Taner Murat, Constanța, Editura Anticus Press, 2017, conţinând haikuuri, tanka și alte poezii ale lui Ram Krishna Singh. Cartea nu vine pe un teren gol, mai ales că la Constanţa, Eliade pleda pentru o şcoală a interculturalităţii, unde, din 1992 lua fiinţă Şcoala de Haiku, din care a făcut parte în calitate de vice-preşedinte şi Alexandra Flora Munteanu (vezi cartea noastră Calea luminii, Iaşi, 2017). Cititorul european poate fi surprins de faptul că un profesor universitar, un veritabil cercetător, cum este Singh, scrie haikuuri, poeme aparent naive şi simple care nu ar face parte din preocupările unui intelectual erudit, aşa cum este autorul acestei cărţi, însă, dacă va înţelege că şi unele spirite enciclopedice ca Tagore şi Blaga s-au aplecat asupra acestei poezii simple, dar esenţiale, vor cerceta mai profund filiaţiile dintre cultura occidentală şi cea orientală, mult mai veche. Titlul volumului lui Ram Krishna Singh, lansat la Liceul Teoretic ,,Ovidius” pe 18 decembrie 2017, de Ziua Minorităților, Desăvârşirea lăuntrică, aminteşte de marile teme ale iniţiaţilor despre care am scris în cartea Calea luminii având o profunzime ascetică, o cale de vindecare a sinelui prin acces la suprasine, însemnând o creştere în interior prin linişte sufletească, echilibru şi creație. Cel care scrie a predat limba engleză studenților, masteranzilor şi doctoranzilor scrie o poezie care se trage din influenţa lui Tagore pentru că textele poetice sunt scurte, conţinând un șir de perle de înțelepciune, sub formă de haiku și tanka. Poemele sunt simple, rezumându-se la captarea esenţialului, această tehnică fiind o constantă a creaţiei literare a lui Singh, care a scris mai multe cărți în acest format. După cum aflăm din prefaţă, autorul precizează că şi-a revăzut poemele scrise în perioada şederii în Bhutan din 1974 și 1975 precum şi poezii compuse anterior în care îşi exprima ,,sentimentalismului romantic, dorințelor reprimate și pasiunilor și instinctelor frustrate”. ,,A fost într-adevăr o experiență unică, cu desăvârşire unică, atunci când am scris Tăcerea mea (1985) și Muzica trebuie să răsune (1990)”,[18] mărturiseşte poetul, spunând că toate poemele nu au avut titlu. Textile, fie ele haiku sau tanka, sunt ,,instantanee ale vieții cotidiene, imagini ale naturii, sexului sau singurătății, și ale desăvârşirii lăuntrice”. Titlurile au fost adăugate numai pentru a identifica poemele fiindcă autorul a fost interesat de trăirea autentică nu de unele detalii structurale ca datarea sau identificarea titlurilor. Cititorul va descoperi un eu liric sensibil, pornit în călătorii solitare, pentru purificare şi desăvârşire spirituală. El e dornic de odihnă, de găsirea ritmului liniștit al vieţii şi al cosmosului, trăind într-un panteism. Alteori singurătatea îi tulbură sufletul pentru că nu poate accede la cunoaşterea totală a lumii. Instanţa lirică simte că ,,născocirea-i umbrită”, că ,,eliberarea e confuză”, aude ,,ecouri chinuitoare”, vede ,,fluxul mareei” sau nămolul vieţii. În această atmosferă, numai poezia este eliberatoare şi profetică. Se întreabă ,,Cui îi pasă?” că poetul trăieşte zbuciumul creaţiei, simte mizeria şi micimea lui în marele univers. El se mulţumeşte cu un cântec lăuntric, cu tăcerile revelatoare ale unui ,,Dumnezeu necuvântător” ori evadează în ,,virtual” găsind ,,un fel de a muri” şi de a uita exteriorul. Retragerea din lumea de afară înseamnă regăsirea eului profund, a desăvârşirii lăuntrice: ,,Călătorind/ descopăr dușmanii/ din interiorul/ șoaptelor liniștii/ din lipsa suflării/ slavă Domnului/ El este prezent/ în spațiile goale/ și mă pot întoarce/ de la margine/ către integralitate” (Călătorind, p. 25) Identificăm câteva arhetipuri, care generează imagini, simboluri, mituri, adevărate engrame ale spiritului, de aceea creaţia artistică a lui Singh este unui vizionar care se apleacă supra temelor eului şi ale tu-ului, prin care caută refugiu în universalitate, dorind o profundă contemplare mistică a esenţelor. În poemul Viața se eschivează, el scrie despre fascinaţia misterelor: ,,Cât de ciudat e că întotdeauna/ căutați să ne menținem sus, deasupra cerului/ munții și râurile/ se supun regulilor gravitației/ sincronizându-se cu natura/ sunt fascinat de mistere/ prea complexe pentru a putea fi înțelese/ revin acum în Bangalore/ din nou printre oameni…” (p. 33) Identificăm tema sacrului, manifestarea sau eşecul miracolului, coborârea omului în lume, transformarea lui în finit, în temporal îl determină să refacă prin actul sacru, întoarcerea, urcarea către lumină, prin rugăciune, prin asceză ca regăsire a esenţelor. Poemele se referă la ,,o iniţiere isihastă”, sintagmă folosită de Valeriu Anania în cartea Rotonda plopilor aprinşi, unde aflăm că la Mânăstirea Antim se continua tradiţia răsăriteană a ,,sihăstriei”, a introvertirii, unde se căuta ,,înţelepciunea dinăuntru”.[19] Prin abandonarea exteriorului, se cucerea deschiderea propice contemplării esenţelor, a desăvârşirii lăuntrice. Poetul este un isihast, care trăieşte fie o starea de extaz prin iubire, fie una de ,,entaz, adică o înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcuşul lăuntric”, după cum scria Valeriu Anania despre Vasile Voiculescu. El este un ,,ascet” (cuvântul provine de la substantivul grecesc askesis, un derivat al verbului askein, care avea iniţial sensul de ,,a modela cu meşteşug”, ulterior, s-a dezvoltat un al doilea sens: ,,a cultiva, a exersa”. De aici, askein, respectiv askesis, au ajuns să indice exerciţiile fizice ale atleţilor”. Poemele sunt ale unui iniţiat, care caută semnificaţiile profunde ale spiritualităţii, ale trecerii din realitate spre sensul etern al căutării umane şi al descoperirii de sine. ,,O poezie se odihnește/ pe semnalele creierului înfățişate/ prin cuvinte și tăcere…/ mirosul se schimbă și se preschimbă în ritmuri/ care o fac profetică”, scrie el în O poezie este profetică. Textele poetice sunt rodul înţelepciunii şi al tăcerii care armonizează contradicţiile. Pornind din mijlocul minciunii şi al vidului cotidian, eul poetic, din fiinţă izolată, devine fiinţă universală. Lumina se preschimbă în iubire, devine deschidere, pentru cel ce se înalţă orizontul se lărgeşte şi se luminează, sufletul devine universal. ,,Ore întregi de tăcere/ și multe plimbări:/ fără cuvinte superficiale/ sau irascibilitate/ sau paranoia/ sau pelerinaj/ însă cântând lăuntric/ prin ziua în declin/ acustica lăuntrică/ pe creasta dealului/ nicio incantație întunecată:/ suspin pentru nirvana” se destăinuie în Cânt lăuntric. (p. 101) Alteori poetul este surprins în ,,zbor fără aripi/ în retrasă singurătate”, practicând sadhana, una dintre tehnicile spirituale care duc la perfecțiune în hinduism, acestea fiind contemplarea, asceza, închinarea la un zeu și viața corectă: ,,retras în sine/ devin o oază/ alergând un miraj… privind/ întunericul dintre stele/ iluminare”. (p. 151)

Continuându-l pe Tagore, Singh valorizează temele buddhiste, zeităţile indiene şi motivele poetice preferate de Tagore. Dintre speciile japoneze, Singh preferă secvenţele tanka, haikuul şi senryu-ul de care se simte atras, oferindu-i cea mai bună cale de exprimare. De la tăcere, poetul trece la evidenţierea rolului muzicii, de aceea ne îndeamnă să prindem ritmurile, să auzim sunetele, să admirăm minunile lumii. Universul este perceput cu toate simțurile: vederea, auzul, gustul, atingerea, pentru a capta ritmul vieții. Sunt folosite antitezele specifice zenului: ,,se încălzesc împreună/ pe brațul unui ventilator de tavan/ doi porumbei (poemul 20, p. 220); ,,adunând/ florile veştede de pe zeități:/ e iar dimineață” (12, p. 218) ,,Stele strălucind/ poteca gândacului/ din gunoi de grajd (30, p. 224). ,,Numele ei/ scris pe nisip:/ un val se sparge” (80, p. 244). Temele predominante sunt iubirea şi natura, ,,un trandafir ofilit/ zace în buruienile dintre pietre -/ ziua îndrăgostiţilor” (101, p.448); creaţia şi solitudinea: ,,A poem/ in your beauty/ light of love”/ un poem/ în frumusețea ta/ lumina iubirii (77, p. 240). După cum aflăm din Călătorie solitară, scopul poetului este înţelegerea destinului, iubirea, dorinţa de a avea ,,libertatea de a gândi, a căuta, a crea și a trăi”. (p. 27) Motivele sunt cele terestre: pomii, cocorii, sau cele acvatice: lotuşii: ,,sumedenie de lotuși/ legănându-se pe o singură tulpină -/ beatitudine” (p. 152), valul, malul, ,,pe malul râului/ sufletul său se luminează în linişte -/ felinare pe cer” (p. 153), dar şi motivele de mare profunzime inspirate din creştinism sau buddhism: ,,Obosit de trecut/ trăind prezentul meu/ renunț să îmi mai fac griji:/ în așteptare, în spirit/ nu mă mai îngrijorez/ pentru necazuri/ înainte de a le avea/ nu sunt Iov sau Daniel/ însă acum caut pacea lor/ și mă odihnesc în lumina soarelui”. (Odihnă, p. 31) Din Secvențe haiku impresionează mai multe poeme, dintre care Buddha: ,,portretul lui Buddha/ în corpul de gardă/ tăcere de Haiku… lacrimi invizibile/ pe fața lui de apă/ Buddha meditează/ el meditează/ vede întruchiparea lui Buddha/ plângând pentru noi… pace în tăcerea/ celulelor inimii și corpului:/ calmul lui Buddha”(p. 142-144). Poemul Tăcere este atât de profund, încât nu îl mai comentez pentru a nu-i tulbura farmecul: ,,albul şi albastrul/ împestrițate pe pânză/ văzând ochiul tăcerii… tăcerea țărmului/ pasaj interior al minții:/ umbra sinelui în lună… tăcerea nopții -/ cu somnul tulburat/ scriind haiku” (p. 145, 147). Licuricii lui Tagore sunt asociaţi cu efemerul: ,,degetele simt/ licurici în putrefacție/ în luminile nopții”. (23, p. 221) Se observă paradoxul, diferenţa dintre efemerul cărnii şi eternul luminii, iar simbolul licuricilor fac transferul dintre cele două planuri antitetice.

Singh este atât un poet de factură tradiţională pentru că îl continuă pe Tagore, având aceleaşi teme ca ale predecesorului său, cât şi un scriitor modern, care foloseşte invenţiile contemporane. Identificăm rolul internetului, care facilitează conexiunile interculturale: ,,sfârșitul festivalului:/ mă opresc la haikuul ei/ de pe twitter.com” (92, p. 245), ,,trenul care nu opreşte/ mă cedează/ Facebook-ului depresie” (110, p. 251), însă nu tehnologia, ci comuniunea dintre om şi natură, dintre microcosmos şi macrocosm este nucleul poemelor lui Singh, acesta fiind liantul volumului Desăvârşire lăuntrică. ,,Călătorind încerc/ să înalț din tăcere/ rugăciunea” este un alt text esenţial, sugestiv. (p. 149).

6. Pledoarie pentru o şcoală interculturală la Tomis

La o sută de ani de la decernarea premiului Nobel, acordat lui Tagore, apărea cartea lui Licurici: perle de înţelepciune, în 2013, în care poetul scrie despre întoarcerea la firesc, la revenirea în fire. Poate că nu întâmplător cel care, în anul 1913, aducea lumii literare asiatice primul premiu Nobel în Asia, după ce premiul păruse că va rămâne pentru mult timp cantonat în portul lumii bune a literelor europene, a hotărât să treacă prin Constanţa, de unde Tagore a luat vaporul. Poate că ar fi bine să ne înnobilăm cu toţii de ideile constante ale Orientului care îndeamnă la înţelepciunea milenară a contemplării atât de necesare în timpurile bulversante ale Occidentului dezlănţuit ca un adolescent rebel. Poate că nu întâmplător primele manuscrise ale Licuricilor au fost oferite unei erudite învăţătoare, care nu avea nu numai darul mentoratului, ci şi cel interdisciplinar, fiind înzestrată cu harul poetic, muzical şi pictural, un spirit transmodern, născut în România, care, trăind la malul Mării Negre, în acest spaţiu cosmopolit, al sincretismului religios, înţelegea importanţa dialogului cu un maestru spiritual care dorea să împace continentele atât de diferite ca vechime, nivel de trai şi mentalitate. Tagore a fost apreciat de cele mai mari personalităţi ale lumii pentru că a fost un personaj fabulos: poet, romancier, dramaturg, filosof, pictor, compozitor, eseist, profesor, ecologist, formator de opinii, fondator de şcoală, promotor al dansului, cântăreţ, creator de manuale, autorul imnurilor naţionale ale Indiei şi Bangladeshului. El a fost profetul modern care a anticipat marile taifunuri ale secolului al XX-lea: cele două războaie mondiale, dictaturile sângeroase, care au omorât oameni, în loc să omoare idei. Ar trebui să conştientizăm că şi acum lumea este în pericol de autodistrugere din cauza megalomaniei, a egoismului, a luptei pentru dominaţie. Mai ales Europa ignoră celelalte continente, pe care le-a exploatat şi continuă se le exploateze, de aceea Tagore pledează pentru pacea dintre naţiuni, armonie şi desăvârşire spirituală.

Ar fi bine să cugetăm mai mult la conceptul Santiniketan, la „Umanismul lui Tagore", la ideile lui Eminescu, Eliade etc. Cu cât un poet e mai naţional, el e mai universal. Să ne amintim că Tagore a apreciat România, numind-o „frumoasa voastră ţară“ şi „blândul popor“, de care India este legată printr-o „trainică prietenie“. Poetul naţional al Indiei ne-a îndemnat să stimăm oamenii de cultură care scriu despre unitatea spiritului omenesc. Înţeleptul a făcut distincţia dintre ,,praful politicii şi al ideilor preconcepute rasiale” care întunecă şi adevărata elită care crede în idealul de tip Vishvabharati – etnii şi religii diferite adunate la umbra aceluiaşi pom al păcii. (Spaţiul bibliotecii i-a unit pe atât de diferiţii Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, cărţile fiind începutul dialogului spiritual şi cultural, există un depozit milenar care aşteaptă să fie explorat de omul universal, dornic de cunoaştere). Cât de departe este acest ideal comparativ cu ţelul lumii contemporane pornite spre noi terenuri de vânătoare, spre căutarea capitalului economic şi mai puţin cultural. Să cunoaştem tainele spaţiilor fascinante, aşa cum este toposul Indiei, descrise de Eliade în Maitreyi, India, Yoga, Isabel şi Apele diavolului etc. Numai aşa putem găsi asemănări dintre cultura indiană şi cea populară românească, să identificăm unele arhetipuri comune, a elementelor de unitate ale Orientului şi ale Europei. Să readucem încrederea în valorile spirituale, nu numai în cele materiale, despre care am scris în cartea Metamorfozele cuvântului, Editura Eikon, 2016. Să ne reamintim ce spuneau scriitorii: „Şi iată, astfel, înainte de restaurarea lumii, toate religiile se atingeau între ele într-un singur punct: Rugăciunea” (Balzac) sau să înţelegem sensul poemelor lui Tagore: ,,Îl ating pe Dumnezeu/ Prin a mea cântare,/ Cum munţii se ating de mări/ Cu mâini făcute din izvoare” pentru că ,,Dumnezeu ne vrea tovarăşi; Vrea dragoste dreaptă”, după cum ne spune ,,Profetul Indiei moderne”, în Licurici: perle de înţelepciune sau scriitorul contemporan, Singh, tradus de Alexandra Flora Munteanu și Taner Murat, care, prin volumul său, ne îndeamnă la Desăvârşire lăuntrică şi la iubire: ,,Un poem/ în frumusețea ta/ lumina iubirii”. Poate că nu întâmplător România este aşezată pe harta lumii nu numai în calea imperiilor, ci şi la întretăierea drumurilor dintre Apus şi Răsărit, de aici poate renaşte spiritualitatea atât de necesară Apusului, despre care scria Singh: ,,Călătorind încerc/ să înalț din tăcere/ rugăciunea; Unul de celălalt/ ei se apropie ca de ei înșiși -/ liniștea iubirii”. Într-un timp nebun, când occidentalul nu are răstimpul lecturilor complexe şi complete, Licuricii lui Tagore sau cartea lui Singh suplinesc nevoia de pastile spirituale, micropoemele sunt adevărate perle înţelepte, conţinând repere de etică, lecţii de viaţă şi reflecţii despre divinitate, natură şi om, un îndemn la găsirea armoniei dintre micro şi macrounivers. Poate că vom rupe şi noi barierele rigide nu numai ale graniţelor dintre ţări, ci şi ale prejudecăţilor şi vom încerca să urcăm pe vapor la fel ca Tagore pentru a cunoaşte partea cealaltă a globului atât de bogată în valori spirituale aşa cum demonstram în cărţile Calea luminii şi Metamorfozele cuvântului. Am demonstrat că preocupările pentru cunoaşterea mentalităţii asiatice au fost vechi, de la influenţa creaţiei populare (Varlaam şi Ioasaf), la literatura cultă (România l-a dat pe primul orientalist occidental, Cantemir), trecând prin preromantici la ultimul mare romantic al lumii, Eminescu, analizând preocupările lui Haşdeu, Sic cogito, ale lui G. Coşbuc, care a fost atras de epica Mahabharatei şi de poezie dramatică a Sakuntalei, din care a tradus. Toţi marii scriitori români (Eliade, Blaga, Al. George etc.) au fost fascinaţi de spiritul indic, de mitologia şi de marile teme ale ţării care l-a dat pe Tagore, primul asiatic, laureat al premiului Nobel pentru literatură. ,,Mi-e dor de Gange şi de Himalaya”, spunea Vasile Voiculescu, în Gânduri albe, poetul isihast care, deşi nu a fost în India, a scris despre Sakuntala şi despre vraja Orientului, evocând unda sacră a poeziei purificatoare care ne dezvăluie înţelesul înălţimii, al levitaţiei sufleteşti spre cele statornice şi, de fapt, spre integrarea în spirit, aşa cum aflăm din cartea lui Tagore, Calea desăvârşirii sau din cea a lui Singh, Desăvârşire lăuntrică, apărută la Constanţa, în toposul unei constante a spiritului. Să medităm asupra versurilor lui: ,,în linişte/ şi armonie cu voința divină/ desăvârşire lăuntrică”, urmând practica isihastă a înţelepţilor Orientului care îi poate orienta pe debusolaţii occidentali.

Bibliografie:

Bhose, Amita, Eminescu şi India, Iaşi, Editura Junimea, 1978.

Bhose, Amita, Eminescu şi Tagore, cuvânt înainte de Carmen Muşat-Coman, Bucureşti, Cununi de stele, 2013.

Blaga, Lucian, Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole, ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Duţu,Al., Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Editura Univers,1982

Singh, Ram Krishna, Growing Within – Desăvârşire lăuntrică, tradus de Alexandra Flora Munteanu și Taner Murat, Constanța, Editura Anticius Press, 2017.

Tagore, Rabindranath, Naţionalismul, în româneşte de Alexandru Busuioceanu, prefaţa de Nichifor Crainic, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1922.

Tagore, Rabindranath, Calea desăvârşirii, în româneşte de Nichifor Crainic, cu o prefaţă de Al. Busuioceanu, Bucureşti, Editura Stress, 1990.

Tagore, Rabindranath, Licurici: perle de înţelepciune, cuvânt-înainte de Liviu Bordaş; trad.: Adelina Patrichi. – Bucureşti, Editura Taj, 2013.

Voiculescu, Vasile, Gânduri albe, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu. Studiu introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, cu un cuvânt-înainte de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986.


[1] Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut, 1943, în Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole, ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

[2] Ibidem, p. 137.

[3] Eminescu şi Tagore, p. 5.

[4] Apud, Eminescu şi Tagore, p. 8-9.

[5] Legea lui Manu, Editura Chrater B, reeditarea ediţiei populare traduse din franceză de Ioan Mihăilescu, în 1920, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, după A. Loiseleur-Deslongchamps. Legile lui Manu, în sanscrită Manava-Dharma-Sastra, constituie cel mai important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiţia hinduistă lui Manu, primul om. Acest cod s-a păstrat într-o versiune datând din sec. II î.e.n. — II e.n. şi a contribuit la consolidarea sistemului social bazat pe caste al brahmanismului, p. 4.

[6] Calea desăvârşirii, în româneşte de Nichifor Crainic, cu o prefaţă de Al. Busuioceanu, Bucureşti, Editura Stress, 1990.

[7] Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură, 1983, trad. Sevilla Răducanu, traducerea din limba engleza de Petre Solomon, p. 102-124.

[8] A se vedea consemnarea evenimentului: Rabindranath Tagore la Constanţa", Dacia (Constanţa), XIII, nr. 258, 23 noiembrie 1926, p. 1; „Trecerea lui Tagore pe la Constanţa", Dobrogea jună (Constanţa), XXII, nr. 258, 23 noiembrie 1926, p. 1; Florica Botez, „Clipe sfinte. Rabindranath Tagore", Dobrogea jună (Constanţa), XXII, nr. 261, 26 noiembrie 1926, p. 1.

[9] Licurici: perle de înţelepciune, trad. Adelina Patrichi, ed. cit., p. 14. Informaţii confirmate şi din paginile inedite de jurnal aflate în arhiva Bibliotecii Judeţene Constanţa (B.J.C.), ms. D 4/7,1; 8, 3 f.

[10] Ibidem, p. 15.

[11] B.J.C., ms. D 4/7,1 f.

[12] B.J.C., ms. D 4/8,1 f.

[13] B.J.C., ms. D 4/8,2 f.

[14] R. Tagore, „Problema cooperaţiei", Dobrogea jună (Constanţa), XXIII, nr. 276,14 decembrie 1927, p. 1; „Rabindranath Tagore trimite un mesaj României", Rampa (Bucureşti), XII, nr. 2914, 12 octombrie 1927, p. 1.

[15] Perpessicius, „Mircea Eliade, Maitreyi...", Cuvântul (Bucureşti), IX, nr. 2890, 14 mai 1933, p. 1-2; republicat în: idem, Opere, 6. Menţiuni critice, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 171-181. Că această citare nu era accidentală o dovedeşte faptul că a citat şj mai târziu, în 1957, din volumul Licurici. V. Perpessicius, „Cântecul de-alean al păcii...", Manuscriptum (Bucureşti), XIV, nr. 1,1983, pp. 36-45 (41), apud Licurici: perle de înţelepciune, ed. 2013, p. 28.

[16] Licuricii, ed. cit., p. 34.

[17] Ibidem, p. 123

[18] Growing Within – Desăvârşire lăuntrică, p. 11.

[19] A se vedea Al. Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Editura Univers,1982.