Alexandra Flora Munteanu

Eugen Ionescu: Exilul și manifestările sale

Alexandra Flora Munteanu

Independent Researcher, Constanta, Romania

Eugen Ionescu: Exile and Its Manifestations

Abstract: This paper deals with Eugène Ionesco’s self-exile in France. I examine the way the dramatist of Romanian origin built up his own attitude in theater and imposed his view on dramaturgy, heroes, scene, and role in a new world and spirituality. I explore his rebellious character, his revolutionary thinking, his inner power and self-esteem showed by his youth writings and the way he later created his absurd anthropology under the deep influence of Antonin Artaud and other playwrights.

Keywords: self-exile; theatre; absurd; playwright

Dacă vrem să știm ce semnifică noțiunea de exil, dicționarele de limbă română și cele de limbi străine definesc:

De limbă franceză: “exiler” - a exila, a surghiuni, a se exila, a se surghiuni, a se expatria, apleca, a părăsi.(dicționarul francez –român, ED. Științifică, București, 1967;

Oxford Word power Dictionary-Oxford University Press, 2004 propune: “exile”- a pleca (din motive politice), a fi exilat, a se exila.

În lucrarea de față vreau să pun în discuție exilul unui autor de origine română. Eugen Ionescu( Slatina, 1909). Din punct de vedere istoric România trecea prin momente de tensiune. Așa se face că , după nașterea lui Eugen, părinții lui pleacă în Franța. Tatăl de origine română, mama, Therese Icard , de origine franceză. Fiul va face studii la liceele din București, se înscrie la Universitatea București. Începe să scrie eseuri critice și de artă. Revistele în care apare: România literară, Zodiac, Vremea, Azi, Floarea de Foc. Contactul cu totalitatea scrierilor românești ale lui Ionescu revela și fizionomia unui scriitor atipic -, ca destin și opinie -, aflat într-o permanentă criza (pe fundalul celei a generației sale), scriitor care s-a găsit pe sine târziu, în ciuda unui precoce talent. Semnificativ este faptul că la începuturile românești ale lui Ionescu ignora dramaturgia, căreia i se va consacra apoi, după debutul cu “Cântăreața cheală” din 1950. Este si momentul când scriitorul mai e prizonierul unui bilingvism literar (“Cântăreața cheală” are încă o varianta în românește: “Englezește fără professor”), bilingvism care a avut urmări tematice și stilistice mai cu seamă în piesele din prima perioadă a dramaturgului. Scrierile românești ale lui Ionescu prevestesc de altfel opera în limba franceza. Totodată, ele pot revendica pentru autorul lor un loc distinct în momentul interbelic al literaturii române. Dacă poezia lui Ionescu are o valoare modestă - nu poezia fiind "genul" în care forța sa lirică s-a exprimat cel mai bine, ci fragmentele de "jurnal" (românești si franceze) sau teatrul, critica sa, în genere foarte exigentă, dezvăluie o personalitate originală și un talent pe care numai disprețul pentru exercițiul critic l-a împiedicat să se afirme corespunzător. Inutilitatea criticii literare, clamată pe fundalul constatării inutilității literaturii în genere (în raport cu metafizicul sau cu valorile umane). La Liceul Sf. Sava din București predă franceză. Obține o bursă din partea guvernului francez în scopul realizării tezei de doctorat la Paris, dar nu o realizează. În 1942 se stabilește acolo definitiv. Pericolul extinderii fascismului îl neliniștește. Începe să scrie teatru care se joacă prin 1950 (“Cântăreața cheală”). Urmează “Scaunele”, “Rinocerii”, “Ucigaș fără simbrie”, “Setea și foamea”, care treptat îi aduc succesul, dar și contestarea. Oricum, prin structură, subiect, mesaj este original, iar absurdul pe care îl proclamă ca mod de rezolvare îi oferă statutul de unul dintre marii dramaturgi ai secolului. Fiind scrise în limba franceză și în Franța este socotit scriitor francez. În 1971 devine membru al Academiei Franceze, doctor honoris causa la mai multe universități din Europa si America. Teoretician al "avangardei" teatrale din deceniul șase, impropriu numită "teatrul absurdului", autor al mai multor volume de nuvele, jurnal, publicistică. Contactul cu totalitatea scrierilor românești ale lui Ionescu revela si fizionomia unui scriitor care rezolva una dintre situațiile speciale de manifestare a spiritului creator. În România, pentru literatura națională rămâne cu lucrările critice de început. ”Nu„ este prima carte. Este multă frondă. Dar în privința precursorilor români îl recunoaște pe Ion Luca Caragiale, apoi pe Costache Urmuz. Dar ce s-a întâmplat în literatura română?

Istoria românească a teatrului ne obligă să dăm câteva nume. Teatrul de la Junimea (un cerc literar și mai târziu o societate literară) reprezentat de D. Ollănescu-Ascanio, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, G. Bengescu-Dabija, Bodnărescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu. Au impus proverbul dramatizat, comicul de situație, drama istorică, uneori pe motive antice. I.L.Caragiale fiind unul dintre marii noștri clasici care reprezintă orașul și aspirațiile lui. La o analiză mai riguroasă se remarcă faptul că, pe lângă atracție către realism, este un cunoscător al clasicismului francez. Iar curentul din prima jumătate a secolului trecut al apariției scenice îi cupinde pe: Labiche, Scribe, Augier. Tudor Vianu, estetician și istoric literar îl înțelege pe Caragiale în legătură cu mișcarea literară a sec. al XIX-lea din Franța, dar și influența lui Alecsandri, pe linie românească, care, și el, este sub înrâurirea culturii franceze. Eugen Ionescu întâlnește la Caragiale automatismul verbal, clișeele limbajului și formule stereotipe care corespund unui proces de depersonalizare și dezumanizare pe care personajele le utilizează. Ele devin, existențial, purtătorii unei tendințe de a camufla adevărul unei lumi absurde. Antonin Artaud îl influențează în manifestările ”teatrului cruzimii” și al teatrului suprarealist. Pentru Ionescu nu există decât un spectacol dramatic. Personajele sale se consideră că sunt pivot și personaje mecanisme.

“În realitate, existența lumii nu mi se pare absurdă ci de necrezut, căci în interiorul existenței și al lumii se poate vedea clar, se pot descoperi legi și stabili reguli”rezonabile. Ceea ce este de neînțeles nu apare decât atunci când urci la sursele existenței, deci atunci când stai pe margine și o privești în ansamblul ei” (Ionescu, Albatros, 1990)

Astfel ne punem întrebarea: ce a însemnat exilul pentru Eugen Ionescu? În primul rând cunoștea limba franceză la perfecție, cunoștea Franța. Avea obișnuința plecărilor și a întoarcerilor. Dar modul în care s-a adaptat este special. Ca intelectual deja format, din mediu intelectual nu a suferit dezechilibru. Adaptarea s-a făcut la nivelul structurilor instituționale și spiritual s-a pliat pe comunicare cu scriitorii. Deși original în toate formulele scenice, s-a lăsat influențat de Antonin Artaud, cel care tindea spre un teatru tridimensional. Spațiul scenic trebuia utilizat. În piesele lui Ionescu se simte această extensie. În lucrarea “Notes et Contre-Notes” se mărturisește a fi dezamăgit de faptul că teatrul nu are nimic comun cu realitatea pe care el o reduce, în final, la niște schițe. El spunea:

”Să mergi adânc în caricatură, în grotesc, dincolo de palida ironie a comediilor de salon, ci farsa, șarja parodică la extrem” Și mai departe, tot din Notes et Contre-Notes: ”Două stări de conștiință fundamentale sunt la baza tuturor pieselor mele […]. Aceste două stări de conștiință fundamentale sunt ale fugitivului și greoiului; ale vidului și ale plinului de prezent” (Bădescu, 1990, p.143)

Personalitatea lui Eugen Ionescu s-a impus astfel încât noutatea a fost adusă pe scenă. Ideea că omul are și suișuri și coborâșuri a făcut din personajele sale unele tragice, fără întoarcere la formula inițială. Ele vorbesc despre o societate în care omul este ignorat din cauza convențiilor și a marasmului de neînțelesuri ce se impun din cauza imposibilității de exprimare și din refuzul de a-i înțelege pe ceilalți. Cele câteva interviuri acordate pun în evidență un caracter contradictoriu. Întrebat fiind ce crede despre catolicism (aceasta dovedește o cunoaștere profundă și o analiză a realității existente, poporul francez fiind, în general, catolic), dar ține să-și exprime admirația față de ortodoxie. Eugen Ionescu: „Dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decât literatură”. Convorbire între părintele Lendger şi Eugen Ionescu

E.I.: E justificarea tuturor predicilor dumneavoastră. Pe Dumnezeu nu-L putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, când ne vorbesc despre dreptate, nu ne vorbesc despre dreptatea trans-istorică, ci despre cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.

Rămâne în Biserica Ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil

P.L.: Vorbiţi despre Biserica Catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile Ortodoxe.

E.I.: Da, dar acolo e altceva. Biserica Catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.

P.L.: Aveţi impresia că Biserica Ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?

E.I.: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica Ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica Catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămâne în Biserica Ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Când citesc “Témoignage chrétien” sau “La Croix”, (ziare catolice – n. trad.) sunt consternat. Nu am găsit decât articole politizate.

P.L.: Am reflectat, ascultându-vă, la diferenţa care există între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decât cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decât Biserica Catolică.

E.I.: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tânăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica Ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de când aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, când m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica Ortodoxă. Pe la 18 ani, am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?” „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare…” „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” „Dar nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorât, că ai săvârşit incest, că ai furat, toate astea sunt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.” (Ionescu, 1977)

*

Eugen Ionescu: „Fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens”. Convorbire între părintele Lendger şi Eugen Ionescu

Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre Cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decât politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi câştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vânturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă. (Ionescu, 1977)

*

Când Claude Bonnefoy l-a întrebat pe Eugen Ionescu - în cursul acelor convorbiri organizate pe care ulterior le-au publicat într-un volum - dacă literatura româna i-a oferit ceva, a contribuit la formarea spiritului sau, autorul “Rinocerilor” i-a vorbit criticului francez despre Caragiale și Urmuz. N-a uitat sa adauge: "mai sunt și alți scriitori români care au putut să mă marcheze. Aceștia sunt poeții populari anonimi: poezia populara româna este bogata, este mare". Dar uita, oare, Eugen Ionescu studiile sale atât de amănunțite asupra unor scriitori români, analizele sale prin care si-a început cariera literara? Oricare ar fi părerea noastră despre articolele adunate în volumul Nu, asupra acelor teribile pamflete - nu găsesc alt epitet mai potrivit care sa indice încercarea de a exer­cita un soi de terorism literar prin teribilisme juvenile - repet, oricum am privi textele referitoare la poezia lui Arghezi si Ion Barbu, precum si romanul lui Camil Petrescu.

De la romanticii "oameni fără rost", prin creatori ai spleen-ului, până la angoasații plictisului existențial, generații de fii ai ultimelor două secole au cunoscut acest rău al neputinței de a se părăsi pe sine. Eugen Ionescu, în acei ani ai începuturilor sale, era prea lucid pentru ca să nu-și dea seama că numai o transcendere a acestui egotism, o depășire a echilibrului indecis între trăire si creație îl poate mântui. "Înțeleg că numai așa m-aș putea salva: murind pentru jumătate din mine, trăind pentru jumătate din mine. Trebuie să risc totul pe o singură carte. Numai riscând totul pot câștiga totul". Dar, în van. Neputința sa majora, pe care și-o recunoaște, este tocmai aceasta: de a se transcende pe sine. El nu se sfiește să recunoască: "sunt fricos,. sunt șovăielnic. Nu am decât atitudini duble . Aceasta e marea mea tragedie: nu mă pot devota. Nu mă pot transcende". Așteptând, parcă, o minune, tânărul scriitor se refugia într-un nihilism de situație (cum ai spune: o nevroza de situație), un nihilism al indiferentei: "Toate problemele sunt egal de importante, egal de neimportante, egal de neadevărate." Dar, încă o dată, toate acestea denotă o neputință a transcenderii.

La 29 august 1932 spunea: "Mi-e teama. Am avut o dată senzația iminentei morți: a fost o debandadă în mine, o panică, un țipăt din toate fibrele, un refuz îngrozit al ființei mele întregi. Nu e nimic în mine care vrea să accepte moartea". Dar teama de moarte (dacă nu moartea însăși) poate fi exorcizată prin procedee cvasi magice. Cuvântul alunga tenebrele, si, îndeosebi, evocarea parodică a morții o ține oarecum la distantă, ca un ritual taumaturgic: evocată, moartea care "umblă în jurul nostru tâlhărește" se retrage. În aceeași zi în care notează o importantă criză a morbidei sale frici, Eugen Ionescu scrie pe aceeași temă o adevărată parodie a fricii - cu indicațiile de regie corespunzătoare unei comedii: "mai târziu - Nu mai pot îndura atâta frică! Atâta frică, atâta frică, atâta frică etc. etc." Un adevărat dezgust îl cuprinde pe cel atins de obsesia thanatica. În orele de anxietate, Eugen Ionescu simte un val de dezabuzare copleșindu-l. "Frica de moarte mă dezgustă de tot”.

*

„Am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat”

Acomodarea în exil a însemnat acceptare , dar rațională și o cunoaștere reală a mecanismelor de funcționare ale instituțiilor, dincolo de ceea ce reprezintă. Eugen Ionescu este un caz fericit care a ajuns să se impună prin seriozitate, prin cultura română de la care dobândise ABC-ul culturii, deși, privind literatura, își exprimase tranșant unele opinii demolatoare. Aceasta demonstra superioritatea abordării sale critice. A fost o frondă cum că de la el începe totul…

Dar s-a demonstrat contrariul. Ajuns în Franța abordează dramaturgia pe care o duce pe cele mai înalte culmi. Oricum parcurgerea paginilor de teatru și toate textele scrise înseamnă abordarea unei noi orientări și interpretări. În Academia Franceză a intrat pentru originalitate, cultură și argument.

Dramaturgul Eugen Ionescu, de la nașterea căruia s-au împlinit mai mult de 100 de ani, și filosoful Emil Cioran au fost numiți post-mortem membri ai Academiei Romane, anunța academicianul Marius Sala.

Bibliografie

Ionescu, Eugen (1977). Antidotes. Paris: Gallimard. Sursa: www.inliniedreapta.net [Accesat 31.05.2018].Traducere din limba franceză de Maria-Cornelia Oros;

Mihăescu, Sanda (1967). Dicționar francez-român. Bucureşti: Editura Științifică;

Ionescu, Eugen (1990). Însinguratul. Bucureşti: Albatros;

Ionescu, Eugen (1992). Jurnal în fărâme. Bucureşti: Humanitas;

Oxford WordPower Dictionary (4th edition). (2004). Oxford: Oxford University Press;

Bădescu, Irina (1978). Mic dicționar scriitori francezi. Bucureşti: Editura Științifică și Enciclopedică;

Vianu, Tudor (1977). Scrieri despre teatru. București: Eminescu;